1

Prin recursul formulat, Bank Mellat solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 2 iunie 2016, Bank Mellat/Consiliul (T‑160/13, denumită în continuare „hotărârea atacată”, EU:T:2016:331), prin care Tribunalul a respins acțiunea sa având ca obiect anularea articolului 1 punctul 15 din Regulamentul (UE) nr. 1263/2012 al Consiliului din 21 decembrie 2012 de modificare a Regulamentului (UE) nr. 267/2012 privind măsuri restrictive împotriva Iranului (JO 2012, L 356, p. 34, denumit în continuare „regulamentul în litigiu”) sau a dispoziției menționate în măsura în care nu prevede nicio excepție aplicabilă în cazul Bank Mellat, precum și cererea Bank Mellat având ca obiect constatarea de către Tribunal a inaplicabilității în privința sa a articolului 1 punctul 6 din Decizia 2012/635/PESC a Consiliului din 15 octombrie 2012 de modificare a Deciziei 2010/413/PESC a Consiliului privind adoptarea de măsuri restrictive împotriva Iranului (JO 2012, L 282, p. 58).

2

Bank Mellat, o bancă comercială iraniană, a fost supusă, în temeiul mai multor acte ale dreptului Uniunii care pun în aplicare rezoluții ale Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, unei înghețări a fondurilor și a resurselor economice, întrucât s‑a considerat că această bancă participa la proliferarea nucleară iraniană. În acest scop, numele băncii menționate a fost menționat în listele anexate la actele amintite.

3

Prin Hotărârea din 29 ianuarie 2013, Bank Mellat/Consiliul (T‑496/10, EU:T:2013:39), Tribunalul a anulat includerea Bank Mellat în lista care figurează în anexa II la Decizia 2010/413/PESC a Consiliului din 26 iulie 2010 privind adoptarea de măsuri restrictive împotriva Iranului și de abrogare a Poziției comune 2007/140/PESC (JO 2010, L 195, p. 39), în cea care figurează în anexa V la Regulamentul (CE) nr. 423/2007 al Consiliului din 19 aprilie 2007 privind măsuri restrictive împotriva Iranului (JO 2007, L 103, p. 1), în cea care figurează în anexa VIII la Regulamentul (UE) nr. 961/2010 al Consiliului din 25 octombrie 2010 privind măsuri restrictive împotriva Iranului și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 423/2007 (JO 2010, L 281, p. 1) și în cea care figurează în anexa IX la Regulamentul (UE) nr. 267/2012 al Consiliului din 23 martie 2012 privind măsuri restrictive împotriva Iranului și de abrogare a Regulamentului (UE) nr. 961/2010 (JO 2012, L 88, p. 1) (denumite în continuare, în ceea ce privește ansamblul includerilor în cauză, „măsurile restrictive individuale”).

4

Prin Hotărârea din 18 februarie 2016, Consiliul/Bank Mellat (C‑176/13 P, EU:C:2016:96), Curtea a respins recursul formulat împotriva acestei hotărâri a Tribunalului.

5

Prezenta cauză se referă la regimul restricțiilor privind transferurile de fonduri și serviciile financiare prevăzut, în termeni în esență identici, în capitolul 2 din Decizia 2010/413 și în capitolul V din Regulamentul nr. 267/2012, astfel cum a fost modificat, de asemenea în termeni în esență identici, prin Decizia 2012/635 și, respectiv, prin regulamentul în litigiu (denumit în continuare „regimul în litigiu”).

6

În special, articolul 1 punctul 6 din Decizia 2012/635 a modificat articolul 10 din Decizia 2010/413. Articolul 1 punctul 15 din regulamentul în litigiu a modificat articolul 30 din Regulamentul nr. 267/2012 și a adăugat articolele 30a și 30b la acesta.

7

Prin aceste modificări, regimul în litigiu urmărea să consolideze regimul sectorial al restricțiilor deja prevăzut în capitolul II din Decizia 2010/413 și în capitolul V din Regulamentul nr. 267/2012.

8

Considerentul (12) al Deciziei 2012/635 are următorul cuprins:

„Pentru a împiedica transferul oricăror mijloace sau resurse financiare sau de altă natură care ar putea contribui la activitățile nucleare cu risc de proliferare ale Iranului sau la perfecționarea vectorilor de transport ai armelor nucleare, ar trebui să se interzică tranzacțiile dintre băncile și instituțiile financiare din Uniune și cele iraniene, cu excepția cazului în care acestea au fost autorizate în prealabil de statul membru relevant. Respectiva dispoziție nu ar trebui să împiedice desfășurarea în continuare a relațiilor comerciale care nu sunt interzise prin Decizia [2010/413].”

9

Articolul 30 din Regulamentul nr. 267/2012, astfel cum a fost modificat prin regulamentul în litigiu (denumit în continuare „Regulamentul nr. 267/2012 modificat”), prevedea restricții privind tranzacțiile financiare dintre, pe de o parte, instituțiile financiare și de credit și birourile de schimb valutar (bureaux de change) stabilite în Iran, precum și sucursalele sau filialele acestora și instituțiile financiare și de credit și birourile de schimb valutar controlate de persoane cu domiciliul în Iran sau de entități sau organisme cu sediul în Iran și, pe de altă parte, instituțiile financiare din Uniune.

10

În special, în temeiul articolului 30 alineatul (2) din Regulamentul nr. 267/2012 modificat, puteau fi efectuate numai, în primul rând, transferurile cu caracter umanitar, în al doilea rând, transferurile privind sume de bani personale, în al treilea rând, transferurile în legătură cu un anumit contract comercial, cu condiția ca un astfel de transfer să nu fie interzis în temeiul Regulamentului nr. 267/2012, în al patrulea rând, transferurile privind misiuni diplomatice sau oficii consulare sau privind organizații internaționale, în al cincilea rând, transferurile privind plățile pentru satisfacerea creanțelor pretinse de către sau împotriva unei persoane, a unei entități sau a unui organism iranian sau transferurile de aceeași natură și, în al șaselea rând, transferurile necesare pentru executarea obligațiilor rezultate din contractele menționate la articolul 12 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 267/2012.

11

Potrivit articolului 30 alineatele (3)-(5) din Regulamentul nr. 267/2012 modificat, transferurile de fonduri care puteau fi autorizate în temeiul articolului 30 alineatul (2) din acest regulament erau supuse, după caz și în funcție de obiectul lor, precum și începând de la diferite praguri, unei obligații de notificare prealabilă și unei obligații de autorizare prealabilă de către autoritatea națională competentă.

12

Articolul 30a din Regulamentul nr. 267/2012 modificat prevedea printre altele anumite restricții privind transferurile de fonduri dintre, pe de o parte, persoane, entități sau organisme iraniene și, pe de altă parte, resortisanți ai Uniunii, transferuri care nu sunt menționate la articolul 30 din acest regulament.

13

Potrivit articolului 30b alineatul (1) din Regulamentul nr. 267/2012 modificat, restricțiile prevăzute la articolele 30 și 30a nu se aplică atunci când a fost acordată o autorizație în conformitate cu articolele 24, 25, 26, 27, 28 sau 28a din regulamentul menționat.

14

Articolul 30b alineatul (3) din Regulamentul nr. 267/2012 modificat prevedea că, în sensul articolului 30 alineatul (3) literele (b) și (c) și al articolului 30a alineatul (1) litera (c) din acest regulament, autoritățile competente acordau autorizația în condițiile pe care le considerau adecvate, cu excepția cazului în care aveau motive întemeiate pentru a stabili că transferul de fonduri pentru care se solicita autorizația ar încălca una dintre interdicțiile sau obligațiile din regulamentul menționat.

15

Pentru a pune în aplicare planul comun de acțiune cuprinzător din 14 iulie 2015, agreat cu Republica Islamică Iran, cu privire la problema nucleară iraniană (denumit în continuare „planul comun de acțiune cuprinzător”), care prevede angajamentul de a înceta aplicarea tuturor măsurilor restrictive ale Uniunii legate de problema nucleară, articolul 1 punctul 17 din Decizia (PESC) 2015/1863 a Consiliului din 18 octombrie 2015 de modificare a Deciziei 2010/413 (JO 2015, L 274, p. 174) prevede că măsurile prevăzute printre altele la articolul 10 din Decizia 2010/413 se suspendă.

16

În același scop, articolul 1 punctul 15 din Regulamentul (UE) 2015/1861 al Consiliului din 18 octombrie 2015 de modificare a Regulamentului nr. 267/2012 (JO 2015, L 274, p. 1) prevede printre altele că se elimină articolele 30, 30a și 30b din Regulamentul nr. 267/2012.

17

În sfârșit, din Decizia (PESC) 2016/37 a Consiliului din 16 ianuarie 2016 privind data aplicării Deciziei (PESC) 2015/1863 de modificare a Deciziei 2010/413 (JO 2016, L 11 I, p. 1) și dintr‑o notă de informare a Consiliului (JO 2016, C 15 I, p. 1) reiese că regimul în litigiu nu se mai aplică de la 16 ianuarie 2016.

18

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 15 martie 2013, Bank Mellat a introdus o acțiune cu trei capete de cerere având ca obiect, primul, anularea articolului 1 punctul 15 din regulamentul în litigiu, al doilea, anularea aceleiași dispoziții în măsura în care nu prevede nicio excepție aplicabilă în cazul său și, al treilea, constatarea de către Tribunal a inaplicabilității articolului 1 punctul 6 din Decizia 2012/635 în privința sa.

19

Prin hotărârea atacată, Tribunalul a respins acțiunea.

20

Mai întâi, Tribunalul a considerat, la punctul 38 din hotărârea atacată, că nu era competent, în temeiul articolului 275 TFUE, să se pronunțe asupra celui de al treilea capăt de cerere, pentru motivul că excepția de nelegalitate, formulată în temeiul articolului 277 TFUE în cadrul celui de al treilea capăt de cerere, nu a fost invocată în susținerea unei acțiuni în anulare introduse împotriva unei „decizi[i] care prev[ede] măsuri restrictive împotriva persoanelor fizice sau juridice”, în sensul articolului 275 al doilea paragraf TFUE, măsurile stabilite la articolul 1 punctul 6 din Decizia 2012/635 fiind măsuri de natură generală al căror domeniu de aplicare este stabilit prin trimitere la criterii obiective.

21

În continuare, în temeiul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, la punctele 59-61 din hotărârea atacată, Tribunalul a respins acțiunea ca inadmisibilă în măsura în care privea, pe de o parte, articolul 30a din Regulamentul nr. 267/2012, astfel cum acesta a fost adăugat prin articolul 1 punctul 15 din regulamentul în litigiu, pentru motivul că Bank Mellat, ca instituție financiară cu sediul în Iran, nu era vizată de această dispoziție, și, pe de altă parte, articolul 30b alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul nr. 267/2012, pentru motivul că această dispoziție nu privea în mod direct Bank Mellat și presupunea, în plus, măsuri de executare.

22

În acest context, la punctele 68-78 din hotărârea atacată, Tribunalul a respins de asemenea cauza de inadmisibilitate invocată de Consiliul Uniunii Europene întemeiată pe faptul că, la data introducerii acțiunii sale, Bank Mellat nu avea interes să conteste legalitatea regimului prevăzut la articolul 1 punctul 15 din regulamentul în litigiu, din moment ce era deja supusă unor măsuri individuale de înghețare a fondurilor adoptate în temeiul Regulamentului nr. 267/2012, pentru motivul esențial că, atunci când anularea acestor măsuri individuale a produs efecte ca urmare a pronunțării Hotărârii din 18 februarie 2016, Consiliul/Bank Mellat (C‑176/13 P, EU:C:2016:96), Bank Mellat a fost efectiv supusă regimului în litigiu, cu toate restricțiile care decurg din acesta, de plin drept, fără intervenția vreunui act juridic suplimentar, și și‑a păstrat, așadar, un interes de a contesta regimul respectiv.

23

În sfârșit, pe fond, Tribunalul a respins cele patru motive invocate de Bank Mellat în susținerea primului și a celui de al doilea capăt de cerere.

24

Bank Mellat solicită Curții:

25

Consiliul și Comisia Europeană solicită Curții respingerea recursului și obligarea Bank Mellat la plata cheltuielilor de judecată.

26

Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord solicită Curții respingerea recursului și rambursarea cheltuielilor sale de judecată.

27

Consiliul susține, cu titlu principal, că Bank Mellat nu justifică un interes de a exercita acțiunea, din moment ce regimul în litigiu a fost abrogat începând de la 16 ianuarie 2016.

28

Făcând trimitere la jurisprudența constantă a Curții amintită la punctul 61 din Hotărârea din 28 mai 2013, Abdulrahim/Consiliul și Comisia (C‑239/12 P, EU:C:2013:331), Consiliul susține că Bank Mellat nu ar obține niciun beneficiu din anularea de către Curte a regimului în litigiu.

29

Astfel, anularea acestui regim nu ar repune Bank Mellat în situația inițială, deoarece aceste măsuri aveau o aplicabilitate generală și vizau toate instituțiile financiare iraniene în mod identic. De asemenea, aceasta nu ar determina Consiliul să aducă, în viitor, modificările corespunzătoare, din moment ce aceste măsuri au fost deja retrase.

30

Pe de altă parte, Consiliul susține că, spre deosebire de situația care era în discuție în cauza în care a fost pronunțată Hotărârea din 7 iunie 2007, Wunenburger/Comisia (C‑362/05 P, EU:C:2007:322), regimul în litigiu a fost abrogat și nu subzistă nicio altă procedură pertinentă care să poată fi invocată sau vizată în viitor.

31

În plus, întrucât Tribunalul a confirmat, prin hotărârea atacată, legalitatea regimului în litigiu, o eventuală anulare a acestuia de către Curte nu ar putea în niciun caz să stea la baza unei acțiuni în răspundere a Uniunii, din moment ce condiția privind existența unei încălcări suficient de grave a unei norme de drept nu ar fi îndeplinită.

32

În sfârșit, Consiliul, făcând trimitere la Hotărârea din 28 mai 2013, Abdulrahim/Consiliul și Comisia (C‑239/12 P, EU:C:2013:331, punctele 70-74), subliniază că regimul în litigiu nu ar fi avut nicio incidență asupra reputației Bank Mellat, dat fiind că, spre deosebire de măsurile restrictive individuale, acesta viza toate instituțiile financiare iraniene în mod identic.

33

În această privință, regimul amintit nu ar presupune să se fi afirmat că recurenta sau celelalte bănci și instituții financiare iraniene în cauză au sprijinit activitățile Republicii Islamice Iran în materie de proliferare nucleară. Astfel, după cum ar reieși din cuprinsul punctelor 171-173 din hotărârea atacată, regimul menționat ar fi justificat de necesitatea de a contracara riscul ca băncile și instituțiile financiare iraniene să fie utilizate, eventual fără știrea lor, pentru a favoriza activitățile menționate.

34

Comisia își exprimă îndoiala în ceea ce privește existența vreunui interes al recurentei de a exercita prezentul recurs, la data introducerii acestuia.

35

Astfel, în întreaga perioadă în care Bank Mellat a fost supusă regimului în litigiu, ea ar fi fost supusă de asemenea unor măsuri restrictive individuale mai stricte, ceea ce ar presupune, după cum ar reieși din cuprinsul punctului 75 din hotărârea atacată, că adoptarea regimului în litigiu nu ar fi avut niciun impact imediat efectiv asupra acesteia. Prin urmare, o anulare a regimului în litigiu nu ar avea nicio incidență reală asupra situației Bank Mellat.

36

Pe de altă parte, recurenta nu ar fi demonstrat că pretinsa nelegalitate s‑ar putea repeta în viitor, independent de împrejurările în care a luat naștere acțiunea pe care a formulat‑o, astfel încât principiul consacrat de Hotărârea din 7 iunie 2007, Wunenburger/Comisia (C‑362/05 P, EU:C:2007:322), nu ar fi aplicabil.

37

În plus, Comisia susține că recursul nu ar putea avea ca efect obținerea de către recurentă a unei despăgubiri care să depășească ceea ce aceasta a obținut deja în temeiul Hotărârii din 18 februarie 2016, Consiliul/Bank Mellat (C‑176/13 P, EU:C:2016:96), ținând seama de caracterul mai constrângător al măsurilor restrictive individuale în discuție în acea hotărâre. Bank Mellat ar putea să justifice cu greu o atingere adusă reputației sale, suferită din cauza regimului în litigiu în perioada în care a fost supusă de asemenea unor măsuri restrictive individuale.

38

Bank Mellat arată că își păstrează un interes de a exercita acțiunea împotriva regimului în litigiu, pentru motivul că ar obține un beneficiu din anularea regimului menționat.

39

Mai întâi, Bank Mellat, făcând trimitere, prin analogie, la Hotărârea din 7 iunie 2007, Wunenburger/Comisia (C‑362/05 P, EU:C:2007:322, punctele 50-60), susține că Consiliul trebuie împiedicat să pună în aplicare din nou sancțiunile în cauză sau, după caz, să adopte în viitor un act nelegal similar, atunci când s‑ar decide restabilirea acestor sancțiuni înainte ca abrogarea acestora să devină definitivă, la 20 octombrie 2023, ceea ce ar fi permis de planul comun de acțiune cuprinzător dacă Republica Islamică Iran nu ar respecta anumite condiții.

40

În continuare, anularea embargoului financiar ar putea servi drept temei pentru o acțiune în despăgubiri compensatorii.

41

Pe de altă parte, faptul că un act a fost abrogat sau a expirat nu ar lipsi un reclamant de interesul de a demonstra nelegalitatea acestuia, întrucât o abrogare sau o expirare nu echivalează cu o anulare.

42

În sfârșit, regimul în litigiu ar avea un efect negativ asupra reputației Bank Mellat, iar anularea acestuia ar constitui o formă de reparare necompensatorie, din moment ce afirmațiile Consiliului – potrivit cărora băncile iraniene, printre care se numără în mod necesar Bank Mellat, care ar fi una dintre cele mai importante bănci din Iran, sunt implicate în sprijinirea proliferării nucleare – ar fi deosebit de dăunătoare, în special pentru banca respectivă, întrucât aceasta a putut demonstra, în cadrul procedurii de anulare a măsurilor restrictive individuale care i‑au fost impuse, că nu sprijinea proliferarea nucleară.

43

Consiliul, susținut de Comisie, arată în esență că Bank Mellat și‑a pierdut interesul de a exercita acțiunea împotriva regimului în litigiu după eliminarea acestui regim începând de la 16 ianuarie 2016, eliminare care urmărește punerea în aplicare a planului comun de acțiune cuprinzător.

44

În această privință, trebuie amintit că, în fața Tribunalului, Consiliul a susținut că, la data introducerii acțiunii, Bank Mellat nu avea interesul de a contesta legalitatea articolului 1 punctul 15 din regulamentul în litigiu, întrucât era deja supusă unor măsuri individuale de înghețare a fondurilor și a activelor sale.

45

La punctele 74-77 din hotărârea atacată, Tribunalul a respins această cauză de inadmisibilitate, întemeindu‑se pe raționamentul următor:

46

Or, afirmația care figurează la punctul 76 a doua teză din hotărârea atacată este vădit inexactă, din moment ce, începând cu 18 februarie 2016, data de la care produce efecte anularea măsurilor restrictive individuale aplicabile Bank Mellat, ca urmare a pronunțării Hotărârii din 18 februarie 2016, Consiliul/Bank Mellat (C‑176/13 P, EU:C:2016:96), aceasta nu a fost „supusă efectiv și de drept” regimului în litigiu, întrucât acest regim fusese deja eliminat începând de la 16 ianuarie 2016.

47

Prin urmare, contrar considerațiilor de la punctul 77 din hotărârea atacată, nu se poate susține că Bank Mellat și‑a păstrat un interes de a exercita acțiunea împotriva regimului în litigiu, pentru motivul că ar trebui să poată introduce o acțiune în anularea regimului respectiv, din moment ce acesta ar fi devenit aplicabil începând de la 18 februarie 2016.

48

Întrucât abrogarea regimului în litigiu a intervenit înainte de pronunțarea hotărârii atacate, se ridica problema dacă aceasta a făcut să dispară interesul Bank Mellat de a exercita o acțiune în anularea regimului respectiv.

49

Întrucât problema nepronunțării asupra fondului din cauza lipsei persistenței interesului de a exercita acțiunea poate fi invocată din oficiu de instanțele Uniunii – în conformitate cu articolul 131 din Regulamentul de procedură al Tribunalului și cu articolul 149 din Regulamentul de procedură al Curții –, Curtea poate să examineze, în cadrul prezentului recurs, dacă este cazul din oficiu, dacă abrogarea menționată a făcut să dispară interesul Bank Mellat de a exercita acțiunea în fața Tribunalului (a se vedea prin analogie Hotărârea din 23 aprilie 2009, Sahlstedt și alții/Comisia, C‑362/06 P, EU:C:2009:243, punctul 22, precum și Hotărârea din 27 februarie 2014, Stichting Woonpunt și alții/Comisia, C‑132/12 P, EU:C:2014:100, punctul 45).

50

În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în raport cu obiectul acțiunii, interesul reclamantului de a exercita acțiunea trebuie să existe la momentul formulării acesteia, sub sancțiunea inadmisibilității. Acest obiect al litigiului trebuie să existe în continuare, ca și interesul de a exercita acțiunea, până la pronunțarea hotărârii judecătorești, sub sancțiunea nepronunțării asupra fondului, ceea ce presupune ca acțiunea să fie susceptibilă, prin rezultatul său, să aducă un beneficiu părții care a formulat‑o (Hotărârea din 28 mai 2013, Abdulrahim/Consiliul și Comisia, C‑239/12 P, EU:C:2013:331, punctul 61, precum și Hotărârea din 9 noiembrie 2017, HX/Consiliul, C‑423/16 P, EU:C:2017:848, punctul 30 și jurisprudența citată).

51

În acest context, este necesar să se examineze, mai întâi, dacă concluziile rezultate din Hotărârea din 28 mai 2013, Abdulrahim/Consiliul și Comisia (C‑239/12 P, EU:C:2013:331), pot fi transpuse în cazul unor măsuri precum cele impuse prin regimul în litigiu.

52

În cauza în care a fost pronunțată acea hotărâre se ridica în esență problema dacă reclamantul și‑a păstrat interesul de a exercita acțiunea pentru a solicita anularea unui regulament în temeiul căruia numele său a fost inclus într‑o listă de persoane și de entități suspectate de a avea legătură cu o organizație teroristă și supuse, în acest sens, unei înghețări a tuturor fondurilor și activelor lor, atunci când această includere a fost eliminată printr‑un regulament adoptat după introducerea unei acțiuni în fața Tribunalului împotriva primului dintre aceste regulamente.

53

În această privință, Curtea a considerat că reclamantul își păstra un interes de a exercita acțiunea întrucât includerea numelui său, în temeiul actului în litigiu, în lista menționată îi cauzase un prejudiciu moral cert, constând în atingerea adusă reputației sale, cauzată de „oprobriul și neîncrederea care însoțesc desemnarea publică a persoanelor vizate ca având legătură cu o organizație teroristă”, și întrucât eventuala anulare a acestui act era de natură să îi aducă un beneficiu, mai precis reabilitarea sa și, astfel, o anumită formă de reparare a prejudiciului moral.

54

Or, aceste concluzii rezultate din Hotărârea din 28 mai 2013, Abdulrahim/Consiliul și Comisia (C‑239/12 P, EU:C:2013:331), nu pot fi transpuse în cazul unor măsuri restrictive sectoriale precum cele impuse prin regimul în litigiu.

55

Astfel, asemenea măsuri restrictive sectoriale, dat fiind că se aplică în mod general tuturor băncilor și instituțiilor financiare ale Republicii Islamice Iran, au o natură foarte diferită de cea a măsurilor individuale de înghețare a fondurilor și a activelor în discuție în cauza în care a fost pronunțată această din urmă hotărâre.

56

În această privință, trebuie amintit că măsurile restrictive cu aplicabilitate generală, precum măsurile sectoriale în discuție, nu vizează persoane fizice sau juridice identificate, ci domeniul de aplicare al acestor măsuri este stabilit prin referire la criterii obiective (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C‑72/15, EU:C:2017:236, punctul 97).

57

În speță, măsurile restrictive prevăzute de regimul în litigiu constau în esență în interzicerea tranzacțiilor dintre băncile și instituțiile financiare din Uniune și cele din Republica Islamică Iran, cu excepția cazului în care acestea au fost autorizate în prealabil de statul membru relevant, pentru a împiedica transferul, dacă este cazul chiar fără știrea băncilor și a instituțiilor financiare menționate, al oricăror mijloace sau resurse financiare sau de altă natură care ar putea contribui la activitățile nucleare cu risc de proliferare ale acestui stat sau la perfecționarea vectorilor de transport ai armelor nucleare.

58

Or, împrejurarea că activitățile unei bănci sau ale unei instituții financiare precum Bank Mellat au putut fi afectate prin măsurile restrictive sectoriale în discuție nu înseamnă, după cum a arătat și avocatul general la punctul 41 din concluzii, că măsurile respective ar constitui o sancțiune pentru un comportament specific care poate fi atribuit entității respective, întrucât aceste măsuri cu aplicabilitate generală se aplică independent de eventuala participare a acesteia din urmă la proliferarea nucleară iraniană.

59

Prin urmare, spre deosebire de măsurile restrictive cu aplicabilitate individuală, nu se poate susține că măsurile restrictive cu aplicabilitate generală în discuție pot cauza unui operator particular un prejudiciu moral cert, constând în atingerea adusă reputației, comparabil cu cel cauzat de oprobriul și neîncrederea care însoțesc desemnarea publică a persoanelor vizate ca având legătură, de exemplu, cu o organizație teroristă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 mai 2013, Abdulrahim/Consiliul și Comisia, C‑239/12 P, EU:C:2013:331, punctul 70) sau că eventuala anulare a acestor măsuri ar fi de natură să aducă un beneficiu societății Bank Mellat sub forma reabilitării sale și, astfel, să îi ofere o anumită formă de reparare a unui asemenea prejudiciu moral.

60

În ceea ce privește, în plus, incidențele pe care le pot avea măsurile restrictive prevăzute de regimul în litigiu asupra anumitor drepturi și a anumitor libertăți care pot fi eventual invocate de băncile și de instituțiile financiare în cauză, dat fiind că măsurile menționate pot avea ca efect printre altele împiedicarea încheierii unui anumit număr de tranzacții financiare, trebuie amintit, după cum a statuat Curtea în repetate rânduri, că măsurile restrictive implică, prin definiție, efecte care afectează între altele drepturile de proprietate și libera exercitare a activităților profesionale, cauzând astfel prejudicii unor părți care nu au nicio răspundere cu privire la situația care a condus la adoptarea sancțiunilor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 iulie 1996, Bosphorus, C‑84/95, EU:C:1996:312, punctul 22, și Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C‑72/15, EU:C:2017:236, punctul 149).

61

Or, chiar presupunând existența unui prejudiciu reparabil, este necesar să se considere, după cum a arătat în mod întemeiat și Tribunalul la punctul 75 din hotărârea atacată, că adoptarea regimului în litigiu nu a avut un impact distinct și efectiv asupra Bank Mellat, din moment ce măsurile restrictive individuale cărora le‑a fost supusă în întreaga perioadă de aplicare a regimului în litigiu prevedeau restricții mai severe. Astfel, întrucât acestea din urmă constau în înghețarea tuturor fondurilor și activelor sale, Bank Mellat nu putea, în orice caz, să efectueze nicio tranzacție financiară interzisă prin măsurile sectoriale prevăzute de regimul în litigiu.

62

Prin urmare, ca urmare a abrogării regimului în litigiu la 16 ianuarie 2016, în cadrul punerii în aplicare a planului comun de acțiune cuprinzător, anularea regimului în litigiu de instanțele Uniunii nu mai putea aduce Bank Mellat un beneficiu de natură să justifice păstrarea unui interes de a exercita acțiunea.

63

Această concluzie nu poate fi repusă în discuție de argumentul Bank Mellat potrivit căruia persistența interesului său de a exercita acțiunea s‑ar putea întemeia pe principiul consacrat de Curte în Hotărârea din 7 iunie 2007, Wunenburger/Comisia (C‑362/05 P, EU:C:2007:322), din moment ce ar fi necesară împiedicarea Consiliului să pună în aplicare din nou măsuri restrictive, precum cele pe care le impune regimul în litigiu și pe care Bank Mellat le consideră nelegale, în ipoteza în care Republica Islamică Iran nu ar respecta anumite condiții care îi sunt impuse în temeiul planului comun de acțiune cuprinzător.

64

În această privință, din jurisprudența Curții reiese că, în anumite împrejurări, un reclamant poate să mențină un interes de a solicita anularea unui act abrogat pe parcursul procesului pentru a determina autorul actului atacat să adopte în viitor modificările adecvate și să evite astfel riscul repetării nelegalității de care pretinde că este afectat acest act (Hotărârea din 28 mai 2013, Abdulrahim/Consiliul și Comisia, C‑239/12 P, EU:C:2013:331, punctul 63).

65

Cu toate acestea, principiul astfel consacrat de jurisprudență trebuie, după cum a arătat și avocatul general la punctul 44 din concluzii, să se raporteze la situațiile în care reclamantul demonstrează în mod precis și concret existența unui risc de repetare a nelegalității invocate.

66

Or, Bank Mellat s‑a limitat să susțină cu titlu general că un asemenea risc de repetare există, fără a indica în mod precis elementele care fac probabilă realizarea acestui risc.

67

Astfel, deși nu se poate exclude în mod definitiv că în viitor vor fi din nou adoptate măsuri restrictive împotriva Republicii Islamice Iran, după cum a susținut Bank Mellat, într‑un asemenea caz ar fi vorba despre o situație nouă care ar conduce, după caz, la măsuri restrictive fie sub forma unor măsuri comparabile cu cele pe care le impune regimul în litigiu, fie sub forma unor măsuri de altă natură. Cu toate acestea, chiar presupunând că regimul în litigiu ar fi nelegal, fapt care nu a fost stabilit de Curte, simpla ipoteză privind repetarea unei asemenea nelegalități invocate prin adoptarea, în viitor, a unor măsuri restrictive comparabile cu acest regim nu este suficientă pentru a se demonstra, ținând seama în special de larga putere de apreciere de care dispune Consiliul pentru a defini obiectul măsurilor restrictive (Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C‑72/15, EU:C:2017:236, punctul 88), în mod suficient de precis și de concret, riscul unei asemenea repetări pentru a permite Bank Mellat să își păstreze un interes de a exercita acțiunea în prezenta procedură.

68

Prin urmare, având în vedere principiile consacrate de jurisprudența amintită la punctul 50 din prezenta hotărâre, nu mai era necesar ca Tribunalul să se pronunțe asupra acțiunii în anulare introduse de Bank Mellat împotriva regimului în litigiu, din moment ce, pe parcursul procesului și înainte de pronunțarea hotărârii atacate, Bank Mellat își pierduse orice interes de a exercita acțiunea împotriva acestui regim în litigiu. Astfel, ca urmare a eliminării acestuia începând de la 16 ianuarie 2016 și având în vedere constatările făcute la punctele 51-67 din prezenta hotărâre, acțiunea menționată, prin rezultatul său, nu îi putea aduce un beneficiu.

69

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, hotărârea atacată trebuie să fie anulată.

70

Conform articolului 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, Curtea poate, atunci când anulează hotărârea Tribunalului, să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul, atunci când acesta este în stare de judecată. Această situație se regăsește în speță.

71

Întrucât hotărârea atacată trebuie să fie anulată din cauza lipsei persistenței interesului de a exercita acțiunea al Bank Mellat, în calitate de reclamantă în fața Tribunalului, trebuie să se constate că nu mai este necesar ca Curtea să se pronunțe cu privire la acțiunea introdusă de aceasta la Tribunal.

72

În conformitate cu articolul 142 din Regulamentul de procedură al Curții, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din regulamentul menționat, cheltuielile de judecată rămân la aprecierea Curții în cazul în care aceasta nu se pronunță asupra fondului.

73

Întrucât hotărârea atacată a fost anulată, însă Bank Mellat își pierduse interesul de a exercita acțiunea în calitate de reclamantă în fața Tribunalului, este necesar să se decidă că Bank Mellat și Consiliul suportă fiecare propriile cheltuieli de judecată aferente atât procedurii de recurs, cât și procedurii în primă instanță.

74

Conform articolului 184 alineatul (4) din Regulamentul de procedură al Curții, Curtea poate decide ca un intervenient în primă instanță care a participat la faza scrisă sau orală a procedurii în fața Curții să suporte propriile cheltuieli de judecată.

75

În consecință, se decide ca Regatul Unit și Comisia să își suporte propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară și hotărăște: