1. 

Există prețuri inechitabile?

2. 

În domeniul dreptului concurenței, diferite jurisdicții au făcut alegeri diferite în ceea ce privește această problemă. De exemplu, în unele dintre acestea, printre care Statele Unite, comportamentul întreprinderilor cu putere de piață care doar exploatează clienții nu se consideră în general ca fiind o încălcare a acestui drept. Alegerea făcută de autorii tratatelor Uniunii Europene este însă evident diferită: articolul 102 al doilea paragraf litera (a) TFUE include, ca un tip de abuz de putere dominantă interzis, comportamentul care constă în „impunerea, direct sau indirect, a prețurilor de vânzare sau de cumpărare sau a altor condiții de tranzacționare inechitabile”.

3. 

Cu toate acestea, în practica sa, Comisia a fost extrem de reticentă în a face uz de respectiva dispoziție împotriva unor (presupuse) prețuri ridicate practicate de întreprinderi dominante. Pe bună dreptate, în opinia noastră. Mai precis, pur și simplu nu este necesar să se aplice dispoziția menționată într‑o piață liberă și competitivă: fără bariere la intrarea pe piață, prețurile ridicate ar trebui să atragă, în mod normal, noi operatori. În consecință, piața s‑ar autocorecta.

4. 

În orice caz, situația poate fi diferită pe piețele cu bariere legale la intrare sau la extindere și în special pe cele pe care există un monopol legal. Astfel, pot exista piețe care, în considerarea caracteristicilor lor specifice, nu funcționează în mod eficient atunci când sunt deschise concurenței. De asemenea, un guvern poate avea motive legitime de politică pentru a limita concurența pe o piață specifică, sacrificând astfel eficiența economică pentru a urmări alte obiective de interes public.

5. 

Este exact situația din litigiul principal.

6. 

Cauza de față oferă Curții o oportunitate de a clarifica condițiile în care impunerea de prețuri ridicate de către o întreprindere dominantă poate încălca articolul 102 al doilea paragraf litera (a) TFUE. Cu alte cuvinte, prezenta cauză se referă la prețurile stabilite de întreprinderile dominante care pot fi abuzive din cauza faptului că, fiind extrem de ridicate, acestea din urmă exploatează clienții. Dimpotrivă, aceasta nu se referă la prețurile care pot fi abuzive din cauza efectelor lor de excludere asupra concurenților.

7.

Articolul 13 alineatul (4) din Konkurences likums (Codul concurenței) are aceeași formulare ca articolul 102 al doilea paragraf litera (a) TFUE.

8.

Reclamantul din litigiul principal, Autortiesību un komunicēšanās konsultāciju aģentūra – Latvijas Autoru apvienība (denumit în continuare „AKKA/LAA”), în calitate de societate de gestiune colectivă, emite licențe pentru executarea publică a operelor muzicale în magazine și centre de servicii. Tarifele aplicate pentru aceste licențe se bazează pe suprafața magazinelor. AKKA/LAA se bucură de un monopol legal în Letonia.

9.

În 2008, Konkurences padome (Consiliul Concurenței, Letonia) a impus AKKA/LAA o amendă pentru abuz de putere dominantă, întrucât aceasta din urmă a aplicat tarife extrem de ridicate în ceea ce privește remunerația autorilor. Cuantumul amenzii aplicate a fost calculat în funcție de cifra de afaceri a AKKA/LAA, după deducerea sumelor transferate autorilor ca remunerație.

10.

Ulterior, în anul 2011, AKKA/LAA a adoptat noi tarife aferente remunerației autorilor, în privința cărora Consiliul Concurenței a inițiat o procedură în anul 2012. Pentru a stabili dacă tarifele sunt justificate, autoritatea menționată le‑a comparat atât cu tarifele practicate în țările vecine, Lituania și Estonia, care erau considerate relativ similare cu Letonia în ceea ce privește modelele de consum, economia și produsul intern brut, cât și – cu titlu de exemplu – cu tarifele altor state membre, ținând seama de indicele de paritate a puterii de cumpărare (denumit în continuare „indicele PPC”) care rezultă din produsul intern brut. Autoritatea respectivă a constatat că tarifele aplicate de reclamant erau semnificativ mai ridicate (pe unele segmente, chiar duble) decât tarifele practicate în cele două țări învecinate și se numărau printre cele mai ridicate din Uniune, depășind cu 50 %-100 % nivelul mediu al tarifelor din Uniune. Consiliul Concurenței a ajuns la concluzia că tarifele respective erau nejustificate, fiind semnificativ mai ridicate decât cele stabilite în țările vecine și, în plus, AKKA/LAA nu putea oferi nicio justificare obiectivă în acest sens.

11.

Prin urmare, prin decizia din 2 aprilie 2013 (denumită în continuare„decizia atacată”), Consiliul Concurenței a declarat că acest comportament al AKKA/LAA constituie o încălcare a interdicției prevăzute la articolul 13 alineatul (4) din dreptul concurenței și la articolul 102 al doilea paragraf litera (a) TFUE și i‑a aplicat o amendă. Pentru calculul amenzii s‑a luat în considerare cifra de afaceri a AKKA/LAA, de această dată incluzându‑se însă și sumele colectate cu titlu de remunerație a autorilor. Consiliul Concurenței a indicat că, în sensul dreptului concurenței, cifra de afaceri a entităților precum societățile de gestiune colectivă trebuie calculată în conformitate cu aceleași principii ca în cazul societăților de capital, astfel încât să se asigure că stabilirea amenzii nu se realizează în mod diferențiat în funcție de forma juridică a operatorului economic.

12.

Prin hotărârea din 9 februarie 2015, Administratīvā apgabaltiesa (Curtea Administrativă Regională, Letonia) a admis în parte acțiunea: aceasta a declarat că s‑a constatat în mod corect aplicarea unor tarife nejustificat de ridicate, dar a anulat decizia atacată în ceea ce privește amenda aplicată și, în temeiul principiilor legalității și egalității, a obligat Consiliul Concurenței să recalculeze amenda aplicată AKKA/LAA fără a include în cifra de afaceri sumele colectate cu titlu de remunerație a autorilor. Fiecare dintre părți a formulat recurs împotriva respectivei hotărâri la Augstākā tiesa (Curtea Supremă, Letonia).

13.

Având îndoieli în ceea ce privește interpretarea articolului 102 TFUE, instanța de trimitere a decis suspendarea procedurii și sesizarea Curții cu următoarele întrebări:

14.

Au prezentat observații scrise AKKA/LAA, guvernele german, spaniol, leton și neerlandez și Comisia. AKKA/LAA, guvernele spaniol și leton, precum și Comisia au prezentat de asemenea observații orale în ședința din 8 februarie 2017.

15.

Prezenta cauză vizează un presupus abuz care ar consta în aplicarea unor prețuri inechitabile în sensul articolului 102 al doilea paragraf litera (a) TFUE. Prin urmare, este util să se amintească pe scurt jurisprudența Curții referitoare la respectiva dispoziție.

16.

În Hotărârea United Brands ( 2 ), precum și în mai multe decizii ulterioare ( 3 ), Curtea a considerat ca fiind contrară actualului articol 102 TFUE aplicarea unui preț care era excesiv deoarece nu avea nicio legătură rezonabilă cu valoarea economică a produsului furnizat. În consecință, numai prețurile „disproporționate” și „exorbitante” ar putea încălca respectiva dispoziție ( 4 ). În acest sens, Curtea a stabilit o analiză în două etape.

17.

Prima etapă a analizei este determinarea faptului dacă există un surplus excesiv – mai precis, o diferență semnificativă – între prețul practicat efectiv de întreprinderea dominantă pe piața relevantă și prețul pe care întreprinderea l‑ar fi practicat în mod ipotetic în cazul în care ar fi existat o concurență efectivă pe piață (denumit în continuare „prețul de referință”) ( 5 ).

18.

Curtea a recunoscut că pot exista metode diferite pentru a determina dacă prețul este excesiv ( 6 ). De exemplu, atunci când este posibil și este adecvat, poate fi efectuată o comparație a prețului de vânzare și a costului de producție ( 7 ). Această metodă pare a se baza pe ideea că există o limită a prețului care garantează o marjă satisfăcătoare ( 8 ) în ceea ce privește costurile și că, dincolo de respectivul prag, prețul practicat de o întreprindere dominantă este excesiv ( 9 ). Prin urmare, analiza se axează pe marjele (sau pe profitabilitatea) realizate de întreprinderea dominantă din vânzarea produselor sau a serviciilor în cauză.

19.

În alte cauze, Curtea a realizat o comparație între, pe de o parte, prețul practicat pentru produsele în cauză de întreprinderea dominantă și, pe de altă parte, prețurile practicate pe aceeași piață de întreprinderi care nu sunt dominante (comparație între concurenți) ( 10 ) sau de aceeași întreprindere în diferite momente în timp (comparație în timp) ( 11 ) sau prețurile aplicate pe alte piețe geografice de aceeași întreprindere dominantă ( 12 ) sau de alte întreprinderi (comparație geografică) ( 13 ). Ideea subiacentă este aceea că, în cazul în care produsele sau piețele geografice selectate sunt suficient de omogene, o comparație a prețurilor poate fi utilă ( 14 ). În mod similar, modelele de prețuri ale unei întreprinderi de‑a lungul timpului pot furniza de asemenea indicii utile.

20.

Odată ce s‑a stabilit, pe baza uneia sau a mai multe dintre aceste metode, că există o diferență semnificativă între prețul real aplicat de întreprinderea dominantă și prețul de referință, trebuie să se determine măsura în care respectivul preț real este inechitabil, fie ca atare, fie în comparație cu produsele concurente ( 15 ).

21.

Această a doua etapă a analizei o reprezintă investigarea faptului dacă diferența de preț este exclusiv rezultatul unei utilizări abuzive a puterii de piață a întreprinderii dominante sau este o consecință a altor motive legitime.

22.

Un preț poate fi considerat „inechitabil” în sensul articolului 102 al doilea paragraf litera (a) TFUE numai în cazul în care nu există nicio justificare validă pentru diferența dintre prețul de referință și prețul real impus de întreprinderea dominantă clienților săi.

23.

Curtea a aplicat acest test în două etape pentru a determina dacă un preț este excesiv și, prin urmare, inechitabil în sensul articolului 102 TFUE inclusiv în cauze referitoare – precum cea în discuție în litigiul principal – la comportamentul societăților de gestiune colectivă. În respectivele cauze, Curtea a hotărât că „atunci când o întreprindere în poziție dominantă impune pentru serviciile sale tarife care sunt semnificativ mai ridicate decât cele practicate în alte state membre și atunci când o comparație a nivelurilor tarifelor a fost efectuată pe o bază omogenă, această diferență trebuie să fie considerată ca indiciu al unui abuz de poziție dominantă. În acest caz, întreprinderea în cauză trebuie să justifice diferența bazându‑se pe divergențele obiective dintre situația din statul membru în cauză și situația care prevalează în toate celelalte state membre” ( 16 ).

24.

În acest context vom analiza aspectele legale ridicate de instanța de trimitere.

25.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită Curții să stabilească dacă un astfel de comportament al unei societăți de gestiune colectivă care are sarcina de a colecta o remunerație inclusiv pentru operele autorilor străini poate afecta comerțul dintre statele membre în sensul articolului 102 din TFUE.

26.

De la bun început am dori să amintim că, în conformitate cu jurisprudența constantă, interpretarea condiției referitoare la efectele asupra comerțului dintre statele membre cuprinsă la articolele 101 TFUE și 102 TFUE trebuie să se bazeze pe obiectivul respectivei condiții, care este de a stabili, în contextul legislației care reglementează concurența, limita între domeniile acoperite de dreptul Uniunii și, respectiv, de dreptul statelor membre. Astfel, aparține domeniului dreptului Uniunii orice acord sau orice practică susceptibilă să afecteze libertatea comerțului dintre statele membre într‑un sens care ar putea aduce atingere realizării obiectivelor pieței unice dintre statele membre, în special prin împărțirea piețelor naționale sau prin modificarea structurii concurenței în cadrul pieței unice. Pentru a fi susceptibilă să afecteze comerțul dintre statele membre, o decizie, un acord sau o practică trebuie, pe baza unui ansamblu de elemente obiective de drept sau de fapt, să permită să se prevadă, cu un grad de probabilitate suficient, că poate exercita o influență directă sau indirectă, reală sau potențială asupra structurii schimburilor comerciale dintre statele membre, iar aceasta într‑un asemenea mod încât să creeze temerea că poate constitui un obstacol pentru realizarea unei piețe unice între statele membre ( 17 ).

27.

Acestea fiind spuse, simplul fapt că practica unei întreprinderi în poziție dominantă are ca obiect doar comercializarea de produse sau servicii într‑un singur stat membru nu este suficient pentru a exclude posibilitatea de afectare a comerțului dintre statele membre. Astfel, o asemenea practică poate avea ca efect consolidarea împărțirii piețelor la nivel național, împiedicând deci întrepătrunderea economică urmărită prin tratat ( 18 ).

28.

În prezenta cauză, așa cum însăși instanța de trimitere remarcă, politica de prețuri pusă în aplicare de AKKA/LAA se referă de asemenea la operele autorilor străini și, prin urmare, afectează difuzarea respectivelor opere în Letonia. Întrucât organismul menționat se bucură de monopol legal, alegerile acestuia în ceea ce privește faptul dacă, modul în care și prețul la care permite reproducerea operelor protejate au un impact inevitabil atât asupra modelelor de comportament ale consumatorilor din Letonia, cât și asupra deciziilor titularilor drepturilor de autor în ceea ce privește piața respectivei țări.

29.

Astfel, Curtea a statuat în mod constant că normele de concurență ale Uniunii se aplică activităților societăților de gestiune colectivă care constau în acordarea de licențe pentru operele muzicale în pofida faptului că aceste activități erau limitate numai la un stat membru ( 19 ).

30.

Faptul, menționat în ordonanța de trimitere, că în anul 2013 Tribunalul ( 20 ) a anulat în parte o decizie a Comisiei (denumită în continuare „decizia CISAC”) ( 21 ), adoptată în contextul unei proceduri în temeiul articolului 101 TFUE, care a fost adresată către 24 de societăți de gestiune colectivă (inclusiv AKKA/LAA) nu are nicio relevanță în această privință. Tribunalul a anulat decizia CISAC pentru motivul că nu s‑a dovedit de către Comisie la un standard juridic corespunzător existența unei practici concertate între societățile de gestiune colectivă. Nimic din hotărârile Tribunalului nu se referă la chestiunea dacă respectivul comportament al societăților de gestiune colectivă era susceptibil să afecteze comerțul dintre statele membre.

31.

Prin urmare, trebuie să se concluzioneze că un astfel de comportament al unei societăți de gestiune colectivă care are sarcina de a colecta o remunerație inclusiv pentru operele autorilor străini, în pofida faptului că are loc numai într‑un stat membru, poate afecta comerțul dintre statele membre în sensul articolului 102 TFUE.

32.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă în situația din litigiul principal este oportună și suficientă efectuarea de către autoritatea națională de concurență a unei comparații între tarifele de pe piața națională în cauză și tarifele de pe piețele limitrofe.

33.

Această a doua întrebare se referă – la fel ca cea de a treia, cea de a patra și cea de a cincea întrebare – la prima etapă din analiza menționată la punctele 17-19 de mai sus: evaluarea faptului dacă există un surplus excesiv între prețul real aplicat de întreprinderea dominantă pe piața relevantă și prețul de referință. Reamintim că acesta din urmă este prețul pe care respectiva întreprindere l‑ar fi aplicat în mod ipotetic în cazul în care ar fi existat concurență pe piață.

34.

În mod clar, cea de a doua întrebare se află în centrul problemelor ridicate în prezenta procedură, întrucât aceasta solicită Curții să clarifice metodele și criteriile care trebuie să fie aplicate de autoritățile de concurență pentru a determina prețul de referință. Înainte de a examina în detaliu acest aspect, amintim că litigiul principal privește presupusa stabilire a unor prețuri inechitabile într‑o situație care implică un monopol legal.

35.

Astfel cum am explicat la punctele 18 și 19 de mai sus, Curtea a lăsat autorităților de concurență ale Uniunii și autorităților naționale de concurență o anumită marjă de manevră în ceea ce privește metodologia care poate fi urmată pentru a determina dacă un preț este excesiv. Pentru motivele arătate în continuare, aceasta este, în opinia noastră, o abordare foarte rezonabilă.

36.

Se poate afirma cu siguranță că, în stadiul actual al gândirii juridice și economice, nu există în acest sens nicio metodă și niciun criteriu sau set de criterii care să fie general acceptat în literatura economică sau la nivelul instanțelor. Diferite autorități, precum și juriștii și economiștii au sugerat o serie de metode de analiză (ca și o varietate de criterii, teste sau „verificări”) în acest scop. Cu toate acestea, în realitate, fiecare dintre aceste metode prezintă unele puncte slabe inerente.

37.

În primul rând, niciuna dintre metode nu poate fi utilizată în toate împrejurările, întrucât caracterul adecvat al acestora (și, în unele cazuri, chiar posibilitatea de a le aplica) depinde foarte mult de caracteristicile specifice ale fiecărui caz. Pentru a da un singur exemplu, o comparație cost‑preț nu are sens în ceea ce privește furnizarea anumitor bunuri imateriale, cum ar fi – la fel ca în litigiul principal – operele muzicale protejate prin drepturi de autor.

38.

În al doilea rând, informațiile necesare pentru a efectua operațiunile inerente pentru a calcula prețul de referință pot să lipsească sau să fie incomplete sau valoarea acestora poate să fie controversată. De exemplu, identificarea costurilor și asocierea lor cu un anumit produs este un proces foarte complex pentru majoritatea activităților și pentru multe întreprinderi ( 22 ). Prin urmare, calcularea marjelor de profit este un exercițiu destul de incert. Nu trebuie trecut cu vederea faptul că standardele de contabilitate și tarifele se pot schimba de la o industrie la alta sau de la o țară la alta din cauza diferitor dispoziții juridice sau convenții contabile și, în plus, acestea pot să nu reflecte întotdeauna conceptele economice relevante ( 23 ).

39.

În al treilea rând, compararea prețurilor între piețe geografice diferite, concurenți și/sau perioade diferite prezintă de asemenea riscuri. Piețele sunt rareori atât de omogene încât să se poată efectua o comparație semnificativă imediat și în mod automat. O serie de „ajustări” ale datelor care decurg de pe piața (piețele) utilizată (utilizate) ca punct de comparație pot fi necesare înainte ca respectivele date să fie utilizate pentru a determina prețul de referință.

40.

Pentru început, în ceea ce privește comparațiile geografice, unele elemente cum ar fi – pentru a enumera doar câteva – taxele interne, caracteristicile specifice ale pieței naționale a muncii și preferințele consumatorilor locali pot afecta în mod semnificativ prețurile finale ale produsului sau ale serviciului relevant ( 24 ). În ceea ce privește comparațiile între concurenți, nu trebuie pierdut din vedere că diferențele de preț pot reflecta pur și simplu calități diferite: un produs mai scump poate fi în mod obiectiv (sau poate fi doar perceput ca fiind) de calitate superioară.

41.

În final, în ceea ce privește comparațiile în timp, trebuie să se ia în considerare faptul că modificările factorilor care pot afecta prețul final al unui produs sau al unui serviciu pot avea loc destul de rapid pe piață. Acești factori se pot referi la strategii legitime de afaceri (de exemplu o întreprindere ar putea decide să încerce să pătrundă pe o piață nouă și, pentru o perioadă, să aplice un preț foarte scăzut, acceptând astfel marje minime), la o creștere a costurilor (din cauza factorilor externi, cum ar fi modificări ale impozitelor locale sau ale costurilor îndatorării sau din cauza deciziilor comerciale ale întreprinderii ca atare, cum ar fi alegeri referitoare la campaniile de publicitate sau la cercetare și dezvoltare) sau chiar la preferințele consumatorilor (de exemplu schimbări în modul de percepție a unui produs de către consumatori ca răspuns la noile strategii de comercializare).Toți acești factori pot determina schimbări (de obicei legitime) bruște și semnificative ale prețurilor.

42.

Din cauza acestor limitări, autoritățile de concurență și economiștii sunt în general de acord cu faptul că exercițiul care constă în determinarea prețului de referință în cazul unor posibile prețuri excesive prezintă un risc ridicat de a produce erori atât de tip I (sau fals pozitive: un preț este considerat în mod eronat ca fiind mai mare decât prețul competitiv), cât și erori de tip II (sau fals negative: un preț este considerat în mod eronat că nu depășește prețul competitiv) ( 25 ).

43.

Prin urmare, în lipsa unui criteriu universal valabil și având în vedere limitările inerente tuturor metodelor existente, în opinia noastră, este esențial ca, în vederea evitării (sau, mai corect, a reducerii la minimum) riscului de erori, autoritățile de concurență să trebuiască să depună eforturi pentru a examina un caz prin combinarea mai multor metode dintre cele care sunt acceptate de doctrina economică standard și care par adecvate și disponibile într‑o anumită situație. În opinia noastră, cele care pot fi consultate în jurisprudența Curții (și care au fost prezentate la punctele 18 și 19 de mai sus) pot contribui la atingerea acestui obiectiv ( 26 ).

44.

Alegerea de a combina mai multe metode este de fapt abordarea pe care o serie de autorități de concurență au urmat‑o la nivel mondial: de exemplu, Office of Fair Trading (OFT) din Regatul Unit a făcut acest lucru în cauza Napp ( 27 ). De asemenea, aceasta este conformă cu sugestiile prezentate în forurile internaționale de discuție ale respectivelor autorități ( 28 ), precum și în literatura economică contemporană ( 29 ).

45.

Este adevărat că o astfel de abordare a fost criticată pentru motivul că aplicarea combinată a mai multor metodologii imprecise, inclusiv în cazul în care produc rezultate reciproc coerente, poate să nu conducă la o concluzie mai fiabilă ( 30 ). În mod evident, punctele slabe ale unei metode nu sunt remediate în mod necesar prin aplicarea altei metode la fel de slabe. Totuși, în cazul în care metodele sunt aplicate în mod independent una de cealaltă, o anumită limitare inerentă uneia dintre acestea nu ar afecta rezultatele obținute prin utilizarea altor metode. În consecință, convergența rezultatelor poate fi considerată un indiciu al posibilului preț de referință într‑un anumit caz, cu condiția ca metodologiile utilizate să nu fie eronate ca atare și să fie aplicate cu rigoare și cu obiectivitate.

46.

Acestea fiind spuse, pot exista cazuri în care numai una dintre metodele menționate pentru determinarea prețului de referință poate fi disponibilă sau adecvată. În aceste cazuri, apreciem că este extrem de important ca autoritatea să ia în considerare alți indicatori care pot confirma sau, dimpotrivă, pot pune sub semnul întrebării rezultatul respectivei metode.

47.

În opinia noastră, indicatorii prezentați în continuare par a fi cei mai pertinenți.

48.

În primul rând, un preț nu poate fi stabilit cu ușurință în mod semnificativ peste nivelul competitiv în cazul în care piața nu este protejată de bariere serioase în calea intrării pe piață sau a extinderii. În caz contrar, astfel cum se menționează mai sus, piața ar trebui în principiu să fie capabilă să se autocorecteze pe termen scurt și mediu: prețurile ridicate ar trebui să atragă în mod normal noi operatori pe piață sau să încurajeze extinderea concurenților existenți. Pentru acest motiv – după cum se menționează la începutul prezentelor concluzii –, suntem convinși că prețuri inechitabile în sensul articolului 102 TFUE pot exista numai pe piețele reglementate, pe care autoritățile publice exercită o anumită formă de control asupra forțelor ofertei și, în consecință, pe care sfera concurenței libere și deschise este redusă. În mod evident, cu cât barierele create de legiuitor sunt mai serioase și mai durabile, cu atât o întreprindere dominantă ar trebui să fie capabilă să își exercite puterea de piață.

49.

În al doilea rând, un preț semnificativ mai mare decât un preț competitiv este mai puțin probabil să apară pe piețele în care există o autoritate sectorială de reglementare a cărei sarcină, printre altele, este de a stabili sau de a controla prețurile aplicate de întreprinderile care își desfășoară activitatea în respectivul sector. Autoritățile sectoriale sunt în mod clar mai bine echipate decât autoritățile de concurență pentru a supraveghea prețurile și pentru a acționa, dacă este cazul, în vederea remedierii posibilelor abuzuri ( 31 ). Prin urmare, s‑ar părea că încălcările care restrâng concurența ar trebui să se limiteze în aceste situații în principal la cazurile de eroare sau, mai general, la deficiențele de reglementare: cazurile în care autoritatea sectorială ar fi trebuit să intervină și, în mod eronat, nu a făcut acest lucru.

50.

În al treilea rând, o întreprindere cu putere de piață este, în mod evident, mai puțin capabilă să își consolideze poziția atunci când negociază cu cumpărători puternici. Pentru a da un exemplu, în ceea ce privește licențele pentru utilizarea operelor muzicale protejate de drepturi de autor, poziția de negociere a magazinelor mici este susceptibilă să fie diferită de cea a platformelor internaționale (cum ar fi Spotify) sau a grupurilor de întreprinderi mari și sofisticate (cum ar fi Hollywood majors). Într‑adevăr, dimensiunea și puterea financiară ale unei întreprinderi (sau ale unui grup de întreprinderi) pot avea o influență semnificativă în negocieri. Cu toate acestea, măsura în care produsele licențiate constituie o contribuție importantă (sau chiar indispensabilă) pentru clienții întreprinderilor poate avea de asemenea o importanță deosebită în acest context.

51.

În mod clar, pot exista și alți factori care pot fi pertinenți, în funcție de împrejurările specifice ale fiecărui caz.

52.

În încheierea acestui punct, pare important să facem următoarele două observații. În primul rând, am dori să amintim faptul că revine autorității de concurență sarcina de a demonstra o încălcare a normelor de concurență ale Uniunii ( 32 ). În al doilea rând, conform unei jurisprudențe constante, un principiu precum prezumția de nevinovăție se aplică întreprinderilor anchetate pentru posibile încălcări ale dreptului concurenței al Uniunii ( 33 ).

53.

În consecință, în opinia noastră, lipsa de date fiabile sau complexitatea operațiunilor pe care le presupune calculul prețului de referință (sau coroborarea acestuia) nu poate justifica o analiză incompletă, superficială sau dubioasă din partea unei autorități de concurență. Cu alte cuvinte, dificultățile întâmpinate de o autoritate în efectuarea unei evaluări nu pot cauza prejudicii întreprinderii care face obiectul anchetei.

54.

Indiferent de situația specifică dintr‑un anumit caz, metoda (metodele) aplicată(e) și celălalt (ceilalți) indicator(i) examinat(ți) trebuie să furnizeze autorității un set de elemente suficient de complet și de fiabil care indică în una și aceeași direcție: existența unei diferențe ( 34 ) între prețul de referință (ipotetic) și prețul (real) aplicat de întreprinderea dominantă în cauză.

55.

În acest context vom examina aspectele specifice în situația din litigiul principal.

56.

În decizia atacată, Consiliul Concurenței a decis să compare tarifele aplicate de AKKA/LAA cu cele aplicate de organisme similare care își desfășoară activitatea pe alte piețe geografice. Instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă, în speță, respectiva metodă este adecvată și suficientă.

57.

Astfel cum se menționează la punctele 19 și 23 de mai sus – în principiu –, metoda comparației geografice a fost recunoscută de Curte ca fiind validă. În plus, aceasta a fost confirmată în cauze care se refereau în mod special la comportamentul societăților de gestiune colectivă.

58.

Prin urmare, suntem de acord cu guvernele german, spaniol, leton și neerlandez și cu Comisia că o comparație geografică între prețurile aplicate pentru exact același serviciu de către organisme diferite din state membre diferite poate fi, într‑o situație precum cea în speță ( 35 ), o metodă adecvată pentru determinarea prețului de referință în sensul articolului 102 TFUE.

59.

În mod evident, acest lucru este valabil numai în cazul în care autoritatea a aplicat metoda în mod corect.

60.

De principiu, instanțelor naționale le revine, în mod evident, sarcina de a determina dacă o anumită metodă a fost aplicată în mod corect într‑un anumit caz. Cu toate acestea, dacă este posibil, Curtea poate furniza orientări respectivelor instanțe astfel încât acestea să poată interpreta și aplica articolul 102 TFUE în mod corespunzător și coerent.

61.

În acest sens, considerăm că o autoritate ar trebui mai întâi să aleagă statele membre de referință conform unor criterii obiective, adecvate și verificabile.

62.

Potrivit instanței de trimitere, Consiliul Concurenței a ales țările învecinate Lituania și Estonia deoarece acestea sunt relativ similare cu Letonia în ceea ce privește obiceiurile de consum, economia și bunăstarea cetățenilor (produsul intern brut) și de asemenea împărtășesc același patrimoniu istoric și cultural.

63.

Contrar opiniei exprimate de AKKA/LAA, considerăm că respectivele criterii sunt obiective și verificabile. În plus, acestea par a fi pertinente în măsura în care sunt destinate asigurării faptului că piețele sunt omogene în ceea ce privește atât cererea, cât și oferta. Astfel, în acest context, este esențial să se ia în considerare următorii doi factori care, în opinia noastră, pot afecta valoarea economică a serviciului prestat de AKKA/LAA: (i) capacitatea și disponibilitatea clienților AKKA/LAA de a plăti pentru serviciul primit și (ii) beneficiul economic pe care clienții AKKA/LAA l‑ar obține din respectivul serviciu atunci când, la rândul lor, furnizează produse sau servicii propriilor lor clienți.

64.

Cu toate acestea, îi revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă presupusele similarități dintre Letonia, pe de o parte, și Lituania și Estonia, pe de altă parte, sunt reale și cu adevărat pertinente pentru analiza efectuată de Consiliul Concurenței.

65.

Este important ca respectiva instanță să se asigure totodată că niciun alt stat membru, în pofida faptului că nu este o țară învecinată ( 36 ), nu îndeplinește criteriile adoptate de Consiliul Concurenței. Cu alte cuvinte, astfel cum susține guvernul german, Augstākā tiesa (Curtea Supremă) trebuie să verifice și că Consiliul Concurenței nu a exclus țări în mod arbitrar sau, mai grav, deoarece au produs date care nu erau „adecvate” pentru cazul său.

66.

În această privință, instanța de trimitere precizează că, în decizia sa, Consiliul Concurenței a luat în considerare de asemenea, cu titlu de exemplu, tarife aplicate în alte state membre (atât individual, cât și pentru a calcula media în Uniunea Europeană), ținând cont de indicele PPC bazat pe produsul intern brut. Rezultatele respectivei analize par să confirme concluziile la care s‑a ajuns prin examinarea piețelor din Lituania și din Estonia.

67.

Această „extindere” a grupului de țări cu care a fost comparată piața letonă este extrem de importantă. O comparație limitată la două țări – indiferent de omogenitatea acestora cu Letonia – poate să nu furnizeze rezultate fiabile. Astfel, după cum subliniază AKKA/LAA, orice factor atipic care poate exista pe oricare dintre cele două piețe ar avea un efect deosebit de important asupra calculelor efectuate de autoritatea de concurență. În opinia noastră, eșantionul de țări pentru efectuarea comparației trebuie să fie cât mai extins posibil ( 37 ).

68.

Acestea fiind spuse, ar trebui să fie luată în considerare orice diferență semnificativă între statul membru relevant și celelalte state membre alese pentru comparație. După cum s‑a menționat mai sus, Curtea a clarificat într‑adevăr că o comparație între țări este posibilă în cazul în care aceasta este efectuată pe o bază omogenă. Prin urmare, instanța de trimitere ar trebui să verifice dacă au fost efectuate ajustările necesare astfel încât să se ia în considerare diferențele care există între diferitele țări.

69.

Ultimul aspect care trebuie examinat pentru a furniza un răspuns instanței de trimitere este dacă metoda comparației geografice urmată de Consiliul Concurenței era suficientă în vederea stabilirii prețului de referință.

70.

Aceasta este de asemenea o problemă care în principiu este de competența instanței naționale. Cu toate acestea, pentru a furniza orientări instanței de trimitere, remarcăm în continuare câteva aspecte.

71.

Instanța de trimitere ar trebui să verifice mai întâi dacă ar fi putut fi utilizate și metode alternative de determinare a prețului de referință, pe lângă această comparație geografică. Sub rezerva verificării de către instanța națională, în opinia noastră, este posibil ca alte metode să nu fi fost disponibile sau adecvate.

72.

În primul rând, o analiză cost‑preț pare imposibil de efectuat într‑o situație care a făcut obiectul deciziei atacate (care este costul compunerii unei opere muzicale?) ( 38 ).

73.

În acest context, observăm totuși că guvernul neerlandez sugerează un alt tip de analiză, care se concentrează în schimb pe remunerația pe care, în baza tarifelor aplicate de AKKA/LAA, o primesc efectiv autorii operelor licențiate. În fapt, există într‑o serie de directive ale Uniunii prevederi care se referă în mod special la remunerația pe care titularii drepturilor de autor trebuie să o primească pentru exploatarea operelor lor.

74.

De exemplu, articolul 8 alineatul (2) din Directiva 92/100/CEE ( 39 ) prevede că utilizatorii trebuie să plătească titularilor de drepturi de autor o „remunerație echitabilă” în cazul în care o fonogramă publicată în scopuri comerciale sau o reproducere a unei astfel de fonograme este utilizată pentru radiodifuziune prin mijloace fără fir sau pentru orice comunicare către public.Curtea a interpretat noțiunea „remunerație echitabilă” ca fiind o noțiune care permite „realizarea unui echilibru adecvat între interesele artiștilor interpreți și ale producătorilor de a obține o remunerație pentru radiodifuzarea unei fonograme determinate și interesele terților de a putea difuza această fonogramă în condiții rezonabile”. De asemenea, Curtea a indicat că aspectul dacă remunerația este echitabilă „se evaluează în special în lumina valorii acestei utilizări în comerț” ( 40 ).

75.

În plus, articolul 16 alineatul (2) din Directiva 2014/26/UE ( 41 ), care se referă la acordarea de licențe de către organismele de gestiune colectivă, prevede faptul că „titularii de drepturi primesc o remunerație adecvată pentru utilizarea drepturilor acestora” ( 42 ). În pofida faptului că Directiva 2014/26 nu este aplicabilă ratione temporis în litigiul principal, aceasta poate fi totuși relevantă, întrucât conceptul de „remunerație adecvată” pare similar celui de „remunerație echitabilă” care apare în Directiva 92/100. În opinia guvernului neerlandez, tarifele care conduc la o remunerație care este echitabilă sau adecvată nu pot fi considerate abuzive în temeiul articolului 102 TFUE.

76.

Abordarea guvernului neerlandez pare cu adevărat atractivă: dacă prețurile inechitabile sunt cele care exploatează în mod excesiv clienții în beneficiul întreprinderilor dominante, poate fi logic să se considere că tarifele care nu realizează un echilibru echitabil între interesele titularilor de drepturi de autor și cele ale clienților pot fi în contradicție cu articolul 102 TFUE. Abordarea adoptată de Curte în Hotărârea Kanal 5 și TV 4 pare într‑adevăr să susțină această poziție ( 43 ).

77.

Acestea fiind spuse, avem îndoieli cu privire la faptul dacă respectivele cadre juridice stabilite prin Directivele 92/100 și 2014/26, pe de o parte, și prin articolul 102 TFUE, pe de altă parte, coincid în totalitate: acestea urmăresc obiective diferite și răspund la o logică diferită. Directivele urmăresc, printre altele, să asigure că autorii și interpreții primesc un venit adecvat ca bază pentru continuarea activității creative și artistice ( 44 ). Spre deosebire de acestea, articolul 102 TFUE urmărește să se asigure că întreprinderile cu o poziție dominantă (inclusiv societățile de gestiune colectivă) nu abuzează de puterea lor de piață.

78.

În orice caz, nu suntem siguri că un astfel de concept precum remunerația „echitabilă” sau „adecvată” ar putea fi de mare ajutor unei autorități de concurență. În opinia noastră, acestea par la fel de vagi ca noțiunile de prețuri „excesive” sau „inechitabile”.

79.

În al doilea rând, având în vedere că AKKA/LAA deține un monopol legal, nu există servicii similare oferite de întreprinderi concurente în Letonia care să poată fi utilizate pentru o comparație. În plus, AKKA/LAA nu își desfășoară activitatea în afara Letoniei. În ceea ce privește comparația tarifelor practicate de AKKA/LAA în diferite perioade, nu este clar dacă acest lucru ar fi putut oferi puncte de referință utile, întrucât Consiliul Concurenței a apreciat deja că tarifele din trecut erau excesiv de ridicate.

80.

În aceste condiții, îi revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă erau disponibile și adecvate alte metode care ar fi putut fi utilizate în mod teoretic pentru a determina prețul de referință în combinație cu comparația între diferite state membre. Este de asemenea de competența instanței de trimitere să verifice dacă rezultatele la care a ajuns Consiliul Concurenței în ceea ce privește tarifele de referință au fost confirmate de indicatori suplimentari.

81.

În lumina considerațiilor precedente, propunem Curții să răspundă la cea de a doua întrebare după cum urmează: într‑o situație precum cea din litigiul principal, este în principiu adecvat să se efectueze o comparație între tarifele de pe piața relevantă și tarifele de pe alte piețe. Cu toate acestea, este de competența instanței naționale să verifice, având în vedere toate împrejurările relevante, dacă această comparație, pe de o parte, a fost efectuată în mod corespunzător și, pe de altă parte, a fost suficientă.

82.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă este oportună și suficientă utilizarea indicelui PPC la compararea tarifelor aplicate de diferite societăți de gestiune colectivă.

83.

Instanța de trimitere explică faptul că, atunci când a comparat tarifele aplicate de AKKA/LAA în Letonia cu cele aplicate în alte 19 state membre (și anume alte state membre decât țările învecinate), Consiliul Concurenței a utilizat indicele PPC pentru a „corecta” respectivele tarife.

84.

De la bun început am dori să atragem din nou atenția asupra faptului că, în Hotărârile Tournier și Lucazeau, Curtea a afirmat că o comparație geografică a tarifelor poate fi posibilă cu condiția ca aceasta să fie efectuată „pe o bază omogenă” ( 45 ). În opinia noastră, omogenitatea unei comparații necesită nu numai ca produsele și serviciile în cauză să fie identice sau foarte asemănătoare, ci și ca respectivul context economic în care sunt furnizate aceste produse și servicii să fie în mare parte similar.

85.

Cu toate acestea, nu poate fi contestat faptul că în cadrul Uniunii există diferențe semnificative în ceea ce privește nivelul prețurilor, ceea ce înseamnă că pentru aceleași produse sau servicii cetățenii plătesc prețuri diferite în țări diferite. Inclusiv atunci când țările utilizează aceeași monedă, puterea de cumpărare a consumatorilor poate varia.

86.

Pentru acest motiv, în concordanță cu argumentele prezentate de guvernele german, spaniol, leton și neerlandez, suntem de asemenea de opinie că indicele PPC poate fi un instrument util pentru a asigura că o comparație a tarifelor aplicate pentru exact același serviciu în țări diferite este efectuată pe o bază omogenă.

87.

În fapt, un indice PPC este utilizat frecvent în studiile economice – inclusiv de organisme precum Eurostat, OCDE sau Banca Mondială – atunci când trebuie să fie efectuată o comparație între țări în ceea ce privește, de exemplu, standardele de viață. În acest scop, ratele cursului de schimb ale indicelui PPC sunt aplicate pentru a converti indicatori economici din moneda națională într‑o monedă comună artificială, numită standardul puterii de cumpărare (SPC), care egalizează puterea de cumpărare a diferitor monede naționale și permite efectuarea de comparații semnificative între țări. Aceste operațiuni permit, prin urmare, ajustarea datelor care urmează să fie comparate, în funcție de nivelurile diferite de preț existente în diferite țări.

88.

AKKA/LAA și Comisia ridică însă o obiecție potrivit căreia un astfel de instrument ar putea fi util numai pentru acea parte din tarife care este păstrată de societatea de gestiune colectivă, iar nu pentru partea de tarife care constituie remunerația titularilor de drepturi de autor.

89.

Nu suntem de acord cu acest punct de vedere.

90.

Nu numai costurile societății de gestiune colectivă sunt afectate de situația economică a țării în care aceasta operează. Capacitatea și, într‑o anumită măsură, disponibilitatea de plată de care au dat dovadă clienții societății de gestiune colectivă (în cazul de față, magazine) și, la rândul lor, clienții acestora din urmă (în cazul de față, clienții magazinelor) sunt influențate totodată de nivelul de trai și de puterea de cumpărare a cetățenilor. Cu alte cuvinte, în cazul în care 1 euro într‑o țară nu este egal cu 1 euro în altă țară, acest lucru este valabil indiferent de faptul dacă acesta este utilizat pentru finanțarea costurilor societății de gestiune colectivă sau pentru remunerația autorilor. În definitiv, în cazul în care obiectivul principal al analizei este de a identifica valoarea economică a unei anumite tranzacții, această evaluare nu poate fi efectuată in abstracto, ci trebuie să ia în considerare în mod necesar contextul economic și financiar în care are loc tranzacția.

91.

Așadar, utilizarea unui indice PPC ar putea fi un instrument util pentru a analiza tarifele aplicate de o societate de gestiune colectivă în ansamblul său. Nu există nicio necesitate de a face diferența între diferitele componente ale respectivelor tarife.

92.

Prin urmare, tragem concluzia că, în măsura în care o autoritate se angajează să efectueze o comparație geografică a tarifelor aplicate de diferite societăți de gestiune colectivă, situația economică diferită a țărilor în care operează respectivele societăți de gestiune colectivă trebuie să fie luată în considerare. Utilizarea unui indice PPC ne pare a fi un instrument adecvat în acest scop.

93.

Caracterul suficient al respectivului instrument depinde însă de faptul dacă ceilalți factori care ar putea afecta prețul final al unui produs sau al unui serviciu într‑o anumită țară sunt de asemenea luați în considerare. Astfel, pot exista alți factori – inclusiv factori care nu sunt macroeconomici – care pot afecta structura cererii într‑o țară. Mai exact, într‑un caz precum cel în speță suntem de opinie că este esențial în această privință dacă și în ce măsură clienții societăților de gestiune colectivă (de exemplu magazine) dintr‑o anumită țară își pot extinde activitățile comerciale ca urmare a reproducerii publice a muzicii în localurile lor.

94.

În orice caz, aceștia sunt factori care pot fi examinați de asemenea în etapa a doua a analizei juridice stabilite de jurisprudența Curții. Prin urmare, vom aborda acest aspect la examinarea celei de a șasea întrebări preliminare.

95.

Având în vedere considerațiile de mai sus, trebuie să se răspundă la cea de a treia întrebare preliminară în sensul că utilizarea unui indice PPC poate fi adecvată atunci când se compară tarifele practicate de diferite societăți de gestiune colectivă. Caracterul suficient al respectivului instrument depinde de faptul dacă ceilalți factori care ar putea afecta prețul final al unui produs sau al unui serviciu într‑o anumită țară sunt de asemenea luați în considerare.

96.

Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă într‑o situație precum cea din litigiul principal comparația prețurilor practicate de diferite societăți de gestiune colectivă ar trebui efectuată pentru fiecare segment separat al pieței sau în raport cu nivelul mediu al tarifelor.

97.

În opinia noastră, răspunsul la această întrebare este destul de simplu.

98.

Aspectul dacă un anumit comportament al uneia sau al mai multe întreprinderi încalcă articolul 101 sau articolul 102 TFUE trebuie să fie determinat în raport cu piața relevantă.

99.

Astfel, presupunând că fiecare segment separat al pieței (care înseamnă o categorie de utilizatori determinată pe baza suprafeței exploatate comercial) este o piață relevantă a produsului în sensul articolului 102 TFUE – verificare ce revine în sarcina instanței de trimitere –, trebuie să se efectueze o comparație a tarifelor practicate de diferite societăți de gestiune colectivă pentru fiecare segment separat al pieței.

100.

Prin intermediul celei de a cincea întrebări, instanța de trimitere solicită orientări cu privire la împrejurările în care o diferență de preț poate fi considerată excesivă în sensul articolului 102 al doilea paragraf litera (a) TFUE.

101.

Dorim să începem prin a aminti logica economică a abuzului prin prețuri inechitabile: atunci când o întreprindere dominantă aplică prețuri mai mari decât cele care ar rezulta în urma concurenței, există o alocare ineficientă a resurselor, iar bunăstarea consumatorilor este redusă (o parte a bunăstării este transferată către societatea dominantă, în timp ce o parte este pur și simplu pierdută). Prin urmare, din punct de vedere teoretic, orice deviere de la prețul competitiv pe o piață reglementată ar putea justifica o intervenție a autorităților de concurență. Astfel, orice diferență între prețul de referință și prețul real implică o anumită pierdere de bunăstare pentru consumator, care nu s‑ar fi produs în cazul în care piața ar fi fost concurențială.

102.

Cu toate acestea, o asemenea abordare nu ar fi pentru o autoritate de concurență nici realistă, nici recomandabilă.

103.

În primul rând, după cum am explicat la punctele 36-42 de mai sus, calculul unui preț de referință este un exercițiu destul de complex și incert. În cazul în care o autoritate de concurență ar interveni pentru orice diferență – oricât de mică ar fi aceasta – între cele două prețuri, riscul de a obține rezultate fals pozitive ar fi pur și simplu prea ridicat. Aceasta este o problemă nu numai pentru că întreprinderii răspunzătoare i se poate aplica o amendă ridicată, ci și deoarece comportamentul neutru – sau posibil favorabil concurenței – ar putea fi interzis. În acest sens, s‑a susținut în mod corect că erorile de tip I în deciziile în materie de concurență referitoare la un comportament unilateral implică un cost mult mai ridicat pentru societate decât erorile de tip II: „sistemul economic corectează monopolurile mai ușor decât corectează erorile judiciare […]. Dacă o practică este condamnată, aceasta este susceptibilă să rămână condamnată, indiferent de beneficiile acesteia. O practică monopolistă scuzată în mod eronat însă va face loc în cele din urmă concurenței, întrucât prețurile mai ridicate ale monopolistului atrag concurenți” ( 46 ).

104.

În al doilea rând, din cauza acestor dificultăți și incertitudini, trebuie să se recunoască de asemenea că deseori poate fi dificil pentru o întreprindere dominantă să estimeze în prealabil, cu un nivel suficient de probabilitate, unde poate fi trasată linia între prețul legitim competitiv și un preț excesiv interzis. Astfel, din motive de securitate juridică, respectivul prag nu poate fi stabilit prea aproape de prețul de referință.

105.

În al treilea rând, o abordare strictă ar impune autorităților de concurență să devină în esență autorități de reglementare a prețurilor, care ar trebui să monitorizeze în mod continuu și să intervină pe (eventual toate) piețele reglementate. În mod clar, spre deosebire de autoritățile sectoriale, autoritățile de concurență nu au nici resursele, nici cunoștințele necesare pentru a face acest lucru ( 47 ). Mai mult, pierderea bunăstării consumatorilor poate să fie uneori minoră și să nu justifice o intervenție complexă, cronofagă și costisitoare a autorităților publice. Astfel, modul în care consumatorii reacționează la o creștere a prețurilor diferă foarte mult de la o piață la alta și nici măcar un monopolist nu poate stabili prețuri independent de clienții săi ( 48 ). Prin urmare, nivelul de prejudiciu cauzat bunăstării consumatorilor prin prețuri ridicate poate varia.

106.

Pentru acest motiv – în conformitate cu abordarea adoptată de autoritățile competente și de instanțe atât la nivelul Uniunii, cât și la nivelul statelor membre și astfel cum s‑a sugerat în literatura economică – considerăm că un preț poate fi considerat excesiv în sensul articolului 102 TFUE numai în cazul în care sunt îndeplinite două condiții: acesta trebuie să depășească prețul de referință în mod semnificativ și persistent.

107.

În ceea ce privește primul aspect, am dori să subliniem faptul că nu orice diferență de preț ar trebui să fie considerată relevantă în conformitate cu articolul 102 TFUE, ci numai devierile importante. Această abordare a fost confirmată de Curte în mod expres: de exemplu, în Hotărârile Tournier și Lucazeau, Curtea s‑a raportat la bareme de tarife „considerabil mai ridicate” decât cele cu care au fost comparate. Acest punct de vedere este susținut de asemenea pe scară largă în literatura economică ( 49 ).

108.

În ceea ce privește al doilea aspect, faptul că prețul unui anumit produs sau serviciu este ocazional mai mare decât prețul de referință este, în opinia noastră, mai puțin relevant. Existența unor perioade de prețuri ridicate alături de perioade de prețuri scăzute este considerată în literatura economică a fi „în concordanță cu o piață competitivă care funcționează bine” ( 50 ). Prin urmare, un preț care variază în mod continuu și depășește nivelurile concurențiale numai din când în când este, în opinia noastră, puțin probabil să ridice probleme serioase în materie de concurență. Numai atunci când un preț rămâne (sau este în mod recurent) peste prețul de referință pentru o perioadă substanțială, acesta este abuziv în temeiul articolului 102 TFUE. Această abordare este confirmată de Hotărârea General Motors ( 51 ).

109.

Toate considerațiile de mai sus ridică întrebarea: cât de semnificativă și cât de persistentă trebuie să fie respectiva diferență pentru a justifica o intervenție în temeiul articolului 102 TFUE?

110.

Nu este deloc ușor să răspundem la această întrebare. Jurisprudența existență a Curții nu furnizează orientări foarte precise cu privire la acest aspect. Și nici în practica autorităților naționale sau în literatura economică nu apar modele clare ( 52 ).

111.

Acest lucru nu este deloc surprinzător. Astfel, după cum susțin guvernul german și Comisia, este imposibil să se stabilească, a priori și in abstracto, praguri precise, aplicabile în toate împrejurările. O anumită diferență de preț ar putea fi mai mult sau mai puțin semnificativă, în temeiul articolului 102 TFUE, în funcție de produsul sau de serviciul în cauză, precum și de caracteristicile pieței.

112.

În această privință, am dori să adăugăm numai următoarele două considerații. Pe de o parte, o autoritate ar trebui să intervină în temeiul articolului 102 TFUE numai atunci când este sigură că, indiferent de limitările și de incertitudinile legate de calculul prețului de referință, diferența dintre respectivul preț și prețul real este de o asemenea importanță încât aproape fără nicio îndoială are caracter abuziv. Pe de altă parte, cu cât diferența dintre prețul de referință și prețul real este mai semnificativă și cu cât perioada în care se aplică respectivul preț ridicat este mai lungă, cu atât mai ușor ar trebui să fie pentru o autoritate să își îndeplinească sarcina probei ( 53 ).

113.

Prin urmare, răspunsul la cea de a cincea întrebare ar trebui să fie următorul: numai prețurile care depășesc în mod semnificativ și persistent prețul de referință pot fi considerate contrare articolului 102 TFUE.

114.

Prin intermediul celei de a șasea întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească modul în care o societate de gestiune colectivă poate dovedi caracterul echitabil al tarifelor practicate.

115.

În esență, această întrebare invită Curtea să furnizeze explicații suplimentare cu privire la a doua etapă a analizei juridice necesare în conformitate cu articolul 102 al doilea paragraf litera (a) TFUE.

116.

După cum s‑a menționat mai sus, faptul că există un surplus excesiv – și chiar unul substanțial – între prețul de referință și prețul real nu este suficient pentru ca respectivul preț să fie considerat în mod automat inechitabil în temeiul articolului 102 TFUE sau, în orice caz, pentru a justifica intervenția în temeiul acestei dispoziții.

117.

În mod normal, prețurile ridicate nu sunt abuzive în sine. Astfel cum a afirmat Curtea Supremă a Statelor Unite în hotărârea Trinko: „simpla […] aplicare a prețurilor de monopol nu numai că nu este ilegală; aceasta este un element important al economiei de piață libere. Oportunitatea de a aplica prețuri de monopol – cel puțin pentru o perioadă scurtă – este ceea ce atrage în primul rând «perspicacitatea în afaceri»; aceasta induce asumarea de riscuri, ceea ce produce inovație și creștere economică. Pentru a proteja interesul pentru inovație, deținerea puterii de monopol nu va fi considerată ca fiind ilegală, cu excepția cazului în care aceasta este însoțită de un comportament care restrânge concurența” ( 54 ).

118.

Prin urmare, punctul central al acestei a doua părți a analizei trebuie să vizeze comportamentul întreprinderii dominante și motivele economice ale acesteia. În special motivele obiective care stau la baza politicii sale de prețuri sunt extrem de relevante.

119.

În Hotărârea United Brands, precum și în jurisprudența ulterioară, Curtea a specificat faptul că un preț poate fi inechitabil „fie ca atare, fie în comparație cu produsele concurente” ( 55 ).

120.

Care sunt motivele care stau la baza respectivelor condiții alternative? ( 56 )

121.

Prima dintre cele două condiții (un preț inechitabil ca atare) este menită să acopere cazurile în care caracterul inechitabil al unui preț poate fi determinat fără a fi nevoie să se efectueze o comparație cu alte produse similare sau concurente. Prețul deosebit de ridicat ca atare indică abuzul.

122.

De exemplu, acesta poate fi cazul prețurilor care sunt practicate pentru clienții care însă nu primesc în schimb niciun produs sau serviciu. De exemplu, în Hotărârea Merci Convenzionali Porto di Genova, Curtea a considerat incompatibilă cu (în prezent) articolul 102 TFUE o reglementare națională care a condus o întreprindere căreia i se acordaseră drepturi speciale să pretindă, printre altele, plata pentru servicii care nu au fost solicitate ( 57 ). În mod similar, în Hotărârea Der Grüne Punkt, Curtea a confirmat o decizie a Comisiei care a stabilit că puterea unei întreprinderi dominante de a pretinde plăți de la partenerii săi contractuali pentru servicii pe care nu le‑a furnizat a încălcat (în prezent) articolul 102 TFUE ( 58 ).

123.

De asemenea, poate fi cazul situațiilor în care o întreprindere dominantă stabilește un preț deosebit de ridicat deoarece în realitate nu este interesată să vândă produsul sau serviciul în cauză, ci intenționează să urmărească un obiectiv diferit, care restrânge concurența. Această situație se regăsește în cauzele General Motors și British Leyland ( 59 ). În cauzele respective, întreprinderile în poziție dominantă (producători de automobile) au stabilit prețuri deosebit de ridicate pentru efectuarea inspecțiilor tehnice și pentru eliberarea certificatelor de conformitate. Motivul era – astfel cum a explicat Curtea în hotărârile sale – că producătorii de automobile au dorit să reducă importurile paralele către Regatul Unit prin neutralizarea nivelului mai favorabil al prețurilor care se aplicau în alte zone ale Comunității de atunci. În mod clar nu a existat nicio legătură rezonabilă între prețurile practicate de producătorii de automobile și cantitatea și calitatea serviciilor furnizate importatorilor.

124.

Cea de a doua dintre condițiile menționate (preț inechitabil în comparație cu produse concurente) reprezintă adeseori un „control al temeiniciei” evaluării efectuate în ceea ce privește prețul de referință: pot exista factori relevanți care fie au fost trecuți cu vederea în acest context, fie nu au fost luați în considerare în mod conștient deoarece nu erau ușor cuantificabili din punct de vedere financiar.

125.

Astfel, pot exista o varietate de motive – posibil legitime – pentru care o întreprindere poate practica un preț pentru un anumit produs sau serviciu care depășește prețul care a fost calculat de către autoritate ca fiind prețul competitiv (ipotetic). Acest lucru înseamnă că, inclusiv în cazul în care piața ar fi competitivă, este posibil ca prețul aplicat de întreprinderea dominantă tot să nu corespundă cu prețul de referință, produsele sau serviciile acesteia având o valoare economică mai mare.

126.

Astfel de motive pentru un preț mai ridicat se pot referi în special la producția și la comercializarea produsului sau a serviciului în cauză, dar se pot referi și la cererea consumatorilor pentru respectivul produs sau serviciu.

127.

În ceea ce privește primul aspect, am dori să subliniem faptul că respectivele costuri de producție și de comercializare a produsului sau a serviciului în cauză suportate de o întreprindere dominantă pot fi mai ridicate decât cele suportate de celelalte întreprinderi care nu sunt dominante sau care își desfășoară activitatea pe alte piețe ale produselor sau geografice. O autoritate trebuie să ia în considerare nu numai costurile directe și indirecte de producție pentru produsul sau serviciul în cauză și costul capitalului, ci și toate tipurile de cheltuieli generale (inclusiv, de exemplu, publicitate, cercetare și dezvoltare și așa mai departe) ( 60 ). Chiar dacă o întreprindere dominantă nu poate justifica pur și simplu prețurile sale mai ridicate ca urmare a unei structuri a costurilor posibil ineficientă și care nu este rentabilă ( 61 ), costurile reale suportate de respectiva întreprindere sunt în mod evident de o importanță crucială în acest sens. Anumite tipuri de costuri pe care o întreprindere determinată este posibil să le fi suportat ar putea să nu fie imediat evidente sau ușor imputabile furnizării unui anumit produs sau serviciu (de exemplu cercetarea și dezvoltarea fără rezultat) ( 62 ), dar, cu toate acestea, ele nu pot fi deduse. O abordare diferită ar risca în mod serios să descurajeze investițiile și inovațiile.

128.

În ceea ce privește cel de al doilea aspect, am dori să subliniem faptul că valoarea economică a produselor sau a serviciilor furnizate de o întreprindere dominantă ar putea fi, în opinia clienților, mai mare decât prețul de referință. Din nou, pot exista o varietate de motive pentru aceasta: de exemplu, produsele sau serviciile în cauză pot fi (sau pot fi doar percepute ca fiind, probabil din motive legate de costurile de publicitate sau de investiții în marcă) de o calitate superioară. Unele caracteristici ale produsului sau ale serviciului pot fi considerate ca fiind extrem de valoroase de către clienți (sau de anumite grupuri de clienți) în pofida faptului că acestea nu se reflectă în costuri. În aceste cazuri, beneficiile sau avantajele suplimentare furnizate clienților justifică o marjă de profit mai mare față de costuri ( 63 ). În acest context, remarcăm că practica Comisiei pare să urmeze această abordare ( 64 ).

129.

Acestea fiind spuse, am dori să adăugăm faptul că, în ceea ce privește situația din litigiul principal, aspectul‑cheie pare să fie următorul: cererea de licențe de către clienții AKKA/LAA, cum ar fi magazine sau alte întreprinderi similare, depinde de beneficiile economice pe care aceștia le pot obține de pe urma respectivelor licențe. În consecință, tarifele mai ridicate în Letonia ar putea fi justificate în cazul în care s‑ar dovedi că beneficiile pe care clienții AKKA/LAA le obțin din reproducerea muzicii ar fi mai mari decât cele pe care le au același tip de clienți în alte țări. De exemplu, nu se poate exclude faptul că, datorită obiceiurilor de cumpărare și a tradițiilor culturale diferite, magazinele și alte activități comerciale din unele țări își pot spori activitatea mai mult decât în alte țări ca urmare a executării publice a muzicii în localurile lor. În aceste condiții, valoarea economică a licențelor acordate de societatea de gestiune colectivă ar fi, în mod natural, mai mare în primele dintre aceste țări decât în celelalte.

130.

Recunoaștem că un astfel de aspect poate să nu fie ușor de investigat. Acesta este motivul pentru care alți indici (cum ar fi puterea de cumpărare a cetățenilor și produsul intern brut al țărilor) sunt utilizați adesea pentru a determina dacă și în ce măsură două sau mai multe țări sunt comparabile din punctul de vedere al situației economice.

131.

În concluzie, numai în cazul în care nu poate fi găsită nicio explicație economică rațională – alta decât simpla capacitate și dorință de a utiliza puterea de piață inclusiv atunci când este abuzivă – pentru prețul ridicat aplicat de o întreprindere dominantă, prețul respectiv poate fi calificat ca fiind abuziv în sensul articolului 102 TFUE.

132.

Înainte de a concluziona cu privire la acest subiect, există un ultim aspect care merită o anumită atenție. Analiza în două etape stabilită în jurisprudența Curții în ceea ce privește încălcările articolului 102 al doilea paragraf litera (a) TFUE are de asemenea un aspect procedural.

133.

Astfel, după cum s‑a menționat la punctul 23 de mai sus, Curtea a afirmat în mod repetat că, odată ce s‑a stabilit că un preț depășește prețul de referință, „întreprinderea în cauză trebuie să justifice diferența bazându‑se pe divergențele obiective” dintre produsele sau serviciile comparate ( 65 ).

134.

În opinia noastră, respectiva declarație a Curții trebuie să fie interpretată în contextul unei linii jurisprudențiale constante conform căreia, în timp ce revine autorității să își îndeplinească sarcina de a demonstra că sunt îndeplinite condițiile necesare pentru constatarea unei încălcări a articolului 102 TFUE ( 66 ), întreprinderile dominante trebuie să aibă posibilitatea de a prezenta o justificare obiectivă a comportamentului lor ( 67 ).

135.

Prin urmare, odată ce o autoritate a înregistrat un surplus excesiv între prețul real și prețul de referință, întreprinderii dominante în cauză îi revine sarcina de a furniza autorității toate justificările posibile pentru prețul mai ridicat (real sau aparent).

136.

Acest lucru este rezonabil: de cele mai multe ori, autoritatea care este responsabilă cu ancheta nu dispune de informațiile care pot fi necesare pentru a evalua dacă un preț care pare să depășească prețul competitiv nu reflectă în realitate doar valoarea mai ridicată a tranzacției de bază. Aceste informații se pot referi printre altele la structura costurilor întreprinderii dominante, la politicile de prețuri ale acesteia, la structura cererii pe piața relevantă și așa mai departe.

137.

Autoritatea trebuie să examineze cu atenție și cu imparțialitate factorii prezentați de întreprinderea în cauză înainte de a lua o decizie cu privire la posibilul caracter inechitabil al prețului.

138.

În prezenta cauză, acest lucru înseamnă că, în primul rând, Consiliului Concurenței îi revine sarcina de a demonstra, la standardul juridic corespunzător, că tarifele aplicate de AKKA/LAA au fost semnificativ mai ridicate decât prețul competitiv. În acest scop, autoritatea respectivă trebuia să ia în considerare, în cadrul unei anchete obiective și aprofundate, toate faptele relevante în scopul de a determina prețul corect de referință.

139.

În continuare, societății AKKA/LAA îi revenea sarcina de a prezenta caracterul echitabil al tarifelor aplicate, în pofida faptului că erau mai ridicate decât prețul de referință constatat de Consiliul Concurenței. De exemplu, AKKA/LAA ar putea indica factorii relevanți ignorați în mod eronat de Consiliul Concurenței la momentul calculării prețului de referință sau, în orice caz, aceasta ar putea să demonstreze că valoarea economică a serviciului furnizat clienților săi a fost mai ridicată decât cea furnizată de organisme similare în alte state membre.

140.

În concluzie, propunem să se răspundă la cea de a șasea întrebare în sensul că o întreprindere dominantă poate dovedi caracterul echitabil al prețurilor aplicate în special pentru motive de costuri de producție și de comercializare mai ridicate sau, mai general, de valoare economică mai ridicată a produsului sau a serviciului furnizat.

141.

Prin intermediul celei de a șaptea întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă, în vederea stabilirii amenzii care trebuie să fie aplicată unei societăți de gestiune colectivă pentru o încălcare a normelor de concurență ale Uniunii, remunerația plătită autorilor ar trebui să fie exclusă din cifra de afaceri a respectivului organism.

142.

În ceea ce privește acest punct, suntem de acord cu guvernul spaniol și cu Comisia: nu vedem niciun motiv pentru care remunerația plătită autorilor ar trebui să fie exclusă din cifra de afaceri care este luată ca bază pentru calculul amenzii aplicate unei societăți de gestiune colectivă.

143.

Într‑o serie de hotărâri, inclusiv, recent, în Hotărârea OSA ( 68 ), Curtea a afirmat că societățile de gestiune colectivă ar trebui să fie considerate întreprinderi în sensul normelor de concurență ale Uniunii. Pentru respectivele întreprinderi, „cifra de afaceri totală – care este menționată, printre altele, la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 și în orientările Comisiei ( 69 ) – include partea din tarife care corespunde remunerației autorilor. Este irelevant faptul că această parte este plătită ulterior autorilor. În acest sens, remunerația plătită autorilor ar putea fi considerată ca fiind un element de „cost” pentru societatea de gestiune colectivă.

144.

În definitiv, în cazul în care s‑ar considera că cifra de afaceri relevantă este limitată numai la partea din venituri pe care societatea de gestiune colectivă este în măsură să o păstreze, amenda aplicată ar fi de o valoare relativ scăzută. Acest lucru ar putea ridica îndoieli cu privire la faptul dacă amenda ar fi suficient de disuasivă, proporțională având în vedere prejudiciile aduse consumatorilor și echitabilă în comparație cu amenzile aplicate altor întreprinderi care au comis încălcări similare ale normelor de concurență ale Uniunii.

145.

În concluzie, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Augstākā tiesa (Curtea Supremă, Letonia) după cum urmează: