1

Potrivit statutului său, astfel cum figurează în dosar, reclamanta, International Management Group (IMG), a fost înființată la 25 noiembrie 1994 ca organizație internațională denumită „International Management Group – Infrastructure for Bosnia and Herzegovina”, cu sediul la Belgrad (Serbia), cu scopul de a permite statelor participante la reconstrucția Bosniei și Herțegovinei să dispună în acest scop de o entitate dedicată. De la acea dată, reclamanta și‑a extins progresiv domeniul de activitate și a încheiat ulterior, la 13 iunie 2012, un acord privind sediul cu Regatul Belgiei.

2

În cadrul activităților sale, reclamanta a încheiat mai multe acorduri cu Comisia Europeană, printre altele în aplicarea modului de execuție a bugetului Uniunii Europene denumit „de gestiune indirectă sau în comun”, prevăzut de reglementarea financiară a Uniunii (denumite în continuare „acordurile de delegare în gestiune indirectă”), descris în continuare.

3

Gestiunea indirectă este un mod de execuție a bugetului Uniunii care rezultă din articolele 53 și 53d din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 1605/2002 al Consiliului din 25 iunie 2002 privind regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităților Europene (JO 2002, L 248, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 3, p. 198), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE, Euratom) nr. 1995/2006 al Consiliului din 13 decembrie 2006 (JO 2006, L 390, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 7, p. 137), și din articolul 43 din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2342/2002 al Comisiei din 23 decembrie 2002 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE, Euratom) nr. 1605/2002 (JO 2002, L 357, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 4, p. 3), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE, Euratom) nr. 478/2007 al Comisiei din 23 aprilie 2007 (JO 2007, L 111, p. 13) (denumite în continuare, împreună cu Regulamentul nr. 1605/2002, „reglementarea financiară din 2002”).

4

Articolul 53 din Regulamentul nr. 1605/2002 prevede:

„Comisia execută bugetul în conformitate cu dispozițiile articolelor 53a-53d, în oricare din următoarele moduri:

5

Articolul 53d din acest regulament prevede:

„(1)   Atunci când Comisia execută bugetul prin gestionare comună, anumite sarcini de execuție sunt încredințate organizațiilor internaționale […]

[…]

(2)   Acordurile individuale încheiate cu organizațiile internaționale pentru atribuirea finanțării conțin dispoziții detaliate de executare a sarcinilor încredințate acestora.

[…]”

6

Articolul 43 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2342/2002 prevede:

„Organizațiile internaționale menționate la articolul 53d din Regulamentul [nr. 1605/2002] sunt:

[…]”

7

Regulamentul nr. 1605/2002 a fost înlocuit, începând cu 1 ianuarie 2013, de Regulamentul (UE, Euratom) nr. 966/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 octombrie 2012 privind normele financiare aplicabile bugetului general al Uniunii și de abrogare a Regulamentului nr. 1605/2002 (JO 2012, L 298, p. 1). Totuși, articolul 212 litera (a) din Regulamentul nr. 966/2012 a prevăzut printre altele că articolele 53 și 53d din Regulamentul nr. 1605/2002 continuă să se aplice tuturor angajamentelor contractate până la 31 decembrie 2013.

8

Regulamentul nr. 2342/2002 a fost înlocuit, începând cu 1 ianuarie 2013, prin Regulamentul delegat (UE) nr. 1268/2012 al Comisiei din 29 octombrie 2012 privind normele de aplicare a Regulamentului nr. 966/2012 (JO 2012, L 362, p. 1) (denumite în continuare, împreună cu Regulamentul nr. 966/2012, „reglementarea financiară din 2012”).

9

Regulamentul nr. 966/2012 a intrat în vigoare la 27 octombrie 2012, în conformitate cu articolul 214 primul paragraf din acesta. Regulamentul se aplică de la 1 ianuarie 2013, în conformitate cu al doilea paragraf al acestui articol, fără a aduce atingere datelor de aplicare specifice prevăzute pentru anumite articole ale regulamentului menționat.

10

Printre acestea din urmă figurează articolul 58, intitulat „Metode de execuție bugetară”, care se aplică doar angajamentelor contractate începând cu 1 ianuarie 2014 și al cărui alineat (1) are următorul cuprins:

„Comisia execută bugetul în următoarele moduri:

[…]”

11

Articolul 43 din Regulamentul delegat nr. 1268/2012, intitulat „Dispoziții specifice privind gestiunea indirectă cu organizații internaționale”, prevede la alineatul (1) următoarele:

„Organizațiile internaționale menționate la articolul 58 alineatul (1) litera (c) punctul (ii) din Regulamentul [nr. 966/2012] sunt:

[…]”

12

La 17 februarie 2014, Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) a informat Comisia, în conformitate cu articolul 7 alineatul (6) din Regulamentul (UE, Euratom) nr. 883/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 septembrie 2013 privind investigațiile efectuate de OLAF și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1073/1999 al Parlamentului European și al Consiliului și a Regulamentului (Euratom) nr. 1074/1999 al Consiliului (JO 2013, L 248, p. 1), că a deschis o investigație (investigația OF/2011/1002) cu privire la statutul juridic al reclamantei în calitate de „organizație internațională” în sensul reglementărilor financiare din 2002 și din 2012.

13

La 9 decembrie 2014, OLAF a întocmit raportul său final (denumit în continuare „raportul OLAF”), care a fost primit de Comisie la 15 decembrie 2014. Raportul OLAF cuprindea o serie de recomandări pentru măsuri administrative și financiare.

14

În raportul său, OLAF consideră, în esență, că reclamanta nu este o „organizație internațională” în sensul reglementărilor financiare din 2002 și din 2012 și că ar putea chiar să nu aibă personalitate juridică proprie. OLAF recomandă, așadar, Comisiei să impună reclamantei sancțiuni administrative și financiare și să procedeze la recuperarea sumelor care i‑au fost plătite.

15

La 8 mai 2015, Comisia a adresat reclamantei o scrisoare (denumită în continuare „scrisoarea din 8 mai 2015”), prin care urmărea să o informeze cu privire la măsurile pe care intenționa să le adopte în urma raportului OLAF.

16

În scrisoarea din 8 mai 2015, în primul rând, Comisia a indicat în special că a acceptat recomandarea OLAF referitoare la măsurile consolidate de audit și la activitățile de monitorizare și că fusese introdusă o semnalare în vederea verificării în sistemul de avertizare rapidă (denumit în continuare „SAR”) în privința reclamantei.

17

În al doilea rând, Comisia a semnalat că nu va solicita rambursarea fondurilor care fuseseră alocate reclamantei în baza contractului în gestiune directă și că nu intenționa, pe baza probelor disponibile, să solicite recuperarea fondurilor alocate reclamantei în gestiune indirectă. Astfel, potrivit Comisiei, contractele încheiate cu reclamanta și care erau în curs de desfășurare ar continua să fie puse în aplicare, astfel încât Comisia ar plăti sumele datorate reclamantei în contrapartida activităților pe care aceasta din urmă le‑ar fi realizat efectiv. Totuși, Comisia a precizat că punerea în aplicare a contractelor în curs ar face obiectul unei „monitorizări sporite” și a unor „măsuri adecvate suplimentare” pentru protejarea intereselor financiare ale Uniunii.

18

În al treilea rând, Comisia a arătat că, „până când va exista o certitudine absolută cu privire la statutul de organizație internațională [al reclamantei]”, serviciile sale nu vor încheia cu aceasta noi acorduri de delegare în gestiune indirectă.

19

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 14 iulie 2015, reclamanta a introdus o acțiune, înregistrată cu numărul T‑381/15. Acțiunea respectivă avea ca obiect, în esență, anularea scrisorii din 8 mai 2015 în măsura în care Comisia, pe de o parte, dispunea în aceasta adoptarea unor măsuri sporite de audit și de monitorizare, precum și a unei semnalări în vederea verificării în SAR și, pe de altă parte, îi refuza calitatea de organizație internațională în sensul reglementărilor financiare din 2002 și din 2012. În plus, reclamanta solicita repararea prejudiciilor sale material și moral.

20

Comisia a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă, în tot sau în parte, și, în subsidiar, respingerea acțiunii ca nefondată.

21

Prin Hotărârea din 2 februarie 2017, IMG/Comisia (T‑381/15, nepublicată, denumită în continuare hotărârea inițială, EU:T:2017:57), Tribunalul:

22

Prin memoriul depus la grefa Curții la 11 aprilie 2017, reclamanta a formulat recurs, înregistrat cu numărul C‑184/17 P, împotriva hotărârii inițiale. Aceasta a solicitat Curții:

23

Pe lângă faptul că a solicitat respingerea recursului principal, Comisia a formulat un recurs incident prin care a solicitat Curții, pe de o parte, să anuleze hotărârea inițială în măsura în care Tribunalul respinsese excepțiile sale de inadmisibilitate și, pe de altă parte, să se pronunțe definitiv asupra litigiului respingând acțiunea ca inadmisibilă.

24

Prin decizia președintelui Curții din 20 martie 2018, cauza C‑184/17 P a fost conexată cu cauza C‑183/17 P, care avea ca obiect un recurs formulat de reclamantă împotriva Hotărârii din 2 februarie 2017, International Management Group/Comisia (T‑29/15, nepublicată, EU:T:2017:56), prin care Tribunalul a respins acțiunea acesteia având ca obiect anularea deciziei Comisiei de a reatribui unei alte entități decât reclamanta punerea în aplicare, în gestiune indirectă, a unui program de dezvoltare a comerțului referitor la Myanmar/Birmania.

25

Prin Hotărârea din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P, denumită în continuare hotărârea pronunțată în recurs, EU:C:2019:78), Curtea a decis următoarele:

[…]

26

Prin scrisorile din 6 februarie 2019, grefa Tribunalului a invitat părțile să își prezinte observațiile scrise, în conformitate cu articolul 217 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, cu privire la continuarea procedurii (denumite în continuare „observațiile cu privire la continuarea procedurii”). Reclamanta și Comisia au depus la grefa Tribunalului aceste observații în termenul stabilit.

27

Prin scrisorile din 26 aprilie 2019, grefa Tribunalului a invitat părțile să prezinte memorii complementare de observații scrise, în conformitate cu articolul 217 alineatul (3) din Regulamentul de procedură (denumite în continuare „memoriile complementare”). Reclamanta și Comisia au depus la grefa Tribunalului memoriile lor complementare în termenul stabilit, astfel cum a fost prelungit în urma unei cereri introduse în acest scop de reclamantă.

28

În memoriul complementar, Comisia a solicitat ca procedura să fie suspendată, în temeiul articolului 69 din Regulamentul de procedură, până la data la care ea va fi reevaluat statutul juridic al reclamantei, în cadrul executării hotărârii pronunțate în recurs.

29

Prin scrisoarea depusă la grefa Tribunalului la 12 iulie 2019, reclamanta s‑a opus cererii de suspendare introduse de Comisie. Prin decizia președintelui Camerei a șaptea a Tribunalului din 16 iulie 2019, această cerere a fost respinsă.

30

În conformitate cu articolul 106 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, Comisia a introdus, la 24 iulie 2019, o cerere prin care solicita să fie ascultată în cadrul unei ședințe de audiere a pledoariilor.

31

Întrucât compunerea Tribunalului a fost modificată, președintele Tribunalului, prin decizia din 16 octombrie 2019, a reatribuit cauza, în temeiul articolului 27 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, unui nou judecător raportor, repartizat Camerei a șaptea în noua sa compunere.

32

La propunerea judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a șaptea) a decis deschiderea fazei orale a procedurii și, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 89 din Regulamentul de procedură, a adresat întrebări părților, invitându‑le să răspundă în scris înainte de ședință. Părțile au răspuns la aceste întrebări în termenul stabilit.

33

În răspunsul la întrebările Tribunalului, Comisia a arătat că reclamanta sesizase Curtea cu o cerere de interpretare a hotărârii pronunțate în recurs și a solicitat Tribunalului să suspende procedura până la pronunțarea deciziei Curții cu privire la cererea menționată.

34

Prin decizia din 28 februarie 2020, președintele Camerei a șaptea a Tribunalului a respins cererea de suspendare a procedurii prezentată de Comisie.

35

Prin Ordonanța din 9 iunie 2020, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P‑INT, nepublicată, EU:C:2020:447), Curtea a respins cererea de interpretare ca vădit inadmisibilă.

36

Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările orale adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 12 martie 2020.

37

Reclamanta solicită Tribunalului:

38

Comisia solicită Tribunalului:

39

În ședință, în răspuns la o întrebare a Tribunalului, părțile au confirmat că obiectul prezentului litigiu nu exceda repararea prejudiciului care decurge din decizia Comisiei cuprinsă în scrisoarea din 8 mai 2015, anulată de Curte, de a nu încheia cu reclamanta noi acorduri de delegare în gestiune indirectă „până când va exista o certitudine absolută cu privire la [statutul său] de organizație internațională” (denumită în continuare „decizia în litigiu”). S‑a luat act de declarațiile părților în acest sens în procesul‑verbal de ședință.

40

În observațiile sale cu privire la continuarea procedurii, cu titlu de reparare a prejudiciului material, reclamanta solicită Tribunalului:

41

În ceea ce privește prejudiciul moral, pe de o parte, reclamanta solicită, cu titlu de reparație, plata sumei de 10 milioane de euro cu dobândă la rata legală de 3,5 % pe an începând de la data de 8 mai 2015.

42

Pe de altă parte, cu titlu de reparație echitabilă, reclamanta solicită Tribunalului să dispună Comisiei:

43

În primul rând, Comisia arată că cererile reclamantei prin care solicită Tribunalului să îi adreseze somații sunt inadmisibile întrucât acestea nu ar fi fost prezentate în cererea introductivă inițială, iar reclamanta nu ar putea modifica natura pretențiilor sale în cadrul procedurii care decurge dintr‑o trimitere spre rejudecare după anulare. În ceea ce privește cererile de emitere a unor somații privind prejudiciul material, Comisia adaugă că instanța Uniunii nu trebuie să aducă atingere prerogativelor autorității administrative și nu poate, așadar, să adreseze somații instituțiilor. În plus, somațiile solicitate de reclamantă ar fi contrare principiului bunei gestiuni financiare și marjei de apreciere de care ar beneficia Comisia în alegerea modalităților de execuție a bugetului Uniunii.

44

În al doilea rând, Comisia menționează că suma de 6,841 milioane de euro pe care reclamanta solicită să i‑o plătească corespunde în parte altor capete de cerere referitoare la prejudicii decât cele invocate în procedura anterioară anulării și trimiterii spre rejudecare. Reclamanta ar fi modificat obiectul litigiului într‑un mod incompatibil cu normele care reglementează procedura în fața Tribunalului. Comisia recunoaște totuși că cererea de plată a sumei de 3 milioane de euro, formulată cu titlu de „total al cheltuielilor indirecte”, nu constituie o cerere nouă.

45

În al treilea rând, Comisia subliniază că, în cererea introductivă, reclamanta solicitase plata sumei de un euro simbolic cu titlu de reparare a prejudiciului moral. Potrivit Comisiei, deși reclamanta a precizat că această cerere era prezentată „sub rezerva modificării”, ea nu a explicat motivele pentru care acest prejudiciu s‑ar ridica acum la suma de 10 milioane de euro. Comisia subliniază că probele prezentate de reclamantă, în anexa la observațiile sale cu privire la continuarea procedurii, pentru a‑și susține noua cerere sunt articole de presă anterioare introducerii cererii introductive inițiale, fără ca reclamanta să fi justificat întârzierea în depunerea acestor documente. Probele respective ar fi, astfel, inadmisibile, în conformitate cu articolul 85 din Regulamentul de procedură.

46

În răspunsurile sale scrise la întrebările Tribunalului (a se vedea punctul 32 de mai sus) referitoare la cauzele de inadmisibilitate invocate de Comisie în memoriul complementar, reclamanta susține, mai întâi, că prejudiciile a căror reparare o solicită și cele care figurează în cererea introductivă sunt identice. Ea s‑ar fi limitat să își precizeze cererile, să majoreze sumele solicitate și să lămurească capătul de cerere privind prejudiciul referitor la „reconstituirea” sa. Cu privire la prejudiciul moral, reclamanta subliniază că cererea sa de acordare a sumei de un euro simbolic fusese prezentată „sub rezerva modificării”.

47

Referindu‑se în special la Hotărârea din 10 mai 2006, Galileo International Technology și alții/Comisia (T‑279/03, EU:T:2006:121), reclamanta arată în continuare că jurisprudența a admis deja că o parte poate solicita Tribunalului, în cadrul unei acțiuni în despăgubire, să adreseze instituției pârâte o somație de a face sau de a nu face. Reclamanta subliniază că specificul unei somații este tocmai limitarea puterii de apreciere a unei instituții în definirea măsurilor de executare a misiunii de serviciu public cu care aceasta este învestită. Principiul separării puterilor, invocat de Comisie, nu s‑ar opune ca instanța să limiteze puterea administrației. Pe de altă parte, potrivit reclamantei, cererea sa lasă Comisiei o marjă de apreciere cu privire la modul în care intenționează să definească volumul de activitate de 68,5 de milioane de euro care urmează să îi fie atribuit.

48

În sfârșit, reclamanta precizează că cererile care figurează la punctul 40 prima-a treia liniuță de mai sus s‑au substituit cererii de daune interese cu care sesizase Tribunalul în cadrul procedurii anterioare anulării și trimiterii spre rejudecare, prin care se solicita plata sumei de 14 milioane de euro pe an pentru anii 2015 și 2016.

49

În primul rând, în ceea ce privește cererile reclamantei care figurează la punctul 40 prima-a treia liniuță de mai sus, referitoare la repararea în natură a prejudiciului material, și la punctul 42 prima-a treia liniuță de mai sus, referitoare la repararea în natură a prejudiciului moral, trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 76 litera (e) din Regulamentul de procedură, reclamanta este obligată să indice concluziile sale în cererea sa introductivă. Astfel, în principiu, numai concluziile expuse în cererea de sesizare a instanței pot fi luate în considerare, iar temeinicia acțiunii trebuie examinată numai în raport cu concluziile cuprinse în cererea de sesizare a instanței (Hotărârea din 24 octombrie 2018, Epsilon International/Comisia, T‑477/16, nepublicată, EU:T:2018:714, punctul 45; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 8 iulie 1965, Krawczynski/Comisia, 83/63, EU:C:1965:70, p. 785, și Hotărârea din 25 septembrie 1979, Comisia/Franța, 232/78, EU:C:1979:215, punctul 3).

50

Articolul 84 alineatul (1) din Regulamentul de procedură permite invocarea de motive noi cu condiția ca acestea să se bazeze pe elemente de fapt și de drept care au apărut în cursul procedurii. Reiese din jurisprudență că această condiție reglementează a fortiori orice modificare a concluziilor și că, în lipsa unor elemente de drept și de fapt apărute în cursul fazei scrise a procedurii, numai concluziile din cererea introductivă pot fi luate în considerare (Hotărârea din 13 septembrie 2013, Berliner Institut für Vergleichende Sozialforschung/Comisia, T‑73/08, nepublicată, EU:T:2013:433, punctul 43, și Hotărârea din 24 octombrie 2018, Epsilon International/Comisia, T‑477/16, nepublicată, EU:T:2018:714, punctul 46).

51

Aceste principii sunt aplicabile în cursul prezentei proceduri după anulare și trimitere spre rejudecare, din moment ce aceasta constituie prelungirea parțială a aceluiași litigiu care a început prin depunerea cererii introductive (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 decembrie 2018, Kakol/Comisia, T‑641/16 RENV și T‑137/17, nepublicată, EU:T:2018:958, punctul 70).

52

Rezultă că, deși se poate admite ca, din cauza timpului care s‑a scurs de la depunerea cererii introductive, reclamanta să adapteze, în acest stadiu al procedurii, cuantumurile vizate de cererile sale inițiale de despăgubire, cu condiția să explice motivele adaptării, este totuși exclus ca ea să poată modifica însăși natura reparației solicitate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 iulie 1963, Plaumann/Comisia, 25/62, EU:C:1963:17, p. 224, și Hotărârea din 11 ianuarie 2002, Biret et Cie/Consiliul, T‑210/00, EU:T:2002:3, punctele 48 și 49; a se vedea de asemenea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 8 martie 1990, Schwedler/Parlamentul, T‑41/89, EU:T:1990:19, punctul 34).

53

În speță, trebuie să se constate că, în cererea introductivă, reclamanta nu a prezentat Tribunalului cererile de emitere a unei somații de a face sau de a nu face, menționate la punctul 40 prima-a treia liniuță și la punctul 42 prima-a treia liniuță de mai sus, pe care le formulează în observațiile sale cu privire la continuarea procedurii. Astfel de pretenții nu figurează nici în replică sau în procesul‑verbal al ședinței care a avut loc în fața Tribunalului la 20 octombrie 2016, care constituie act autentic, potrivit articolului 114 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. Astfel, din cererea introductivă, din replică și din procesul‑verbal menționat rezultă că, în cadrul procedurii anterioare trimiterii spre rejudecare, reclamanta a solicitat plata, cu titlu de prejudiciu moral, a sumei de un euro simbolic și, cu titlu de prejudiciu material, a unei despăgubiri de 14 milioane de euro pe an începând de la adoptarea deciziei în litigiu (a se vedea punctul 22 de mai sus).

54

În plus, reclamanta a confirmat aceste din urmă pretenții atunci când a solicitat Curții, în cadrul recursului pe care l‑a formulat împotriva hotărârii inițiale, admiterea concluziilor prezentate în primă instanță (a se vedea punctul 22 de mai sus). Curtea a considerat că nu erau îndeplinite condițiile pentru a se putea pronunța ea însăși cu privire la concluziile în despăgubire ale reclamantei, astfel încât se impunea cu privire la acest aspect trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului. Cererile de despăgubire cu care o sesizase reclamanta nu sunt însă aceleași cu cele pe care le formulează în prezenta procedură după anulare și trimitere spre rejudecare.

55

Pe de altă parte, având în vedere cererile reclamantei menționate la punctul 40 prima-a treia liniuță de mai sus, referitoare la repararea în natură a prejudiciului material, trebuie să se arate de asemenea că jurisprudența a admis că din articolul 340 al doilea paragraf TFUE și din articolul 268 TFUE, care nu exclud acordarea unei reparații în natură, decurge că instanța Uniunii are competența să impună Uniunii orice formă de reparare care este conformă cu principiile generale comune ordinilor juridice ale statelor membre în materie de răspundere extracontractuală, inclusiv, dacă rezultă că este conformă cu aceste principii, o reparație în natură, eventual sub forma unei obligații de a face sau a unei obligații de a nu face (Hotărârea din 10 mai 2006, Galileo International Technology și alții/Comisia, T‑279/03, EU:T:2006:121, punctele 62 și 63, și Hotărârea din 8 noiembrie 2011, Idromacchine și alții/Comisia, T‑88/09, EU:T:2011:641, punctul 81).

56

Totuși, în speță, somațiile solicitate de reclamantă prin care urmărește să obțină, pentru o durată maximă de trei ani, încheierea unor acorduri de delegare în gestiune indirectă în cuantum de 68,5 de milioane de euro nu permit să se asigure respectarea principiului bunei gestiuni financiare, care este un principiu general de drept al Uniunii, menționat printre altele la articolul 310 alineatul (5) TFUE și la articolul 317 primul paragraf TFUE. Astfel, în cazul în care Comisia ar fi obligată de instanță să încheie cu reclamanta acordurile de delegare în gestiune indirectă menționate anterior, aceasta nu ar mai fi în măsură să stabilească, în exercitarea puterii sale de apreciere și cu respectarea principiilor bunei administrări și bunei gestiuni financiare, nici cuantumul bugetului Uniunii care trebuie consacrat anumitor tipuri de proiecte, nici modul de execuție cel mai adecvat al bugetului menționat și nici, în ipoteza unei gestionări indirecte, partenerul cel mai bine plasat pentru un proiect specific.

57

În plus, adoptarea de către Tribunal a unor somații în scopurile amintite anterior ar prejudeca rezultatul aprecierii de către Comisie, în urma anulării deciziei în litigiu prin hotărârea pronunțată în recurs, a statutului reclamantei de organizație internațională în sensul dispozițiilor relevante ale dreptului Uniunii. Această apreciere este necesară pentru a răspunde la întrebarea dacă reclamantei i se pot atribui de către Comisie proiecte de cooperare pentru dezvoltare prin încheierea unor acorduri de delegare în gestiune indirectă.

58

Considerațiile expuse la punctul 57 de mai sus se aplică și cererilor reclamantei de emitere a unor somații care figurează la punctul 42 prima-a treia liniuță de mai sus, ce urmăresc în esență să obțină din partea Comisiei declarații publice care să recunoască statutul de organizație internațională al reclamantei și eligibilitatea sa de a încheia acorduri de delegare în gestiune indirectă cu aceasta.

59

În consecință, cererile reclamantei menționate la punctul 40 prima-a treia liniuță și la punctul 42 prima-a treia liniuță de mai sus trebuie respinse ca inadmisibile.

60

În al doilea rând, în ceea ce privește cererea reclamantei care figurează la punctul 40 a patra liniuță de mai sus, trebuie arătat că sumele vizate de această cerere corespund altor capete de cerere privind prejudiciul material decât cele invocate în procedura anterioară anulării și trimiterii spre rejudecare, astfel cum rezultă din cuprinsul punctelor 53 și 54 de mai sus, cu excepția sumei de 3 milioane de euro prezentate cu titlu de „totalul cheltuielilor indirecte”. Prin urmare, reclamanta nu poate solicita în acest stadiu al procedurii repararea acestor noi prejudicii.

61

În ceea ce privește suma de 3 milioane de euro care corespunde „totalului cheltuielilor indirecte”, aceasta privește, astfel cum au confirmat părțile în ședință, „costurile indirecte” menționate la articolul 14.4 din documentul intitulat „Condiții generale aplicabile convențiilor de contribuție a Uniunii Europene cu organizații internaționale”, care figurează în anexa la observațiile Comisiei cu privire la continuarea procedurii. Această dispoziție prevede că entitatea reținută poate percepe un procent forfetar din costurile reale eligibile, plafonat la 7 %, cu titlu de costuri indirecte, pentru a acoperi cheltuielile administrative generale ale acestei entități. Suma de 3 milioane de euro solicitată în acest stadiu al procedurii rezultă în esență din aplicarea acestui procent la suma de 42,5 milioane de euro, la care reclamanta a estimat valoarea acordurilor de delegare în gestiune indirectă pe care ar fi putut să le încheie cu Comisia între anii 2015 și 2019 în lipsa deciziei în litigiu.

62

Din moment ce, astfel cum a recunoscut Comisia în ședință (a se vedea punctul 44 de mai sus), suma de 3 milioane de euro corespunde adaptării unui capăt de cerere privind un prejudiciu material care figura printre cele a căror reparare fusese solicitată de reclamantă în cadrul procedurii anterioare anulării și trimiterii spre rejudecare, cererea privind plata acestei sume este admisibilă.

63

În al treilea rând, în ceea ce privește cererea de reparare a unui prejudiciu moral evaluat la suma de 10 milioane de euro (a se vedea punctul 41 de mai sus), primo, trebuie să se arate că, atunci când a solicitat, cu titlu de reparare a aceluiași prejudiciu, plata sumei de un euro simbolic, reclamanta a precizat că această cerere era formulată „sub rezerva modificării”. Totuși, trebuie să se constate că, întrucât suma solicitată în stadiul prezentei proceduri după anulare și trimitere spre rejudecare nu mai poate fi calificată drept simbolică, reclamanta a schimbat natura cererii sale de reparare a prejudiciului moral invocat.

64

Secundo, trebuie analizată cauza de inadmisibilitate invocată de Comisie cu privire la elementele de probă prezentate de reclamantă în anexa la observațiile sale referitoare la continuarea procedurii (a se vedea punctul 45 de mai sus).

65

Potrivit articolului 85 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, probele se depun și se propun în cadrul primului schimb de memorii. Potrivit alineatului (2) al acestui text, părțile principale mai pot depune sau propune probe în sprijinul argumentației lor atât în cadrul replicii, cât și al duplicii, cu condiția ca întârzierea în depunerea sau propunerea acestora să fie justificată. În conformitate cu alineatul (3), cu titlu excepțional, părțile principale mai pot depune sau propune probe înainte de închiderea fazei orale a procedurii sau înainte de decizia Tribunalului de a se pronunța fără parcurgerea fazei orale a procedurii, cu condiția ca întârzierea în depunerea sau propunerea de probe să fie justificată.

66

În speță, cererea introductivă a fost depusă la grefa Tribunalului la 14 iulie 2015, iar replica a fost depusă la 13 mai 2016. Or, cu două excepții, articolele de presă cuprinse în anexa menționată la punctul 64 de mai sus poartă o dată anterioară celei a depunerii cererii introductive. Prima excepție este constituită dintr‑un articol publicat în luna august 2015, iar a doua dintr‑un articol nedatat, dar al cărui conținut permite să se înțeleagă că a fost publicat în cursul anului 2015.

67

Întrucât reclamanta nu a oferit explicații cu privire la motivele pentru care nu a prezentat aceste articole în anexa la cererea introductivă sau, în caz contrar, la replică, condițiile prevăzute la articolul 85 din Regulamentul de procedură nu sunt îndeplinite, astfel încât aceste probe sunt inadmisibile.

68

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se concluzioneze că prezenta acțiune în despăgubire este inadmisibilă, mai puțin în măsura în care urmărește repararea prejudiciului material pretins suferit, cu titlu de „total al cheltuielilor indirecte”, evaluat la suma de 3 milioane de euro și repararea unui prejudiciu moral evaluat în cererea de sesizare a instanței la suma de un euro simbolic.

69

Potrivit unei jurisprudențe constante, angajarea răspunderii extracontractuale a Uniunii, în sensul articolului 340 al doilea paragraf TFUE, este supusă întrunirii mai multor condiții, și anume nelegalitatea comportamentului imputat instituției Uniunii, caracterul real al prejudiciului și existența unei legături de cauzalitate între comportamentul acestei instituții și prejudiciul invocat (a se vedea Hotărârea din 5 septembrie 2019, Uniunea Europeană/Guardian Europe și Guardian Europe/Uniunea Europeană, C‑447/17 P și C‑479/17 P, EU:C:2019:672, punctul 147 și jurisprudența citată).

70

Condiția referitoare la nelegalitatea comportamentului imputat instituțiilor impune să fie dovedită o încălcare suficient de gravă a unei norme de drept care are ca obiect să confere drepturi particularilor [a se vedea Hotărârea din 19 aprilie 2007, Holcim (Deutschland)/Comisia, C‑282/05 P, EU:C:2007:226, punctul 47 și jurisprudența citată].

71

Părțile au opinii divergente cu privire la aplicarea acestui principiu în prezenta cauză.

72

În primul rând, reclamanta arată că dispozițiile relevante ale reglementărilor financiare din 2002 și din 2012 conferă drepturi organizațiilor internaționale pe care le vizează. Printre aceste drepturi figurează în special dreptul unei entități de a fi recunoscută ca organizație internațională dacă îndeplinește condițiile prevăzute în acest scop de reglementarea menționată, precum și șansa efectivă de a i se încredința sarcini de execuție bugetară și de a primi fondurile corespunzătoare în cadrul unei gestiuni indirecte. Potrivit reclamantei, odată ce Comisia a recunoscut unei entități statutul de organizație internațională, aceasta nu ar mai putea reveni asupra acestui statut, care, în conformitate cu dreptul internațional, ar fi dobândit. Respectarea acestui drept s‑ar impune Comisiei mai ales atunci când aplică dispoziții de drept al Uniunii care fac referire la noțiuni proprii dreptului internațional. Pe de altă parte, reclamanta susține că principiul bunei administrări se opune ca Comisia să poată repune în discuție statutul său de organizație internațională. În ședință, în răspuns la o întrebare a Tribunalului, reclamanta a precizat că acest principiu obligă Comisia să examineze situația sa cu atenție și cu imparțialitate, în lumina tuturor informațiilor utile.

73

În al doilea rând, potrivit reclamantei, dispozițiile relevante ale reglementărilor financiare din 2002 și din 2012 nu lasă Comisiei nicio putere de apreciere, astfel încât simpla lor încălcare ar constitui o încălcare suficient de gravă.

74

Comisia contestă argumentele reclamantei.

75

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că revine părții care intenționează să pună în cauză răspunderea Uniunii sarcina de a demonstra că sunt îndeplinite condițiile cerute în acest scop, în special cea referitoare la existența unei încălcări suficient de grave a unei norme de drept care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 martie 2004, Ombudsmanul/Lamberts, C‑234/02 P, EU:C:2004:174, punctul 52, Hotărârea din 6 iunie 2019, Dalli/Comisia, T‑399/17, nepublicată, în prezent în recurs, EU:T:2019:384, punctul 217, și Hotărârea din 18 noiembrie 2014, McCoy/Comitetul Regiunilor, F‑156/12, EU:F:2014:247, punctul 90).

76

În speță, reclamanta subliniază în mod întemeiat că, atunci când utilizează, în dispozițiile lor referitoare la gestiunea indirectă, termenii „organizații internaționale” și „organizații de drept internațional public”, reglementările financiare din 2002 și din 2012 împrumută aceste noțiuni din dreptul internațional.

77

Rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că textele de drept al Uniunii trebuie interpretate, în măsura posibilului, în lumina dreptului internațional (Hotărârea din 14 iulie 1998, Bettati, C‑341/95, EU:C:1998:353, punctul 20, și Hotărârea din 8 septembrie 2015, Philips Lighting Poland și Philips Lighting/Consiliul, C‑511/13 P, EU:C:2015:553, punctul 60).

78

Acesta este cazul noțiunii de organizație internațională, care figurează printre altele în Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor din 23 mai 1969, care a codificat normele de drept cutumiar internațional. Potrivit jurisprudenței, aceste norme sunt obligatorii pentru instituțiile Uniunii și fac parte din ordinea juridică a Uniunii (Hotărârea din 16 iunie 1998, Racke, C‑162/96, EU:C:1998:293, punctul 46). Trebuie să se precizeze însă că noțiunea de organizație internațională, împrumutată din dreptul internațional, figurează în reglementările financiare din 2002 și din 2012 în scopuri care, întrucât sunt inerente execuției bugetului Uniunii, sunt specifice dreptului Uniunii.

79

Trebuie arătat că, atunci când execută bugetul Uniunii, Comisia trebuie să se conformeze înainte de toate principiului bunei gestiuni financiare (a se vedea punctul 56 de mai sus).

80

În consecință, atunci când examinează aspectul dacă reclamanta este o organizație internațională în scopul încheierii unor acorduri de delegare în gestiune indirectă, Comisia trebuie nu doar să țină seama de principiile de drept internațional referitoare la organizațiile internaționale, ci și să ia toate măsurile necesare pentru protejarea intereselor financiare ale Uniunii, în conformitate cu principiul menționat mai sus.

81

Astfel, presupunând că, după cum susține reclamanta, în dreptul internațional ar fi interzis să se repună în discuție statutul de organizație internațională recunoscut unei entități, pentru motivul că acest statut ar fi dobândit în mod definitiv, o asemenea interdicție nu se poate aplica totuși Comisiei atunci când, în exercitarea misiunii sale de execuție a bugetului Uniunii, ea aplică noțiunea de organizație internațională, care figurează în reglementările financiare din 2002 și din 2012, exclusiv în sensul acestor reglementări.

82

Inexistența unei asemenea interdicții rezultă și din hotărârea pronunțată în recurs, în care Curtea a statuat următoarele:

„88. [T]rebuie arătat că din cuprinsul articolului 53 și al articolului 53d alineatul (1) din Regulamentul nr. 1605/2002, precum și din cel al articolului 58 alineatul (1) din Regulamentul nr. 966/2012 […] rezultă că Comisia poate să execute bugetul Uniunii încredințând sarcini de execuție bugetară, printre altele, unor organizații internaționale.

89. Rezultă din aceste dispoziții că, atunci când Comisia urmărește să adopte, în acest sens, o decizie de încredințare a sarcinilor de execuție bugetară unei entități determinate, ea are datoria de a se asigura că respectiva entitate are calitatea de organizație internațională.

90. În plus, atunci când, ulterior adoptării unei decizii de încredințare a sarcinilor de execuție bugetară unei entități determinate în calitate de organizație internațională, Comisia adoptă decizii precum [decizia în litigiu], pe baza unor elemente care sunt, în opinia sa, de natură să repună în discuție această calitate, respectivele decizii trebuie să fie justificate atât în drept, cât și în fapt.”

83

Rezultă că, potrivit Curții și contrar celor susținute de reclamantă, ale cărei argumente sunt amintite la punctul 72 de mai sus, Comisia poate repune în discuție statutul de organizație internațională pe care l‑a recunoscut anumitor entități în vederea încheierii unor acorduri de delegare în gestiune indirectă, cu condiția ca această repunere în discuție să fie justificată în fapt și în drept.

84

Este adevărat că, în hotărârea pronunțată în recurs, Curtea a anulat hotărârea inițială și decizia în litigiu în măsura în care Comisia și, după respingerea acțiunii reclamantei, Tribunalul au repus în discuție statutul de organizație internațională al acesteia. Curtea a arătat însă următoarele:

„91. […] noțiunea [de] «organizație internațională» vizată [în reglementările financiare din 2002 și din 2012] include, printre altele, «organizațiile internaționale din sectorul public constituite prin acorduri internaționale și agențiile specializate înființate de astfel de organizații».

92. În speță, trebuie să se constate că Tribunalul nu a controlat legalitatea deciziilor în litigiu în raport cu această definiție, ci s‑a limitat la a afirma că argumentele și elementele de probă prezentate de [reclamantă] nu repuneau în discuție îndoielile Comisiei cu privire la statutul de organizație internațională al [acesteia].

93. Or, această afirmație este afectată de o eroare de drept, întrucât niciunul dintre elementele prezentate de Tribunal pentru a considera justificate îndoielile Comisiei […] nu este susceptibil să le justifice din punct de vedere juridic.

94. Astfel, în ceea ce privește primul dintre aceste elemente, referitor la faptul de a ști dacă mai multe state prezentate de [reclamantă] ca fiind membri ai acesteia erau efectiv membrii săi, reiese din propriile constatări ale Tribunalului că îndoielile Comisiei în această privință priveau doar «anumiți» membri ai [reclamantei], mai precis cinci dintre aceștia dintr‑un total de 16. Or, astfel de îndoieli, presupunând că ar fi întemeiate, nu au drept consecință în dreptul internațional să priveze entitatea ai cărei membri nu ar fi – sau nu ar mai fi – aceste state de calitatea de «organizație internațională», aceasta cu atât mai puțin cu cât, astfel cum este cazul în speță, statele în discuție nu reprezintă decât o parte vădit minoritară a entității în cauză.

95. În ceea ce privește al doilea element, legat de existența unor îndoieli referitoare la împuternicirile persoanelor care au reprezentat anumite state la data semnării actului constitutiv al [reclamantei], trebuie de asemenea să se arate că ar putea eventual fi repusă în discuție validitatea semnării, în special de către aceste state, a actului constitutiv al [reclamantei], iar nu validitatea creării însăși a acesteia din urmă, dat fiind că eventualele nereguli de reprezentare arătate priveau doar un număr limitat de state participante.

[…]

97. Ținând seama de ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se rețină că al doilea motiv invocat de [reclamantă] și întemeiat pe faptul că Tribunalul a statuat în mod greșit […] că Comisia nu a săvârșit o eroare de drept sau o eroare vădită de apreciere atunci când a justificat adoptarea [deciziei în litigiu] prin îndoielile pe care le avea cu privire la statutul de «organizație internațională» al [acesteia], în sensul reglementărilor financiare din 2002 și din 2012, este întemeiat. […]

104. [A]stfel, după cum rezultă din cuprinsul punctelor 92-96 din prezenta hotărâre, [decizia în litigiu este] nelegal[ă], în măsura în care elementele invocate de Comisie în susținerea acest[ei]a nu sunt de natură să pună la îndoială calitatea de organizație internațională a [reclamantei], în sensul reglementărilor financiare din 2002 și din 2012. Prin urmare, se impune anularea în totalitate a [deciziei] menționate.”

85

Rezultă din aceste motive că Curtea a întemeiat anularea hotărârii Tribunalului și a deciziei Comisiei pe eroarea de drept și pe eroarea vădită de apreciere pe care aceasta o săvârșise prin repunerea în discuție a statutului de organizație internațională al reclamantei numai pe baza unor elemente care nu justificau, în fapt și în drept, adoptarea unei asemenea decizii.

86

Această apreciere a Curții nu are însă incidență asupra principiului care decurge din cuprinsul punctelor 89 și 90 din hotărârea pronunțată în recurs, potrivit căruia recunoașterea de către Comisie a statutului de organizație internațională în sensul reglementărilor financiare din 2002 și din 2012 nu este definitivă și poate fi întotdeauna repusă în discuție, în anumite condiții. Astfel, din anularea hotărârii Tribunalului și a deciziei Comisiei de către Curte nu rezultă că reglementarea financiară menționată conferea reclamantei un drept de a rămâne recunoscută ca organizație internațională și, prin urmare, de a putea încheia cu Comisia noi acorduri de delegare în gestiune indirectă.

87

Trebuie adăugat că reclamanta nu indică în ce mod eroarea de drept și eroarea vădită de apreciere constatate de Curte în hotărârea pronunțată în recurs ar constitui o încălcare a unor dispoziții de drept al Uniunii care conțin o normă de drept ce are ca obiect conferirea de drepturi particularilor. Astfel, reclamanta, după ce amintește aceste erori și susține că dispozițiile reglementărilor financiare din 2002 și din 2012 referitoare la „organizațiile de drept internațional” conferă drepturi acestor organizații, își întemeiază cererile pe argumentul potrivit căruia dreptul internațional ar împiedica Comisia să își reconsidere poziția pe care a adoptat‑o în trecut, argument care trebuie respins pentru motivele expuse la punctele 83-81 de mai sus. Reclamanta nu precizează normele de drept care au ca obiect să îi confere drepturi ce ar fi fost încălcate de Comisie atunci când aceasta și‑a întemeiat decizia de a nu încheia cu ea noi acorduri de delegare în gestiune indirectă pe baza unor îndoieli considerate de Curte insuficient motivate.

88

În consecință, este necesar să se constate că dispozițiile reglementărilor financiare din 2002 și din 2012 referitoare la gestiunea indirectă care se referă la organizațiile internaționale nu sunt norme de drept ce au ca obiect să confere unor entități cărora Comisia le‑a recunoscut statutul de organizație internațională dreptul de a nu li se repune în discuție acest statut și că reclamanta nu a dovedit că îndoielile exprimate de Comisie în decizia atacată constituiau o nelegalitate de natură să angajeze răspunderea extracontractuală a Uniunii.

89

În ceea ce privește principiul bunei administrări, prevăzut la articolul 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, a cărui încălcare este invocată de reclamantă, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, acesta nu conferă prin el însuși drepturi particularilor, cu excepția cazului în care constituie expresia unor drepturi specifice precum dreptul de a beneficia, în ce privește problemele acestora, de un tratament imparțial, echitabil și într‑un termen rezonabil (Hotărârea din 4 octombrie 2006, Tillack/Comisia,T‑193/04, EU:T:2006:292, punctul 127, și Hotărârea din 29 noiembrie 2016, T & L Sugars și Sidul Açúcares/Comisia, T‑103/12, nepublicată, EU:T:2016:682, punctul 65; a se vedea de asemenea în acest sens Ordonanța din 22 martie 2010, SPM/Consiliul și Comisia, C‑39/09 P, nepublicată, EU:C:2010:157, punctele 65-67).

90

Or, în prezenta procedură după anulare și trimitere spre rejudecare, reclamanta a invocat principiul bunei administrări în susținerea argumentului potrivit căruia Comisia nu putea repune în discuție statutul de organizație internațională pe care i l‑a recunoscut în trecut. În ședință, în răspuns la o întrebare a Tribunalului, reclamanta a susținut că, în temeiul principiului menționat, Comisia trebuie să examineze situația sa cu atenție și cu imparțialitate, în lumina tuturor informațiilor utile.

91

Trebuie amintit că Comisia este obligată să se asigure de statutul de organizație internațională al entității cu care încheie un acord de delegare în gestiune indirectă chiar și atunci când a încheiat deja un acord de aceeași natură cu această entitate, din moment ce recunoașterea unui astfel de statut nu poate fi considerată ca fiind definitiv dobândită (a se vedea punctele 81, 83 și 86 de mai sus). În conformitate cu principiul bunei administrări și cu principiul bunei gestiuni financiare (a se vedea punctul 56 de mai sus), nu se poate reproșa Comisiei că nu încheie noi acorduri de delegare în gestiune indirectă cu o entitate atunci când statutul de organizație internațională al acesteia poate fi repus în discuție ca urmare a unor elemente în acest sens aduse la cunoștința instituției respective.

92

Pe de altă parte, reclamanta nu precizează în ce mod eroarea de drept și eroarea vădită de apreciere care au determinat Curtea să anuleze decizia în litigiu ar constitui o încălcare a principiului bunei administrări, în special în ceea ce privește obligația Comisiei de a acționa cu imparțialitate, care ar îndeplini condițiile vizate de jurisprudența amintită la punctul 89 de mai sus și care ar fi, așadar, susceptibilă să angajeze răspunderea Uniunii.

93

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se rețină că reclamanta nu a dovedit încălcarea de către Comisie a unei norme de drept având ca obiect conferirea de drepturi particularilor.

94

În orice caz, presupunând că Comisia a săvârșit o astfel de încălcare, ar mai trebui, pentru ca răspunderea Uniunii să poată fi angajată, să se constate că această încălcare este suficient de gravă.

95

Potrivit jurisprudenței, o încălcare suficient de gravă implică o nerespectare vădită și gravă de către instituția vizată a limitelor impuse puterii sale de apreciere, elementele care trebuie luate în considerare în această privință fiind în special complexitatea situațiilor care trebuie soluționate, gradul de claritate și de precizie al normei încălcate, precum și întinderea marjei de apreciere pe care norma încălcată o lasă instituției Uniunii (a se vedea Hotărârea din 10 septembrie 2019, HTTS/Consiliul,C‑123/18 P, EU:C:2019:694, punctul 33 și jurisprudența citată).

96

Reclamanta pretinde (a se vedea punctul 73 de mai sus) că simpla încălcare a dispozițiilor reglementărilor financiare din 2002 și din 2012 privind gestiunea indirectă constituie o încălcare suficient de gravă, din moment ce, în opinia sa, Comisia nu dispune de nicio marjă de apreciere cu privire la respectarea acestor dispoziții.

97

Totuși, lipsa unei marje de apreciere invocată de reclamantă rezultă din argumentul său potrivit căruia dreptul internațional s‑ar opune repunerii în discuție de către Comisie a statutului de organizație internațională pe care aceasta i l‑a recunoscut. Întrucât acest argument a fost înlăturat, este necesar să se constate că reclamanta nu demonstrează că aspectul dacă trebuie să i se recunoască de către Comisie statutul menționat nu este complex. Din aceste elemente rezultă că Comisia dispune de o marjă de apreciere în această privință.

98

În aceste împrejurări, este necesar să se constate că prima condiție pentru angajarea răspunderii Uniunii nu este îndeplinită.

99

Potrivit unei jurisprudențe constante, caracterul cumulativ al celor trei condiții pentru angajarea răspunderii Uniunii implică, în cazul în care una dintre acestea nu este îndeplinită, că acțiunea în despăgubire trebuie respinsă, fără a fi necesară examinarea celorlalte condiții (Hotărârea din 9 septembrie 1999, Lucaccioni/Comisia, C‑257/98 P, EU:C:1999:402, punctul 14, Hotărârea din 30 aprilie 2009, CAS Succhi di Frutta/Comisia, C‑497/06 P, nepublicată, EU:C:2009:273, punctul 40, și Hotărârea din 22 mai 2007, Mebrom/Comisia, T‑198/05, nepublicată, EU:T:2007:147, punctul 34).

100

În consecință, prezenta acțiune în despăgubire, în măsura în care are ca obiect repararea prejudiciului material pretins suferit de reclamantă în cuantum de 3 milioane de euro, cu titlu de „totalul cheltuielilor indirecte”, și repararea unui prejudiciu moral în cuantum de un euro simbolic, trebuie respinsă ca nefondată.

101

Având în vedere tot ceea ce precedă, acțiunea în despăgubire trebuie respinsă în întregime.

102

Conform articolului 219 din Regulamentul de procedură, în decizia Tribunalului dată după anulare și trimitere spre rejudecare, acesta se pronunță asupra cheltuielilor de judecată privitoare, pe de o parte, la procedurile desfășurate în fața Tribunalului și, pe de altă parte, asupra celor privitoare la procedura de recurs în fața Curții.

103

Totuși, în hotărârea pronunțată în recurs, Curtea, urmând să soluționeze cererea privind cheltuielile de judecată aferente cauzei T‑381/15, s‑a pronunțat ea însăși asupra celor aferente cauzei C‑184/17 P (a se vedea punctul 25 de mai sus).

104

În consecință, revine Tribunalului sarcina de a se pronunța cu privire la cheltuielile de judecată aferente procedurilor care au avut loc în fața sa.

105

Potrivit articolului 134 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, în cazul în care părțile cad, fiecare, în pretenții cu privire la unu sau mai multe capete de cerere, fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată. Pe de altă parte, în temeiul articolului 137 din acest regulament, cheltuielile de judecată rămân la aprecierea Tribunalului în cazul în care acesta nu se pronunță asupra fondului cauzei.

106

În primul rând, trebuie amintit că, în conformitate cu hotărârea pronunțată în recurs, prin care s‑a anulat decizia în litigiu, reclamanta a avut parțial câștig de cauză în ceea ce privește concluziile în anulare pe care le prezentase în cererea introductivă în fața Tribunalului. În al doilea rând, hotărârea menționată nu a repus în discuție nepronunțarea parțială asupra fondului și inadmisibilitatea în parte a concluziilor în anulare ale reclamantei menționate la punctul 21 prima și a doua liniuță de mai sus. În al treilea rând, din cuprinsul punctelor 68 și 100 de mai sus rezultă că concluziile sale privind despăgubirile trebuie respinse.

107

În aceste condiții, trebuie să se decidă că fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată aferente procedurilor în fața Tribunalului.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a șaptea)

declară și hotărăște: