—

pentru Comisia Europeană, de L. Grønfeldt și de M. Wasmeier, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 202 alineatul (3) prima și a doua liniuță, și a articolului 212a din Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului vamal comunitar (JO 1992, L 302, p. 1, Ediție specială, 02/vol. 5, p. 58), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1791/2006 al Consiliului din 20 noiembrie 2006 (JO 2006, L 363, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 7, p. 15, denumit în continuare „Codul vamal”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între societatea Ultra‑Brag AG, întreprindere de logistică, ce oferă printre altele servicii de transport pe apele interioare din Europa, pe de o parte, și Hauptzollamt Lörrach (Biroul vamal principal din Lörrach, Germania, denumit în continuare „biroul principal”), pe de altă parte, în legătură cu plata unei datorii vamale născute din introducerea ilegală de mărfuri pe teritoriul vamal al Uniunii Europene.

3

Codul vamal a fost abrogat prin Regulamentul (UE) nr. 952/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 octombrie 2013 de stabilire a Codului vamal al Uniunii (JO 2013, L 269, p. 1).

4

Articolul 38 alineatul (1) din Codul vamal prevedea:

„Mărfurile introduse pe teritoriul vamal al Comunității sunt transportate fără întârziere de persoana care le aduce în Comunitate, pe traseul specificat de autoritățile vamale și în conformitate cu instrucțiunile acestora, în cazul în care acestea există:

[…]”

5

Articolul 40 din codul menționat prevedea:

„Mărfurile care intră pe teritoriul vamal al Comunității sunt prezentate la vamă de către persoana care le‑a introdus pe acest teritoriu sau, după caz, de către persoana care se ocupă de transportul mărfurilor după introducerea lor, cu excepția mărfurilor aduse cu mijloace de transport care doar tranzitează, fără întrerupere, apele teritoriale sau spațiul aerian al teritoriului vamal al Comunității. Persoana care prezintă mărfurile menționează declarația sumară sau declarația vamală depusă în prealabil, pentru aceste mărfuri.”

6

Potrivit articolului 185 alineatul (1) primul paragraf din Codul vamal:

„Mărfurile comunitare care, după ce au fost exportate, sunt reintroduse pe teritoriul vamal al Comunității și puse în liberă circulație în decursul unui termen de trei ani sunt scutite de drepturi de import la solicitarea persoanei interesate.”

7

Articolul 202 din același cod prevedea:

„(1)   O datorie vamală la import poate să ia naștere prin:

[…]

În sensul prezentului articol, introducerea ilegală reprezintă orice introducere care încalcă dispozițiile articolelor 38-41 și articolul 177 a doua liniuță.

(2)   Datoria vamală se naște în momentul în care mărfurile sunt introduse ilegal.

(3)   Debitorii vamali sunt:

8

Articolul 212 din Codul vamal avea următorul cuprins:

„Atunci când legislația vamală prevede un tratament tarifar favorabil mărfurilor în temeiul naturii sau destinației lor speciale, o scutire sau o exonerare totală sau parțială de drepturi de import sau de export în temeiul articolelor 21, 82, 145 sau 184-187, acest tratament tarifar favorabil, această scutire sau această exonerare se aplică și în cazurile în care a luat naștere o datorie vamală în temeiul articolelor 202-205, 210 sau 211, numai când comportamentul persoanei interesate nu implică manevre dolozive sau neglijență manifestă și face dovada că au fost îndeplinite celelalte condiții de aplicare a tratamentului favorabil, a scutirii sau exonerării.”

9

La 25 mai 2010, Ultra‑Brag a exportat, pe cale fluvială, de pe teritoriul vamal al Uniunii în Birsfelden (Elveția), două transformatoare și două loturi de două bobine.

10

Fiind informat în aceeași zi despre avaria unei nave care trebuia să efectueze în ziua următoare încărcarea unei turbine la Strasbourg (Franța) pentru a o transporta la Antwerpen (Belgia), un angajat al Ultra‑Brag, specialist în transportul de mărfuri grele și care ocupa postul de responsabil pentru export, a luat în considerare trimiterea la Strasbourg a navei care transporta cele două transformatoare și cele două loturi de două bobine, fără ca unul dintre transformatoare și cele două bobine aferente să fi fost descărcate. În acest scop, a solicitat mai întâi autorităților vamale elvețiene informații cu privire la formalitățile care trebuiau efectuate în acest sens. Autoritățile elvețiene au precizat că un reexport în Uniune pentru o perioadă scurtă nu reprezenta o problemă, însă că trebuiau informate despre aceasta autoritățile vamale germane. Ca urmare a unei defecțiuni a automobilului său, angajatul respectiv nu a putut informa aceste din urmă autorități înainte de ora închiderii biroului vamal german competent.

11

Pentru a respecta orarul de încărcare a turbinei la Strasbourg, angajatul menționat l‑a informat pe pilotul navei, în seara zilei de 25 mai 2010, că trebuia să plece către această destinație cu transformatorul și cu cele două bobine. Aceste mărfuri nu au fost prezentate autorităților vamale germane la trecerea frontierei.

12

La 26 mai 2010, angajatul a contactat autoritățile vamale germane.

13

La 27 mai 2010, nava a ajuns în portul Basel (Elveția) pentru a descărca transformatorul și cele două role, turbina rămânând la bord pentru a fi transportată la Antwerpen. Autoritățile vamale germane au constatat în acel moment prezența transformatorului și a celor două bobine pe navă.

14

Prin decizia de stabilire a taxelor la import din 9 august 2010, biroul principal a stabilit în sarcina Ultra‑Brag taxe vamale în cuantum de 122470,07 euro, fără a identifica alt debitor vamal decât aceasta.

15

După respingerea contestației formulate, Ultra‑Brag a introdus o acțiune la Finanzgericht Baden‑Württemberg (Tribunalul Fiscal din Baden‑Württemberg, Germania). Aceasta a susținut că nu trebuia să se stabilească taxe la import, întrucât erau îndeplinite condițiile pentru scutirea de taxe vamale prevăzute la articolul 212a din Codul vamal. Reclamanta a afirmat că nu a săvârșit nici o neglijență manifestă, întrucât a încredințat executarea formalităților vamale unui colaborator calificat, și nici o neîndeplinire a obligațiilor de supraveghere care îi reveneau.

16

Instanța de trimitere apreciază că un angajator poate fi considerat debitor al datoriei vamale în sensul articolului 202 alineatul (3) prima liniuță din codul menționat, dacă se poate considera că s‑a aflat, prin acțiunile sale, la originea introducerii ilegale a mărfurilor, cu condiția ca aceste acțiuni să poată fi asimilate unei introduceri ilegale din propria culpă. Aceasta arată că nu a fost încă soluționată problema de a ști pe ce baze trebuie examinate acțiunile unui angajator, persoană juridică, în special în ceea ce privește aspectul dacă trebuie luate în considerare numai acțiunile organelor persoanei juridice sau dacă trebuie să se țină seama de asemenea de cele ale unuia dintre colaboratorii săi, care constituie cauza directă a introducerii ilegale, în măsura în care acest colaborator este responsabil de transportul mărfurilor în cadrul persoanei juridice.

17

Instanța de trimitere ridică de asemenea problema participării Ultra‑Brag la introducerea ilegală a mărfurilor, în sensul articolului 202 alineatul (3) a doua liniuță din Codul vamal, mai exact în ceea ce privește elementul subiectiv impus la această dispoziție, astfel cum rezultă din utilizarea termenilor „care știa sau ar fi trebuit să știe în mod normal că [introducerea] este ilegală”. Potrivit acesteia, pentru a aprecia acest element subiectiv, este necesar să se stabilească dacă trebuie să se țină seama de perspectiva angajatului Ultra‑Brag sau a organelor acesteia.

18

În sfârșit, instanța de trimitere apreciază că este necesar să se examineze dacă condiția referitoare la lipsa neglijenței manifeste, pentru a beneficia de scutirea de taxe la import prevăzută la articolul 212a din codul menționat este îndeplinită, întrucât o asemenea apreciere trebuie efectuată având în vedere acțiunile angajatului care a intervenit efectiv în operațiunea în discuție în litigiul principal.

19

În aceste condiții, Finanzgericht Baden‑Württemberg (Tribunalul Fiscal din Baden‑Württemberg) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele trei întrebări preliminare:

20

Trebuie subliniat că, în conformitate cu articolul 202 alineatul (1) litera (a) din Codul vamal, o datorie vamală ia naștere în caz de introducere ilegală de mărfuri. Potrivit aceleiași dispoziții, o introducere de mărfuri este considerată ilegală din moment ce nu a făcut obiectul unei prezentări în vamă, în conformitate cu dispozițiile articolelor 38-41 din codul menționat.

21

În plus, dispozițiile articolului 202 alineatul (3) din același cod au ca obiect definirea debitorilor datoriei vamale născute din introducerea ilegală a mărfurilor pe teritoriul Uniunii, iar aceasta în interesul general al protejării intereselor financiare ale Uniunii.

22

În acest sens, cele trei liniuțe ale articolului 202 alineatul (3) din acest cod descriu implicarea persoanei care trebuie recunoscută drept debitor ca urmare a participării sale la introducerea ilegală a mărfurilor. Prima liniuță desemnează astfel ca debitor persoana care a efectuat introducerea ilegală, și anume cea care ar fi trebuit să efectueze în mod normal operațiunile de vămuire și să îndeplinească obligațiile declarantului vamal. A doua și a treia liniuță vizează persoanele care, chiar dacă nu sunt ținute să efectueze operațiunile de vămuire potrivit dispozițiilor din codul menționat, au fost totuși implicate în introducerea ilegală, fie înainte, fie imediat după aceasta.

23

Acestea sunt considerațiile în lumina cărora trebuie să se răspundă la întrebările adresate.

24

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 202 alineatul (3) prima liniuță din Codul vamal trebuie interpretat în sensul că o persoană juridică, al cărei angajat care nu este reprezentantul său legal se află la originea introducerii ilegale a unor mărfuri pe teritoriul vamal al Uniunii, poate fi considerată debitor al datoriei vamale născute din această introducere.

25

Mai întâi, rezultă din modul de redactare a articolului 202 alineatul (3) din acest cod că legiuitorul Uniunii a intenționat să definească în sens larg persoanele care pot fi recunoscute ca debitoare ale datoriei vamale, în cazul introducerii ilegale de mărfuri supuse taxelor la import și că a intenționat de asemenea să determine în mod complet condițiile de stabilire a persoanelor debitoare ale datoriei vamale (a se vedea Hotărârea din 23 septembrie 2004, Spedition Ulustrans, C‑414/02, EU:C:2004:551, punctele 25 și 39, Hotărârea din 3 martie 2005, Papismedov și alții, C‑195/03, EU:C:2005:131, punctul 38, precum și Hotărârea din 17 noiembrie 2011, Jestel, C‑454/10, EU:C:2011:752, punctele 12 și 13).

26

În plus, Curtea a statuat deja că articolul 202 alineatul (3) prima liniuță din codul menționat vizează „persoana” care a efectuat introducerea ilegală, fără a preciza dacă este vorba despre o persoană fizică sau despre o persoană juridică. Prin urmare, poate fi considerată debitor al datoriei vamale orice „persoană” în sensul dispoziției menționate, și anume cea care trebuie considerată ca fiind, prin acțiunile sale, la originea introducerii ilegale a mărfurilor (a se vedea Hotărârea din 23 septembrie 2004, Spedition Ulustrans, C‑414/02, EU:C:2004:551, punctul 26, precum și Hotărârea din 3 martie 2005, Papismedov și alții, C‑195/03, EU:C:2005:131, punctul 39).

27

În speță, potrivit informațiile cuprinse în cererea de decizie preliminară, introducerea mărfurilor pe teritoriul Uniunii a fost efectuată de pilotul navei care le transporta către un port fluvial situat pe acest teritoriu, la dispoziția persoanei răspunzătoare cu exportul din cadrul întreprinderii ai cărei angajați sunt amândoi. Acest pilot este persoana care ar fi trebuit, în conformitate cu articolul 40 din Codul vamal, să prezinte mărfurile în vamă, menționând declarația sumară sau declarația vamală prevăzută la acest articol.

28

Întrucât nu a procedat astfel, pilotul navei a efectuat o introducere ilegală de mărfuri pe teritoriul vamal al Uniunii ceea ce, potrivit articolului 202 alineatul (3) prima liniuță din codul menționat, îl face debitor al datoriei vamale născute din aceasta.

29

Totuși, împrejurarea că un angajat introduce ilegal mărfuri pe teritoriul vamal al Uniunii nu poate fi suficientă pentru a exclude ca persoana fizică sau juridică angajatoare să poată fi considerată drept debitor al datoriei vamale născute din această introducere ilegală în temeiul articolului 202 alineatul (3) prima liniuță din același cod.

30

În această privință, trebuie arătat că atunci când, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, un angajat efectuează o introducere ilegală respectând cadrul misiunii care i‑a fost încredințată de angajatorul său și executând ordinele care i‑au fost date, în acest scop, de un alt angajat al acestuia din urmă, abilitat în această privință în cadrul propriilor funcții, primul angajat se limitează să acționeze în cadrul atribuțiilor sale, în numele și pe seama angajatorului său.

31

Or, atunci când introducerea ilegală de mărfuri pe teritoriul vamal al Uniunii este efectuată de un angajat în numele și pe seama angajatorului său, acesta din urmă trebuie considerat ca fiind persoana care, prin acțiunile sale, se află la originea acestei introduceri ilegale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 septembrie 2004, Spedition Ulustrans, C‑414/02, EU:C:2004:551, punctul 29).

32

Prin urmare, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, angajatorul poate fi considerat drept debitor al datoriei vamale născute din introducerea ilegală a mărfurilor, în aplicarea articolului 202 alineatul (3) prima liniuță din Codul vamal.

33

Pe de altă parte, împrejurarea că nici angajatul aflat la originea introducerii ilegale a mărfurilor, nici angajatul căruia îi este subordonat și la dispoziția căruia a acționat nu sunt reprezentanții legali ai persoanei juridice care îi angajează nu poate avea o incidență asupra acestei concluzii, întrucât punerea în aplicare a articolului 202 alineatul (3) prima liniuță din codul menționat în privința angajatorului salariatului care se află la originea introducerii ilegale nu necesită nicio altă condiție decât cea potrivit căreia acest angajator trebuie să aibă calitatea de „persoană” în sensul acestei dispoziții.

34

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 202 alineatul (3) prima liniuță din Codul vamal trebuie interpretat în sensul că o persoană juridică al cărei angajat, care nu este reprezentantul său legal, se află la originea introducerii ilegale a unor mărfuri pe teritoriul vamal al Uniunii poate fi considerată debitor al datoriei vamale născute din această introducere, atunci când angajatul respectiv a introdus mărfurile în discuție respectând cadrul misiunii încredințate de angajatorul său și executând ordinele date, în acest scop, de un alt angajat al acestuia din urmă, abilitat în această privință în cadrul propriilor funcții, și a acționat astfel în cadrul atribuțiilor sale, în numele și pe seama angajatorului său.

35

Având în vedere răspunsul dat la prima întrebare, nu este necesar să se răspundă la a doua întrebare.

36

Prin intermediul celei de a treia întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 212a din Codul vamal trebuie interpretat în sensul că, pentru a aprecia în privința unui angajator, persoană juridică, o manevră dolosivă sau o neglijență manifestă în sensul acestui articol, este necesar nu doar să se ia în considerare comportamentul angajatorului însuși, ci și să i se impute acestuia comportamentul unui angajat sau al unor angajați ai acestei persoane juridice, care erau însărcinați cu introducerea mărfurilor în litigiu pe teritoriul vamal al Uniunii în cadrul atribuțiilor lor respective.

37

Potrivit articolului 212a din codul menționat, tratamentul tarifar favorabil, scutirea sau exonerarea totală sau parțială de taxe la import sau la export prevăzute de legislația vamală se aplică și în cazurile în care a luat naștere o datorie vamală în temeiul articolelor 202-205 din același cod atunci când comportamentul persoanei interesate nu implică nici manevre dolosive, nici neglijență manifestă, și dacă aceasta din urmă face dovada că au fost îndeplinite „celelalte condiții de aplicare” a tratamentului favorabil, a scutirii sau exonerării.

38

Noțiunea „persoană interesată” în sensul articolului 212a din Codul vamal trebuie înțeleasă, ținând seama de modul de redactare a acestei dispoziții, ca raportându‑se la orice persoană, fizică sau juridică, care este considerată debitor al unei datorii vamale în temeiul unuia dintre articolele 202-205 din codul menționat, printre altele pentru motivul că această persoană s‑a aflat, prin acțiunile sale, la originea introducerii ilegale de mărfuri pe teritoriul vamal al Uniunii.

39

În împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, pentru a aprecia existența unei manevre dolosive sau a unei neglijențe manifeste a unui angajator, persoană juridică, trebuie să se ia în considerare nu numai angajatorul însuși, ci și comportamentul angajatului sau al angajaților care, respectând cadrul misiunii încredințate de angajatorul lor și acționând astfel în cadrul atribuțiilor respective, în numele și pe seama angajatorului lor, s‑au aflat la originea introducerii ilegale de mărfuri.

40

Trebuie de asemenea să se arate că faptul că angajații în discuție nu sunt organe sau reprezentanți legali ai persoanei juridice care îi angajează nu afectează concluzia potrivit căreia, în împrejurările vizate la punctul precedent din prezenta hotărâre, existența unei manevre dolosive sau a unei neglijențe manifeste a unui angajator, persoană juridică, se apreciază ținând seama de asemenea de comportamentul acestor angajați.

41

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a treia întrebare că articolul 212a din Codul vamal trebuie interpretat în sensul că, pentru a aprecia în privința unui angajator, persoană juridică, o manevră dolosivă sau o neglijență manifestă în sensul acestui articol, este necesar nu doar să se ia în considerare comportamentul angajatorului însuși, ci și să i se impute acestuia comportamentul angajatului sau al angajaților care, respectând cadrul misiunii încredințate de angajatorul lor și acționând astfel în cadrul atribuțiilor respective, în numele și pe seama angajatorului lor, s‑au aflat la originea introducerii ilegale de mărfuri.

42

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară: