—

pentru Ferring Lægemidler A/S, acționând în numele Ferring BV, de T. Ryhl, advokat;

—

pentru Orifarm A/S, de K. Jensen, advokat;

—

pentru Comisia Europeană, de H. Støvlbæk, de T. Scharf și de J. Samnadda, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 7 alineatul (2) din Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci (JO 2008, L 299, p. 25).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Ferring Lægemidler A/S, acționând în numele Ferring BV (denumită în continuare „Ferring”), pe de o parte, și Orifarm A/S, pe de altă parte, în legătură cu opoziția Ferring față de comercializarea în Danemarca a unuia dintre medicamentele sale, astfel cum a fost reambalat de Orifarm, în contextul unor importuri paralele provenind din Norvegia realizate de această societate.

3

Articolul 13 din Acordul privind Spațiul Economic European din 2 mai 1992 (JO 1994, L 1, p. 3, Ediție specială, 11/vol. 53, p. 4, denumit în continuare „Acordul privind SEE”) reia conținutul articolului 36 TFUE.

4

Directiva 2008/95 a fost integrată în Acordul privind SEE prin Decizia nr. 146/2009 a Comitetului mixt al SEE din 4 decembrie 2009 de modificare a anexei XVII (Proprietate intelectuală) la Acordul privind SEE (JO 2010, L 62, p. 43).

5

Articolul 7 din Directiva 2008/95 prevede:

„(1)   Marca nu dă dreptul titularului său să interzică utilizarea acesteia pentru produsele care au fost introduse pe piața comunitară sub această marcă de către titular sau cu consimțământul acestuia.

(2)   Alineatul (1) nu se aplică atunci când există motive justificate pentru ca titularul să se opună comercializării ulterioare a produselor, în special atunci când starea produselor se modifică sau se deteriorează după introducerea lor pe piață.”

6

Din cererea de decizie preliminară reiese că articolul 6 din varemærkeloven (Legea privind mărcile), care transpune în Danemarca Directiva 2008/95, este în esență identic cu articolul 7 din Directiva 2008/95.

7

Ferring vinde un medicament purtând marca Klyx, al cărei titular este, în Danemarca, în Finlanda, în Suedia și în Norvegia. În toate aceste state, Klyx este vândut în ambalaje identice, și anume în flacoane de 120 ml sau de 240 ml, precum și în ambalaje care conțin o doză sau 10 doze din acest produs.

8

În cadrul activității sale de import paralel, Orifarm cumpără Klyx în Norvegia în cutii de 10 doze și vinde acest produs pe piața daneză după ce l‑a reambalat în ambalaje noi care conțin o doză, pe care este reaplicată marca Klyx (în continuare „reambalarea în litigiu”).

9

În fața instanței de trimitere, Ferring susține că ea se poate opune în mod legitim reambalării în litigiu în măsura în care, în primul rând, aceasta nu este necesară pentru a comercializa produsul care face obiectul unor importuri paralele și, în al doilea rând, reambalarea menționată este justificată exclusiv de urmărirea unui avantaj comercial de către importator.

10

La rândul său, Orifarm susține că reambalarea este necesară pentru a accesa segmentul pieței daneze constituit de Klyx ambalat în cutii care conțin o doză de produs.

11

Instanța de trimitere arată că reiese din jurisprudența Curții că titularul mărcii nu se poate opune reambalării dacă opoziția contribuie la împărțirea piețelor. Astfel s‑ar prezenta situația în cazul în care opoziția împiedică o reambalare necesară pentru a comercializa medicamentul în statul de import. În aceste condiții, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă reambalarea în litigiu poate fi considerată „necesară”, având în vedere că Klyx este prezent în ambalaje de o doză sau de 10 doze în toate statele părți la Acordul privind SEE în care medicamentul este introdus pe piață, inclusiv în statele vizate de cauza principală.

12

În aceste condiții, Sø- og Handelsretten (Tribunalul Maritim și Comercial, Danemarca) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

13

Prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2008/95 trebuie interpretat în sensul că titularul unei mărci se poate opune comercializării în continuare a unui medicament de către un importator paralel atunci când acesta din urmă a reambalat medicamentul respectiv într‑un ambalaj nou și a reaplicat marca pe el.

14

În această privință, trebuie amintit, pe de o parte, că obiectul specific al mărcii este să garanteze proveniența produsului care poartă marca respectivă și că o reambalare a acestui produs efectuată de un terț fără autorizarea titularului poate crea riscuri reale pentru această garantare a provenienței (a se vedea prin analogie Hotărârea din 26 aprilie 2007, Boehringer Ingelheim și alții, C‑348/04, EU:C:2007:249, punctul 14, precum și jurisprudența citată).

15

Pe de altă parte, este necesar să se arate că, în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Directiva 2008/95, opoziția din partea titularului mărcii la reambalare, în măsura în care aceasta constituie o derogare de la libera circulație a mărfurilor, nu poate fi admisă dacă exercitarea acestui drept de către titular constituie o restricție disimulată în comerțul dintre statele părți la Acordul privind SEE în sensul articolului 13 a doua teză din acest acord (a se vedea prin analogie, în ceea ce privește articolul 36 a doua teză TFUE, Hotărârea din 26 aprilie 2007, Boehringer Ingelheim și alții, C‑348/04, EU:C:2007:249, punctul 16, precum și jurisprudența citată).

16

Constituie o astfel de restricție disimulată, în sensul acestei din urmă prevederi, exercitarea de către titularul unei mărci a dreptului său de a se opune reambalării, dacă această exercitare contribuie la împărțirea artificială a piețelor între statele părți la Acordul privind SEE din moment ce reambalarea se efectuează într‑un asemenea mod încât interesele legitime ale titularului să fie respectate (a se vedea prin analogie, în ceea ce privește articolul 36 a doua teză TFUE, Hotărârea din 26 aprilie 2007, Boehringer Ingelheim și alții, C‑348/04, EU:C:2007:249, punctul 17, precum și Hotărârea din 28 iulie 2011, Orifarm și alții, C‑400/09 și C‑207/10, EU:C:2011:519, punctul 24 și jurisprudența citată).

17

Or, în cazul în care reambalarea este necesară pentru ca produsul importat paralel să poată fi comercializat în statul de import, opoziția titularului mărcii la reambalare contribuie la o împărțire artificială a piețelor între statele părți la Acordul privind SEE (a se vedea prin analogie Hotărârea din 26 aprilie 2007, Boehringer Ingelheim și alții, C‑348/04, EU:C:2007:249, punctul 18, precum și jurisprudența citată).

18

Astfel, după cum rezultă din jurisprudența Curții, puterea titularului unui drept asupra unei mărci protejate într‑un stat membru de a se opune comercializării sub marca respectivă a produselor reambalate trebuie să fie limitată numai în măsura în care reambalarea efectuată de importator este necesară pentru comercializarea produsului în statul membru de import (a se vedea prin analogie Hotărârea din 11 iulie 1996, Bristol‑Myers Squibb și alții, C‑427/93, C‑429/93 și C‑436/93, EU:C:1996:282, punctul 56).

19

Din aceste considerații rezultă că modificarea pe care o presupune orice reambalare a unui medicament care poartă o marcă, întrucât creează prin însăși natura sa riscul unei atingeri aduse stării originare a medicamentului, poate fi interzisă de titularul mărcii, cu excepția situației în care reambalarea este necesară pentru a permite comercializarea produselor importate paralel, iar interesele legitime ale titularului sunt, de asemenea, protejate (a se vedea prin analogie Hotărârea din 23 aprilie 2002, Boehringer Ingelheim și alții, C‑143/00, EU:C:2002:246, punctul 34, precum și Hotărârea din 26 aprilie 2007, Boehringer Ingelheim și alții, C‑348/04, EU:C:2007:249, punctul 19).

20

În ceea ce privește în special condiția necesității reambalării, aceasta trebuie analizată ținând seama de împrejurările existente la data comercializării în statul de import care fac reambalarea în mod obiectiv necesară pentru ca medicamentul să poată fi comercializat în statul respectiv de către importatorul paralel. Opoziția titularului unei mărci față de reambalare nu este justificată dacă împiedică accesul efectiv al produsului importat pe piața de import (a se vedea prin analogie Hotărârea din 12 octombrie 1999, Upjohn, C‑379/97, EU:C:1999:494, punctul 43, precum și Hotărârea din 23 aprilie 2002, Boehringer Ingelheim și alții, C‑143/00, EU:C:2002:246, punctul 46).

21

Îndeosebi, trebuie arătat, mai întâi, că titularul unei mărci nu se poate opune reambalării produsului în cazul în care ambalajul, de dimensiunea utilizată de acest titular în statul parte la Acordul privind SEE în care importatorul a cumpărat produsul, nu poate fi comercializat în statul de import în special din cauza unei reglementări care autorizează numai ambalaje de o anumită dimensiune sau din cauza unei practici naționale în acest sens, din cauza unor norme în materia asigurărilor de sănătate care condiționează rambursarea cheltuielilor medicale de dimensiunea ambalajului sau din cauza unor practici de prescriere a medicamentelor bine stabilite care se bazează, printre altele, pe norme privind dimensiunile recomandate de asociații profesionale și de instituțiile de asigurări de sănătate (a se vedea prin analogie Hotărârea din 11 iulie 1996, Bristol‑Myers Squibb și alții, C‑427/93, C‑429/93 și C‑436/93, EU:C:1996:282, punctul 53).

22

În continuare, în cazul în care, în conformitate cu normele și cu practicile în vigoare în statul de import, titularul utilizează pe teritoriul acestuia mai multe ambalaje de dimensiuni diferite, nu este suficient să se constate că una dintre aceste dimensiuni este de asemenea comercializată în statul de export parte la Acordul privind SEE pentru a concluziona că nu este necesară o reambalare. Astfel, ar exista o împărțire a piețelor în cazul în care importatorul ar putea comercializa produsul numai pe o parte limitată a pieței acestuia (a se vedea prin analogie Hotărârea din 11 iulie 1996, Bristol‑Myers Squibb și alții, C‑427/93, C‑429/93 și C‑436/93, EU:C:1996:282, punctul 54).

23

În sfârșit, revine importatorului paralel sarcina de a stabili existența condițiilor care îl împiedică pe titularul mărcii să se opună în mod legitim comercializării ulterioare a medicamentelor (a se vedea prin analogie Hotărârea din 26 aprilie 2007, Boehringer Ingelheim și alții, C‑348/04, EU:C:2007:249, punctul 52).

24

În speță, reiese din cererea de decizie preliminară că, în toate statele părți la Acordul privind SEE în care este introdus pe piață, inclusiv în statele vizate de cauza principală, Klyx este comercializat de Ferring în aceleași ambalaje.

25

În schimb, din informațiile aflate la dispoziția Curții nu reiese că una dintre situațiile prezentate la punctul 21 din prezenta hotărâre s‑ar fi verificat în speță sau că, din cauza împrejurărilor speciale existente la data comercializării, accesul efectiv al Klyx la piața daneză ar fi împiedicat.

26

Revine instanței de trimitere sarcina să verifice dacă una sau mai multe dintre împrejurările la care se face referire la punctul 21 din prezenta hotărâre sunt prezente în litigiul principal. În cazul în care situația nu se prezintă astfel, titularul mărcii se poate opune reambalării în litigiu, din moment ce produsul care face obiectul unor importuri paralele poate fi comercializat în Danemarca în același ambalaj precum cel în care produsul respectiv este comercializat în Norvegia.

27

În observațiile sale scrise, Orifarm susține că împărțirea piețelor este o consecință intrinsecă a opoziției la reambalare, în măsura în care importatorul ar putea pătrunde pe subpiața daneză constituită din cutiile care conțin o doză individuală de Klyx numai importând din Norvegia produsul în același ambalaj. Astfel, fără reambalarea în litigiu, produsul importat ar putea fi comercializat numai pe o parte limitată a pieței daneze.

28

În această privință, este necesar să se constate că dosarul nu conține niciun element care să permită să se constate că piața Klyx în ambalaj de 10 doze ar reprezenta numai o parte limitată a pieței statului de import, și anume Danemarca. În orice caz, revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă o asemenea condiție este îndeplinită în litigiul principal.

29

În aceste condiții, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2008/95 trebuie interpretat în sensul că titularul unei mărci se poate opune comercializării în continuare a unui medicament de către un importator paralel atunci când acesta din urmă a reambalat medicamentul respectiv într‑un ambalaj nou și a reaplicat marca pe acesta, întrucât, pe de o parte, medicamentul în cauză poate fi comercializat în statul de import parte la Acordul privind SEE în același ambalaj în care produsul respectiv este comercializat în statul de export parte la Acordul privind SEE și, pe de altă parte, importatorul nu a demonstrat că produsul importat poate fi comercializat numai pe o parte limitată a pieței statului de import, ceea ce este de competența instanței de trimitere să verifice.

30

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară:

Articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci trebuie interpretat în sensul că titularul unei mărci se poate opune comercializării în continuare a unui medicament de către un importator paralel atunci când acesta din urmă a reambalat medicamentul respectiv într‑un ambalaj nou și a reaplicat marca pe acesta, întrucât, pe de o parte, medicamentul în cauză poate fi comercializat în statul de import parte la Acordul privind Spațiul Economic European din 2 mai 1992 în același ambalaj în care produsul respectiv este comercializat în statul de export parte la Acordul privind Spațiul Economic European și, pe de altă parte, importatorul nu a demonstrat că produsul importat poate fi comercializat numai pe o parte limitată a pieței statului de import, ceea ce este de competența instanței de trimitere să verifice.