—

pentru guvernul belgian, de J. Van Holm și de J.‑C. Halleux, în calitate de agenți;

—

pentru guvernul german, de T. Henze și de J. Kemper, în calitate de agenți;

—

pentru guvernul austriac, de C. Pesendorfer, în calitate de agent;

—

pentru Comisia Europeană, de D. Roussanov și de G. Goddin, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 1 alineatul (2) litera (c) din Directiva 1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 mai 1999 privind anumite aspecte ale vânzării de bunuri de consum și garanțiile conexe (JO 1999, L 171, p. 12, Ediție specială, 15/vol. 5, p. 89).

2

Această cerere a fost prezentată în cadrul unui litigiu între doamna Sabrina Wathelet, pe de o parte, și atelierul auto Bietheres & Fils SPRL (denumit în continuare „atelierul auto Bietheres”), pe de altă parte, în legătură cu o vânzare a unui vehicul de ocazie.

3

Considerentul (9) al Directivei 1999/44 are următorul cuprins:

„[…] vânzătorul ar trebui să fie direct răspunzător față de consumator pentru conformitatea bunurilor cu contractul; întrucât aceasta este soluția tradițională consacrată de ordinea juridică a statelor membre; întrucât vânzătorul ar trebui, cu toate acestea, să fie liber, în conformitate cu prevederile legislației interne, să pretindă despăgubiri producătorului, unui vânzător anterior din același lanț contractual sau unui alt intermediar, în cazul în care nu a renunțat la acest drept; întrucât prezenta directivă nu aduce atingere principiului libertății contractuale între vânzător, producător, un vânzător anterior sau oricare alt intermediar; întrucât normele care reglementează cui și în ce mod vânzătorul poate pretinde astfel de despăgubiri trebuie stabilite de legislația internă”.

4

Articolul 1 alineatul (1) din Directiva 1999/44 prevede:

„Scopul prezentei directive este apropierea actelor cu putere de lege și actelor administrative ale statelor membre privind anumite aspecte ale vânzării de bunuri de consum și garanțiile conexe, pentru asigurarea unui nivel minim, uniform al protecției consumatorului în contextul pieței interne.”

5

Articolul 1 alineatul (2) litera (c) din Directiva 1999/44 definește noțiunea „vânzător” în sensul că vizează „orice persoană fizică sau juridică care vinde, în temeiul unui contract, bunuri de consum în exercitarea meseriei, activității comerciale sau profesiei sale”.

6

Articolul 2 alineatul (1) din Directiva 1999/44 prevede:

„Vânzătorul trebuie să livreze consumatorului bunuri conforme cu contractul de vânzare.”

7

Articolul 4 din directiva menționată, intitulat „Acțiunea în regres”, prevede:

„În cazul în care vânzătorul final este responsabil față de consumator pentru o neconformitate datorată unui act sau unei omisiuni a producătorului, a unui vânzător anterior din același lanț de contracte sau a altui intermediar, vânzătorul final are dreptul să se întoarcă împotriva persoanei sau persoanelor responsabile din lanțul contractual. Persoana sau persoanele responsabile, împotriva cărora vânzătorul final se poate întoarce, împreună cu acțiunile relevante și condițiile de exercitare, se stabilesc de legislația internă.”

8

Articolul 8 din Directiva 1999/44, intitulat „Legislația internă și protecția minimă”, prevede:

„(1)   Drepturile care rezultă din prezenta directivă sunt exercitate fără a aduce atingere altor drepturi pe care consumatorul le poate invoca în temeiul dispozițiilor de drept intern care reglementează răspunderea contractuală sau extracontractuală.

(2)   Statele membre pot adopta sau menține în vigoare dispoziții mai stricte, compatibile cu prevederile din tratat, în domeniul reglementat de prezenta directivă, pentru a asigura un nivel mai ridicat de protecție a consumatorului.”

9

Articolul 1649 bis din code civil (Codul civil) prevede:

„ § 1. Prezenta secțiune este aplicabilă vânzărilor de bunuri de consum de către un vânzător unui consumator.

§ 2. În vederea aplicării prezentei secțiuni, este necesar să se înțeleagă prin:

[…]

2° «vânzător»: orice persoană fizică sau juridică ce vinde bunuri de consum în cadrul activității sale comerciale sau al profesiei sale.”

10

În luna aprilie 2012, doamna Wathelet a achiziționat, în calitate de consumatoare, un vehicul de ocazie de la atelierul auto Bietheres. Suma de 4000 de euro, corespunzând prețului de vânzare a acestui vehicul, a fost plătită de doamna Wathelet atelierului auto menționat. Acesta nu i‑a remis doamnei Wathelet nici chitanță, nici dovadă a plății, nici factură de vânzare.

11

Atelierul auto Bietheres a prezentat vehiculul menționat la controlul tehnic pe propria cheltuială. Acesta a adresat de asemenea autorității belgiene competente cererea de înmatriculare, al cărei cost a fost suportat de doamna Wathelet.

12

În luna iulie 2012, în condițiile în care doamna Wathelet nu primise încă o factură, vehiculul menționat s‑a stricat și a fost adus de doamna Wathelet la atelierul auto Bietheres pentru a fi reparat. Acesta a constatat că motorul era spart.

13

În momentul în care doamna Wathelet a dorit să își recupereze vehiculul reparat, i‑a fost prezentată o factură aferentă cheltuielilor de reparații în cuantum de 2000 de euro. Aceasta a refuzat să o plătească, pe motiv că cheltuielile menționate trebuiau suportate de atelierul auto Bietheres în calitate de vânzător al respectivului vehicul.

14

Cu această ocazie, doamna Wathelet a fost informată că vehiculul său nu aparținuse niciodată atelierului auto respectiv, care nu l‑a vândut în nume propriu, ci în numele doamnei Donckels, aceasta fiind un simplu particular. Atelierul auto Bietheres a avut, astfel, doar rolul de intermediar.

15

Instanța de trimitere a constatat că doamna Donckels nu a primit cuantumul corespunzător prețului integral de vânzare, întrucât atelierul auto Bietheres a reținut suma de 800 de euro pentru reparații efectuate în vederea prezentării vehiculului spre vânzare.

16

Printr‑o scrisoare din 17 noiembrie 2012, adresată doamnei Wathelet, atelierul auto Bietheres și‑a confirmat rolul de intermediar în vânzarea în cauză. În plus, acesta a afirmat că spargerea motorului constituia un risc normal în cadrul achiziționării unui vehicul de ocazie între particulari. Prin urmare, acesta a continuat să refuze să predea vehiculul doamnei Wathelet atât timp cât factura de reparații nu era plătită în întregime. Atelierul auto Bietheres a anexat la scrisoarea sa o chitanță privind suma de 4000 de euro, completată de mână cu numele și prenumele proprietarului neprofesionist și ale cumpărătorului, doamna Wathelet, acest document conținând însă doar semnătura doamnei Donckles.

17

În luna decembrie 2012, atelierul auto Bietheres a chemat‑o în judecată pe doamna Wathelet la tribunal de première instance de Verviers (Tribunalul de Primă Instanță din Verviers, Belgia) pentru plata facturii de reparații, care se ridica la un cuantum de 2000 de euro, plus dobânzile legale.

18

Prin concluziile prezentate la grefa tribunal de première instance de Verviers (Tribunalul de Primă Instanță din Verviers), doamna Wathelet a introdus o cerere reconvențională prin care solicita rezoluțiunea vânzării vehiculului cu restituirea sumei de 4000 de euro plătite de ea, majorată cu dobânzi, și plata de daune interese în cuantum de 2147,46 euro. Doamna Wathelet contesta, pe de altă parte, temeinicia cererilor formulate de atelierul auto Bietheres.

19

Tribunal de première instance de Verviers (Tribunalul de Primă Instanță din Verviers) a obligat‑o pe doamna Wathelet la plata facturii de reparații, majorată cu dobânzi, respingând cererea reconvențională a doamnei Wathelet. Aceasta a formulat apel împotriva respectivei hotărâri la instanța de trimitere.

20

Instanța menționată a constatat că doamna Wathelet era un „consumator” în sensul Codului civil și că vehiculul era un „bun de consum” în sensul acestei reglementări. Aceasta a constatat, pe de altă parte, că atelierul auto Bietheres vindea bunuri de consum în cadrul activității comerciale sau al profesiei sale.

21

Atelierul auto Bietheres contesta, în schimb, faptul că era parte în contractul de vânzare în litigiu, subliniind că proprietara vehiculului în cauză, doamna Donckels, încredințase vehiculul respectiv spre vânzare unității sale în regim second‑hand și că era vorba, așadar, despre o vânzare între particulari.

22

Instanța de trimitere afirmă, cu toate acestea, că există prezumții grave, precise și concordante în sensul că doamna Wathelet nu a fost informată în legătură cu faptul că era vorba despre o vânzare între particulari.

23

În aceste împrejurări, cour d’appel de Liège (Curtea de Apel din Liège, Belgia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Noțiunea «vânzător» de bunuri de consum, vizată la articolul 1649 bis din Codul civil belgian, introdus prin Legea din 1 septembrie 1994, intitulată «Legea privind protecția consumatorilor în cazul vânzării de bunuri de consum», care transpune în dreptul belgian Directiva 1999/44 privind anumite aspecte ale vânzării de bunuri de consum și garanțiile conexe, trebuie interpretată în sensul că include nu numai profesionistul care, în calitate de vânzător, transferă proprietatea unui bun de consum către un consumator, ci și profesionistul care intervine în calitate de intermediar al unui vânzător neprofesionist, indiferent dacă este sau nu este remunerat pentru intervenția sa și dacă a informat sau nu a informat posibilul cumpărător cu privire la faptul că vânzătorul este un particular?”

24

Cu titlu introductiv, trebuie subliniat că reiese din dosar că proprietarul vehiculului de ocazie în cauză era doamna Donckels, iar nu atelierul auto Bietheres, și că, în consecință, era vorba despre o vânzare între particulari, atelierul auto Bietheres având doar rolul de intermediar.

25

Pe de altă parte, instanța de trimitere a constatat că prețul de vânzare, după deducerea cheltuielilor de reparare pentru prezentarea la vânzare a vehiculului în cauză, a fost transferat proprietarului vehiculului. În plus, niciun element din dosar nu permite să se concluzioneze că atelierul auto Bietheres nu fusese autorizat de către proprietara acestui vehicul să îl vândă.

26

Rezultă că, în cauza principală, atelierul auto Bietheres a intervenit în calitate de profesionist în vânzarea unui bun de consum, acționând în numele proprietarei bunului respectiv, aceasta fiind un simplu particular care a autorizat vânzarea menționată.

27

Trebuie, așadar, să se verifice dacă, în astfel de împrejurări, consumatorul care a cumpărat bunul de consum beneficiază de protecția Directivei 1999/44 în sensul că intermediarul ar putea fi considerat ca fiind vânzător în sensul directivei menționate.

28

În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, rezultă din cerința unei aplicări uniforme a dreptului Uniunii că, în măsura în care o dispoziție a acestuia nu conține nicio trimitere la dreptul statelor membre în ceea ce privește o anumită noțiune, aceasta din urmă trebuie să primească în întreaga Uniune Europeană o interpretare autonomă și uniformă, care trebuie stabilită ținând seama de contextul prevederii și de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 octombrie 2011, Brüstle, C‑34/10, EU:C:2011:669, punctul 25, și Hotărârea din 15 octombrie 2015, Axa Belgium, C‑494/14, EU:C:2015:692, punctul 21, precum și jurisprudența citată).

29

În măsura în care articolul 1 alineatul (2) litera (c) din Directiva 1999/44 definește noțiunea „vânzător” fără a efectua o trimitere la legislațiile naționale în ceea ce privește semnificația care trebuie reținută pentru această noțiune, trebuie să se considere că dispoziția menționată, în scopul aplicării acestei directive, conține o noțiune autonomă a dreptului Uniunii, care trebuie interpretată în mod uniform pe teritoriul acesteia din urmă.

30

În plus, deși termenul „vânzător” figurează în alte acte ale dreptului Uniunii, definiția specifică prevăzută la articolul 1 alineatul (2) litera (c) din Directiva 1999/44 este prevăzută doar de această directivă. Astfel, după cum a arătat avocatul general la punctul 43 din concluzii, este vorba despre o noțiune care trebuie interpretată în lumina obiectivelor urmărite de directiva menționată, precum și având în vedere funcția specială a „vânzătorului” în cadrul directivei respective.

31

Articolul 1 alineatul (2) litera (c) din Directiva 1999/44 definește vânzătorul ca fiind „orice persoană fizică sau juridică care vinde, în temeiul unui contract, bunuri de consum în exercitarea meseriei, activității comerciale sau profesiei sale”.

32

Trebuie să se constate că noțiunea „vânzător”, definită astfel, are un caracter obiectiv (a se vedea prin analogie Hotărârea din 3 septembrie 2015, Costea, C‑110/14, EU:C:2015:538, punctul 21, și Ordonanța din 19 noiembrie 2015, C‑74/15, Tarcău, EU:C:2015:772, punctul 27), care se întemeiază pe elemente precum existența unui „contract”, vânzarea unui „bun de consum” și existența unei „activități comerciale sau [a unei profesii]”.

33

Este adevărat că această noțiune nu face trimitere la cea de intermediar. În mod mai general, Directiva 1999/44 nu conține o definiție a noțiunii „intermediar”, deși aceasta figurează în considerentul (9), precum și la articolul 4 din directiva menționată. De aceea, aceasta din urmă nu are ca obiect, în cadrul unui contract de vânzare, răspunderea intermediarului față de consumator.

34

Nu este mai puțin adevărat că, după cum a arătat în esență avocatul general la punctul 51 din concluzii, o astfel de constatare nu exclude, în sine, faptul ca noțiunea „vânzător”, în sensul articolului 1 alineatul (2) litera (c) din Directiva 1999/44, să poată fi interpretată ca incluzând un profesionist care acționează pe seama unui particular în cazul în care se prezintă din punctul de vedere al consumatorului ca vânzător al unui bun de consum în temeiul unui contract în cadrul activității sale comerciale sau al profesiei sale. Astfel, profesionistul menționat ar putea crea o confuzie în percepția consumatorului, lăsându‑l pe acesta din urmă să creadă în mod greșit că acționează în calitate de vânzător proprietar al bunului.

35

În această privință, trebuie subliniat, în primul rând, că niciun element din textul articolului 1 alineatul (2) litera (c) din Directiva 1999/44 nu se opune unei asemenea interpretări.

36

În al doilea rând, trebuie să se constate că interpretarea teleologică a articolului 1 alineatul (2) litera (c) din Directiva 1999/44, având în vedere finalitatea acesteia de a garanta un nivel ridicat de protecție a consumatorilor (Hotărârea din 3 octombrie 2013, Duarte Hueros, C‑32/12, EU:C:2013:637, punctul 25), este de natură să confirme interpretarea acestei dispoziții avute în vedere la punctul 34.

37

Astfel, în temeiul articolului 2 alineatul (1) și al articolului 3 din Directiva 1999/44, vânzătorul trebuie să livreze consumatorului bunuri conforme cu contractul de vânzare și, în cazul unei neconformități, trebuie să le repare sau să le înlocuiască, în conformitate cu alineatul (3) al acestei din urmă dispoziții. Ca atare, articolul 1 alineatul (2) litera (c) din directiva menționată delimitează cercul persoanelor împotriva cărora consumatorul se poate îndrepta pentru a‑și invoca drepturile care rezultă din această directivă. În consecință, cunoașterea de către consumator a identității vânzătorului și în special a calității sale de particular sau de profesionist este imperativă pentru a permite acestuia din urmă să beneficieze de protecția pe care i‑o conferă Directiva 1999/44.

38

Așadar, în cazul în care, în împrejurări precum cele în discuție în cauza principală, un profesionist intervine în calitate de intermediar pentru un particular, necunoașterea de către consumator a calității în care acest profesionist intervine în vânzare l‑ar priva de drepturile sale garantate de Directiva 1999/44 și care prezintă un caracter obligatoriu potrivit articolului 7 alineatul (1) din aceasta.

39

În această privință, pentru a se asigura o protecție eficientă a consumatorului în cadrul Directivei 1999/44, este obligatoriu ca respectivul consumator să fie informat în legătură cu faptul că proprietarul este un particular. Această interpretare permite să se confere un efect util directivei menționate și este conformă cu jurisprudența Curții potrivit căreia sistemul de protecție pus în aplicare prin directivele Uniunii în materia protecției consumatorului se bazează pe ideea că un consumator se găsește într‑o situație de inferioritate față de un profesionist în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare (Hotărârea din 4 iunie 2015, Faber, C‑497/13, EU:C:2015:357, punctul 42).

40

Astfel, există un dezechilibru important, în materie de informare, între consumator și intermediarul profesionist, în special în cazul în care consumatorul nu este informat despre faptul că proprietarul bunului vândut este, în realitate, un particular.

41

Ca atare, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, în care consumatorul poate fi ușor indus în eroare ținând seama de modalitățile în care este realizată vânzarea, este necesar să se acorde o protecție sporită acestuia din urmă. Prin urmare, răspunderea vânzătorului, în temeiul Directivei 1999/44, trebuie să poată fi impusă intermediarului care, prezentându‑se consumatorului, creează un risc de confuzie în percepția acestuia, lăsându‑l să creadă că are calitatea de proprietar al bunului vândut.

42

O interpretare contrară, care ar exclude, în orice caz, profesionistul, care acționează ca intermediar, din domeniul de aplicare al articolului 1 alineatul (2) litera (c) din Directiva 1999/44, ar aduce atingere obiectivului global urmărit de reglementarea Uniunii în materia protecției consumatorilor și consacrat la articolul 169 TFUE, și anume a asigura un nivel ridicat de protecție a consumatorilor și, în consecință, încrederea consumatorilor.

43

În al treilea rând, în ceea ce privește problema remunerării intermediarului pentru intervenția sa, trebuie să se constate că această remunerare, care face obiectul relației contractuale dintre proprietarul neprofesionist și intermediar, nu intră, în principiu, în domeniul de aplicare al Directivei 1999/44. Astfel, după cum au evidențiat guvernul austriac și Comisia Europeană, faptul că profesionistul care acționează în calitate de intermediar este sau nu este remunerat pentru intervenția sa nu este pertinent pentru a stabili dacă acesta din urmă trebuie să fie calificat drept „vânzător”, în sensul articolului 1 alineatul (2) litera (c) din Directiva 1999/44.

44

Revine instanței naționale competente sarcina de a verifica dacă, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, profesionistul poate fi considerat ca fiind „vânzătorul”, în sensul articolului 1 alineatul (2) litera (c) din Directiva 1999/44, în cazul în care nu a informat în mod corespunzător consumatorul că nu era proprietarul bunului în discuție, aspect care implică, din partea acestei instanțe, o luare în considerare a ansamblului împrejurărilor speței (a se vedea prin analogie Hotărârea din 4 iunie 2015, Faber, C‑497/13, EU:C:2015:357, punctele 38 și 39). Pot fi pertinente în această privință printre altele gradul de participare și intensitatea eforturilor depuse de intermediar în vânzare, împrejurările în care bunul a fost prezentat consumatorului, precum și comportamentul acestuia din urmă, pentru a stabili dacă acesta ar fi putut să înțeleagă că intermediarul acționa pe seama unui particular.

45

Având în vedere ceea ce precedă, noțiunea „vânzător”, în sensul articolului 1 alineatul (2) litera (c) din Directiva 1999/44, trebuie interpretată în sensul că vizează de asemenea un profesionist care acționează ca intermediar pe seama unui particular, care nu a informat în mod corespunzător consumatorul cumpărător în legătură cu faptul că proprietarul bunului vândut este un particular, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere, ținând seama de ansamblul împrejurărilor speței. Interpretarea care precedă nu depinde de aspectul dacă intermediarul este sau nu este remunerat pentru intervenția sa.

46

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară:

Noțiunea „vânzător”, în sensul articolului 1 alineatul (2) litera (c) din Directiva 1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 mai 1999 privind anumite aspecte ale vânzării de bunuri de consum și garanțiile conexe trebuie interpretată în sensul că vizează de asemenea un profesionist care acționează ca intermediar pe seama unui particular, care nu a informat în mod corespunzător consumatorul cumpărător în legătură cu faptul că proprietarul bunului vândut este un particular, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere, ținând seama de ansamblul împrejurărilor speței. Interpretarea care precedă nu depinde de aspectul dacă intermediarul este sau nu este remunerat pentru intervenția sa.