1

Prin recursurile formulate, Ferriera Valsabbia SpA și Valsabbia Investimenti SpA (denumite în continuare împreună „Valsabbia”), în cauza C‑86/15 P, precum și Alfa Acciai SpA (denumită în continuare „Alfa”), în cauza C‑87/15 P (aceste părți împreună fiind denumite în continuare „recurente”), solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 9 decembrie 2014, Ferriera Valsabbia și Valsabbia Investimenti/Comisia (T‑92/10, nepublicată, EU:T:2014:1032), precum și, respectiv, a Hotărârii din 9 decembrie 2014, Alfa Acciai/Comisia (T‑85/10, nepublicată, EU:T:2014:1037) (denumite în continuare împreună „hotărârile atacate”), prin care Tribunalul a respins acțiunile lor având ca obiect anularea Deciziei C(2009) 7492 final a Comisiei din 30 septembrie 2009 privind o încălcare a articolului 65 CO (COMP/37.956 – Fier‑beton armat – readoptare, denumită în continuare „Decizia din 30 septembrie 2009”), în versiunea sa modificată prin Decizia C(2009) 9912 final a Comisiei din 8 decembrie 2009 (denumită în continuare „decizia de modificare”) (Decizia din 30 septembrie 2009, astfel cum a fost modificată prin decizia de modificare, denumită în continuare „decizia în litigiu”).

2

Istoricul litigiilor este expus la punctele 20-25 din hotărârile atacate:

3

În Decizia din 30 septembrie 2009, Comisia a considerat în special că Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [101 TFUE și 102 TFUE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167) trebuia interpretat ca permițându‑i să constate și să sancționeze, după 23 iulie 2002, înțelegerile în sectorul care intră în domeniul de aplicare al Tratatului CECO ratione materiae și ratione temporis. Ea a indicat că această decizie fusese adoptată conform normelor procedurale ale Tratatului CE, precum și ale regulamentului menționat și că dispozițiile materiale care nu mai erau în vigoare la data adoptării unui act puteau fi aplicate în temeiul principiilor care reglementează succesiunea normelor în timp, sub rezerva aplicării principiului general al lex mitior.

4

Articolul 1 din decizia menționată prevede printre altele că recurentele încălcaseră articolul 65 alineatul (1) CO participând în perioada 6 decembrie 1989-27 iunie 2000, în ceea ce privește Valsabbia, și în perioada 6 decembrie 1989-4 iulie 2000, în ceea ce privește Alfa, la un acord continuu și/sau la practici concertate referitoare la fier‑beton în bare sau în rulouri, care aveau drept obiect și/sau drept efect fixarea prețurilor și limitarea și/sau controlul producției sau al vânzărilor în cadrul pieței comune. Prin intermediul articolului 2 din aceeași decizie, Comisia a aplicat Valsabbia și Alfa amenzi în cuantum de 10,25 milioane de euro și, respectiv, de 7,175 milioane de euro.

5

Prin scrisorile trimise la 20 și la 23 noiembrie 2009, opt dintre cele unsprezece societăți destinatare ale Deciziei din 30 septembrie 2009, inclusiv recurentele, au arătat Comisiei că anexa la această decizie, astfel cum a fost notificată destinatarilor săi, nu conținea tabelele care evidențiau variațiile de preț.

6

La 8 decembrie 2009, Comisia a adoptat decizia de modificare, care integra în anexă tabelele lipsă și corecta trimiterile numerotate la respectivele tabele în opt note de subsol. Decizia de modificare a fost notificată recurentelor la 9 decembrie 2009.

7

Prin cererile introductive depuse la grefa Tribunalului la 17 februarie 2010 și, respectiv, la 18 februarie 2010, recurentele au formulat acțiuni având ca obiect, cu titlu principal, anularea deciziei în litigiu în măsura în care le privea.

8

În susținerea acțiunilor lor, recurentele au invocat în mod formal patru motive întemeiate, în primul rând, pe un abuz de putere din partea Comisiei, în al doilea rând, pe încălcări ale articolelor 14 și 33 din Regulamentul nr. 1/2003, ale articolelor 10 și 14 din Regulamentul (CE) nr. 773/2004 al Comisiei din 7 aprilie 2004 privind desfășurarea procedurilor puse în aplicare de Comisie în temeiul articolelor [101 TFUE și 102 TFUE] (JO 2004, L 123, p. 18, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 242), precum și ale dreptului la apărare, în al treilea rând, pe încălcarea articolului 65 alineatul (1) CO, precum și pe o interpretare eronată a noțiunii de încălcare unică și continuă și, în al patrulea rând, pe nelegalități săvârșite în stabilirea cuantumului amenzii (stabilirea cuantumului de plecare și nerecunoașterea circumstanțelor atenuante) și pe durata excesivă a procedurii administrative. Într‑o parte introductivă referitoare la „particularitățile conținutului deciziei” în litigiu, recurentele au invocat de asemenea o încălcare potențială a principiului colegialității.

9

Prin hotărârile atacate, Tribunalul a respins acțiunile formulate de recurente.

10

Prin recursurile formulate, recurentele solicită Curții:

11

Comisia solicită Curții:

12

Prin Decizia președintelui Curții din 7 iunie 2016, cauzele C‑86/15 P și C‑87/15 P au fost conexate pentru buna desfășurare a fazei orale și în vederea pronunțării hotărârii.

13

Faza orală a procedurii a fost închisă la 8 decembrie 2016, după prezentarea concluziilor avocatului general. Prin scrisoarea din 27 ianuarie 2017, depusă în aceeași zi la grefa Curții, Comisia a solicitat Curții să dispună redeschiderea fazei orale a procedurii și să includă în dosar elementele de fapt prezentate în cererea sa, precum și documentele anexate la aceasta.

14

În susținerea acestei cereri, Comisia susține în esență că Curtea nu este suficient de lămurită cu privire la împrejurările de fapt referitoare la audierile din 13 iunie 2002 și din 30 septembrie 2002, pe care avocatul general își întemeiază concluziile, având în vedere că aceste împrejurări nu au fost dezbătute în mod specific între părți.

15

Articolul 83 din Regulamentul de procedură al Curții permite acesteia, după ascultarea avocatului general, să dispună oricând redeschiderea fazei orale a procedurii, în special atunci când cauza trebuie soluționată pe baza unui argument de drept care nu a fost pus în dezbaterea părților.

16

Trebuie amintit însă că obiectul recursului este în principiu definit prin motivele și argumentele invocate de părți. În speță, acestea din urmă au avut posibilitatea să dezbată în mod suficient aceste motive și aceste argumente în memoriile lor și în cadrul audierii comune din 20 octombrie 2016 în cauzele C‑85/15 P-C‑89/15 P.

17

În consecință, Curtea, după ascultarea avocatului general, apreciază că nu se impune să se dispună redeschiderea fazei orale a procedurii.

18

În susținerea recursurilor formulate, recurentele invocă șapte motive întemeiate, în primul rând, pe încălcarea articolului 10 din Regulamentul nr. 773/2004 și a dreptului la apărare ca urmare a netrimiterii unei noi comunicări privind obiecțiunile, în al doilea rând, pe încălcarea articolului 14 din Regulamentul nr. 773/2004 și a dreptului la apărare ca urmare a absenței reprezentanților statelor membre în cursul audierilor, în al treilea rând, pe o încălcare a principiului colegialității ca urmare a adoptării unei decizii incomplete, în al patrulea rând, pe încălcarea articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), interpretată în lumina articolului 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, în ceea ce privește dreptul de a fi judecat într‑un termen rezonabil, în al cincilea rând, pe încălcarea articolului 65 CO, pe interpretarea greșită a noțiunii de înțelegere continuă, precum și pe nemotivare și pe o motivare contradictorie, în al șaselea rând, pe o încălcare a articolului 47 din cartă, în măsura în care Tribunalul a refuzat să reducă cuantumul amenzii ca urmare a duratei excesive a procedurii administrative, precum și pe nemotivare și pe motivare contradictorie și, în al șaptelea rând, pe încălcarea articolelor 23 și 31 din Regulamentul nr. 1/2003, a Liniilor directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO (JO 1998, C 9, p. 3), a principiilor egalității de tratament și proporționalității, precum și pe nemotivare.

19

Prin intermediul primului și al celui de al doilea motiv, care trebuie examinate împreună, recurentele invocă o încălcare a articolelor 10 și 14 din Regulamentul nr. 773/2004, precum și a dreptului la apărare, în măsura în care Tribunalul a considerat, în hotărârile atacate, că Comisia nu era obligată, înainte de adoptarea deciziei în litigiu, să le adreseze o nouă comunicare privind obiecțiunile și să organizeze o audiere în prezența autorităților de concurență ale statelor membre. Ele consideră că, anunțându‑și în scrisoarea sa din 30 iunie 2008 intenția de a adopta această decizie în conformitate cu normele de procedură prevăzute în Regulamentele nr. 1/2003 și nr. 773/2004, Comisia avea obligația să respecte aceste norme.

20

În ceea ce privește lipsa unei noi comunicări privind obiecțiunile, Comisia susține că decizia în litigiu, inclusiv sancțiunea adoptată împotriva recurentelor, se conforma pe deplin aprecierilor juridice efectuate în comunicarea privind obiecțiunile și în comunicarea privind obiecțiunile suplimentare, cu privire la care recurentele au avut ocazia să își exprime opiniile. Prin urmare, Tribunalul a subliniat în mod întemeiat, la punctul 128 din hotărârile atacate, că Comisia informase deja întreprinderile în cauză cu privire la consecințele, în special în ceea ce privește alegerea temeiului juridic, pe care înțelegea să le deducă din expirarea Tratatului CECO în comunicarea privind obiecțiunile suplimentare și că recurentele au avut posibilitatea de a‑și prezenta observațiile referitor la acest subiect. Potrivit Comisiei, aceste considerații sunt suficiente în sine pentru a respinge argumentele potrivit cărora Tribunalul ar fi trebuit să cenzureze Comisia pentru că a adoptat decizia în litigiu fără să fi trimis întreprinderilor o nouă comunicare privind obiecțiunile.

21

În această privință, Comisia subliniază că referirea, în decizia în litigiu, la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, care a succedat articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, menționat în comunicarea privind obiecțiunile suplimentare, și al cărui echivalent este, reprezintă consecința anulării Deciziei din 2002. În consecință, Tribunalul a apreciat în mod întemeiat la punctele 133 și 134 din hotărârile atacate că, în cazul în care, în urma anulării unei decizii, Comisia alege să remedieze nelegalitățile constatate în aceasta și, să adopte o decizie identică care nu este afectată de aceste nelegalități, respectiva decizie se referă la aceleași obiecțiuni, asupra cărora întreprinderile se pronunțaseră deja, astfel încât Comisia nu era obligată să acorde întreprinderilor posibilitatea de a fi ascultate cu privire la alegerea temeiului juridic utilizat pentru a le aplica amenzile stabilite în decizia în litigiu.

22

În ceea ce privește scrisoarea din 30 iunie 2008, Tribunalul ar fi recunoscut că aceasta protejase dreptul la apărare al recurentelor dincolo de cerințele prevăzute de Regulamentul nr. 773/2004. Prin urmare, din motive de exhaustivitate, Tribunalul a adăugat, la punctul 129 din hotărârile atacate, că respectiva scrisoare oferise, în orice caz, recurentelor posibilitatea de a‑și prezenta observațiile.

23

Potrivit Comisiei, în măsura în care al doilea motiv se referă la aspectul dacă reprezentanții statelor membre erau sau nu erau invitați la audierile organizate, în conformitate cu articolul 14 din Regulamentul nr. 773/2004, acest motiv este inadmisibil în măsura în care se întemeiază pe o constatare de fapt.

24

Pe fond, Comisia susține că Tribunalul a confirmat în mod întemeiat, la punctele 147 și 148 din hotărârile atacate, că aceasta a respectat pe deplin normele procedurale în vigoare, din moment ce demersurile pe care le‑a întreprins erau conforme normelor care guvernează normele procedurale în timp. Astfel, absența reprezentanților statelor membre de la audierea din 13 iunie 2002, referitoare la comunicarea privind obiecțiunile, s‑ar explica prin faptul că o participare a acestora din urmă nu era prevăzută de normele Tratatului CECO. În mod similar, prezența unor astfel de reprezentanți la audierea din 30 septembrie 2002, ca urmare a trimiterii comunicării privind obiecțiunile suplimentare, ar fi în conformitate cu normele procedurale ale Tratatului CE, devenite aplicabile.

25

Comisia susține în continuare că, contrar afirmațiilor recurentelor, ea nu a afirmat, în scrisoarea din 30 iunie 2008, că intenționa de asemenea să aplice Regulamentele nr. 1/2003 și nr. 773/2004 în privința procedurii urmate anterior expirării Tratatului CECO, ceea ce ar fi fost imposibil. Comisia nici nu ar fi urmat o procedură sui generis, ci ar fi urmat procedura aplicabilă în momentul actului potrivit principiului succesiunii normelor procedurale în timp.

26

În ceea ce privește excepția de inadmisibilitate invocată de Comisie referitoare la al doilea motiv, este suficient să se constate că aceasta nu se referă la aspectul, de ordin factual, dacă autoritățile de concurență ale statelor membre erau sau nu erau invitate la audierile din 13 iunie 2002 și din 30 septembrie 2002, ci la aspectul juridic care consta în a afla dacă Comisia a încălcat articolul 14 din Regulamentul nr. 773/2004 prin faptul că nu a organizat o audiere în conformitate cu această dispoziție înainte de adoptarea deciziei în litigiu. În consecință, excepția de inadmisibilitate menționată trebuie respinsă.

27

În ceea ce privește fondul primului și al celui de al doilea motiv, trebuie amintit că, în cadrul procedurii în urma căreia a fost adoptată Decizia din 2002, Comisia a adresat, la 26 martie 2002, întreprinderilor în cauză, inclusiv recurentelor, comunicarea privind obiecțiunile, în temeiul articolului 36 CO. Audierea referitoare la aceasta a avut loc la 13 iunie 2002. Este cert că reprezentanții statelor membre nu au fost invitați să participe la această audiere, o asemenea participare nefiind prevăzută de normele Tratatului CECO atunci în vigoare.

28

După expirarea acestui tratat, Comisia a trimis, la 12 august 2002, întreprinderilor menționate comunicarea privind obiecțiunile suplimentare, întemeiată pe articolul 19 alineatul (1) din Regulamentul nr. 17, în care aceasta explica poziția sa cu privire la respectiva modificare a cadrului juridic și le invita să prezinte punctul lor de vedere cu privire la obiecțiunile suplimentare menționate. A avut loc o audiere la 30 septembrie 2002 cu participarea reprezentanților statelor membre, în aplicarea articolului 11 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 2842/98 al Comisiei din 22 decembrie 1998 privind audierea părților în anumite proceduri în conformitate cu articolele [81] și [82 ] din Tratatul CE (JO 1998, L 354, p. 18).

29

Ca urmare a anulării Deciziei din 2002, Comisia a informat, prin scrisoarea din 30 iunie 2008, recurentele și celelalte întreprinderi în cauză cu privire la intenția sa de a readopta această decizie întemeindu‑se pe Regulamentul nr. 1/2003 ca bază juridică, în conformitate cu normele de procedură prevăzute de acest regulament.

30

Având în vedere această derulare procedurală, este necesar să se examineze dacă, contrar celor susținute de Tribunal, în special la punctele 142 și 152 din hotărârile atacate, Comisia a încălcat articolele 10 și 14 din Regulamentul nr. 773/2004 prin faptul că nu a adresat recurentelor o nouă comunicare privind obiecțiunile și prin faptul că nu a organizat o audiere în prezența autorităților de concurență ale statelor membre înainte de adoptarea deciziei în litigiu.

31

Potrivit unei jurisprudențe constante, normele de procedură sunt, de regulă, de natură să se aplice la data intrării lor în vigoare (Hotărârea din 29 martie 2011, ArcelorMittal Luxemburg/Comisia și Comisia/ArcelorMittal Luxemburg și alții, C‑201/09 P și C‑216/09 P, EU:C:2011:190, punctul 75 și jurisprudența citată, Hotărârea din 29 martie 2011, ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, C‑352/09 P, EU:C:2011:191, punctul 88, precum și Hotărârea din 11 decembrie 2012, Comisia/Spania, C‑610/10, EU:C:2012:781, punctul 45), chiar într‑o procedură care a fost inițiată anterior acestei date, dar care rămâne pendinte după aceasta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 decembrie 2012, Comisia/Spania, C‑610/10, EU:C:2012:781, punctul 47).

32

În speță, întrucât decizia în litigiu a fost adoptată în temeiul articolului 7 alineatul (1) și al articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, procedura în urma căreia a fost emisă această decizie trebuia desfășurată conform acestui regulament, precum și conform Regulamentului nr. 773/2004, al cărui temei juridic îl constituie Regulamentul nr. 1/2003 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 martie 2011, ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, C‑352/09 P, EU:C:2011:191, punctul 90), în pofida faptului că această procedură a fost inițiată anterior intrării în vigoare a Regulamentului nr. 1/2003.

33

Articolul 10 alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 773/2004, interpretat în lumina articolului 27 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003, pe care îl pune în aplicare, prevede că, anterior adoptării unei decizii în temeiul în special al articolului 7 din acest din urmă regulament, Comisia notifică părților în cauză o comunicare privind obiecțiunile, dându‑le posibilitatea de o informa cu privire la punctul lor de vedere într‑un termen stabilit de aceasta.

34

Or, Tribunalul a arătat în mod întemeiat la punctele 125 și 126 din hotărârile atacate că, în speță, Comisia adresase deja reclamantelor comunicarea privind obiecțiunile și comunicarea privind obiecțiunile suplimentare și că nu se contesta faptul că decizia în litigiu se referea numai la comportamentul pe care recurentele îl explicaseră deja ca răspuns la aceste comunicări. Pe de altă parte, astfel cum a subliniat avocatul general la punctul 53 din concluzii, nu există o diferență majoră, în ceea ce privește conținutul, între o comunicare privind obiecțiunile adoptată în contextul regimului Tratatului CECO și o comunicare privind obiecțiunile adoptată conform Regulamentelor nr. 17 și nr. 1/2003. Prin urmare, transmiterea unei noi comunicări privind obiecțiunile nu se impunea.

35

În această privință, Tribunalul s‑a referit, în mod întemeiat, la punctul 73 din Hotărârea din 15 octombrie 2002, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia (C‑238/99 P, C‑244/99 P, C‑245/99 P, C‑247/99 P, C‑250/99 P-C‑252/99 P și C‑254/99 P, EU:C:2002:582), în care se amintește că anularea unui act al Uniunii nu afectează în mod necesar actele pregătitoare, procedura prin care se urmărește înlocuirea actului anulat putând, în principiu, să fie reluată din punctul exact în care a intervenit nelegalitatea.

36

Astfel, după cum a constatat Tribunalul la punctul 141 din hotărârea atacată, Decizia din 2002 a fost anulată din cauza lipsei competenței Comisiei de a o adopta în temeiul dispozițiilor Tratatului CECO, care nu mai era în vigoare la data adoptării acestei decizii, astfel încât exact la data respectivă a intervenit nelegalitatea. În consecință, anularea menționată nu afecta nici comunicarea privind obiecțiunile, nici comunicarea privind obiecțiunile suplimentare.

37

Contrar celor susținute de recurente, jurisprudența citată la punctul 35 din prezenta hotărâre nu devine inaplicabilă în speță ca urmare a modificării temeiului juridic al adoptării amenzilor, în măsura în care consecințele acestei modificări de temei juridic fuseseră deja anticipate în actele pregătitoare. Astfel, după cum decurge din cuprinsul punctelor 22 și 128 din hotărârile atacate, Comisia informase recurentele, în comunicarea privind obiecțiunile suplimentare, întemeiată pe articolul 19 alineatul (1) din Regulamentul nr. 17, cu privire la consecințele pe care înțelegea să le extragă din expirarea Tratatului CECO și recurentele avuseseră posibilitatea de a‑și prezenta observațiile referitor la acest subiect.

38

În plus, nu se contestă că consecințele menționate nu au suferit nicio modificare ca urmare a abrogării Regulamentului nr. 17 și a intrării în vigoare a Regulamentului nr. 1/2003, anumite dispoziții ale acestuia din urmă constituind temeiul juridic al deciziei în litigiu. În orice caz, astfel cum a subliniat avocatul general la punctul 50 din concluzii, articolul 34 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 și articolul 19 din Regulamentul nr. 773/2004 prevăd, ca dispoziții tranzitorii, că actele și măsurile de procedură îndeplinite în aplicarea Regulamentului nr. 17 și, respectiv, a Regulamentului nr. 2842/98 își păstrează efectele în scopul aplicării primelor regulamente.

39

Se impune deopotrivă să se înlăture argumentul recurentelor potrivit căruia anularea Deciziei din 2002 ca urmare a temeiului său juridic implică faptul că comunicarea privind obiecțiunile suplimentare a adoptat o abordare eronată în această privință. Este suficient să se amintească, astfel, că această decizie se întemeia numai pe articolul 65 alineatele (4) și (5) CO, în timp ce comunicarea menționată se întemeia pe Regulamentul nr. 17.

40

În consecință, Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare de drept atunci când a concluzionat, la punctele 141 și 142 din hotărârile atacate, că Comisia nu avea obligația de a adopta o nouă comunicare privind obiecțiunile.

41

Totuși, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 55 din concluzii, în conformitate cu articolul 12 din Regulamentul nr. 773/2004, Comisia trebuie să ofere părților cărora le‑a adresat comunicarea privind obiecțiunile posibilitatea de a‑și dezvolta argumentele în cadrul unei audieri dacă ele solicită acest lucru în cuprinsul observațiilor scrise. Prin urmare, în măsura în care, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 36 din prezenta hotărâre, comunicarea privind obiecțiunile și comunicarea privind obiecțiunile suplimentare nu erau afectate de anularea Deciziei din 2002, trebuie să se examineze dacă Comisia a dat ocazia părților menționate să își dezvolte argumentele în cadrul unei audieri desfășurate conform cerințelor procedurale impuse de Regulamentele nr. 1/2003 și nr. 773/2004, în special celor prevăzute la articolul 14 din acest din urmă regulament, astfel cum era obligată.

42

În această privință, în ceea ce privește audierile organizate în cursul anului 2002, este cert că audierea din 13 iunie 2002, la care nu au participat reprezentanții statelor membre, întrucât o asemenea participare nu a fost prevăzută în Tratatul CECO, în vigoare în acel moment, s‑a referit la fondul cauzei, și anume la comportamentul pe care Comisia îl imputa întreprinderilor cărora le‑a fost adresată comunicarea privind obiecțiunile. Acest lucru reiese în special din cuprinsul punctelor 379-382 din decizia în litigiu, precum și din cuprinsul punctului 148 din hotărârile atacate.

43

În schimb, audierea din 30 septembrie 2002, la care fuseseră invitați reprezentanții statelor membre în conformitate cu normele Tratatului CE aplicabile din acel moment, în special conform articolului 11 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2842/98, privea obiectul comunicării privind obiecțiunile suplimentare, și anume consecințele juridice ale expirării Tratatului CECO pentru continuarea procedurii. Aceasta reiese, pe de o parte, din respectiva comunicare care invita în mod expres destinatarii să comunice propriul punct de vedere cu privire la obiecțiunile suplimentare menționate. Pe de altă parte, Comisia a indicat, la punctul 382 din decizia în litigiu, că nu a considerat necesar să repete audierea din 13 iunie 2002, în aplicarea dispozițiilor Regulamentelor nr. 17 și nr. 1/2003, din moment ce această audiere, la care nu participaseră reprezentanții statelor membre, fusese condusă conform normelor Tratatului CECO aplicabile la data respectivă. În plus, în cadrul audierii comune în cauzele C‑85/15 P-C‑89/15 P, Comisia a confirmat, ca răspuns la o întrebare adresată de Curte, că comunicarea privind obiecțiunile suplimentare nu revenea nici asupra faptelor, nici asupra probelor care făceau obiectul procedurii.

44

Rezultă de aici că, în prezentele cauze, reprezentanții statelor membre nu au participat la o audiere referitoare la fondul cauzelor, ci au participat doar la cea care privea consecințele juridice care decurg din expirarea Tratatului CECO.

45

Or, conform jurisprudenței amintite la punctele 31 și 32 din prezenta hotărâre, atunci când o decizie este adoptată în temeiul Regulamentului nr. 1/2003, procedura în urma căreia este emisă această decizie trebuie să fie conformă normelor de procedură prevăzute de acest regulament, chiar dacă respectiva procedură a început înainte de intrarea în vigoare a acestuia.

46

Rezultă că, înainte de adoptarea deciziei în litigiu, Comisia era obligată, în aplicarea articolelor 12 și 14 din Regulamentul nr. 773/2004, să dea părților ocazia de a‑și dezvolta argumentele în cadrul unei audieri la care ea a invitat autoritățile de concurență ale statelor membre. Prin urmare, nu se poate considera că audierea din 13 iunie 2002, referitoare la fondul cauzei, a îndeplinit cerințele procedurale privind adoptarea unei decizii în temeiul Regulamentului nr. 1/2003.

47

În consecință, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept statuând, la punctele 147 și 148 din hotărârile atacate, că Comisia nu avea obligația, anterior adoptării deciziei atacate, să organizeze o nouă audiere în conformitate cu articolul 14 din Regulamentul nr. 773/2004, pentru motivul că audierea privind fondul, din 13 iunie 2002, la care statele membre nu participaseră, fusese desfășurată în conformitate cu normele Tratatului CECO, atunci în vigoare, cu respectarea principiilor care guvernează aplicarea legii în timp.

48

Ținând seama, astfel cum a subliniat avocatul general la punctele 56 și 57 din concluzii, de importanța, în cadrul procedurii prevăzute de Regulamentele nr. 1/2003 și nr. 773/2004, a organizării, la cererea părților în cauză, a unei audieri la care, conform articolului 14 alineatul (3) din cel de al doilea regulament, sunt invitate autoritățile de concurență ale statelor membre, omiterea unei astfel de audieri constituie o încălcare a normelor fundamentale de procedură.

49

În măsura în care dreptul la o astfel de audiere, prevăzut de Regulamentul nr. 773/2004, nu este respectat, nu este necesar ca întreprinderea ale cărei drepturi au fost astfel încălcate să demonstreze că respectiva încălcare a putut influența, în defavoarea sa, derularea procedurii și conținutul deciziei în litigiu.

50

Prin urmare, procedura menționată este în mod necesar viciată, independent de consecințele eventual prejudiciabile pentru recurente care ar putea rezulta din această încălcare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 noiembrie 2012, Comisia/Éditions Odile Jacob, C‑553/10 P și C‑554/10 P, EU:C:2012:682, punctele 46-52, precum și Hotărârea din 9 iunie 2016, CEPSA/Comisia, C‑608/13 P, EU:C:2016:414, punctul 36).

51

Rezultă din cele ce precedă că trebuie admis primul și al doilea motiv invocate de recurente și, prin urmare, trebuie anulate hotărârile atacate, fără a mai fi necesar să se examineze al treilea motiv și motivele al cincilea-al șaptelea ale recursului.

52

Prin intermediul celui de al patrulea motiv, recurentele consideră că Tribunalul a încălcat articolul 47 alineatul (2) din cartă, în măsura în care durata procedurii în fața Tribunalului era de patru ani și zece luni, din care perioada cuprinsă între finalul fazei scrise și anunțarea deschiderii fazei orale acoperea trei ani.

53

În ceea ce privește complexitatea cauzei, recurentele subliniază că aceasta îi era cunoscută deja Tribunalului cu ocazia acțiunilor formulate împotriva Deciziei din 2002, că cele patru motive invocate atunci nu prezentau dificultăți deosebite, două dintre ele fiind de natură procedurală, că motivul referitor la abuzul de putere pentru că a considerat Regulamentul nr. 1/2003 drept temei juridic fusese deja examinat de Tribunal și confirmat de Curte, că nouă acțiuni fuseseră formulate împotriva deciziei atacate și că toate erau în aceeași limbă de procedură.

54

În ceea ce privește comportamentul părților, acestea nu ar fi solicitat nicio prorogare în cursul procedurii. În plus, Tribunalul nu ar fi adoptat nicio măsură organizatorică. Chiar dacă doi judecători au fost înlocuiți în cursul procedurii, judecătorul raportor ar fi rămas același.

55

În consecință, recurentele solicită Curții anularea hotărârilor atacate în măsura în care le obligă la plata unei amenzi sau, cu titlu subsidiar, reducerea cuantumului acestei amenzi. Întrucât o astfel de cerere a fost deja respinsă de Curte în Hotărârea din 26 noiembrie 2013, Gascogne Sack Deutschland/Comisia (C‑40/12 P, EU:C:2013:768), acestea arată că alta ar putea fi situația în speță dacă Curtea ar trebui să admită alte motive decât prezentul motiv. Recurentele solicită de asemenea Curții să declare o încălcare a articolului 47 al doilea paragraf din cartă și că este vorba despre o încălcare suficient de gravă a unei norme juridice care are ca obiect să confere drepturi particularilor.

56

Comisia susține că acest motiv este inadmisibil în măsura în care contrazice ceea ce au afirmat recurentele în fața Tribunalului, și anume, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 362 din Hotărârea din 9 decembrie 2014, Ferriera Valsabbia și Valsabbia Investimenti/Comisia (T‑92/10, nepublicată, EU:T:2014:1032), precum și din cuprinsul punctului 345 din Hotărârea din 9 decembrie 2014, Alfa Acciai/Comisia (T‑85/10, nepublicată, EU:T:2014:1037), că ele considerau excesivă doar durata procedurii în fața Comisiei, dar nu și a celei în fața Tribunalului.

57

Pe fond, Comisia solicită respingerea acestui motiv.

58

Excepția de inadmisibilitate ridicată de Comisie trebuie respinsă. Astfel, după cum Curtea a avut deja ocazia să constate, în ceea ce privește o depășire a termenului rezonabil de soluționare de către Tribunal, reclamantul care consideră că această depășire în fața Tribunalului aduce atingere intereselor sale nu este obligat să invoce imediat această atingere. Eventual, acesta poate aștepta finalul procedurii pentru a cunoaște durata totală a acesteia și pentru a dispune astfel de toate elementele necesare în vederea identificării atingerii pe care consideră că a suferit‑o (Hotărârea din 26 noiembrie 2013, Gascogne Sack Deutschland/Comisia, C‑40/12 P, EU:C:2013:768, punctul 78). Rezultă că afirmațiile recurentelor din cursul procedurii în fața Tribunalului referitoare la durata acesteia nu le pot împiedica să invoce caracterul nerezonabil al acestei durate la finalul respectivei proceduri.

59

În ceea ce privește cererea formulată de recurente având ca obiect fie anularea hotărârilor atacate, fie o reducere a cuantumului amenzii ca urmare a duratei pretins excesive a aceleiași proceduri, fie declararea de către Curte a unei încălcări a articolului 47 al doilea paragraf din cartă, trebuie amintit că o încălcare săvârșită de o instanță a Uniunii a obligației sale, rezultată din această dispoziție, de a judeca într‑un termen rezonabil cauzele cu care este sesizată trebuie să fie sancționată printr‑o acțiune în despăgubire introdusă la Tribunal, o asemenea acțiune constituind un remediu efectiv. Astfel, o cerere prin care se solicită repararea prejudiciului cauzat de nerespectarea de către Tribunal a unui termen de soluționare rezonabil nu poate fi introdusă direct la Curte în cadrul unui recurs, ci trebuie formulată chiar la Tribunal. Acesta, competent în temeiul articolului 256 alineatul (1) TFUE și sesizat cu o cerere de despăgubire, este obligat să se pronunțe cu privire la o asemenea cerere într‑o compunere diferită de cea care a soluționat litigiul în care s‑a desfășurat procedura a cărei durată este criticată (Hotărârea din 9 iunie 2016, Repsol Lubricantes y Especialidades și alții/Comisia, C‑617/13 P, EU:C:2016:416, punctele 98 și 99, precum și jurisprudența citată).

60

În consecință, al patrulea motiv invocat de recurente trebuie să fie respins.

61

În temeiul articolului 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, în cazul în care recursul este întemeiat, Curtea anulează decizia Tribunalului. Aceasta poate astfel să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul atunci când acesta este în stare de judecată.

62

În speță, Curtea dispune de elementele necesare pentru a se pronunța în mod definitiv asupra acțiunilor prin care se urmărește anularea deciziei în litigiu, introduse de recurente la Tribunal.

63

În această privință, este suficient să se arate că, pentru motivele enunțate la punctele 27-50 din prezenta hotărâre, decizia în litigiu trebuie anulată în măsura în care privește recurentele pentru încălcarea normelor fundamentale de procedură.

64

În conformitate cu articolul 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, atunci când recursul este fondat, iar Curtea soluționează ea însăși în mod definitiv litigiul, aceasta se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.

65

Articolul 138 alineatul (1) din acest regulament, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din regulamentul menționat, prevede că partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât recurentele au obținut câștig de cauză în cadrul recursurilor și întrucât acțiunile în fața Tribunalului au fost admise, se impune, potrivit cererii recurentelor, obligarea Comisiei să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, pe cele efectuate de recurente atât în primă instanță, cât și în cadrul recursurilor.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a noua) declară și hotărăște: