—

pentru domnii Vervloet, De Wit și Timperman, pentru doamna Van Braekel și pentru domnii Beckx, De Schryver, Deneire și Van Hoof, de K. Geelen, de E. Monard și de W. Moonen, advocaten;

—

pentru Organisme voor de financiering van pensioenen Ogeo Fund, de J. Bourtembourg și de F. Belleflamme, avocats;

—

pentru Arcofin CVBA, pentru Arcopar CVBA și pentru Arcoplus CVBA, de A. Verlinden, de R. Martens și de C. Maczkovics, advocaten;

—

pentru guvernul belgian, de J.‑C. Halleux și de C. Pochet, în calitate de agenți, asistați de S. Ryelandt și de P. De Bock, advocaten;

—

pentru Comisia Europeană, de P.‑J. Loewenthal, de L. Flynn și de A. Nijenhuis, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește, pe de o parte, interpretarea articolelor 2 și 3 din Directiva 94/19/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 30 mai 1994 privind sistemele de garantare a depozitelor (JO 1994, L 135, p. 5, Ediție specială, 06/vol. 2, p. 163), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2005/1/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2005 (JO 2005, L 79, p. 9, Ediție specială, 06/vol. 7, p. 203) (denumită în continuare „Directiva 94/19”), și, pe de altă parte, validitatea Deciziei 2014/686/UE a Comisiei din 3 iulie 2014 privind ajutorul de stat SA.33927 (12/C) (ex 11/NN) pus în aplicare de Belgia - Schemă de garantare care protejează acțiunile membrilor persoane fizice ai cooperativelor financiare (JO 2014, L 284, p. 53, denumită în continuare „decizia din 3 iulie 2014”), precum și interpretarea articolului 108 alineatul (3) TFUE.

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnii Paul Vervloet, Marc De Wit și Edgard Timperman, doamna Godelieve Van Braekel, domnii Patrick Beckx, Marc De Schryver, Guy Deneire și Steve Van Hoof, Organisme voor de financiering van pensioenen Ogeo Fund (Organismul de Finanțare a Pensiilor Ogeo Fund), Gemeente Schaarbeek (comuna Schaerbeek, Belgia) și domnul Frédéric Ensch Famenne, pe de o parte, și Ministerraad (Consiliul de Miniștri, Belgia), pe de altă parte, în legătură cu compatibilitatea schemei de garantare a acțiunilor societăților cooperative autorizate care își desfășoară activitatea în sectorul financiar, instituită în temeiul articolului 36/24 alineatul 1 primul paragraf punctul 3 din wet tot vaststelling van het organiek statuut van de Nationale Bank van België (Legea privind stabilirea statutului de bază al Băncii Naționale a Belgiei) din 22 februarie 1998 (Belgisch Staatsblad, 28 martie 1998, p. 9377), astfel cum a fost modificată prin koninklijk besluit betreffende de evolutie van de toezichtsarchitectuur voor de financiële sector (Decretul regal privind punerea în aplicare a consolidării structurilor de control în sectorul financiar) din 3 martie 2011 (Belgisch Staatsblad, 9 martie 2011, p. 15623) (denumită în continuare „Legea din 22 februarie 1998”), cu principiul egalității consacrat de Constituția belgiană.

3

Directiva 94/19 a fost abrogată prin Directiva 2014/49/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 aprilie 2014 privind schemele de garantare a depozitelor (JO 2014, L 173, p. 149). Întrucât această abrogare a intrat în vigoare începând cu data de 4 iulie 2015, Directiva 94/19 rămâne aplicabilă în cauza principală.

4

Primul, al optulea, al șaisprezecelea și al șaptesprezecelea considerent ale Directivei 94/19 aveau următorul cuprins:

„întrucât, în conformitate cu obiectivele [T]ratatului [CE], dezvoltarea armonioasă a activităților instituțiilor de credit din cadrul Comunității ar trebui promovată prin eliminarea tuturor restricțiilor privind dreptul de stabilire și libertatea de a furniza servicii, consolidând în același timp stabilitatea sistemului bancar și protecția depunătorilor;

[…]

întrucât armonizarea trebuie să se limiteze la elementele principale ale sistemelor de garantare a depozitelor și trebuie să asigure, într‑o perioadă de timp foarte scurtă, vărsământul cu titlu de garanție calculată pe baza unui nivel minim armonizat;

[…]

întrucât, pe de o parte, nivelul minim de garantare prevăzut de prezenta directivă nu trebuie să lase o prea mare parte a depozitelor fără protecție atât în interesul protecției consumatorilor, cât și în cel al stabilității sistemului financiar; întrucât, pe de altă parte, nu ar fi potrivit să se impună pe tot cuprinsul Comunității un nivel de protecție care, în anumite cazuri, ar putea avea drept efect încurajarea administrării defectuoase a instituțiilor de credit; întrucât costul finanțării sistemelor trebuie luat în considerare; întrucât este indicat să se stabilească nivelul minim de garantare armonizat la 20000 [de euro]; întrucât ar putea fi necesare dispoziții tranzitorii limitate pentru a permite sistemelor de garantare să respecte acest plafon;

întrucât anumite state membre oferă depunătorilor pentru depozitele lor o acoperire mai mare decât nivelul minim de garantare armonizat prevăzut de prezenta directivă; întrucât nu pare oportun să se impună ca aceste sisteme, dintre care unele au fost introduse recent ca urmare a Recomandării 87/63/CEE [a Comisiei din 22 decembrie 1986 privind introducerea sistemelor de garantare a depozitelor în cadrul Comunității (JO 1987, L 33, p. 16)], să fie modificate în această privință”.

5

Articolul 1 punctele 1 și 4 din această directivă prevedea:

„În sensul prezentei directive:

[…]

6

Potrivit articolului 2 din Directiva 94/19:

„Sunt excluse de la rambursare de către sistemele de garantare:

[…]

[…]”

7

Articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 94/19 prevedea:

„Fiecare stat membru asigură că pe teritoriul său sunt introduse și recunoscute oficial unul sau mai multe sisteme de garantare a depozitelor. Cu excepția situațiilor menționate la al doilea paragraf și la alineatul (4), nicio instituție de credit autorizată în acel stat membru în conformitate cu articolul 3 din [Prima directivă 77/780/CEE a Consiliului din 12 decembrie 1977 privind coordonarea actelor cu putere de lege și actelor administrative privind inițierea activității instituțiilor de credit și exercitarea acesteia (JO 1977, L 322, p. 30)] nu poate accepta depozite dacă nu este membră a unui astfel de sistem.”

8

Directivele 77/780 și 89/299 au fost abrogate și înlocuite prin Directiva 2000/12/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 martie 2000 privind inițierea și exercitarea activității instituțiilor de credit (JO 2000, L 126, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 3, p. 198), care a fost abrogată și înlocuită prin Directiva 2006/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 14 iunie 2006 privind inițierea și exercitarea activității instituțiilor de credit (JO 2006, L 177, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 9, p. 3), ea însăși abrogată și înlocuită, cu efect de la 1 ianuarie 2014, prin Directiva 2013/36/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 cu privire la accesul la activitatea instituțiilor de credit și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit și a firmelor de investiții, de modificare a Directivei 2002/87/CE și de abrogare a Directivelor 2006/48/CE și 2006/49/CE (JO 2013, L 176, p. 338).

9

Articolul 1 din Directiva 77/780 avea următorul cuprins:

„În sensul prezentei directive:

[…]”

10

Articolul 1 alineatul (2) din Directiva 89/299 prevedea:

„În sensul prezentei directive, instituții de credit înseamnă instituțiile cărora li se aplică Directiva [77/780 […], astfel cum a fost modificată ultima dată prin Directiva 86/524/CEE a Consiliului din 27 octombrie 1986 (JO 1986, L 309, p. 15)].”

11

Articolul 2 din Directiva 89/299 prevedea:

„(1)   Sub rezerva limitărilor impuse la articolul 6, fondurile proprii neconsolidate ale instituțiilor de credit includ următoarele elemente:

[…]”

12

Articolul 4 din Directiva 2006/48, astfel cum a fost modificată, cu efect din data de 7 decembrie 2009, prin Directiva 2009/111/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 (JO 2009, L 302, p. 97) (denumită în continuare „Directiva 2006/48”), prevedea:

„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

[…]”

13

Articolul 57 primul paragraf din Directiva 2006/48 prevedea:

„Sub rezerva limitărilor impuse la articolul 66, fondurile proprii neconsolidate ale instituțiilor de credit includ următoarele elemente:

[…]”

14

Articolul 22 din Directiva 86/635, intitulat „Pasive: Poziția 9 – Capital subscris”, este redactat după cum urmează:

„Această poziție include toate sumele, indiferent de denumirea lor efectivă, care, în funcție de forma juridică a instituției în cauză, se consideră, în conformitate cu dispozițiile de drept intern, capital propriu subscris de acționari sau de alți proprietari.”

15

Articolul 36/24 alineatul 1 din Legea din 22 februarie 1998 prevede:

„Regele poate, cu avizul Băncii, în cazul unei crize neprevăzute apărute pe piețele financiare sau în cazul unui risc grav de criză sistemică, în scopul de a limita întinderea sau efectele acestora:

[…]”

16

Articolul 3 din koninklijk besluit tot uitvoering van de wet van 15 oktober 2008 houdende maatregelen ter bevordering van de financiële stabiliteit en inzonderheid tot instelling van een staatsgarantie voor verstrekte kredieten en andere verrichtingen in het kader van de financiële stabiliteit, voor wat betreft de bescherming van de deposito ’s, de levensverzekeringen en het kapitaal van erkende coöperatieve vennootschappen, en tot wijziging van de wet van 2 augustus 2002 betreffende het toezicht op de financiële sector en de financiële diensten (Decretul regal privind punerea în aplicare a Legii din 15 octombrie 2008 privind măsurile pentru promovarea stabilității financiare și instituirea în special a unei garanții de stat pentru creditele acordate și alte operațiuni efectuate în cadrul stabilității financiare, în ceea ce privește protejarea depozitelor, a asigurărilor de viață și a capitalului societăților cooperative autorizate, și de modificare a Legii din 2 august 2002 privind monitorizarea sectorului financiar și serviciile financiare) din 14 noiembrie 2008 (Belgisch Staatsblad, 17 noiembrie 2008, p. 61285), astfel cum a fost modificat prin koninklijk besluit (Decretul regal) din 10 octombrie 2011 (Belgisch Staatsblad, 12 octombrie 2011, p. 62641) (denumit în continuare „Decretul regal din 14 noiembrie 2008”), prevede:

„Se creează în cadrul Casei de Depuneri și Consemnațiuni un fond denumit «Fondul special de protecție a depozitelor, a asigurărilor de viață și a capitalului societăților cooperative autorizate».

Regele reglementează organizarea și funcționarea fondului menționat la primul paragraf.”

17

Articolul 4 alineatul 3 din Decretul regal din 14 noiembrie 2008 prevede:

„Pot participa la acesta, la cerere, societățile cooperative autorizate în conformitate cu Decretul regal din 8 ianuarie 1962 privind stabilirea condițiilor pentru autorizarea uniunilor naționale de societăți cooperative și a societăților cooperative, care constituie organisme supuse, potrivit articolului 36/24 alineatul 2 din Legea din 22 februarie 1998, supravegherii statului sau care au investit cel puțin jumătate din patrimoniu în mod direct sau indirect în astfel de organisme.

Cererea menționată la primul paragraf trebuie adresată prin scrisoare recomandată ministrului finanțelor.

[…]”

18

Articolul 1 alineatul 1 din koninklijk besluit tot toekenning van een garantie tot bescherming van het kapitaal van erkende coöperatieve vennootschapen (Decretul regal privind acordarea unei garanții pentru protecția capitalului societăților cooperative autorizate) din 7 noiembrie 2011 (Belgisch Staatsblad, 18 noiembrie 2011, p. 68640, denumit în continuare „Decretul regal din 7 noiembrie 2011”) prevede:

„În aplicarea articolului 4 alineatul 3 din Decretul regal din 14 noiembrie 2008, a fost acceptată cererea de protecție a capitalului formulată de următoarele societăți cooperative autorizate:

[…]”

19

În temeiul articolului 3 din Decretul regal din 7 noiembrie 2011, acesta din urmă a intrat în vigoare la 14 octombrie 2011.

20

În considerentul (1) al deciziei din 3 iulie 2014, Comisia Europeană arată că, prin scrisoarea din 7 noiembrie 2011, „statul belgian a informat Comisia că a instituit o schemă de garantare […] care protejează acțiunile deținute de către membrii persoane fizice ai societăților cooperative autorizate care fie se supun supravegherii prudențiale a Băncii Naționale a Belgiei […], fie au investit cel puțin jumătate din activele lor într‑o instituție supusă unei asemenea supravegheri («cooperativele financiare»)”.

21

Considerentul (8) al acestei decizii face parte din introducerea descrierii, efectuată de Comisie, a „Genez[ei] măsurii notificate”. El are următorul cuprins:

„La 30 septembrie 2008, Dexia a anunțat o majorare de capital de 6,4 miliarde [de euro], subscrisă de acționarii existenți (printre care se număra și ARCO) și de autoritățile belgiene, franceze și luxemburgheze. În fața comisiei speciale a Parlamentului belgian responsabile de examinarea împrejurărilor în care a fost lichidată Dexia […], ministrul belgian de finanțe în funcție la momentul în care Dexia a primit ajutor de stat în 2008 a explicat că, în urma unor cereri de intervenție în favoarea ARCO, în septembrie/octombrie 2008 se luase deja o decizie politică de instituire a schemei de garantare a cooperativelor. Acesta a explicat că, pentru a ajunge la un acord cu privire la Dexia, guvernul a trebuit să ia în același timp o decizie cu privire [printre altele] la ARCO […]. De asemenea, din declarațiile actualului ministru belgian de finanțe reiese că angajamentul din 2008 a fost luat pentru ca ARCO să fie de acord să participe la salvarea băncii Dexia […]”

22

În considerentul (9) din decizia menționată, Comisia arată că, la 10 octombrie 2008, guvernul belgian a anunțat printr‑un comunicat de presă al serviciilor ministrului de finanțe că a luat printre altele decizia de a institui o schemă analogă schemei existente de garantare a depozitelor pentru alte produse financiare, în special pentru acțiunile cooperativelor financiare.

23

Considerentul (10) al aceleiași decizii este redactat după cum urmează:

„La 21 ianuarie 2009, prim‑ministrul și ministrul de finanțe au confirmat, printr‑un comunicat de presă comun, angajamentul asumat de guvernul anterior […] în ceea ce privește introducerea unui sistem de garantare a cooperativelor […]. În aceeași zi, ARCO avea să publice acest comunicat de presă al guvernului belgian pe site‑ul său web. În schimb, alte cooperative financiare s‑au distanțat de analogia între depozitele și acțiunile din cadrul cooperativelor financiare care se află la baza schemei de garantare a cooperativelor […]”

24

În considerentele (11)-(15) ale deciziei din 3 iulie 2014, Comisia descrie procesul legislativ care a condus la adoptarea măsurii notificate în felul următor:

[…]

[…]”

25

În considerentul (80) și următoarele ale respectivei decizii, Comisia prezintă aprecierea sa cu privire la măsura notificată.

26

În ceea ce privește stabilirea beneficiarului acestei măsuri, Comisia arată, în considerentul (81) al deciziei menționate, că există o mare diferență între grupul ARCO, care înglobează societățile cooperative autorizate Arcopar, Arcoplus și Arcofin (denumite în continuare împreună „societățile din grupul ARCO”) și care a devenit din anul 2001 principalul acționar al Dexia, și celelalte cooperative financiare potențial eligibile pentru schema de garantare a cooperativelor.

27

Considerentele (82)-(84) ale deciziei din 3 iulie 2014 au următorul cuprins:

28

În considerentul (90) al acestei decizii, Comisia concluzionează că anunțarea și punerea în aplicare a schemei de garantare a cooperativelor trebuie considerate drept o măsură unică, pentru motivele menționate în considerentele (85)-(89) ale deciziei amintite, în felul următor:

29

Examinarea existenței unui ajutor, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, este cuprinsă în considerentele (91)-(110) ale deciziei din 3 iulie 2014. Considerentul (99) al acesteia, referitor la condiția privind angajarea unor resurse de stat, este redactat după cum urmează:

30

Considerentele (101)-(107) ale acestei decizii, referitoare la existența unui avantaj selectiv au următorul cuprins:

31

Examinarea denaturării concurenței și a faptului că schimburile comerciale dintre statele membre au fost afectate este cuprinsă în considerentele (108) și (109) ale deciziei din 3 iulie 2014. Aceste considerente sunt redactate în următorii termeni:

32

Pe baza analizei efectuate în considerentele (91)-(109) ale acestei decizii, Comisia concluzionează, în considerentul (110) al deciziei menționate, că schema de garantare a cooperativelor autorizate care își desfășoară activitatea în sectorul financiar în discuție în litigiul principal „implică resurse de stat și constituie un avantaj selectiv în favoarea ARCO, denaturează concurența și afectează schimburile comerciale din cadrul Uniunii” și că aceasta „îndeplinește toate criteriile pentru a fi considerat[ă] drept un ajutor de stat”. Comisia consideră de asemenea că „[t]oate aceste elemente erau prezente cel târziu când s‑a adoptat Decretul regal din 10 octombrie 2011, însă avantajul creat prin măsură exista deja la apariția anunțului privind instituirea măsurii din 10 octombrie 2008”.

33

În considerentele (111)-(128) ale deciziei din 3 iulie 2014, Comisia apreciază compatibilitatea acestui ajutor cu piața internă. Ea concluzionează, în considerentul (129) al respectivei decizii, că ajutorul menționat „nu se poate considera compatibil […] cu piața internă, deoarece nu este nici adecvat […], nici necesar […] și nici proporțional […] în sensul articolului 107 alineatul (3) litera (b) [TFUE] și nu intră în domeniul de aplicare a niciunei alte dispoziții privind compatibilitatea ajutoarelor de stat cu piața internă”.

34

În concluzie, Comisia constată, în considerentul (143) al deciziei menționate, că „schema de garantare a cooperativelor constituie un ajutor de stat în favoarea Arcopar, Arcofin și Arcoplus, pus în aplicare în mod ilegal de către Belgia, prin încălcarea articolului 108 alineatul (3) [TFUE]”. În același considerent, ea apreciază că „[e]ste necesar, prin urmare, ca Belgia să retragă actul legislativ care stă la baza schemei de garantare a cooperativelor (în special Legea din 14 aprilie 2009 și Decretul regal din 10 octombrie 2011) și să recupereze avantajul de la Arcopar, Arcofin și Arcoplus”.

35

Articolul 1 din decizia din 3 iulie 2014 prevede că „[s]chema de garantare acordată în mod ilegal de Belgia, prin încălcarea articolului 108 alineatul (3) [TFUE], în favoarea cooperativelor financiare din [grupul] ARCO […] este incompatibil cu piața internă”.

36

Articolul 2 alineatul (1) din această decizie impune Regatului Belgiei să recupereze de la beneficiari ajutorul respectiv, potrivit calculelor prevăzute de Comisie. Articolul 2 alineatul (4) din decizia menționată prevede că „Belgia trebuie să se abțină în continuare de la efectuarea oricărei plăți în temeiul măsurii de ajutor menționate la articolul 1, începând cu data notificării prezentei decizii”.

37

În cadrul crizei financiare și în special în contextul recapitalizării băncii belgiano‑franceze Dexia, autoritățile belgiene au instituit, în temeiul articolului 36/24 din Legea din 22 februarie 1998, o schemă de garantare care prevedea rambursarea, de un Fond special de protecție a depozitelor, până în limita a cel mult 100000 de euro, a fondurilor investite de persoane fizice în acțiuni emise de societățile cooperative financiare care au aderat la această schemă de garantare în caz de incapacitate de plată a respectivelor societăți. În temeiul Decretului regal din 14 noiembrie 2008, astfel cum a fost modificat prin Decretul regal din 10 octombrie 2011, societățile din grupul ARCO, unul dintre acționarii principali ai Dexia, au fost admise în această schemă prin Decretul regal din 7 noiembrie 2011.

38

Între luna decembrie 2011 și luna ianuarie 2012, domnii Vervloet, De Wit și Timperman, doamna Van Braekel, domnii Beckx, De Schryver, Deneire și Van Hoof, Organismul de Finanțare a Pensiilor Ogeo Fund, comuna Schaerbeek și domnul Ensch Famenne au introdus la Raad van State (Consiliul de Stat, Belgia) acțiuni având ca obiect anularea Decretelor regale din 10 octombrie 2011 și din 7 noiembrie 2011. În acest scop, aceștia au arătat în esență că respectivele decrete regale încalcă principiul legalității consacrat de Constituția belgiană, întrucât prevăd o diferență de tratament între acționarii persoane fizice ai unor societăți cooperative, care pot beneficia de schema de garantare instituită în special prin decretele regale menționate și acționarii persoane fizice ai altor societăți care își desfășoară activitatea în sectorul financiar, excluse de la schema amintită.

39

Apreciind că decretele regale menționate se întemeiază pe articolul 36/24 din Legea din 22 februarie 1998, că, prin urmare, acestea se înscriu în limitările pe care legiuitorul belgian le‑a stabilit el însuși și că diferența de tratament invocată rezultă dintr‑o normă legislativă, Raad van State (Consiliul de Stat) a adresat Grondwettelijk Hof (Curtea Constituțională, Belgia) mai multe întrebări preliminare privind compatibilitatea acestui articol cu Constituția belgiană.

40

Grondwettelijk Hof (Curtea Constituțională) arată în primul rând că Consiliul de Miniștri susține, pentru a justifica această diferență de tratament, că acțiunile unei societăți cooperative autorizate care își desfășoară activitatea în sectorul financiar sunt analoge depozitelor bancare cu privire la care Directiva 94/19 impune statelor membre să prevadă un sistem de garantare. Societățile din grupul ARCO, interveniente în procedura în fața Raad van State (Consiliul de Stat), arată că articolul 36/24 alineatul 1 primul paragraf punctul 3 din Legea din 22 februarie 1998 constituie o transpunere a acestei directive, având în vedere că acțiunile societăților cooperative prezintă caracteristicile unui produs de economisire.

41

În aceste condiții, instanța de trimitere consideră că, pentru a determina dacă legiuitorul belgian putea, fără să încalce principiul egalității consacrat de Constituția belgiană, să îl abiliteze pe Rege să instituie un sistem destinat să garanteze, pe lângă depozitele bancare, și valoarea acțiunilor pe care o persoană fizică, în calitatea sa de membru, le deține într‑o societate cooperativă autorizată care își desfășoară activitatea în sectorul financiar, trebuie stabilit dacă respectivul legiuitor era abilitat sau chiar constrâns să acționeze în acest fel în temeiul articolului 2 din Directiva 94/19 coroborat, eventual, cu articolele 20 și 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) și cu principiul general al egalității de tratament.

42

În al doilea rând, în ceea ce privește decizia Comisiei din 3 iulie 2014, Grondwettelijk Hof (Curtea Constituțională) observă că examinarea eventualului caracter selectiv al unei măsuri, în scopul aplicării articolului 107 TFUE, prezintă anumite analogii cu examinarea respectării principiului egalității și nediscriminării garantat de Constituția belgiană. Această instanță precizează că statul belgian și societățile din grupul ARCO, care contestă în fața sa validitatea deciziei respective, au introdus acțiuni în anularea acesteia la Tribunalul Uniunii Europene. Instanța de trimitere subliniază că argumentele invocate în fața sa de societățile amintite sunt reafirmate și dezvoltate în cadrul acțiunii în anulare introduse de acestea la Tribunal, la care societățile menționate au făcut trimitere.

43

În această privință, aceleași societăți reproșează Comisiei, potrivit Grondwettelijk Hof (Curtea Constituțională), că a încălcat în special articolul 107 alineatul (1), articolul 108 alineatul (2) și articolul 296 al doilea paragraf TFUE, precum și normele de procedură care guvernează sarcina și administrarea probei, prin faptul că a invocat două motive referitoare la validitatea părții din decizia din 3 iulie 2014 care califică măsura în cauză ca ajutor de stat nou. Ele arată, pe de o parte, că nu au beneficiat de un avantaj selectiv și, pe de altă parte, că măsura menționată nu este susceptibilă să denatureze sau să amenințe să denatureze concurența și nici să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre.

44

În cadrul primului motiv, aceste societăți contestă, în primul rând, concluzia Comisiei potrivit căreia ele sunt beneficiarele ajutorului de stat constatat prin decizia din 3 iulie 2014. Beneficiarii direcți ai măsurii în cauză ar fi membrii persoane fizice ai societăților cooperative care își desfășoară activitatea în sectorul financiar și Dexia, în care au investit societățile din grupul ARCO. Or, ajutorul acordat Dexia ar fi fost autorizat de Comisie.

45

Societățile din grupul ARCO contestă, în al doilea rând, concluzia Comisiei potrivit căreia declarațiile din 10 octombrie 2008 și din 21 ianuarie 2009, precum și Decretul regal din 7 noiembrie 2011 constituie una și aceeași intervenție a statului. Ele subliniază în această privință că comunicatul de presă din 10 octombrie 2008 nu le desemnează nominal.

46

În al treilea rând, aceste societăți contestă concluzia Comisiei potrivit căreia un avantaj pentru societățile menționate rezultă din faptul că membrii lor persoane fizice aveau asigurarea, de la data de 10 octombrie 2008, că acțiunile lor vor fi protejate de statul belgian. Comisia nu ar fi prezentat elemente de probă care să dovedească această concluzie. Măsura în cauză nu ar fi acordat societăților din grupul ARCO un acces mai bun la piața de capital. Declarațiile guvernului belgian efectuate în anul 2008 și în anul 2009 nu ar fi avut niciun impact asupra poziției concurențiale a respectivelor societăți. Pe de altă parte, Comisia nu s‑a putea întemeia pe o prezumție privind existența unui avantaj, din moment ce garanția acordată de statul belgian nu ar fi nici nelimitată, nici gratuită.

47

În al patrulea rând, societățile din grupul ARCO arată că măsura în cauză este lipsită de orice selectivitate. Comisia nu ar justifica comparația pe care o efectuează între societățile cooperative financiare, pe de o parte, și societățile cooperative nefinanciare și celelalte societăți financiare, pe de altă parte. Ea nu ar fi dovedit o diferență de tratament între întreprinderi care se află într‑o situație juridică și de fapt comparabilă și ar fi încălcat obligația de motivare. Situația societăților cooperative financiare ar fi specifică având în vedere în special acționariatul lor, care ar fi compus în proporție de 99 % din mici depunători, existența unei autorizații care ar elimina orice atitudine speculativă, limitările dividendelor care pot fi percepute și tratamentul fiscal al acestora, care ar fi comparabil cu cel al veniturilor generate de depozitele de economii. În orice caz, o eventuală diferență de tratament ar fi justificată de natura sau de economia generală a sistemului în cauză. În această privință, societățile din grupul ARCO fac trimitere la Hotărârea din 8 septembrie 2011, Paint Graphos și alții (C‑78/08-C‑80/08, EU:C:2011:550).

48

În al cincilea rând, societățile menționate susțin că decizia din 3 iulie 2014 nu este corect motivată. Comisia nu ar fi furnizat o motivare adecvată în ceea ce privește existența unui avantaj.

49

În susținerea celui de al doilea motiv, societățile din grupul ARCO contestă, pe de o parte, concluzia Comisiei potrivit căreia măsura în cauză este susceptibilă să denatureze concurența. Comisia nu ar fi putut considera în mod valabil că capitalul societăților cooperative autorizate care își desfășoară activitatea în sectorul financiar era disponibil pentru furnizorii de produse de investiții sau pentru societățile cooperative autorizate nefinanciare. Pe de altă parte, aceste societăți susțin că Comisia nu și‑a argumentat concluzia potrivit căreia schimburile comerciale dintre statele membre riscă să fie puse în pericol.

50

Având în vedere aceste argumente, instanța de trimitere ridică problema validității deciziei din 3 iulie 2014 în raport cu articolele 107 și 296 TFUE.

51

Instanța menționată consideră, în al treilea rând, că, în ipoteza în care Curtea ar statua că această decizie este nevalidă din cauza faptului că Comisia nu ar fi justificat în mod corect calificarea ca ajutor de stat nou a schemei prevăzute la articolul 36/24 alineatul 1 primul paragraf punctul 3 din Legea din 22 februarie 1998, va trebui să se asigure că niciun alt raționament nu permite calificarea respectivei scheme ca ajutor de stat nou, care ar fi trebuit să fie notificat Comisiei în temeiul articolului 108 alineatul (3) TFUE.

52

În al patrulea rând, instanța de trimitere consideră că, în ipoteza în care Curtea ar trebui să rețină că decizia din 3 iulie 2014 este validă, ar trebui să se stabilească data de la care ajutorul de stat în cauză a fost pus în aplicare. Această decizie nu ar identifica în mod expres data respectivă. În această privință, instanța amintită subliniază, pe de o parte, că reiese din decizia menționată că schema de garantare în cauză a fost notificată Comisiei prin scrisoarea din 7 noiembrie 2011 și, pe de altă parte, că Decretul regal din 3 martie 2011, în temeiul căruia articolul 36/24 alineatul 1 primul paragraf punctul 3 din Legea din 22 februarie 1998 a dobândit valoare legislativă, a intrat în vigoare la 1 aprilie 2011. Or, în cazul în care ajutorul de stat menționat nu ar putea fi considerat ca fiind pus în aplicare la data adoptării sau a intrării în vigoare a Decretului regal din 3 martie 2011, ar exista o îndoială în ceea ce privește problema dacă statul belgian nu și‑a îndeplinit obligația prevăzută la articolul 108 alineatul (3) TFUE. Astfel, articolul 36/24 alineatul 1 primul paragraf punctul 3 menționat nu ar face decât să îl abiliteze pe Rege să instituie schema de garantare în cauză, iar o asemenea garantare ar fi fost acordată în mod efectiv doar prin Decretul regal din 7 noiembrie 2011, în temeiul Decretului regal din 10 octombrie 2011. Pe de altă parte, ar exista îndoieli cu privire la problema dacă Comisia putea să concluzioneze, în considerentul (110) al deciziei din 3 iulie 2014, că toate elementele constitutive ale unui ajutor de stat erau întrunite cel târziu la data adoptării Decretului regal din 10 octombrie 2011, însă avantajul creat prin măsura în cauză exista deja la apariția anunțului făcut la 10 octombrie 2008.

53

În sfârșit, în opinia Grondwettelijk Hof (Curtea Constituțională), nu reiese cu claritate din decizia din 3 iulie 2014 că Comisia a considerat că ajutorul de stat în cauză a fost pus în aplicare la data adoptării sau la cea a intrării în vigoare a Decretului regal din 3 martie 2011 sau la o dată anterioară acestora ori că această instituție a considerat că ajutorul amintit a fost pus în aplicare la o dată ulterioară datelor menționate. În prima dintre aceste ipoteze, ar trebui confirmat că articolul 108 alineatul (3) TFUE se opunea adoptării acestui decret regal. În a doua dintre acestea, ar trebui verificat dacă, ținând seama printre altele de perioada care s‑a scurs între intrarea în vigoare a decretului regal amintit și adoptarea decretelor regale de punere în aplicare a acestuia, articolul 108 alineatul (3) TFUE se opunea adoptării Decretului regal din 3 martie 2011, întrucât respectiva dispoziție impune ca Comisia să fie informată „în timp util”.

54

În aceste condiții, Grondwettelijk Hof (Curtea Constituțională) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

55

Unele dintre persoanele interesate prevăzute la articolul 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene care au prezentat observații Curții au emis îndoieli în privința admisibilității întrebărilor adresate de instanța de trimitere, pentru motivul că acestea nu ar fi avut legătură cu obiectul litigiului principal. Astfel, întrucât prezentul litigiu ar privi numai dreptul constituțional belgian, Directiva 94/19, precum și articolele 107 și 108 TFUE nu i s‑ar aplica.

56

În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în cadrul cooperării dintre aceasta din urmă și instanțele naționale, instituită prin articolul 267 TFUE, numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume responsabilitatea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate au ca obiect interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe (Hotărârea din 15 ianuarie 2013, Križan și alții, C‑416/10, EU:C:2013:8, punctul 53, precum și Hotărârea din 5 martie 2015, Banco Privado Português și Massa Insolvente do Banco Privado Português, C‑667/13, EU:C:2015:151, punctul 34 și jurisprudența citată).

57

Rezultă că întrebările privind dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență. Refuzul Curții de a se pronunța asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională este posibil numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică ori când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 15 ianuarie 2013, Križan și alții, C‑416/10, EU:C:2013:8, punctul 54, precum și Hotărârea din 30 mai 2013, Halaf, C‑528/11, EU:C:2013:342, punctul 29 și jurisprudența citată).

58

În speță, din decizia de trimitere reiese că Grondwettelijk Hof (Curtea Constituțională) este sesizată cu privire la problema dacă articolul 36/24 alineatul 1 primul paragraf punctul 3 din Legea din 22 februarie 1998 încalcă principiul egalității și al nediscriminării garantat la articolele 10 și 11 din Constituția belgiană, în măsura în care acesta stabilește o diferență de tratament între acționarii persoane fizice ai unor societăți cooperative autorizate care își desfășoară activitatea în sectorul financiar și acționarii persoane fizice ai altor societăți care își desfășoară activitatea în sectorul respectiv.

59

Or, după cum a arătat în esență avocatul general la punctele 30 și 31 din concluzii, rezultă atât din această decizie, cât și din răspunsul instanței de trimitere la cererea de lămuriri care i‑a fost adresată de Curte, în temeiul articolului 101 din Regulamentul de procedură, că această instanță consideră că, înainte de a se pronunța asupra compatibilității cu Constituția belgiană a schemei de garantare în favoarea acțiunilor membrilor persoane fizice ai unor societăți cooperative autorizate care își desfășoară activitatea în sectorul financiar, schemă autorizată prin articolul 36/24 alineatul 1 primul paragraf punctul 3 din Legea din 22 februarie 1998, ea trebuie să verifice conformitatea respectivei decizii cu dreptul Uniunii. Astfel, dacă s‑ar dovedi că schema de garantare în discuție în litigiul principal era impusă prin Directiva 94/19, ar putea fi justificată o diferență de tratament între acționarii persoane fizice ai unor societăți cooperative autorizate care își desfășoară activitatea în sectorul financiar, pe de o parte, și acționarii persoane fizice ai altor societăți care își desfășoară activitatea în sectorul respectiv, pe de altă parte. Dimpotrivă, în cazul în care ar rezulta că dreptul Uniunii se opune unei asemenea scheme de garantare, pentru motivul că aceasta nu este compatibilă cu dispozițiile Directivei 94/19 sau cu articolele 107 și 108 TFUE, o diferența de tratament între acești acționari nu ar putea fi justificată.

60

În aceste condiții, nu rezultă în mod evident că interpretarea dreptului Uniunii solicitată de instanța de trimitere nu ar avea nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal.

61

În consecință, întrebările adresate de instanța de trimitere trebuie declarate admisibile.

62

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolele 2 și 3 din Directiva 94/19 eventual coroborate cu articolele 20 și 21 din cartă și cu principiul general al egalității de tratament trebuie interpretate în sensul că impun statelor membre să adopte o schemă de garantare a acțiunilor unor societăți cooperative autorizate care își desfășoară activitatea în sectorul financiar, precum cea în discuție în litigiul principal, și, în cazul unui răspuns negativ, dacă se opun ca un stat membru să adopte o astfel de schemă.

63

În temeiul articolului 3 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 94/19, statele membre asigură că pe teritoriul acestora sunt introduse și recunoscute oficial unul sau mai multe sisteme de garantare a depozitelor.

64

În vederea aprecierii conținutului obligației pe care această dispoziție o impune statelor membre pentru a se stabili dacă obligația respectivă o include pe cea privind adoptarea unei scheme de garantare a acțiunilor unor societăți cooperative autorizate care își desfășoară activitatea în sectorul financiar, precum cea în discuție în litigiul principal, este necesar să se examineze dacă asemenea acțiuni intră în domeniul de aplicare material și personal al Directivei 94/19.

65

În ceea ce privește, în primul rând, domeniul de aplicare material al Directivei 94/19, reiese din însuși titlul acestei directive că ea privește sistemele de garantare a „depozitelor”. În temeiul articolului 1 punctul 1 primul paragraf din directiva menționată, „depozit” înseamnă, pe de o parte, orice sold creditor rezultat din fondurile rămase într‑un cont sau din situații temporare care derivă din operațiuni bancare normale și pe care o instituție de credit trebuie să îl plătească în conformitate cu condițiile legale și contractuale aplicabile, precum și, pe de altă parte, orice creanță evidențiată printr‑un titlu de creanță emis de această instituție.

66

Or, reiese din dosarul de care dispune Curtea că acțiuni ale unor societăți precum cele ale unor societăți cooperative autorizate care își desfășoară activitatea în sectorul financiar în discuție în litigiul principal nu se încadrează în această definiție. După cum a arătat avocatul general la punctul 40 din concluzii, rezultă astfel că în cazul unor asemenea acțiuni este vorba, în esență, despre o participație la capitalul propriu al unei societăți, în timp ce depozitele vizate de Directiva 94/19 se deosebesc de acestea prin aceea că fac parte din pasivul exigibil al unei instituții de credit.

67

În plus, deși depozitele trebuie, în temeiul definiției date acestora la articolul 1 primul paragraf din Directiva 94/19, să fie restituite titularului lor în conformitate cu condițiile legale și contractuale aplicabile, suma percepută, în caz de retragere, de titularul unor acțiuni ale societăților cooperative autorizate care își desfășoară activitatea în sectorul financiar în discuție în litigiul principal, reflectă evoluția randamentului respectivelor societăți. Achiziția unor astfel de acțiuni seamănă mai mult cu achiziția de acțiuni ale unor societăți, cu privire la care Directiva 94/19 nu prevede nicio garanție, decât cu un plasament într‑un cont bancar.

68

Pe de altă parte, contrar a ceea ce pare a considera guvernul belgian, acțiunile unor societăți cooperative autorizate care își desfășoară activitatea în sectorul financiar, precum cele în discuție în litigiul principal, nu sunt asimilabile acțiunilor unor „building societies” britanice sau irlandeze, care sunt considerate depozite, conform articolului 1 punctul 1 al doilea paragraf din Directiva 94/19.

69

Astfel, pe de o parte, această extindere specială a noțiunii „depozit” vizează exclusiv, potrivit înseși termenilor săi, acțiunile unor „building societies” britanice sau irlandeze, iar nu acțiunile unor societăți cooperative belgiene autorizate care își desfășoară activitatea în sectorul financiar. Niciun element din textul sau din geneza articolului 1 punctul 1 al doilea paragraf din Directiva 94/19 nu arată că această dispoziție are vocația de a îngloba alte instrumente decât cele care sunt expres menționate acolo. Pe de altă parte, dispoziția amintită exclude în mod expres din extinderea respectivă acțiunile acestor „building societies” care constituie un element de capital. Or, acțiunile unor societăți cooperative autorizate care își desfășoară activitatea în sectorul financiar, precum cele în discuție în litigiul principal, constituie, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 66 din prezenta hotărâre, o participație la capitalul propriu al unei societăți.

70

În ceea ce privește, în al doilea rând, domeniul de aplicare personal al Directivei 94/19, trebuie arătat că cele două tipuri de depozite menționate la articolul 1 punctul 1 primul paragraf din această directivă au ca punct comun faptul că au fost efectuate la o instituție de credit. În consecință, pentru ca acțiunile unor societăți cooperative autorizate care își desfășoară activitatea în sectorul financiar să poată fi considerate ca fiind „depozite”, în sensul Directivei 94/19, este necesar în orice caz ca respectivele societăți să poată fi considerate „instituții de credit”, în sensul acestei directive.

71

În această privință, articolul 1 punctul 4 din Directiva 94/19 definește noțiunea „instituție de credit” ca vizând întreprinderi a căror activitate constă în acceptarea de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la populație și acordarea de credite în nume propriu. Or, nu rezultă nici din decizia de trimitere, nici din observațiile prezentate Curții că activitatea societăților menționate constă în acordarea de credite în nume propriu. Nu reiese că astfel de societăți primesc depozite de la public sau că, la fel ca băncile, acordă în mod regulat credite în nume propriu.

72

Rezultă că acțiunile unor societăți cooperative autorizate care își desfășoară activitatea în sectorul financiar, precum cele în discuție în litigiul principal, nu intră nici în domeniul de aplicare material, nici în domeniul de aplicare personal al Directivei 94/19. În consecință, nu se poate considera că articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 94/19 impune statelor membre obligația de a adopta o schemă de garantare a acțiunilor unor societăți cooperative autorizate care își desfășoară activitatea în sectorul financiar precum cea în discuție în litigiul principal.

73

Această concluzie nu este repusă în discuție având în vedere principiul general al egalității de tratament, menționat de asemenea de instanța de trimitere în prima sa întrebare.

74

În această privință, Curtea a statuat că principiul egalității de tratament constituie un principiu general al dreptului Uniunii, consacrat la articolele 20 și 21 din cartă, care impune ca situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit și ca situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv (a se vedea în special Hotărârea din 14 septembrie 2010, Akzo Nobel Chemicals și Akcros Chemicals/Comisia și alții, C‑550/07 P, EU:C:2010:512, punctele 54 și 55, precum și jurisprudența citată).

75

Or, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 65-72 din prezenta hotărâre și după cum a arătat avocatul general la punctul 49 din concluzii, acțiunile unor societăți cooperative autorizate care își desfășoară activitatea în sectorul financiar, precum cele în discuție în litigiul principal, se disting, având în vedere obiectul garantării depozitelor prevăzute de dreptul Uniunii, de depozitele efectuate la instituții de credit, și aceasta chiar dacă ele pot semăna cu produse de economisire clasice în mai multe privințe, în special prin regimul lor fiscal, prin reglementarea la care le supune statul belgian și prin succesul de care se bucură în fața publicului.

76

Prin urmare, trebuie examinată problema dacă Directiva 94/19 se opune ca un stat membru să adopte o asemenea schemă de garantare în ceea ce privește acțiunile unor societăți cooperative autorizate care își desfășoară activitatea în sectorul financiar precum cele în discuție în litigiul principal.

77

În această privință, trebuie arătat că, în temeiul articolului 2 a doua liniuță din Directiva 94/19, sunt excluse de la rambursare de către sistemele de garantare toate instrumentele care se încadrează în definiția „fonduri proprii”, astfel cum aceasta figurează la articolul 2 din Directiva 89/299.

78

Or, articolul 2 din Directiva 89/299 vizează numai fondurile proprii neconsolidate „ale instituțiilor de credit”, care sunt definite, în temeiul articolului 1 alineatul (2) din această directivă, care face trimitere la articolul 1 din Directiva 77/780, astfel cum a fost modificată prin Directiva 86/524, ca fiind întreprinderi a căror activitate constă în acceptarea de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la populație și acordarea de credite în nume propriu. Această definiție coincide, de altfel, cu cea care figurează la articolul 1 punctul 4 din Directiva 94/19.

79

Cu toate acestea, după cum reiese din cuprinsul punctului 71 din prezenta hotărâre, societățile cooperative autorizate care își desfășoară activitatea în sectorul financiar, precum cele în discuție în litigiul principal, nu se încadrează în definiția menționată a instituțiilor de credit.

80

În acest context, este necesar să se arate că articolul 57 din Directiva 2006/48, care a înlocuit Directiva 89/299, vizează de asemenea fondurile proprii neconsolidate ale „instituțiilor de credit”, care sunt definite de asemenea, la articolul 4 punctul 1 din prima dintre aceste directive, în același mod ca instituțiile de credit vizate de Directiva 94/19.

81

În aceste condiții, faptul de a extinde o schemă de garantare a depozitelor, precum cea prevăzută de dreptul belgian, la acțiuni ale unor societăți cooperative autorizate care își desfășoară activitatea în sectorul financiar, precum cele în discuție în litigiul principal, nu pare să fie incompatibil în sine cu articolul 2 a doua liniuță din Directiva 94/19.

82

Această interpretare este confirmată de împrejurarea că Directiva 94/19 efectuează, astfel cum reiese din al optulea, din al șaisprezecelea și din al optsprezecelea considerente ale acesteia, doar o armonizare minimală în materie de garantare a depozitelor.

83

Deși dispozițiile Directivei 94/19 nu împiedică, așadar, statele membre să extindă la acțiunile unor societăți cooperative autorizate care își desfășoară activitatea în sectorul financiar schema de garantare a depozitelor prevăzută de dreptul lor național în conformitate cu dispozițiile menționate, o asemenea extindere nu poate totuși să compromită eficiența practică a schemei de garantare a depozitelor pe care directiva amintită le impune să o instituie (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 noiembrie 2006, Lidl Italia, C‑315/05, EU:C:2006:736, punctul 48) și nici să încalce dispozițiile Tratatului FUE, în special articolele 107 și 108 TFUE.

84

Or, după cum a arătat în esență avocatul general la punctul 58 din concluzii, nu se poate exclude ca eficiența practică a garantării impuse de dreptul național a depozitelor să fie compromisă în cazul în care un stat membru ar pune, în mod considerabil, în sarcina sistemului său național de garantare a depozitelor riscuri care nu au o legătură directă cu obiectivul acestui sistem. Astfel, cu cât riscurile care trebuie garantate sunt mai mari, cu atât este mai puțin eficientă garantarea depozitelor și cu atât mai puțin sistemul de garantare a depozitelor poate contribui – în situația în care mijloacele rămân aceleași – la realizarea dublului obiectiv al Directivei 94/19, care constă, după cum reiese din primul considerent al acesteia, în furnizarea unei garanții depunătorilor în caz de indisponibilitate a depozitelor încredințate instituțiilor de credit și în consolidarea stabilității sistemului bancar (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 septembrie 2015, Surmačs, C‑127/14, EU:C:2015:522, punctul 21).

85

În consecință, revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă adoptarea unei scheme de garantare în ceea ce privește acțiunile unor societăți cooperative autorizate care își desfășoară activitatea în sectorul financiar, precum cele în discuție în litigiul principal, poate compromite eficiența practică a schemei de garantare a depozitelor prevăzută de dreptul belgian în conformitate cu Directiva 94/19.

86

În această privință, instanța de trimitere trebuie în special să țină seama de împrejurarea că adoptarea unei astfel de scheme în ceea ce privește acțiunile unor societăți cooperative autorizate care își desfășoară activitatea în sectorul financiar, precum cele în discuție în litigiul principal, face ca, în speță, un număr mare de mici investitori să beneficieze de schema belgiană de garantare a depozitelor, precum și de împrejurarea că societățile din grupul ARCO, care au aderat la această schemă de garantare cu puțin timp înainte de invocarea garanției prevăzute de aceasta, nu au contribuit în trecut la finanțarea ei.

87

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolele 2 și 3 din Directiva 94/19 trebuie interpretate în sensul că nu impun statelor membre să adopte o schemă de garantare a acțiunilor unor societăți cooperative autorizate care își desfășoară activitatea în sectorul financiar, precum cea în discuție în litigiul principal, și nici nu se opun ca un stat membru să adopte o astfel de schemă, cu condiția ca această schemă să nu compromită eficiența practică a schemei de garantare a depozitelor a cărei instituire este impusă statelor membre prin directiva amintită, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere, și ca ea să fie conformă cu Tratatul FUE, în special cu articolele 107 și 108 TFUE.

88

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă decizia din 3 iulie 2014 contravine articolului 107 TFUE, pe de o parte, și articolului 296 TFUE, pe de altă parte, în măsura în care această decizie califică ca ajutor de stat nou schema de garantare a acțiunilor unor societăți cooperative autorizate care își desfășoară activitatea în sectorul financiar în discuție în litigiul principal.

89

În ceea ce privește în primul rând articolul 107 TFUE, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, calificarea ca ajutor de stat în sensul acestei dispoziții impune îndeplinirea în mod cumulativ a următoarelor condiții. În primul rând, trebuie să fie vorba despre o intervenție a statului sau prin intermediul resurselor de stat. În al doilea rând, această intervenție trebuie să fie susceptibilă să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre. În al treilea rând, aceasta trebuie să acorde un avantaj beneficiarului. În al patrulea rând, aceasta trebuie să denatureze sau să amenințe să denatureze concurența (a se vedea printre altele Hotărârea din 10 iunie 2010, Fallimento Traghetti del Mediterraneo, C‑140/09, EU:C:2010:335, punctul 31, și Hotărârea din 29 martie 2012, 3M Italia, C‑417/10, EU:C:2012:184, punctul 37).

90

Deși faptul că schema de garantare a acțiunilor unor societăți cooperative autorizate care își desfășoară activitatea în sectorul financiar în discuție în litigiul principal este imputabilă statului și că aceasta implică resurse de stat nu este contestat ca atare, societățile din grupul ARCO și guvernul belgian apreciază în schimb că celelalte trei condiții care permit calificarea acestei scheme de garantare ca „ajutor de stat” nu sunt îndeplinite. Astfel, ele contestă faptul că schema menționată conferă un avantaj selectiv societăților din grupul ARCO, că afectează schimburile comerciale dintre statele membre și că denaturează concurența. Prin urmare, este necesar să se examineze dacă aceste trei condiții sunt îndeplinite, pentru a stabili dacă Comisia putea califica în mod valabil respectiva schemă ca „ajutor de stat” în decizia din 3 iulie 2014.

91

În ceea ce privește condiția referitoare la avantajul conferit societăților din grupul ARCO de schema de garantare a acțiunilor unor societăți cooperative autorizate care își desfășoară activitatea în sectorul financiar în discuție în litigiul principal, este necesar să se constate în primul rând că, în considerentele (82)-(84) ale Deciziei din 3 iulie 2014, Comisia a apreciat că ARCO era singurul beneficiar veritabil al acestei scheme.

92

Potrivit societăților din grupul ARCO, schema menționată nu este însă în beneficiul lor, ci vizează să îi avantajeze pe membrii persoane fizice ai societăților cooperative autorizate care își desfășoară activitatea în sectorul financiar, precum și banca Dexia, al cărei unul dintre acționarii principali era acest grup și la salvarea căreia era menită să contribuie schema de garantare a acțiunilor unor societăți cooperative autorizate care își desfășoară activitatea în sectorul financiar în discuție în litigiul principal.

93

În această privință, trebuie amintit că sunt considerate ajutoare toate intervențiile de stat care, sub orice formă, pot favoriza direct sau indirect întreprinderi sau care trebuie să fie considerate un avantaj economic pe care întreprinderea beneficiară nu l‑ar fi obținut în condiții de piață normale (a se vedea în special Hotărârea din 8 mai 2013, Libert și alții, C‑197/11 și C‑203/11, EU:C:2013:288, punctul 83, precum și Hotărârea din 3 aprilie 2014, Franța/Comisia, C‑559/12 P, EU:C:2014:217, punctul 94 și jurisprudența citată).

94

Or, astfel cum a arătat avocatul general la punctele 74-76 din concluzii, nu există nicio îndoială că grupul ARCO este favorizat de schema de garantare a acțiunilor unor societăți cooperative autorizate care își desfășoară activitatea în sectorul financiar în discuție în litigiul principal, la care de altfel, contrar celorlalte societăți cooperative autorizate care își desfășoară activitatea în sectorul financiar, societățile din grupul ARCO au solicitat ele înseși să adere și de care, ulterior, au beneficiat. Astfel, datorită acestei scheme de garantare, grupul ARCO a fost ferit de o retragere iminentă a investitorilor privați din societățile acestui grup și, prin urmare, a fost în măsură, în același timp, să contribuie, în calitate de acționar principal, la recapitalizarea băncii Dexia.

95

Împrejurarea că alte persoane interesate, și anume particularii deținători de acțiuni ale societăților din grupul ARCO, precum și banca Dexia, au putut beneficia de asemenea de anumite avantaje în temeiul respectivei scheme de garantare nu este de natură să excludă faptul că grupul menționat trebuie considerat ca fiind beneficiarul acesteia.

96

În al doilea rând, trebuie amintit că articolul 107 alineatul (1) TFUE interzice ajutoarele „[care favorizează anumite întreprinderi sau producerea] anumitor bunuri”, cu alte cuvinte ajutoarele selective (Hotărârea din 28 iulie 2011, Mediaset/Comisia, C‑403/10 P, nepublicată, EU:C:2011:533, punctul 36, și Hotărârea din 14 ianuarie 2015, Eventech, C‑518/13, EU:C:2015:9, punctul 54).

97

În speță, deși Comisia a considerat, în considerentul (101) al deciziei din 3 iulie 2014, că schema de garantare a acțiunilor unor societăți cooperative autorizate care își desfășoară activitatea în sectorul financiar în discuție în litigiul principal constituie o măsură „în mod clar[…] selectivă”, societățile din grupul ARCO contestă caracterul selectiv al acestei scheme de garantare.

98

În această privință, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că articolul 107 alineatul (1) TFUE impune să se determine dacă, în cadrul unui anumit regim juridic, o măsură națională este de natură să favorizeze „[anumite întreprinderi sau producerea] anumitor bunuri” față de altele care, având în vedere obiectivul urmărit de regimul respectiv, s‑ar găsi într‑o situație de fapt și de drept comparabilă (Hotărârea din 28 iulie 2011, Mediaset/Comisia, C‑403/10 P, nepublicată, EU:C:2011:533, punctul 36, Hotărârea din 14 ianuarie 2015, Eventech, C‑518/13, EU:C:2015:9, punctul 55, Hotărârea din această zi, Comisia/Hansestadt Lübeck, C‑524/14 P, punctul 41, și Hotărârea din această zi, Comisia/World Duty Free Group și alții, C‑20/15 P și C‑21/15 P, punctul 54).

99

Astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 65-83 din prezenta hotărâre, Regatul Belgiei a extins schema de garantare a depozitelor prevăzută de dreptul belgian la acțiunile unor societăți cooperative autorizate care își desfășoară activitatea în sectorul financiar, precum cele în discuție în litigiul principal. Beneficiul acestei scheme de garantare conferă un avantaj economic societăților respective față de alți operatori economici care oferă spre vânzare părțile lor sociale sub forma unor acțiuni fără a beneficia de o astfel de schemă de garantare.

100

Or, după cum a arătat în esență avocatul general la punctul 81 din concluzii, societățile cooperative autorizate care își desfășoară activitatea în sectorul financiar, precum societățile din grupul ARCO, sunt, în ceea ce privește obiectivul urmărit prin schema de garantare a depozitelor și care constă, astfel cum reiese din primul considerent al Directivei 94/19, în furnizarea unei garanții depunătorilor în caz de indisponibilitate a depozitelor încredințate instituțiilor de credit și în consolidarea stabilității sistemului bancar, într‑o situație de fapt și de drept comparabilă, în pofida anumitor particularități care decurg din forma juridică a societăților menționate, cu cea a altor operatori economici, indiferent dacă este sau nu este vorba despre societăți cooperative, care oferă spre vânzare părțile lor sociale sub forma unor acțiuni, prin punerea la dispoziția publicului a unei forme de plasare de capital care nu intră sub incidența schemei de garantare a depozitelor.

101

În consecință, extinderea schemei de garantare prevăzute de dreptul belgian la acțiunile unor societăți cooperative autorizate care își desfășoară activitatea în sectorul financiar are ca efect conferirea unui avantaj economic acestor societăți față de alți operatori economici care se află, având în vedere obiectivul urmărit de schema menționată, într‑o situație de fapt și de drept comparabilă cu cea a respectivelor societăți cooperative și, prin urmare, prezintă un caracter selectiv.

102

În ceea ce privește condițiile referitoare la efectul schemei de garantare a acțiunilor unor societăți cooperative autorizate care își desfășoară activitatea în sectorul financiar în discuție în litigiul principal asupra schimburilor comerciale dintre statele membre și la denaturarea concurenței pe care această schemă o poate produce, trebuie amintit că, în vederea calificării unei măsuri naționale ca ajutor de stat, nu este necesar să se stabilească un efect real al ajutorului în cauză asupra schimburilor comerciale dintre statele membre și o denaturare efectivă a concurenței, ci doar să se examineze dacă ajutorul respectiv este susceptibil să afecteze aceste schimburi și să denatureze concurența (Hotărârea din 29 aprilie 2004, Italia/Comisia, C‑372/97, EU:C:2004:234, punctul 44, Hotărârea din 15 decembrie 2005, Unicredito Italiano, C‑148/04, EU:C:2005:774, punctul 54, și Hotărârea din 19 martie 2015, OTP Bank, C‑672/13, EU:C:2015:185, punctul 54).

103

În speță, rezultă că, pe de o parte, Comisia a putut considera, la punctul 108 din decizia din 3 iulie 2014, că, datorită schemei de garantare în discuție în litigiul principal, grupul ARCO și‑a putut menține cota de piață pe o perioadă mai îndelungată și a înregistrat ieșiri de capital doar mai târziu și la un nivel mai scăzut decât ar fi fost cazul dacă nu ar fi beneficiat de schema respectivă și că, prin urmare, ceilalți actori care trebuiau să facă față concurenței doar pe baza meritelor lor și care nu se puteau baza pe schema de garantare menționată nu au putut beneficia de capitalul care ar fi fost disponibil pentru investiții.

104

Pe de altă parte, atunci când un ajutor acordat de un stat membru consolidează poziția unei întreprinderi în raport cu aceea a altor întreprinderi concurente în cadrul schimburilor comerciale dintre statele membre, acestea trebuie considerate ca fiind influențate de ajutor (a se vedea în special Hotărârea din 10 ianuarie 2006, Cassa di Risparmio di Firenze și alții, C‑222/04, EU:C:2006:8, punctul 141, precum și Hotărârea din 8 mai 2013, Libert și alții, C‑197/11 și C‑203/11, EU:C:2013:288, punctul 77). În această privință, nu este necesar ca întreprinderea beneficiară să participe ea însăși la schimburile comerciale dintre statele membre. Astfel, atunci când un stat membru acordă un ajutor unei întreprinderi, activitatea internă poate fi menținută sau intensificată, cu consecința că șansele întreprinderilor stabilite în alte state membre de a intra pe piața acestui stat membru sunt în acest fel diminuate (Hotărârea din 8 mai 2013, Libert și alții, C‑197/11 și C‑203/11, EU:C:2013:288, punctul 78 și jurisprudența citată).

105

Curtea a considerat de asemenea că împrejurarea că un sector economic precum cel al serviciilor financiare a făcut obiectul unui important proces de liberalizare la nivelul Uniunii, care a accentuat concurența care putea să rezulte deja din libera circulație a capitalurilor prevăzută de tratat, este de natură să caracterizeze un efect real sau potențial al ajutoarelor asupra schimburilor comerciale dintre statele membre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 ianuarie 2006, Cassa di Risparmio di Firenze și alții, C‑222/04, EU:C:2006:8, punctele 142 și 145, precum și Hotărârea din 5 martie 2015, Banco Privado Português și Massa Insolvente do Banco Privado Português, C‑667/13, EU:C:2015:151, punctul 51).

106

Împrejurarea, invocată de guvernul belgian și de societățile din grupul ARCO, că valoarea acțiunilor deținute de membrii persoane fizice ai societăților cooperative care își desfășoară activitatea în sectorul financiar este în general de importanță redusă nu este de natură să excludă ca schema de garantare în discuție în litigiul principal să denatureze concurența și să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre.

107

Efectele schemei de garantare în discuție în litigiul principal asupra concurenței și asupra schimburilor comerciale dintre statele membre trebuie apreciate astfel în raport cu totalitatea acțiunilor societăților cooperative autorizate care își desfășoară activitatea în sectorul financiar pe care le vizează, iar nu în raport cu capitalul garantat al unui anumit membru persoană fizică. În orice caz, potrivit jurisprudenței Curții, importanța relativ scăzută a unui ajutor sau dimensiunile relativ modeste ale întreprinderii beneficiare nu exclud a priori eventualitatea ca schimburile comerciale dintre statele membre să fie afectate (Hotărârea din 24 iulie 2003, Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg, C‑280/00, EU:C:2003:415, punctul 81, precum și Hotărârea din 14 ianuarie 2015, Eventech, C‑518/13, EU:C:2015:9, punctul 68).

108

În consecință, Comisia a putut considera în mod întemeiat că condițiile legate de denaturarea concurenței și de faptul că schimburile comerciale dintre statele membre sunt afectate erau îndeplinite în speță.

109

În al doilea rând, în ceea ce privește articolul 296 TFUE, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă calificarea ca „ajutor de stat”, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, a schemei de garantare în discuție în litigiul principal este suficient de motivată în decizia din 3 iulie 2014.

110

După cum reiese dintr‑o jurisprudență constantă a Curții, motivarea impusă de articolul 296 TFUE trebuie să fie adaptată naturii actului în cauză și trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției care a emis actul, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile măsurii luate, iar instanței competente să își exercite controlul (Hotărârea din 15 aprilie 2008, Nuova Agricast, C‑390/06, EU:C:2008:224, punctul 79, precum și Hotărârea din 5 martie 2015, Banco Privado Português și Massa Insolvente do Banco Privado Português, C‑667/13, EU:C:2015:151, punctul 44).

111

Având în vedere că pentru calificarea drept „ajutor de stat”, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, este necesară îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute de această dispoziție, decizia Comisiei prin care se reține o astfel de calificare trebuie să arate motivele pentru care această instituție consideră că măsura de stat în discuție îndeplinește ansamblul condițiilor menționate (Hotărârea din 5 martie 2015, Banco Privado Português și Massa Insolvente do Banco Privado Português, C‑667/13, EU:C:2015:151, punctul 45 și jurisprudența citată).

112

În speță, decizia din 3 iulie 2014 îndeplinește aceste cerințe.

113

Astfel, trebuie constatat că respectiva decizie este motivată potrivit cerințelor legale, având în vedere că arată în mod clar și fără echivoc, în considerentele (91)-(110), motivele pentru care Comisia a apreciat că fiecare dintre condițiile prevăzute la articolul 107 alineatul (1) TFUE era îndeplinită în speță.

114

În acest context, trebuie amintit că nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, având în vedere că problema dacă motivarea unui act respectă condițiile impuse de articolul 296 TFUE trebuie să fie apreciată nu numai prin prisma modului său de redactare, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 noiembrie 2005, Italia/Comisia, C‑138/03, C‑324/03 și C‑431/03, EU:C:2005:714, punctul 55, precum și Hotărârea din 19 martie 2015, Dole Food și Dole Fresh Fruit Europe/Comisia, C‑286/13 P, EU:C:2015:184, punctul 94).

115

În plus, după cum a arătat Comisia, rezultă că unele dintre argumentele invocate de societățile din grupul ARCO în susținerea unui pretins viciu de motivare, astfel cum sunt prezentate în decizia de trimitere, vizează mai degrabă să conteste temeinicia deciziei din 3 iulie 2014 decât motivarea acesteia. Această concluzie este valabilă și cu privire la argumentul invocat de aceste societăți împotriva jurisprudenței citate de Comisie în susținerea existenței unui avantaj, precum și la cele prezentate de societățile menționate în ceea ce privește condițiile legate de denaturarea concurenței și de faptul că schimburile comerciale dintre statele membre sunt afectate.

116

Or, Curtea a decis că obligația de motivare a actelor Uniunii, prevăzută la articolul 296 al doilea paragraf TFUE, constituie o normă fundamentală de procedură care trebuie diferențiată de problema temeiniciei motivării, aceasta din urmă ținând de legalitatea pe fond a actului în litigiu (a se vedea Hotărârea din 17 septembrie 2015, Total/Comisia, C‑597/13 P, EU:C:2015:613, punctul 18 și jurisprudența citată).

117

În consecință, examinarea celei de a doua întrebări nu a evidențiat niciun element de natură să afecteze validitatea deciziei din 3 iulie 2014.

118

Având în vedere răspunsul formulat la a doua întrebare, nu este necesar să se răspundă la a treia întrebare.

119

Prin intermediul întrebărilor a patra‑a șasea, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească, pe de o parte, dacă articolul 108 alineatul (3) TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune punerii în aplicare a schemei de garantare în discuție în litigiul principal și, pe de altă parte, dacă decizia din 3 iulie 2014 contravine acestei dispoziții în ceea ce privește data la care Comisia consideră că ajutorul de stat pe care ea îl constată a fost pus în aplicare.

120

Trebuie amintit că articolul 108 alineatul (3) prima teză TFUE prevede în sarcina statelor membre o obligație de notificare a proiectelor care urmăresc să instituie sau să modifice ajutoare. Conform articolului 108 alineatul (3) ultima teză TFUE, statul membru care intenționează să acorde un ajutor nu poate pune în aplicare măsurile preconizate înainte de pronunțarea unei decizii finale de către Comisie. Interdicția prevăzută de dispoziția menționată are drept scop să garanteze că efectele unui ajutor nu se produc înainte de a asigura Comisiei un termen rezonabil pentru a analiza proiectul în detaliu și, dacă este cazul, pentru a iniția procedura prevăzută la articolul 108 alineatul (2) TFUE (Hotărârea din 5 martie 2015, Banco Privado Português și Massa Insolvente do Banco Privado Português, C‑667/13, EU:C:2015:151, punctul 57 și jurisprudența citată).

121

Articolul 108 alineatul (3) TFUE instituie astfel un control preventiv asupra proiectelor de ajutoare noi (a se vedea Hotărârea din 11 decembrie 1973, Lorenz, 120/73, EU:C:1973:152, punctul 2, Hotărârea din 21 noiembrie 2013, Deutsche Lufthansa, C‑284/12, EU:C:2013:755, punctul 25, precum și Hotărârea din 5 martie 2015, Banco Privado Português și Massa Insolvente do Banco Privado Português, C‑667/13, EU:C:2015:151, punctul 58).

122

Reiese dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că o măsură de ajutor pusă în aplicare cu încălcarea obligațiilor care decurg din cuprinsul articolului 108 alineatul (3) TFUE este nelegală (Hotărârea din 5 martie 2015, Banco Privado Português și Massa Insolvente do Banco Privado Português, C‑667/13, EU:C:2015:151, punctul 59 și jurisprudența citată).

123

În speță, reiese din considerentul (1) al deciziei din 3 iulie 2014 că schema de garantare în discuție în litigiul principal nu a fost notificată Comisiei decât la 7 noiembrie 2011, și anume la data la care cererea de protecție a capitalului formulată de societățile din grupul ARCO prin respectiva schemă de garantare a fost acceptată prin decretul regal din aceeași dată.

124

Nu se poate considera că o notificare efectuată la un stadiu atât de avansat intervine „în timp util”, în sensul articolului 108 alineatul (3) TFUE.

125

Desigur, considerentul (110) al deciziei din 3 iulie 2014, care menționează că elementele constitutive ale unui ajutor de stat erau prezente cel târziu când s‑a adoptat Decretul regal din 10 octombrie 2011, însă avantajul creat prin schema de garantare exista deja la apariția anunțului privind instituirea acestei măsuri de către guvernul belgian, la 10 octombrie 2008, nu permite stabilirea fără echivoc a datei la care Comisia consideră că schema de garantare în discuție în litigiul principal a fost pusă în aplicare.

126

Cu toate acestea, fără a fi necesar să se stabilească dacă ajutorul de stat constatat prin decizia din 3 iulie 2014 a fost pus în aplicare de la prima anunțare a acestuia printr‑un comunicat de presă al guvernului belgian, la 10 octombrie 2008, sau doar prin Decretul regal din 7 noiembrie 2011 ori la una dintre datele pe care le menționează instanța de trimitere între aceste două date, trebuie să se constate că, întrucât beneficiarii schemei de garantare în discuție în litigiul principal au dobândit dreptul de a adera la respectiva schemă cel târziu în temeiul Decretului regal din 7 noiembrie 2011, notificarea schemei amintite la această din urmă dată a intervenit, în orice caz, atunci când ea deja nu se mai afla în stadiul de „proiect”, în sensul articolului 108 alineatul (3) TFUE. În consecință, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 118 din concluzii, principiul controlului preventiv de către Comisie a fost încălcat.

127

În consecință, Comisia a putut concluziona, în orice caz, în mod întemeiat, în considerentul (143) al deciziei din 3 iulie 2014, că schema de garantare în discuție în litigiul principal a fost „pus[ă] în aplicare în mod ilegal de către [Regatul Belgiei], prin încălcarea articolului 108 alineatul (3) [TFUE]”.

128

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebările a patra‑a șasea că articolul 108 alineatul (3) TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unei scheme de garantare precum cea în discuție în litigiul principal, în măsura în care aceasta din urmă a fost pusă în aplicare cu încălcarea obligațiilor care decurg din respectiva dispoziție.

129

Examinarea acestor întrebări nu a evidențiat niciun element de natură să afecteze validitatea deciziei din 3 iulie 2014.

130

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară: