1.

Cererea de decizie preliminară formulată de Bundesarbeitsgericht (Curtea Federală pentru Litigii de Muncă, Germania) privește interpretarea Directivei 2008/104/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind munca prin agent de muncă temporară ( 2 ), în special a articolului 1 din aceasta, care definește domeniul de aplicare al acestui act.

2.

Decizia de trimitere se înscrie în cadrul unui litigiu între o întreprindere care exploatează o clinică‑spital și un organism care reprezintă personalul în cadrul acestei întreprinderi, ca urmare a refuzului opus de acesta de a consimți ca o asistentă medicală care este membră a unei asociații cu scop nelucrativ să fie pusă la dispoziția clinicii respective în mod durabil în temeiul unui acord care a fost încheiat între întreprindere și asociația menționată.

3.

Deși Curții îi este adresată o singură întrebare, reiese din motivarea deciziei sale că instanța de trimitere ridică, în esență, problema semnificației și a conținutului a două noțiuni diferite. Astfel, aceasta solicită, pe de o parte, să se stabilească dacă membrii unei asociații care își desfășoară activitatea profesională sub autoritatea unui terț într‑un astfel de context trebuie calificați drept „lucrători” în sensul articolului 1 alineatul (1) din Directiva 2008/104, chiar dacă nu au această calitate în raport cu dreptul german, și, pe de altă parte, dacă punerea la dispoziție a membrilor săi de către asociație în schimbul plății unei indemnizații de către terț constituie o „activitate economică” în sensul alineatului (2) al aceluiași articol.

4.

Articolul 1 alineatele (1) și (2) din Directiva 2008/104, care definește domeniul de aplicare al acesteia, prevede:

„(1)   Prezenta directivă se aplică lucrătorilor care au încheiat un contract de muncă sau se află într‑un raport de muncă cu un agent de muncă temporară și care sunt puși la dispoziția unor întreprinderi utilizatoare pentru a lucra temporar sub supravegherea și conducerea acestora.

(2)   Prezenta directivă se aplică întreprinderilor publice și private care sunt agenți de muncă temporară sau întreprinderi utilizatoare angajate în activități economice, indiferent dacă au sau nu un scop lucrativ.”

5.

Potrivit articolului 2 din Directiva 2008/104, obiectivul acesteia „este acela de a asigura protecția lucrătorilor temporari și de a îmbunătăți calitatea muncii prin agent de muncă temporară prin asigurarea aplicării principiului egalității de tratament, astfel cum este prevăzut la articolul 5, lucrătorilor temporari și prin recunoașterea agenților de muncă temporară în calitate de angajatori, ținând seama în același timp de necesitatea de a stabili un cadru corespunzător pentru utilizarea muncii temporare în vederea contribuirii în mod efectiv la crearea de locuri de muncă și la dezvoltarea unor forme de muncă flexibile.”

6.

Articolul 3 din aceasta, intitulat „Definiții”, are următorul cuprins:

„(1)   În sensul prezentei directive:

[…]

(2)   Prezenta directivă nu aduce atingere legislației naționale în ceea ce privește definițiile remunerației, a contractului de muncă, a raporturilor de muncă sau a lucrătorului.

[…]”

7.

Betriebsverfassungsgesetz (Legea privind statutul întreprinderii, denumită în continuare „BetrVG”), în versiunea în vigoare la data faptelor din litigiul principal ( 3 ), prevede la articolul 99, intitulat „Participarea la măsuri de angajare de personal”:

„1.   În întreprinderile al căror efectiv este, în principiu, de peste douăzeci de lucrători salariați cu drept de vot, angajatorul trebuie să informeze comitetul de întreprindere […] înaintea oricărei angajări, prezentându‑i documentele necesare în acest sens, în legătură cu efectele măsurii preconizate și să solicite acordul comitetului de întreprindere pentru măsura preconizată. […]

2.   Comitetul de întreprindere poate refuza să își dea acordul dacă […] măsura care are legătură cu un membru al personalului este susceptibilă să încalce legea […]” ( 4 ).

8.

Arbeitnehmerüberlassungsgesetz (Legea privind punerea la dispoziție a forței de muncă temporare, denumită în continuare „AÜG”), astfel cum a fost modificată prin Legea din 28 aprilie 2011 ( 5 ), transpune în dreptul intern Directiva 2008/104. Articolul 1 alineatul 1 din aceasta prevede că „[a]ngajatorii care, în calitate de agenți de muncă temporară, doresc să pună la dispoziția terților (utilizatori) lucrători (temporari) pentru utilizarea în cadrul activității lor economice trebuie să fie autorizați în acest sens” și că „[p]unerea la dispoziția întreprinderilor utilizatoare a lucrătorilor are caracter temporar”.

9.

DRK‑Schwesternschaft Essen eV [Asociația asistentelor medicale ale Crucii Roșii Germane din Essen (Germania), denumită în continuare „asociația asistentelor medicale” ( 6 )] este o asociație înregistrată în scop nelucrativ, care a aderat la Verband der Schwesternschaften vom Deutschen Roten Kreuz eV (Uniunea asociațiilor asistentelor medicale ale Crucii Roșii Germane) ( 7 ). Aceasta este titulara unei autorizații de punere la dispoziție de asistente medicale.

10.

Începând cu anul 2003, asociația asistentelor medicale nu mai încheie contracte de muncă cu personalul din domeniul asistenței medicale și al îngrijirii bolnavilor, acesta fiind admis în asociație doar în calitate de membri ai acesteia. În conformitate cu statutul acestei asociații, membrii săi, care trebuie să fie abilitați să desfășoare o activitate profesională în domeniul serviciilor de sănătate, o exercită în întregime fie în cadrul asociației de asistente medicale, fie pe lângă instituțiile de îngrijiri medicale și de sănătate în cadrul unor acorduri de punere la dispoziție ( 8 ). Atunci când sunt puși la dispoziția unui terț, membrii asociației asistentelor medicale primesc instrucțiuni de specialitate și de natură organizatorică din partea acestuia din urmă.

11.

În temeiul regulamentului său de ordine interioară, asociația asistentelor medicale plătește membrilor săi o remunerație lunară, care se calculează conform criteriilor uzuale pentru activitatea respectivă, însoțită de decontarea anumitor cheltuieli de transport și de mutare. Membrii respectivi beneficiază în plus de drepturi la concedii plătite și la o pensie pentru limită de vârstă suplimentară care sunt prevăzute de dispozițiile aplicabile în acest sector, precum și de menținerea remunerației lor și de indemnizații suplimentare în cazul incapacității de muncă cauzate de boală sau de accident.

12.

Ruhrlandklinik exploatează o clinică‑spital situată în Essen. În anul 2010, aceasta a încheiat cu asociația asistentelor medicale un acord de punere la dispoziție, în temeiul căruia asociația respectivă s‑a angajat să îi repartizeze personal de îngrijire constituit din membrii asociației. Potrivit acestui acord, asociația asistentelor medicale primește, în schimbul fiecărei repartizări, o indemnizație care acoperă cheltuielile brute de personal, precum și o indemnizație forfetară de 3 % pentru cheltuieli administrative. Membrii asociației respective puși la dispoziția Ruhrlandklinik primesc aceeași remunerație ca și lucrătorii angajați direct de aceasta din urmă și sunt supuși unor norme și condiții de muncă aproape identice.

13.

Doamna K. este membră a asociației asistentelor medicale. Aceasta trebuia să înceapă activitatea de asistentă medicală la Ruhrlandklinik de la 1 ianuarie 2012, pe baza unui acord de punere la dispoziție încheiat între aceasta din urmă și asociația respectivă.

14.

Prin scrisoarea din 2 decembrie 2011, Betriebsrat der Ruhrlandklinik ( 9 ) (comitetul de întreprindere al Ruhrlandklinik, denumit în continuare „comitetul de întreprindere”) a refuzat să își dea acordul pentru această măsură, în temeiul articolului 99 alineatele 1 și 2 din BetrVG, pentru motivul că repartizarea doamnei K. nu are caracter temporar și ar încălca astfel articolul 1 alineatul 1 din AÜG, care impune ca punerea la dispoziția întreprinderilor utilizatoare a unor lucrători temporari să aibă caracter temporar.

15.

Ruhrlandklinik a considerat acest refuz ca fiind nefondat în sensul că articolul 1 alineatul 1 din AÜG, lege care transpune Directiva 2008/104, nu s‑ar aplica angajării unei persoane care are statutul de membru al unei asociații, iar nu de lucrător salariat. Prin urmare, aceasta a decis să angajeze persoana în cauză în mod provizoriu și să introducă o acțiune în vederea obținerii unei decizii judiciare care să autorizeze angajarea sa în mod durabil. Întrucât instanțele inferioare au admis această cerere, comitetul de întreprindere a formulat un recurs la Bundesarbeitsgericht (Curtea Federală pentru Litigii de Muncă).

16.

Această din urmă instanță arată că, în cazul în care elementele materiale impuse de Directiva 2008/104 ar fi considerate ca fiind prezente într‑o situație precum cea din litigiul principal, articolul 1 alineatul 1 din AÜG ar trebuie să fie astfel interpretat, potrivit principiilor interpretării conforme cu dreptul Uniunii, în sensul că presupun că recurgerea la doamna K. reprezintă o punere la dispoziție netemporară a unui lucrător temporar, așadar, nelegală în dreptul național.

17.

Prin decizia din 17 martie 2015, primită de Curte la 12 mai 2015, Bundesarbeitsgericht (Curtea Federală pentru Litigii de Muncă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 1 alineatele (1) și (2) din Directiva [2008/104] se aplică în cazul misiunii de muncă temporară a unui membru al unei asociații în cadrul unei alte întreprinderi, conform instrucțiunilor de specialitate și de natură organizatorică ale acesteia din urmă, atunci când la aderare membrul asociației s‑a obligat să își pună întreaga forță de muncă inclusiv la dispoziția terților, urmând să primească în schimb din partea asociației o remunerație lunară, calculată în funcție de criteriile uzuale pentru activitatea respectivă, iar pentru misiunea de muncă temporară a membrului său, asociației i se decontează cheltuielile cu personalul aferente acestui membru, aceasta primind inclusiv o sumă forfetară pentru cheltuieli administrative?”

18.

Comitetul de întreprindere, Ruhrlandklinik, guvernul ceh și Comisia Europeană au depus observații scrise. În plus, comitetul de întreprindere, Ruhrlandklinik și guvernul german au răspuns în scris la întrebările care le‑au fost adresate de Curte conform articolului 61 alineatul (1) din Regulamentul său de procedură. În ședința care a avut loc la 20 aprilie 2016, comitetul de întreprindere, Ruhrlandklinik și Comisia au fost reprezentate.

19.

Instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe, în esență, cu privire la eventuala aplicabilitate a Directivei 2008/104 privind munca prin agent de muncă temporară, într‑o situație precum cea din litigiul principal, în care unul dintre membrii unei asociații este pus la dispoziția unei întreprinderi utilizatoare pentru a furniza acesteia, fiind supus instrucțiunilor acesteia din urmă, o prestație de muncă pentru care primește o remunerație care îi este plătită de asociație. Cu alte cuvinte, aceasta urmărește să afle dacă, în astfel de împrejurări, membrul respectiv poate fi calificat drept „lucrător” în sensul acestei directive.

20.

În susținerea cererii sale de decizie preliminară, Bundesarbeitsgericht (Curtea Federală pentru Litigii de Muncă) arată că norma prevăzută la articolul 1 alineatul 1 din AÜG, potrivit căreia punerea la dispoziție a forței de muncă este interzisă atunci când nu are un caracter temporar, este valabilă doar pentru „lucrătorii salariați” ai unei întreprinderi care furnizează forță de muncă unui terț.

21.

Acesta arată că noțiunea menționată nu este definită în legislația națională, dar că, în temeiul propriei jurisprudențe, constituie un „lucrător” în dreptul german „persoana care este obligată, în temeiul unui contract de drept privat, să furnizeze unei alte persoane o prestație de muncă determinată de altă persoană, fiind supus unor instrucțiuni, în cadrul unei legături de subordonare personală” ( 10 ). Tot potrivit jurisprudenței sale, membrii unei asociații de asistente medicale, precum cea în discuție în litigiul principal, nu au calitatea de lucrător salariat în raport cu dreptul german, pentru motivul că sunt legate de această asociație nu printr‑un contract de drept privat, ci ca urmare a aderării lor la aceasta, iar aceasta chiar dacă îndeplinesc celelalte criterii menționate mai sus ( 11 ).

22.

În acest context, instanța de trimitere ridică problema dacă, în pofida faptului că nu are calitatea de „lucrător” în temeiul dreptului național aplicabil, un membru al unei asemenea asociații ar putea fi considerat totuși ca având această calitate în temeiul dreptului Uniunii, mai precis în raport cu articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2008/104.

23.

În această privință, Ruhrlandklinik consideră, pe de o parte, că Directiva 2008/104 nu se aplică lucrătorilor temporari atunci când nu sunt lucrători în raport cu dreptul național și, pe de altă parte, că membrii Crucii Roșii Germane nu sunt vizați de protecția conferită de această directivă. În schimb, potrivit comitetului de întreprindere, guvernului ceh și Comisiei, membrii unei asociații precum cea în discuție în litigiul principal nu pot fi excluși din domeniul de aplicare al Directivei 2008/104 și trebuie considerați „lucrători” în sensul articolului 1 alineatul (1) din aceasta ( 12 ). Suntem de asemenea de acord cu aceste ultime considerații, pentru motivele prezentate în continuare.

24.

De la bun început, subliniem că modul de redactare atât a articolului 1 alineatul (1), cât și a articolului 3 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2008/104 pare să justifice adoptarea unei concepții flexibile, chiar largi, a noțiunii „lucrător” pentru a defini domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, se prevede în directiva menționată în mod expres că legătura dintre un agent de muncă temporară și lucrătorul pe care l‑a recrutat pentru a‑l pune la dispoziția unui terț ( 13 ) poate avea drept temei juridic „un contract de muncă sau […] un raport de muncă”, alternativă care figurează și în alte dispoziții ale directivei menționate ( 14 ), precum și în alte directive privind protecția socială a lucrătorilor ( 15 ).

25.

Amintim că, potrivit jurisprudenței Curții, noțiunea „lucrător” din dreptul Uniunii nu este desigur univocă ( 16 ), ci trebuie să fie definită, în principiu, potrivit unor criterii obiective care caracterizează raportul de muncă, ținându‑se cont de drepturile și de obligațiile persoanelor implicate, pentru a asigura o protecție echivalentă a lucrătorilor în diversele state membre. S‑a statuat în mod repetat că „caracteristica esențială a acestui raport o constituie împrejurarea că o persoană îndeplinește, într‑o anumită perioadă, pentru o altă persoană și sub îndrumarea acesteia, prestații în schimbul cărora primește o remunerație” ( 17 ).

26.

Astfel cum subliniază Comisia, această calificare este în general dobândită potrivit dreptului Uniunii dacă condițiile citate anterior sunt îndeplinite, independent de faptul dacă un contract de muncă a fost sau nu a fost încheiat de persoana în cauză și independent de consecințele care se deduc de aici potrivit dreptului național ( 18 ). Or, situația în discuție în litigiul principal pare să îndeplinească toate aceste condiții, întrucât membrii asociației asistentelor medicale își desfășoară activitatea profesională pentru instituțiile de îngrijiri medicale sau de sănătate și sub îndrumarea acestora, cărora le sunt puși periodic la dispoziție de această asociație, care le plătește o remunerație drept contraprestație.

27.

Astfel, potrivit dreptului Uniunii și contrar celor prevăzute de dreptul german, este indiferent, pentru ca această directivă să aibă vocația de a se aplica, dacă un contract a fost sau nu a fost încheiat de părțile implicate ( 19 ). Prin urmare, instanța de trimitere observă în mod întemeiat că, având în vedere modul de redactare a dispozițiilor menționate mai sus ale Directivei 2008/104, se pare că „natura juridică a raportului de drept existent între întreprinderea furnizoare și persoana care este pusă la dispoziție pentru a furniza o activitate este irelevantă”.

28.

Cu toate acestea, pot subzista îndoieli în speță, întrucât, pentru a defini calitatea de „lucrător” în sensul Directivei 2008/104, articolul 3 din aceasta face o dublă trimitere la dreptul statelor membre. Astfel, alineatul (1) litera (a) al acestui articol prevede că „«lucrător» înseamnă orice persoană care, în statul membru respectiv, este protejată ca lucrător în cadrul dreptului național al muncii” ( 20 ), în timp ce alineatul (2) primul paragraf al acestuia prevede că directiva menționată „nu aduce atingere legislației naționale în ceea ce privește definiți[a] […] lucrătorului” ( 21 ). Bundesarbeitsgericht (Curtea Federală pentru Litigii de Muncă) consideră că, „în temeiul trimiterii efectuate la dreptul național, nu este necesar să se întemeieze pe definiția lucrătorului dată de dreptul Uniunii atunci când este vorba despre interpretarea dreptului intern”.

29.

În opinia noastră, faptul că aceste dispoziții ale articolului 3 menționat păstrează concepția că statele membre au „lucrători” care trebuie să facă obiectul unei protecții în cadrul reglementării lor interne, aspect de drept pe care Directiva 2008/104 nu are ca obiectiv să îl armonizeze, astfel cum arată alineatul (2) al acestui articol, nu poate fi înțeles ca o renunțare a legiuitorului Uniunii la a‑și exercita propria competență de a defini domeniul de aplicare ratione personae al acestei directive.

30.

Astfel, în cazul în care limitele domeniului de aplicare respectiv ar putea varia în funcție de diferitele abordări reținute la nivel național, aceasta ar induce o importantă sursă de insecuritate juridică, având în vedere că preambulul acestei directive arată că „[e]xistă diferențe considerabile […] la nivelul situației juridice, al statutului și al condițiilor de muncă pentru lucrătorii prin agent de muncă temporară […] în cadrul Uniunii Europene” ( 22 ).

31.

Considerăm că, departe de a delega autorităților statelor membre posibilitatea de a defini sfera de aplicare a Directivei 2008/104, articolul 3 alineatul (1) litera (a) coroborat cu litera (c) o delimitează el însuși, precizând că noțiunea „lucrător” în sensul acestui act al dreptului Uniunii include orice persoană care efectuează o prestație de muncă și care este protejată în acest scop în statul membru în care își desfășoară activitatea, indiferent de natura și de forma raportului pe care îl are cu agentul de muncă temporară.

32.

Întrucât acest articol nu efectuează o trimitere pură și simplă la dreptul statelor membre, în opinia noastră, dacă se declară că interpretarea mai restrictivă a „lucrătorului” care este reținută la nivel național este contrară dispozițiilor directivei menționate, acestea din urmă trebuie să prevaleze. În speță, circumstanța că, în raport cu dreptul german, un individ are calitatea de „lucrător” numai dacă a încheiat un contract de drept privat nu poate avea drept consecință reducerea atât de drastică a domeniului de aplicare al Directivei 2008/104, în condițiile în care modul de redactare a acesteia urmărește să plaseze sub regimul său de protecție atât persoanele care au încheiat un contract de muncă, cât și pe cele care se află într‑un raport de muncă.

33.

Această poziție este întărită de considerația că, astfel cum arată în special instanța de trimitere, Curtea a declarat deja că, atunci când o marjă de apreciere este acordată statelor membre pentru a defini limitele noțiunilor care figurează într‑o asemenea directivă adoptată în materie socială, puterea lor nu este nelimitată. Considerăm că această jurisprudență referitoare la alte directive care au stabilit cerințe minime în dreptul muncii ( 23 ) – și au stabilit în special un principiu al egalității de tratament între lucrători – la fel ca și Directiva 2008/104 ( 24 ), oferă o clarificare utilă în prezenta cauză ( 25 ).

34.

Reiese de aici că, deși anumiți termeni utilizați în dispozițiile dreptului Uniunii pot fi definiți în raport cu legislația și/sau cu practicile în vigoare în statele membre ( 26 ), acestea din urmă continuă totuși să fie obligate să asigure, pe de o parte, protecția obiectivelor actului în discuție ( 27 ) și, pe de altă parte, respectarea principiilor generale ale dreptului Uniunii ( 28 ). În special, Curtea a statuat că un stat membru nu poate exclude în mod discreționar anumite categorii de persoane de la acordarea beneficiului protecției oferite prin actul respectiv, în caz contrar afectând efectul util al acestuia din urmă și încălcând principiul general al egalității de tratament consacrat prin actul menționat, știind că este vorba în această situație despre norme ale dreptului Uniunii care prezintă o importanță deosebită de care trebuie să beneficieze fiecare lucrător. O asemenea excludere poate fi admisă numai în cazul în care un tratament diferențiat al categoriilor respective poate fi justificat de motive obiective, în special de natura specifică a raportului de muncă subiacent ( 29 ).

35.

În speță, considerăm, prin analogie, că un stat membru nu trebuie să poată aplica o reglementare internă într‑un mod care să aibă drept consecință punerea în pericol a realizării obiectivelor urmărite prin Directiva 2008/104 ( 30 ) și, prin urmare, privarea acesteia de efectul său util. În mod specific, definiția noțiunii „lucrător” reținută în dreptul național nu poate conduce la excluderea fără un motiv obiectiv a anumitor categorii de profesioniști de la această calificare și, așadar, de la acordarea beneficiului protecției oferite prin directiva menționată care decurge din aceasta.

36.

Pentru ca excluderea în discuție în cauză să poată eventual să nu prezinte un caracter arbitrar, în temeiul jurisprudenței menționate mai sus, ar trebui să se stabilească dacă și în ce măsură raportul dintre asociația asistentelor medicale și membrii săi este, prin natura sa, „substanțial diferită de cea a raportului dintre angajatori și angajații care intră, potrivit dreptului național, în categoria lucrătorilor”, fapt ce va trebui stabilit de instanța de trimitere ( 31 ). Cu toate acestea, unele informații pot fi oferite în mod util de Curte pentru a lămuri această instanță cu privire la elementele pe care ar trebui să le ia în considerare în cadrul aprecierii sale.

37.

Subliniem că decizia de trimitere însăși arată în mod întemeiat că membrii asociației asistentelor medicale sunt obligați în același mod ca și lucrătorii temporari, în temeiul raporturilor juridice în care se află cu entitatea care îi pune la dispoziția terților, să furnizeze o muncă dependentă, în schimbul plății unei remunerații, și că aceste două categorii de personal sunt supuse de asemenea instrucțiunilor întreprinderilor utilizatoare. Aceasta adaugă, tot în mod întemeiat în opinia noastră, în ceea ce privește de această dată angajatorii, că nu există o diferență între activitatea subiecților de drept care acționează, pe de o parte, în calitate de agenți de muncă temporară și, pe de altă parte, în calitate de furnizori de forță de muncă. Prin urmare, considerăm, la fel ca și comitetul de întreprindere, guvernul ceh și Comisia, că, din moment ce raportul de muncă în care se află asociația în cauză și membrii săi nu este, prin natura sa, fundamental diferit de cel al lucrătorilor care sunt protejați în temeiul dreptului național, excluderea de la beneficiul protecției garantate prin Directiva 2008/104 nu pare justificată în speță.

38.

Astfel cum s‑a arătat deja în cadrul unor cauze anterioare, considerăm că forma raportului juridic care stă la baza angajării în discuție nu poate caracteriza în sine diferența obiectivă de situații care este necesară pentru a justifica un tratament diferențiat în lumina jurisprudenței citate anterior ( 32 ), diferență care trebuie să se întemeieze, în opinia noastră, pe considerații substanțiale, iar nu de formă ( 33 ). În speță, excluderea unei categorii de persoane de la calificarea drept „lucrători” și, așadar, din domeniul de aplicare al Directivei 2008/104 nu ar trebui să poată, în opinia noastră, existând altfel riscul de a se aduce atingere efectului util al acesteia, să fie întemeiată pe simplul motiv, reținut în dreptul german, că persoanele în cauză nu au încheiat un contract de drept privat ( 34 ).

39.

Ruhrlandklinik susține, dimpotrivă, că, în cazul în care Directiva 2008/104 ar fi declarată inaplicabilă membrilor unei asociații precum asociația asistentelor medicale, dată fiind definiția „lucrătorului” adoptată în dreptul german, nu ar rezulta de aici că obiectivele acestei directive ar fi eludate, pentru motivul că protecția profesioniștilor vizați în cauză nu ar fi redusă. În acest sens, Ruhrlandklinik afirmă că membrii respectivi beneficiază în practică de condiții de muncă și de remunerație nu mai puțin favorabile, ci, dimpotrivă, mai avantajoase decât cele acordate persoanelor calificate drept „lucrători” în dreptul german, în special angajaților clinicii sale pe care i‑a recrutat în mod direct.

40.

Totuși, considerăm că acest argument conjunctural nu este convingător în temeiul interpretării Directivei 2008/104, care trebuie să aibă o sferă de aplicare generală. Chiar dacă am presupune că o egalitate de tratament este dovedită în speță, aceasta nu ar fi totuși garantată în mod sistematic și durabil pentru fiecare lucrător, astfel cum ar permite o declarație de aplicabilitate a acestei directive în astfel de situații. Or, simplul fapt de a putea fi acoperit, în orice împrejurări, de norme de protecție de această natură constituie în sine o prerogativă de o importanță semnificativă ( 35 ). Pe de altă parte, trebuie să nu se omită să se țină seama și de al doilea aspect, de ordin economic, al obiectivelor prevăzute la articolul 2 din această directivă ( 36 ), de unde reiese, în opinia noastră, în special că toate entitățile care desfășoară acest tip de activitate ar trebui să beneficieze de o situație concurențială echivalentă ( 37 ).

41.

Având în vedere aceste elemente, considerăm că, într‑un context precum cel din litigiul principal, membrii unei asociații trebuie să fie calificați drept „lucrători” în sensul articolului 1 alineatul (1) din Directiva 2008/104, din moment ce sunt puși la dispoziția unei întreprinderi pentru a‑i furniza acesteia o prestație de muncă, sub supravegherea și sub conducerea acestei întreprinderi, în schimbul unei remunerații care le este plătită de asociație. Membrii respectivi nu pot fi excluși din domeniul de aplicare ratione personae al acestei directive pentru simplul fapt că, întrucât nu au încheiat un contract de muncă cu asociația, aceștia nu au calitatea de „lucrător” potrivit dreptului național aplicabil.

42.

Potrivit celei de a doua fațete a întrebării sale preliminare și motivării acesteia, instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe cu privire la aspectul dacă faptul că asociația asistentelor medicale pune membrii săi la dispoziția întreprinderilor utilizatoare, în schimbul rambursării cheltuielilor brute de personal, la care se adaugă plata unei sume forfetare pentru cheltuieli administrative, poate constitui o „activitate economică” în sensul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 2008/104.

43.

În această privință, ea arată că reiese din textul alineatului (2) menționat că lipsa urmăririi unui scop lucrativ de către întreprinderile care furnizează forță de muncă nu exclude exercitarea unei activități economice, fapt din care ar putea rezulta că Directiva 2008/104 este de natură să se aplice chiar dacă punerea la dispoziție de personal este realizată de organisme de utilitate publică.

44.

Ruhrlandklinik consideră că o activitate precum cea a asociației asistentelor medicale nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive, în timp ce comitetul de întreprindere și Comisia susțin poziția contrară ( 38 ). Suntem de acord cu această din urmă opinie, pentru motivele prezentate în continuare.

45.

Potrivit articolului 1 alineatul (2) din Directiva 2008/104, aceasta din urmă are în vedere entitățile „care sunt agenți de muncă temporară”. Articolul 3 alineatul (1) litera (b) oferă o definiție autonomă, în opinia noastră, a ceea ce trebuie înțeles printr‑un „agent de muncă temporară” în sensul acestei directive ( 39 ), pentru a realiza armonizarea minimă avută în vedere de aceasta ( 40 ). Rezultă de aici că Directiva 2008/104 se poate aplica chiar și în privința unui angajator care nu ar fi calificat astfel în temeiul dreptului intern al statelor membre, sub rezerva ca persoana în cauză să îndeplinească toate condițiile prevăzute la articolele 1 și 3 menționate ( 41 ). În plus, semnificația și conținutul acestei expresii nu sunt, în opinia noastră, în mod necesar identice cu cea care figurează și în Directiva 96/71/CE ( 42 ), deși preambulul Directivei 2008/104 ( 43 ) stabilește o legătură între aceste două instrumente.

46.

Având în vedere chiar modul de redactare a articolului 1 alineatul (2) din Directiva 2008/104, este irelevant dacă entitatea care funcționează ca un furnizor de lucrători temporari este în cauză o asociație de caritate, iar sumele primite în schimbul punerii la dispoziție a forței de muncă nu îi aduc eventual niciun profit, astfel cum arată Ruhrlandklinik ( 44 ). Singurul criteriu determinant cu adevărat este acela dacă entitatea în discuție, indiferent dacă aparține sectorului public sau sectorului privat, desfășoară o activitate de natură economică ( 45 ).

47.

Totuși, definiția acestei din urmă noțiuni nu reiese în mod clar din conținutul Directivei 2008/104, nici din lucrările pregătitoare aferente acesteia ( 46 ). Considerăm că aceasta ar trebui interpretată în lumina jurisprudenței Curții care a definit elementele constitutive ale unei „activități economice” în alte domenii ale dreptului Uniunii, astfel cum propun comitetul de întreprindere ( 47 ) și Comisia ( 48 ).

48.

Amintim că noțiunea „activitate economică” în sensul dreptului Uniunii a fost stabilită, în strânsă corelație cu noțiunea „întreprindere”, în cadrul dispozițiilor Tratatului FUE privind piața internă ( 49 ), în special în raport cu articolele 49 TFUE și 56 TFUE privind libertatea de stabilire și, respectiv, libera prestare a serviciilor, precum și în contextul dreptului concurenței. Aceste noțiuni au fost concepute, amândouă, în sens nerestrictiv de Curte, din moment ce au funcția de a delimita domeniul de aplicare al libertăților fundamentale garantate de tratat ( 50 ).

49.

În opinia noastră, situația trebuie să fie aceeași în ceea ce privește noțiunea „activitate economică” în sensul Directivei 2008/104, nu numai pentru că preambulul său prevede că aceasta „ar trebui să fie pusă în aplicare în conformitate cu dispozițiile tratatului privind libertatea de a presta servicii și libertatea de stabilire” ( 51 ), dar și pentru a garanta realizarea tuturor obiectivelor prevăzute de această directivă ( 52 ) și pentru a evita o concurență neloială ( 53 ).

50.

Potrivit unei jurisprudențe constante, noțiunea de întreprindere cuprinde „orice entitate care exercită o activitate economică, independent de forma sa juridică și de modul său de finanțare”, și „reprezintă o activitate economică orice activitate care constă în a oferi bunuri sau servicii pe o anumită piață” ( 54 ). În plus, s‑a statuat în mod repetat că „trebuie considerată o activitate economică în sensul articolului 2 din Tratatul [CE] o prestație de muncă salariată sau o prestare de servicii remunerate”, cu alte cuvinte o prestație care generează o contraprestație ( 55 ).

51.

Reiese de aici, în primul rând, că statutul juridic al entității în cauză, în speță o asociație, nu afectează posibilitatea de a o califica ca fiind o „întreprindere” în sensul dreptului Uniunii și nu aduce atingere eventualei naturi economice a activității pe care o desfășoară. Textul articolului 3 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2008/104 se înscrie în același spirit, întrucât include în noțiunea „agent de muncă temporară”, în sensul acestei directive ( 56 ), „orice persoană fizică sau juridică”, indiferent de forma sa juridică ( 57 ), care desfășoară o activitate legată de munca temporară în condițiile menționate de această dispoziție.

52.

În al doilea rând, calificarea unei întreprinderi care desfășoară o activitate economică care ține de munca temporară, în sensul Directivei 2008/104, trebuie să fie reținută, în opinia noastră, atunci când entitatea în discuție propune un serviciu care constă în punerea la dispoziție de lucrători cu care doar ea a încheiat raporturi de muncă tocmai pentru a‑i afecta unor întreprinderi terțe ( 58 ). Or, aceasta este tocmai situația asociației asistentelor medicale. Finalitatea socială prezumată a operatorului în discuție nu este suficientă în sine pentru a exclude ca activitatea sa să fie calificată drept activitate economică ( 59 ). În plus, activitatea respectivă se desfășoară pe o anumită piață, în speță piața serviciilor de sănătate, pe care alți operatori își desfășoară activitatea cu același titlu, și anume agenți de muncă temporară de tip clasic, care propun și punerea la dispoziție de personal de îngrijire.

53.

La fel ca și Comisia, considerăm că este irelevant, în raport cu Directiva 2008/104, dacă activitățile entității în discuție nu se limitează la punerea de lucrători la dispoziția unor terți ( 60 ), amintindu‑se că, în speță, membrii asociației asistentelor medicale pot lucra potrivit statutului și pentru aceasta în mod direct. Astfel, niciun element tangibil, nici din articolul 1, nici din articolul 3 alineatul (1) litera (b) nu permite, în opinia noastră, să se limiteze domeniul de aplicare al acestei directive la întreprinderi care au ca activitate exclusivă punerea de personal la dispoziția unor întreprinderi utilizatoare ( 61 ).

54.

În al treilea rând, potrivit jurisprudenței Curții și conform articolului 57 TFUE, orice prestare de servicii furnizată în schimbul unei remunerații trebuie considerată o activitate economică ( 62 ), precizându‑se că este necesar, însă și suficient, să existe o contraprestație ( 63 ). Circumstanța că activitatea în discuție nu este eventual la fel de rentabilă ca serviciile comparabile furnizate de alți operatori nu poate împiedica ca aceasta să poată prezenta un caracter economic ( 64 ). În speță, asociația asistentelor medicale pune personal la dispoziția unor terți în mod efectiv în schimbul plății unei contraprestații economice de către aceștia din urmă, respectiv a unei indemnizații care acoperă cheltuielile de personal și cheltuielile administrative ocazionate de operațiune, amintindu‑se că este irelevant dacă această contraprestație nu îi aduce beneficii.

55.

În sfârșit, subliniem că, contrar obiecțiilor formulate de Ruhrlandklinik ( 65 ), ne pare adecvat, în special pentru a garanta efectul deplin al Directivei 2008/104, să se includă în domeniul său de aplicare entități precum cea în discuție în aceeași măsură ca agențiile de muncă temporară cu caracter comercial, întrucât, în caz contrar, primele ar fi supuse unor constrângeri juridice mai puțin puternice decât celelalte în condițiile în care propun servicii similare pe aceeași piață, ceea ce ar putea genera denaturări ale concurenței. Această din urmă preocupare, care se regăsește și în decizia de trimitere, și în observațiile guvernului ceh, este cu atât mai puțin neglijabilă atunci când, astfel cum este cazul în speță, un număr ridicat de lucrători sunt în mod potențial vizați ( 66 ).

56.

În consecință, considerăm că o prestare de servicii precum cea din litigiul principal intră într‑adevăr sub incidența dispozițiilor articolului 1 alineatul (2) din Directiva 2008/104, întrucât asociația în cauză furnizează servicii care echivalează cu cele ale unui agent de muncă temporară, punând forță de muncă la dispoziția unor terți pe piața personalului de sănătate, servicii în schimbul cărora aceasta primește o indemnizație financiară.

57.

Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Bundesarbeitsgericht (Curtea Federală pentru Litigii de Muncă, Germania) după cum urmează:

„Articolul 1 alineatele (1) și (2) din Directiva 2008/104/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind munca prin agent de muncă temporară trebuie interpretat în sensul că aceste dispoziții sunt aplicabile atunci când o asociație cu scop nelucrativ pune la dispoziția unei întreprinderi, în schimbul unei indemnizații financiare, pe unul dintre membrii asociației pentru ca acesta să îi furnizeze, sub supravegherea și sub conducerea întreprinderii respective, o prestație de muncă în schimbul unei remunerații plătite de asociație.”