1

La 7 octombrie 2011, societatea de drept sloven Kandit d.o.o. a depus o cerere de eliberare a unei licențe de import pentru o cantitate de 3000 de tone de zahăr la Agencija Republike Slovenije za kmetijske trge in razvoj podeželja (Agenția slovenă pentru piețele agricole și dezvoltarea rurală, denumită în continuare „agenția”).

2

La 10 octombrie 2011, agenția a trimis Comisiei Europene, prin intermediul aplicației informatice denumite „Agricultural Market Information Quota” (denumită în continuare „AMIS‑Quota”), o comunicare conform articolului 9 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul (CE) nr. 891/2009 al Comisiei din 25 septembrie 2009 privind deschiderea și gestionarea anumitor contingente tarifare comunitare în sectorul zahărului (JO L 254, p. 82). Prin această comunicare, agenția informa Comisia că societatea Kandit a depus o cerere de eliberare a unei licențe de import pentru o cantitate de 3000 de tone de zahăr din Croația, în cadrul contingentului tarifar nr. 09.4328.

3

La 24 octombrie 2011, agenția a eliberat societății Kandit o licență de import care avea ca obiect zahăr din Croația și care privea contingentul tarifar nr. 09.4328.

4

La 2 noiembrie 2011, agenția a informat Comisia, conform articolului 9 alineatul (2) litera (i) din Regulamentul nr. 891/2009 și prin intermediul aplicației AMIS‑Quota, că a eliberat societății Kandit licența menționată.

5

La 7 noiembrie 2011, societatea Kandit, pe baza licenței care i‑a fost eliberată, a încercat să importe pentru prima dată zahăr în Slovenia. Or, cu această ocazie, administrația vamală slovenă a constatat că zahărul în cauză provenea din Serbia și, prin urmare, că licența de import prezentată de societatea Kandit, care privea Croația și contingentul tarifar nr. 09.4328, menționa o țară de proveniență greșită, o țară de origine greșită, precum și un număr de contingent tarifar greșit. După ce a fost informată de agenție că a fost comisă o eroare administrativă, administrația vamală slovenă a autorizat importul a 71 de tone de zahăr.

6

La aceeași dată, respectiv înainte de expirarea perioadei prevăzute la articolul 9 alineatul (2) litera (i) din Regulamentul nr. 891/2009 pentru comunicarea către Comisie a licențelor eliberate, agenția a corectat, în aplicația AMIS‑Quota, comunicarea către Comisie referitoare la licența de import efectiv eliberată pentru a preciza că fusese acordată pentru importul de zahăr din Serbia în cadrul contingentului tarifar nr. 09.4326.

7

Prin e‑mailul din aceeași zi, agenția a informat Comisia că a efectuat respectiva corectare. De asemenea, agenția a indicat acesteia din urmă că trebuia să corecteze comunicarea din 10 octombrie 2011 menționată la punctul 2 de mai sus, dar că perioada stabilită pentru comunicarea cererilor de licențe de import, prevăzută la articolul 9 alineatul (1) din Regulamentul nr. 891/2009, expirase.

8

Tot la 7 noiembrie 2011, serviciile Comisiei au informat agenția că nu mai era posibilă corectarea, în mod retroactiv, a erorii comise la momentul comunicării din 10 octombrie 2011.

9

Schimburile de scrisori dintre autoritățile slovene și serviciile Comisiei au continuat în anul 2012 și în anul 2014.

10

Prin scrisoarea din 2 iunie 2014 (denumită în continuare „scrisoarea atacată”), directorul Direcției „Resurse proprii și programare financiară” din Direcția Generală Buget a Comisiei (denumit în continuare „directorul”) a amintit eroarea administrativă care a fost comisă. Acesta a subliniat că respectivele cantități, importate prin intermediul licențelor, dar care nu erau justificate, nu puteau beneficia de contingentul de taxe vamale reduse și determinau plata unor taxe vamale normale.

11

În scrisoarea atacată, directorul a explicat de asemenea că autoritățile slovene au eliberat o licență de import nevalidă pentru contingentul nr. 09.4326 (Serbia), pentru care nu a existat o comunicare corespunzătoare. În această privință, a amintit că articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1301/2006 al Comisiei din 31 august 2006 de stabilire a normelor comune pentru administrarea contingentelor tarifare de import pentru produsele agricole gestionate printr‑un sistem de licențe de import (JO L 238, p. 13, Ediție specială, 03/vol. 75, p. 83) prevedea în mod clar că nicio licență de import nu putea fi eliberată pentru cantitățile care nu fuseseră comunicate Comisiei. Acesta a arătat de asemenea că eroarea comisă nu a putut fi corectată de Comisie pentru motivul că, pe de o parte, erorile comise de operatori nu puteau fi luate în considerare în vederea unor eventuale corectări, iar, pe de altă parte, eroarea în cauză a fost comunicată după finalizarea procesului de validare a comunicărilor.

12

Directorul a dedus de aici că o cantitate de până la 3000 de tone de zahăr ar fi putut să fie importată în afara contingentului dacă licența de import ar fi fost utilizată în întregime. A adăugat că pierderea maximă de resurse proprii tradiționale care putea să se fi produs se ridica la 1257000 de euro în măsura în care cuantumul specific al taxelor vamale pentru importul de zahăr a fost fixat la 419 euro per tonă net. A solicitat autorităților slovene să pună la dispoziția bugetului Uniunii valoarea pierderii de resurse proprii tradiționale pentru care autoritățile slovene erau responsabile financiar și care a putut rezulta din eroarea comisă. În scopul limitării cuantumului dobânzilor de întârziere prevăzute la articolul 11 din Regulamentul, modificat, (CE, Euratom) nr. 1150/2000 al Consiliului din 22 mai 2000 privind punerea în aplicare a Deciziei 94/728/CE, Euratom referitoare la sistemul resurselor proprii ale Comunităților Europene (JO L 130, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 2, p. 184), a sugerat autorităților slovene să acționeze cât mai repede posibil. A precizat că toate elementele contabile ar trebui de asemenea să fie comunicate serviciilor Comisiei pentru a le permite să calculeze dobânzile de întârziere. În acest scop, tabelul de completat a fost anexat la scrisoarea atacată.

13

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 4 august 2014, Republica Slovenia a introdus prezenta acțiune.

14

În cererea introductivă, Republica Slovenia a solicitat, în temeiul articolului 51 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul de procedură al Tribunalului din 2 mai 1991, judecarea cauzei de o cameră compusă din cel puțin cinci judecători.

15

Prin act separat, depus la grefa Tribunalului la 13 noiembrie 2014, Comisia a ridicat o excepție de inadmisibilitate în temeiul articolului 114 alineatul (1) din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991.

16

Republica Slovenia a depus observații cu privire la această excepție de inadmisibilitate la 6 februarie 2015.

17

Prin acte depuse la grefa Tribunalului la 28 noiembrie 2014 și, respectiv, la 13 martie 2015, Republica Portugheză și Regatul Spaniei au formulat cereri de intervenție în susținerea concluziilor în anulare ale Republicii Slovenia, conform articolului 115 din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991.

18

Ținând seama de cererea menționată la punctul 14 de mai sus și având în vedere textul articolului 51 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991, la 17 iunie 2015, Tribunalul a trimis cauza la Camera a treia extinsă.

19

În cererea introductivă, Republica Slovenia solicită Tribunalului:

20

Prin intermediul excepției de inadmisibilitate, Comisia solicită Tribunalului:

21

În observațiile privind excepția de inadmisibilitate, Republica Slovenia solicită Tribunalului:

22

Potrivit articolului 130 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, la cererea pârâtului, Tribunalul poate să se pronunțe asupra inadmisibilității sau asupra necompetenței fără a intra în dezbaterea fondului. Tribunalul consideră că, în speță, înscrisurile de la dosar sunt suficient de lămuritoare și decide să statueze fără continuarea procedurii.

23

Comisia susține că acțiunea este inadmisibilă pentru motivul că nici conținutul scrisorii atacate, nici contextul adoptării acesteia sau competențele sale nu indică faptul că scrisoarea menționată ar conține o decizie obligatorie sau că ar produce efecte juridice obligatorii. Comisia arată de asemenea că scrisoarea atacată are un caracter preparatoriu sau confirmă o scrisoare anterioară.

24

Republica Slovenia contestă argumentația Comisiei. În primul rând, aceasta susține că scrisoarea atacată a fost redactată de Comisie, care este o instituție a Uniunii. În al doilea rând, subliniază că a trebuit să pună în aplicare prevederile cuprinse în scrisoarea menționată. În al treilea rând, arată că scrisoarea atacată produce efecte obligatorii. Astfel, în această scrisoare, Comisia ar fi efectuat, în lipsa unui temei juridic, aprecieri definitive prin care i‑ar fi ordonat să pună la dispoziția bugetului Uniunii valoarea pierderii de resurse proprii care ar fi intervenit în speță. Pe de altă parte, scrisoarea atacată ar produce efecte juridice în privința terților. În al patrulea rând, Republica Slovenia susține că Comisia și‑a depășit competențele pe care le deține pentru motivul că a adoptat o decizie care nu are un temei în dreptul Uniunii. În al cincilea rând, contestă caracterul eventual preparatoriu sau confirmativ al scrisorii atacate.

25

Reiese dintr‑o jurisprudență constantă, dezvoltată în cadrul unor acțiuni în anulare introduse de state membre sau de instituții, că se consideră acte atacabile în sensul articolului 263 TFUE orice dispoziții adoptate de instituții, indiferent de forma acestora, care urmăresc să producă efecte juridice obligatorii (a se vedea Hotărârea din 13 octombrie 2011, Deutsche Post și Germania/Comisia, C‑463/10 P și C‑475/10 P, Rep., EU:C:2011:656, punctul 36 și jurisprudența citată).

26

Potrivit jurisprudenței, nu numai actele preparatorii sunt excluse de la controlul jurisdicțional prevăzut la articolul 263 TFUE, ci și orice act care nu produce efecte juridice obligatorii, precum actele confirmative și actele de pură executare, simplele recomandări și avize, precum și, în principiu, instrucțiunile interne [a se vedea în acest sens Ordonanța din 14 mai 2012, Sepracor Pharmaceuticals (Irlanda)/Comisia, C‑477/11 P, EU:C:2012:292, punctul 52 și jurisprudența citată].

27

Tot potrivit jurisprudenței, trebuie acordată atenție fondului măsurii a cărei anulare este solicitată pentru a se stabili dacă aceasta poate face obiectul unei acțiuni, forma în care a fost adoptată fiind în principiu fără importanță în această privință (a se vedea Ordonanța din 26 ianuarie 2011, FIBE/Parlamentul, T‑550/10, EU:T:2011:19, punctul 17 și jurisprudența citată).

28

În speță, în primul rând, trebuie arătat că, potrivit articolului 2 alineatul (1) litera (a) din Decizia 2007/436/CE, Euratom a Consiliului din 7 iunie 2007 privind sistemul de resurse proprii al Comunităților Europene (JO L 163, p. 17), constituie resurse proprii înscrise în bugetul general al Uniunii veniturile din taxe, din prime, din sume adiționale sau compensatorii, din sume sau din factori adiționali, din taxe din Tariful vamal comun și din alte taxe stabilite sau care urmează a fi stabilite de către instituțiile Uniunii în legătură cu comerțul cu țările terțe, din taxe vamale la produsele care intră sub incidența Tratatului de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, expirat între timp, precum și din contribuții și din alte taxe prevăzute în cadrul organizării comune a piețelor zahărului.

29

Astfel cum rezultă din articolul 8 alineatul (1) din Decizia 2007/436, resursele proprii ale Uniunii prevăzute la articolul 2 alineatul (1) litera (a) din decizia menționată sunt încasate de statele membre, iar acestea au obligația de a pune resursele respective la dispoziția Comisiei (a se vedea prin analogie Hotărârea din 15 noiembrie 2005, Comisia/Danemarca, C‑392/02, Rec, EU:C:2005:683, punctul 55, și Hotărârea din 8 iulie 2010, Comisia/Italia, C‑334/08, Rep., EU:C:2010:414, punctul 40).

30

În plus, potrivit jurisprudenței Curții, statele membre au obligația de a constata resursele proprii ale Uniunii. Astfel, articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1150/2000 trebuie interpretat în sensul că statele membre nu se pot exonera de obligația de a constata creanțele, chiar dacă le contestă, cu riscul de a se admite ca echilibrul financiar al Uniunii să fie bulversat, fie și cu titlu temporar, prin comportamentul unui stat membru (Hotărârea din 17 martie 2011, Comisia/Portugalia, C‑23/10, EU:C:2011:160, punctul 58; a se vedea de asemenea, prin analogie, Hotărârea Comisia/Danemarca, punctul 29 de mai sus, EU:C:2005:683, punctul 60).

31

Pe de altă parte, articolul 9 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1150/2000 prevede, în esență, că fiecare stat membru înscrie resursele proprii în creditul contului deschis în numele Comisiei la trezoreria sa sau la organismul pe care l‑a desemnat.

32

În plus, în temeiul articolului 17 alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 1150/2000, statele membre sunt obligate să ia toate măsurile necesare pentru ca sumele corespunzătoare taxelor constatate în conformitate cu articolul 2 din același regulament să fie puse la dispoziția Comisiei. Statele membre nu sunt scutite de această obligație decât dacă recuperarea nu a putut fi efectuată pentru motive de forță majoră sau atunci când se dovedește că este definitiv imposibil să se procedeze la recuperare pentru motive care nu le pot fi imputate (a se vedea Hotărârea Comisia/Italia, punctul 29 de mai sus, EU:C:2010:414, punctul 35 și jurisprudența citată).

33

În sfârșit, un stat membru care nu constată dreptul Uniunii cu privire la resursele proprii și nu pune la dispoziția Comisiei valoarea corespunzătoare a acestora, fără ca vreuna dintre condițiile prevăzute la articolul 17 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1150/2000 să fie întrunită, nu își îndeplinește obligațiile care îi revin în temeiul dreptului Uniunii (a se vedea Hotărârea din 3 aprilie 2014, Comisia/Regatul Unit, C‑60/13, EU:C:2014:219, punctul 50 și jurisprudența citată).

34

Astfel, rezultă în mod direct din dispozițiile Deciziei 2007/436 și ale Regulamentului nr. 1150/2000 că revine în sarcina statelor membre înseși să aprecieze existența unei pierderi de resurse proprii tradiționale, precum și existența unei obligații de a plăti astfel de resurse. Revine acestora sarcina de a constata resursele proprii tradiționale ale Uniunii și de a proceda la punerea la dispoziție a resurselor menționate atunci când condițiile prevăzute de textele respective sunt reunite fără a fi necesară o decizie a Comisiei. Punerea în aplicare a obligației de punere la dispoziție a resurselor proprii, prevăzută de aceste texte, intră, așadar, în responsabilitatea statelor membre.

35

Responsabilitatea autorităților statelor membre în ceea ce privește punerea la dispoziție a resurselor proprii tradiționale este susținută, pe de o parte, de considerentul (2) al Regulamentului nr. 1150/2000, care menționează că Uniunea trebuie să dispună în cele mai bune condiții de resursele proprii la care se referă articolul 2 din Decizia 2007/436, și, pe de altă parte, de cerința unei puneri la dispoziție rapide și eficace a resurselor proprii ale Uniunii (a se vedea în acest sens Ordonanța din 4 octombrie 2007, Finlanda/Comisia, C‑457/06 P, EU:C:2007:582, punctul 39 și jurisprudența citată).

36

În al doilea rând, trebuie observat că Decizia 2007/436 și Regulamentul nr. 1150/2000 nu prevăd nicio procedură specifică în urma căreia Comisia ar fi determinată să adopte o decizie referitoare la obligația, care incumbă statelor membre, de a pune resursele proprii tradiționale la dispoziția bugetului Uniunii.

37

Astfel, rezultă în special din considerentele (10) și (20), precum și din articolele 18 și 19 din Regulamentul nr. 1150/2000 că Comisia are competența de a urmări și de a controla acțiunea statelor membre, la nevoie prin efectuarea unor verificări la fața locului.

38

În schimb, nicio dispoziție din Decizia 2007/436 sau din Regulamentul nr. 1150/2000 nu atribuie Comisiei competența de a se pronunța, pe cale de decizie, asupra obligației de punere la dispoziție a resurselor proprii tradiționale, prevăzută de aceste texte.

39

Pe de altă parte, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că, potrivit sistemului instituit la articolele 258 TFUE-260 TFUE, stabilirea drepturilor și a obligațiilor statelor membre, precum și calificarea comportamentului lor pot rezulta numai dintr‑o hotărâre a Curții (Hotărârea din 29 septembrie 1998, Comisia/Germania, C‑191/95, Rec, EU:C:1998:441, punctul 45, și Hotărârea din 15 ianuarie 2014, Comisia/Portugalia, C‑292/11 P, Rep., EU:C:2014:3, punctul 49).

40

Astfel, în cadrul misiunii sale de supraveghere a punerii în aplicare de către statele membre a obligației de punere la dispoziție a resurselor proprii tradiționale care reiese din Decizia 2007/436 și din Regulamentul nr. 1150/2000, Comisia nu poate aduce atingere competenței exclusive a Curții de a statua cu privire la conformitatea unui comportament cu regulamentul menționat.

41

În consecință, atunci când există un diferend între Comisie și un stat membru în ceea ce privește problema dacă un comportament este conform cu obligația de punere la dispoziție a resurselor proprii tradiționale prevăzută de Decizia 2007/436 și de Regulamentul nr. 1150/2000, Comisia nu poate, prin adoptarea unei decizii, să soluționeze ea însăși, și în mod definitiv, un astfel de diferend.

42

În consecință, în lipsa unei dispoziții care abilitează Comisia să adopte un act care impune unui stat membru să pună la dispoziție resurse proprii, scrisoarea atacată poate fi considerată doar ca având o valoare informativă și ca o simplă invitație adresată Republicii Slovenia.

43

Astfel, opinia emisă de Comisie în scrisoarea atacată nu este de natură să producă efecte juridice obligatorii, din moment ce aplicarea dispozițiilor Uniunii în materie de punere la dispoziție a resurselor proprii intră, înainte de toate și cu titlu principal, în responsabilitatea statelor membre, iar nicio dispoziție din Decizia 2007/436 și din Regulamentul nr. 1150/2000, adoptată în această materie, nu conferă Comisiei competența de a lua decizii cu privire la interpretarea lor, aceasta neavând decât posibilitatea, care îi este întotdeauna conferită, să își exprime opinia, care nu este obligatorie în niciun caz pentru autoritățile naționale (a se vedea în acest sens Ordonanța din 17 mai 1989, Italia/Comisia, 151/88, Rec, EU:C:1989:201, punctul 22, și Ordonanța din 13 iunie 1991, Sunzest/Comisia, C‑50/90, Rec, EU:C:1991:253, punctul 13 și jurisprudența citată).

44

Cu alte cuvinte, punerea la dispoziție a unor resurse proprii tradiționale este de competența statelor membre, iar Comisia poate numai să își exprime opinia, care nu este obligatorie pentru acestea din urmă, manifestarea acestei opinii înscriindu‑se în cadrul cooperării dintre Comisie și autoritățile statelor membre însărcinate cu aplicarea reglementării Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 septembrie 1998, Oleifici Italiani și Fratelli Rubino/Comisia, T‑54/96, Rec, EU:T:1998:204, punctul 51 și jurisprudența citată).

45

În această privință, trebuie adăugat că, potrivit unei jurisprudențe constante, caracterul neobligatoriu al unei luări de poziție din partea unei instituții a Uniunii nu poate fi pus în discuție de faptul că guvernul destinatar al actului s‑a conformat acestuia (a se vedea Ordonanța din 5 septembrie 2006, Comunidad autónoma de Madrid și Mintra/Comisia, T‑148/05, EU:T:2006:234, punctul 43 și jurisprudența citată).

46

În al treilea rând, trebuie arătat că, întrucât etapa precontencioasă a procedurii de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, prevăzută la articolul 258 TFUE, are ca unic scop să permită statului membru să se conformeze în mod voluntar cerințelor tratatului sau, dacă este cazul, să îi dea ocazia să își justifice poziția, niciunul dintre actele adoptate de Comisie în acest cadru nu are forță obligatorie (a se vedea Ordonanța din 19 septembrie 2005, Aseprofar și Edifa/Comisia, T‑247/04, Rec, EU:T:2005:327, punctul 47 și jurisprudența citată).

47

În ceea ce privește în mod specific emiterea unui aviz motivat, Curtea a constatat de altfel că este vorba despre o procedură preliminară care nu implica efecte juridice obligatorii față de destinatarul avizului motivat (Hotărârea Comisia/Germania, punctul 39 de mai sus, EU:C:1998:441, punctul 44).

48

Astfel, a fortiori, scrisoarea atacată, în care Comisia invită în mod informal Republica Slovenia să pună resurse proprii tradiționale la dispoziția bugetului Uniunii, nu poate constitui un act atacabil.

49

Ținând seama de cele ce precedă, este necesar să se considere că scrisoarea atacată constituie o simplă manifestare a unei opinii scrise cu titlu informativ completată de o invitație de punere la dispoziție a unor resurse proprii tradiționale, adresată Republicii Slovenia. Această scrisoare nu ar putea, așadar, să constituie o decizie de natură să facă obiectul unei acțiuni în anulare din moment ce nu este susceptibilă să producă efecte juridice și nici nu urmărește să producă astfel de efecte.

50

Concluzia formulată la punctul 49 de mai sus nu poate fi repusă în discuție de celelalte argumente invocate de Republica Slovenia.

51

În primul rând, în ceea ce privește valoarea resurselor proprii tradiționale, modalitățile de punere la dispoziție a acestora, precum și eventuala plată a unor dobânzi de întârziere, trebuie subliniat că, potrivit jurisprudenței Curții, există o legătură indisociabilă între obligația de constatare a resurselor proprii ale Uniunii, cea de a le înscrie în contul Comisiei în termenele stabilite și cea de plată a dobânzilor de întârziere. Pe de altă parte, acestea din urmă sunt exigibile indiferent de motivul pentru care resursele respective au fost înregistrate în contul Comisiei cu întârziere. Rezultă de aici că nu trebuie să se facă distincție între ipoteza în care statul membru ar fi constatat resursele proprii fără a le plăti și cea în care acesta ar fi omis în mod nejustificat să le constate, chiar în lipsa unui termen obligatoriu (Hotărârea din 16 mai 1991, Comisia/Țările de Jos, C‑96/89, Rec, EU:C:1991:213, punctul 38, și Hotărârea Comisia/Danemarca, punctul 29 de mai sus, EU:C:2005:683, punctul 67).

52

Astfel, caracterul atacabil al scrisorii atacate, în măsura în care aceasta se referă la valoarea resurselor proprii tradiționale în cauză, precum și eventuala plată a unor dobânzi de întârziere, nu poate fi apreciat în mod autonom în raport cu caracterul atacabil al scrisorii menționate în măsura în care aceasta menționează obligația de punere a resurselor proprii la dispoziția bugetului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 martie 1986, Comisia/Germania, 303/84, Rec, EU:C:1986:140, punctul 11).

53

Or, în lipsa unei hotărâri a Curții prin care se constată o neîndeplinire a obligațiilor de către Republica Slovenia în ceea ce privește obligația, contestată, de punere la dispoziție a unor resurse proprii tradiționale prevăzută de Regulamentul nr. 1150/2000, Comisia nu poate fi abilitată să stabilească în mod definitiv valoarea resurselor proprii tradiționale în cauză și să soluționeze în mod definitiv problema dobânzilor de întârziere.

54

În consecință, scrisoarea atacată, care nu produce efecte juridice obligatorii atunci când invită Republica Slovenia să pună resurse proprii tradiționale la dispoziția bugetului Uniunii, nu poate, a fortiori, să producă efecte juridice atunci când se referă la valoarea pierderii de resurse proprii care a putut interveni și la obligația de plată a dobânzilor de întârziere prevăzută la articolul 11 din Regulamentul nr. 1150/2000.

55

În al doilea rând, trebuie să se respingă argumentele Republicii Slovenia întemeiate pe faptul că Comisia ar fi efectuat o interpretare eronată a dispozițiilor relevante ale reglementării în cauză sau pe faptul că scrisoarea atacată ar fi lipsită de temei juridic.

56

Astfel, întrucât scrisoarea atacată nu poate face obiectul unei acțiuni în anulare introduse în temeiul articolului 263 TFUE, argumentele Republicii Slovenia întemeiate pe faptul că aprecierile Comisiei care figurează în această scrisoare sunt eronate sau lipsite de temei juridic trebuie să fie respinse ca inoperante.

57

În al treilea rând, și pentru aceleași motive precum cele de mai sus, trebuie respinsă ca inoperantă și argumentația Republicii Slovenia întemeiată pe faptul că scrisoarea atacată ar produce efecte juridice obligatorii față de terți, în special față de societatea Kandit, pentru motivul că Comisia și‑ar fi anticipat decizia în ceea ce privește o eventuală procedură de rambursare sau de remitere a plății taxelor vamale în favoarea acestei societăți.

58

În orice caz, este necesar să se arate că obligația de punere la dispoziție a unor resurse proprii privește relația dintre Uniune și statele sale membre. În schimb, recuperarea unei datorii vamale privește relația dintre un stat membru și debitori.

59

Or, astfel cum a arătat Curtea la punctul 63 din Hotărârea Comisia/Danemarca, punctul 29 de mai sus (EU:C:2005:683), existența unei distincții între normele referitoare la obligația de a constata dreptul Uniunii asupra resurselor proprii și cele referitoare la posibilitatea statelor membre de a recupera taxele a fost admisă deja de Curte în Hotărârea din 7 septembrie 1999, De Haan (C‑61/98, Rec, EU:C:1999:393).

60

Astfel, posibilitatea societății Kandit de a obține o remitere sau o rambursare a taxelor vamale pe care le‑a plătit nu poate depinde de împrejurarea că Republica Slovenia poate, eventual, să fie obligată să pună resurse proprii la dispoziția bugetului Uniunii.

61

Ținând seama de ansamblul celor ce precedă, scrisoarea atacată nu constituie un act susceptibil să facă obiectul unei acțiuni în anulare. Prin urmare, trebuie să se respingă acțiunea ca inadmisibilă fără a fi nevoie să se examineze celelalte argumente invocate de Comisie și fără a fi necesar să se statueze asupra cererilor de intervenție formulate de Republica Portugheză și de Regatul Spaniei.

62

Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

63

În speță, întrucât Republica Slovenia a căzut în pretenții, se impune ca, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, să fie obligată să suporte și cheltuielile de judecată efectuate de Comisie, conform concluziilor acesteia din urmă.

64

Pe de altă parte, în aplicarea articolului 144 alineatul (10) din Regulamentul de procedură, Republica Slovenia, Comisia, Republica Portugheză și Regatul Spaniei vor suporta fiecare propriile cheltuieli de judecată aferente cererilor de intervenție.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a treia extinsă)

dispune:

Luxemburg, 14 septembrie 2015.