1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 23 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74) și a articolului 3 alineatul (1) din Convenția privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale, deschisă spre semnare la Roma la 19 iunie 1980 (JO L 266, p. 1, JO 2007, L 347, p. 3, denumită în continuare „Convenția de la Roma”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Herrenknecht AG (denumită în continuare „Herrenknecht”), o societate de drept german, pe de o parte, și Hév‑Sugár kft (denumită în continuare „Hév‑Sugár”), o societate de drept maghiar, pe de altă parte, cu privire la o cerere de plată a chiriei.

3

Articolul 23 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001 prevede:

„Dacă prin convenția părților, dintre care una sau mai multe au domiciliul pe teritoriul unui stat membru, competența în soluționarea litigiului ce a survenit sau poate surveni în legătură cu un raport juridic determinat revine instanței sau instanțelor dintr‑un stat membru, competența revine acelei instanțe sau instanțelor respective. Această competență este exclusivă, cu excepția unei convenții contrare a părților. O astfel de convenție atributivă de competență se încheie:

4

Articolul 3 alineatul (1) din Convenția de la Roma prevede:

„Contractul este guvernat de legea aleasă de către părți. Această alegere trebuie să fie expresă sau să rezulte, cu un grad rezonabil de certitudine, din condițiile contractuale sau din împrejurările cauzei. Prin alegerea lor, părțile pot desemna legea aplicabilă întregului contract sau numai unei părți din acesta.”

5

Dispozițiile naționale aplicabile reiau, în esență, dispozițiile dreptului Uniunii.

6

Din decizia de trimitere reiese că, la 11 iulie 2008, Herrenknecht, în calitate de locator, și Hév‑Sugár, în calitate de locatar, au încheiat un contract mixt de vânzare și de locațiune în temeiul căruia cea dintâi societate a închiriat celei de a doua utilaje de construcții pentru excavarea de galerii. În acest contract, s‑a convenit de asemenea că Herrenknecht urma să vândă societății Hév‑Sugár echipamentul care făcea obiectul contractului la expirarea perioadei de locațiune.

7

Contractul în cauză era însoțit de cinci anexe referitoare la diferite aspecte contractuale și care conțineau, potrivit instanței de trimitere, clauze prin care se desemnau ca având competență în caz de litigiu fie arbitri, astfel cum rezultă din anexa 1 la acest contract, fie instanțe de drept comun, astfel cum reiese din anexele 2 și 4 la contractul menționat. În cel de al doilea caz, se prevedea că reclamantul putea să aleagă, în caz de litigiu, între instanțele germană și maghiară desemnate.

8

În mod similar, în caz de litigiu, anexa 1 la contractul în cauză, referitoare la furnizarea de produse, desemna dreptul german ca fiind dreptul aplicabil, în timp ce anexele 2 și 4 la acest contract, referitoare la furnizarea de personal și, respectiv, la condițiile generale de închiriere, desemnau dreptul elvețian ca fiind dreptul aplicabil.

9

În cadrul unei acțiuni privind o cerere de plată a chiriei formulate de Herrenknecht, considerând că părțile au prevăzut în contractul lor clauze având un conținut diferit în ceea ce privește instanțele competente, instanța de trimitere a procedat la examinarea din oficiu a propriei sale competențe.

10

Astfel, deși a confirmat faptul că dispune de competența teritorială de drept comun în Ungaria pentru a soluționa litigiul principal, această instanță ridică problema dacă ea sau o altă instanță desemnată prin clauzele atributive de competență convenite între părți dispune de competența internațională exclusivă în conformitate cu articolul 23 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001 și dacă Herrenknecht avea dreptul să aleagă în mod liber între instanțele desemnate în contractul în cauză.

11

În plus, instanța de trimitere solicită să se stabilească care este legea aplicabilă în speță, ținând seama de articolul 3 alineatul (1) din Convenția de la Roma și dat fiind că părțile contractante au prevăzut în diferitele anexe la contractul în cauză atât dreptul german, cât și dreptul elvețian ca fiind dreptul aplicabil.

12

În aceste condiții, Budapesti XX., XXI. és XXIII. kerületi bíróság a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

13

În temeiul articolului 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când o cerere sau o cerere introductivă este în mod vădit inadmisibilă, Curtea poate oricând să decidă, după ascultarea avocatului general, fără continuarea procedurii, să se pronunțe prin ordonanță motivată.

14

Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, procedura instituită prin articolul 267 TFUE este un instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale cu ajutorul căruia Curtea furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluționarea litigiilor asupra cărora urmează să se pronunțe (a se vedea în acest sens Hotărârea Geistbeck, C‑509/10, EU:C:2012:416, punctul 47 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea Impacto Azul, C‑186/12, EU:C:2013:412, punctul 26 și jurisprudența citată).

15

Dintr‑o jurisprudență constantă rezultă de asemenea că necesitatea de a ajunge la o interpretare a dreptului Uniunii care să îi fie utilă instanței naționale presupune definirea de către aceasta din urmă a cadrului factual și normativ în care se încadrează întrebările adresate sau cel puțin explicarea ipotezelor de fapt pe care se întemeiază aceste întrebări. În plus, decizia de trimitere trebuie să indice motivele exacte care au determinat instanța națională să reflecteze asupra interpretării dreptului Uniunii și să considere necesar să adreseze Curții o întrebare preliminară (Hotărârea Mulders, C‑548/11, EU:C:2013:249, punctul 28 și jurisprudența citată).

16

Aceste cerințe privind conținutul unei cereri de decizie preliminară figurează în mod explicit la articolul 94 din Regulamentul de procedură și sunt reflectate deopotrivă în Recomandările Curții de Justiție a Uniunii Europene în atenția instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare (JO 2012, C 338, p. 1). Reiese în special din cuprinsul punctului 22 din aceste recomandări că o cerere de decizie preliminară trebuie „să fie suficient de completă și să conțină toate informațiile pertinente pentru a permite Curții, precum și subiectelor îndreptățite să depună observații să își facă o idee clară cu privire la cadrul factual și juridic al cauzei principale” (a se vedea în acest sens Ordonanța D’Aniello și alții, C‑89/13, EU:C:2014:299, punctul 20).

17

În această privință, este important să se sublinieze că informațiile cuprinse în deciziile de trimitere sunt destinate nu numai să permită Curții să dea răspunsuri utile, ci și să ofere guvernelor statelor membre, precum și celorlalte persoane interesate posibilitatea de a prezenta observații, conform articolului 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene. Revine Curții obligația de a veghea ca această posibilitate să fie asigurată, ținând cont de faptul că, în temeiul dispoziției menționate, numai deciziile de trimitere sunt notificate părților interesate (a se vedea Ordonanța Adiamix, C‑368/12, EU:C:2013:257, punctul 24, și Ordonanța Mlamali, C‑257/13, EU:C:2013:763, punctul 24).

18

În speță, trebuie constatat că decizia de trimitere nu îndeplinește în mod vădit cerințele amintite la punctele 15 și 16 din prezenta ordonanță.

19

Mai întâi, deși instanța de trimitere definește obiectul litigiului principal, fără precizări suplimentare, ca „o cerere de plată a chiriei”, aceasta nu prezintă însă datele factuale pe care se întemeiază cele două întrebări. În special, instanța nu prezintă existența unei eventuale legături între obiectul litigiului menționat și o clauză contractuală specifică conținută în contractul în discuție în litigiul principal sau în una dintre anexele sale.

20

În cazul în care s‑ar fi identificat o astfel de legătură, cu titlu de exemplu, cu anexele 2 sau 4 la contractul în discuție în litigiul principal, ipoteză care, potrivit deciziei de trimitere, nu poate fi totuși considerată ca fiind stabilită, instanța de trimitere ar fi competentă în temeiul principiului recunoașterii autonomiei de voință a părților în materie de atribuire de competență și singurul drept aplicabil ar fi dreptul elvețian.

21

În continuare, lipsește în egală măsură o precizare expresă privind eventuala contestare de către părți a competenței instanței de trimitere, aceasta din urmă limitându‑se la a menționa o verificare din oficiu a competenței sale. O astfel de precizare ar fi fost utilă în special pentru a confirma voința părților exprimată în clauzele contractuale atributive de competență sau în cele în care desemnează dreptul aplicabil.

22

În sfârșit și având în vedere aceste considerații, instanța de trimitere nu expune într‑un mod suficient de clar și de precis motivele care au determinat‑o să reflecteze asupra interpretării dreptului Uniunii.

23

În aceste condiții, Curtea nu este în măsură să dea un răspuns util la întrebările adresate și este necesar să se constate, încă din acest stadiu al procedurii, în conformitate cu articolul 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, că cererea de decizie preliminară este în mod vădit inadmisibilă.

24

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a opta) dispune:

Cererea de decizie preliminară formulată de Budapesti XX., XXI. és XXIII. kerületi bíróság (Ungaria) prin decizia din 11 iulie 2014 (cauza C‑366/14) este în mod vădit inadmisibilă.