1

Prin recursul formulat, Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 24 octombrie 2014, Grau Ferrer/OAPI – Rubio Ferrer (Bugui va) (T‑543/12, nepublicată, EU:T:2014:911, denumită în continuare „hotărârea atacată”), prin care acesta a anulat Decizia Camerei a patra de recurs a EUIPO din 11 octombrie 2012 (cauzele conexate R 274/2011‑4 și R 520/2011‑4), privind o procedură de opoziție între domnul Xavier Grau Ferrer, pe de o parte, și domnii Juan Cándido Rubio Ferrer și Alberto Rubio Ferrer, pe de altă parte (denumită în continuare „decizia în litigiu”).

2

Regulamentul (CE) nr. 40/94 al Consiliului din 20 decembrie 1993 privind marca comunitară (JO 1994, L 11, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 146) a fost codificat prin Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca Uniunii Europene (JO 2009, L 78, p. 1).

3

Articolul 15 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009, intitulat „Utilizarea mărcii Uniunii Europene”, prevede:

„Dacă, în termen de cinci ani de la data înregistrării, marca Uniunii Europene nu a făcut obiectul unei utilizări importante [a se citi «serioase»] în Uniune pentru produsele sau serviciile pentru care este înregistrată sau dacă această utilizare a fost suspendată pentru un termen neîntrerupt de cinci ani, marca Uniunii Europene face obiectul sancțiunilor prevăzute de prezentul regulament, cu excepția cazului în care există un motiv întemeiat pentru a nu fi utilizată.

În sensul primului paragraf este considerată, de asemenea, utilizare:

[…]”

4

Articolul 41 alineatul (3) din acest regulament, care reglementează formularea unei opoziții la înregistrarea mărcii Uniunii Europene, prevede:

„Opoziția trebuie formulată în scris și motivată. […] Într‑un termen acordat de Oficiu, persoana care a formulat opoziția poate prezenta în susținerea acesteia fapte, dovezi și observații.”

5

Articolul 76 alineatul (2) din regulamentul menționat, intitulat „Examinarea din oficiu a faptelor”, prevede:

„Oficiul poate să nu ia în considerare faptele pe care părțile nu le‑au invocat sau dovezile pe care nu le‑au furnizat în timp util.”

6

Norma 15 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 2868/95 al Comisiei din 13 decembrie 1995 de punere în aplicare a Regulamentului nr. 40/94 (JO 1995, L 303, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 189), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1041/2005 al Comisiei din 29 iunie 2005 (JO 2005, L 172, p. 4, Ediție specială, 17/vol. 2, p. 71) (denumit în continuare „regulamentul de punere în aplicare”), intitulată „Actul de opoziție”, prevede:

„Actul de opoziție conține:

[…]

[…]”

7

Norma 19 din regulamentul de punere în aplicare, intitulată „Argumentarea opoziției”, prevede:

8

Sub titlul „Examinarea opoziției”, norma 20 alineatul (1) din acest regulament prevede:

„În cazul în care, până la expirarea termenului menționat la norma 19 alineatul (1), persoana care a formulat opoziția nu a dovedit existența, valabilitatea și domeniul de protecție ale mărcii sale anterioare sau ale dreptului său anterior, precum și dreptul de a depune o opoziție, opoziția este respinsă ca fiind nefondată.”

9

Potrivit normei 50 alineatul (1) al treilea paragraf din respectivul regulament:

„În cazul în care recursul este îndreptat împotriva unei hotărâri a unei divizii de opoziție, Camera își limitează examinarea recursului la faptele și probele prezentate în termenele stabilite sau specificate de divizia de opoziție, în conformitate cu regulamentul și cu prezentele norme, cu excepția cazului în care Camera consideră că ar trebui să se țină seama de fapte și probe noi sau suplimentare în temeiul articolului 74 alineatul (2) din [Regulamentul nr. 40/94, al cărui mod de redactare este identic cu cel al articolului 76 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009].”

10

Tribunalul a rezumat istoricul litigiului după cum urmează:

[…]

[…]

11

Prin cererea introductivă depusă la Tribunal la 18 decembrie 2012 (cauza T‑543/12), domnul Grau Ferrer a introdus o acțiune care urmărea anularea deciziei în litigiu.

12

În susținerea acțiunii sale, domnul Grau Ferrer a invocat trei motive, întemeiate, în primul rând, pe încălcarea articolului 75 și a articolului 76 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009 și a normei 50 din regulamentul de punere în aplicare, în al doilea rând, pe utilizarea serioasă a mărcii figurative a Uniunii Europene anterioare nr. 2087534, înregistrată de domnul Grau Ferrer la 14 iunie 2002 (denumită în continuare „marca anterioară”), și, în al treilea rând, pe riscul de confuzie între, pe de o parte, marca anterioară, precum și marca figurativă spaniolă anterioară, și, pe de altă parte, marca Uniunii Europene figurativă a cărei înregistrare a fost solicitată de domnii Rubio Ferrer.

13

Tribunalul a admis acțiunea în anulare considerând, la punctul 48 din hotărârea atacată, că camera de recurs a EUIPO omisese să își exercite puterea de apreciere și să își motiveze refuzul de a lua în considerare marca spaniolă anterioară și, la punctele 86 și 87 din hotărârea atacată, că documentele prezentate în fața camerei de recurs conțineau un semn care diferea de marca anterioară doar prin elemente neglijabile, astfel încât demonstrau o utilizare serioasă a acesteia.

14

Tribunalul a considerat inoperante sau nefondate restul motivelor invocate de domnul Grau Ferrer.

15

În consecință, Tribunalul a anulat decizia în litigiu.

16

Prin recursul formulat, EUIPO solicită Curții:

17

Niciuna dintre celelalte părți din procedură nu a prezentat un memoriu în fața Curții.

18

În susținerea recursului său, EUIPO invocă trei motive, întemeiate pe încălcarea articolului 76 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009, a normei 50 alineatul (1) al treilea paragraf din regulamentul de punere în aplicare și, respectiv, a articolului 15 alineatul (1) al doilea paragraf litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009.

19

Prin intermediul celui de al doilea motiv, care trebuie examinat în primul rând, EUIPO susține, în esență, că Tribunalul, la punctele 45-48 din hotărârea atacată, a săvârșit o eroare de drept atunci când a statuat că camera de recurs dispunea de o putere de apreciere care decurge din norma 50 alineatul (1) al treilea paragraf din regulamentul de punere în aplicare și din articolul 76 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009 „independent chiar de caracterul suplimentar sau nesuplimentar” al probei tardive și, în consecință, și în raport cu probele „noi”.

20

La punctul 45 din hotărârea atacată, Tribunalul a subliniat că jurisprudența Curții referitoare la puterea de apreciere a camerei de recurs și la motivele luării în considerare a probelor furnizate tardiv nu face distincție între elementele de probă noi și mijloacele de probă suplimentare, apoi, la punctul 46 din această hotărâre, a respins argumentul potrivit căruia camera de recurs nu putea lua în considerare în mod întemeiat elementele de probă furnizate de domnul Grau Ferrer din moment ce aceste elemente prezentau un caracter de noutate.

21

Tribunalul a statuat, în esență, la punctul 48 din hotărârea atacată, că camera de recurs dispunea de o putere de apreciere și de obligația de a‑și motiva refuzul fără să distingă probele „noi” de probele „suplimentare”.

22

EUIPO susține că această putere de apreciere și această obligație de motivare nu se referă la elementele de probă noi. În susținerea acestui argument, el scoate în evidență divergențe între diferitele versiuni lingvistice ale Hotărârii din 3 octombrie 2013, Rintisch/OAPI (C‑120/12 P, EU:C:2013:638), ale Hotărârii din 3 octombrie 2013, Rintisch/OAPI (C‑121/12 P, EU:C:2013:639), și ale Hotărârii din 3 octombrie 2013, Rintisch/OAPI (C‑122/12 P, EU:C:2013:628). Potrivit EUIPO, în temeiul articolului 42 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009 și al normei 20 alineatul (1) din regulamentul de punere în aplicare, în lipsa unei dovezi complete în fața diviziei de opoziție, opoziția este respinsă fără a fi examinată pe fond. În consecință, ar fi imposibil să se redeschidă posibilitatea formulării unei opoziții la nivelul camerei de recurs.

23

În ceea ce privește modul de redactare a normei 50 alineatul (1) al treilea paragraf din regulamentul de punere în aplicare, trebuie observat că versiunea în limba franceză a acestei dispoziții se distinge de versiunile în limbile spaniolă, germană și engleză printr‑un element esențial. Astfel, în timp ce aceste din urmă versiuni prevăd că camera de recurs nu poate lua în considerare decât fapte și probe adiționale sau complementare, versiunea în limba franceză califică aceleași fapte și probe drept „noi sau suplimentare”.

24

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, dispozițiile dreptului Uniunii trebuie interpretate și aplicate în mod uniform, în lumina versiunilor existente în toate limbile Uniunii. În caz de neconcordanță între diferitele versiuni lingvistice ale unui text din dreptul Uniunii, dispoziția în cauză trebuie să fie interpretată în funcție de economia generală și de finalitatea reglementării din care face parte (a se vedea în acest sens în special Hotărârea din 15 noiembrie 2012, Kurcums Metal, C‑558/11, EU:C:2012:721, punctul 48, și Hotărârea din 9 aprilie 2014, GSV, C‑74/13, EU:C:2014:243, punctul 27).

25

În această privință, trebuie amintit că articolul 76 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009, care constituie temeiul juridic al normei 50 din regulamentul de punere în aplicare, prevede că Oficiul poate să nu ia în considerare faptele pe care părțile nu le‑au invocat sau dovezile pe care nu le‑au furnizat în timp util.

26

Curtea a statuat că, în cazul în care nu se furnizează dovada utilizării mărcii în cauză în termenul acordat de Oficiu, respingerea opoziției trebuie pronunțată din oficiu de către acesta din urmă. În schimb, în ipoteza în care au fost prezentate elemente de probă în termenul acordat de Oficiu, prezentarea unor dovezi suplimentare rămâne posibilă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 iulie 2013, New Yorker SHK Jeans/OAPI, C‑621/11 P, EU:C:2013:484, punctele 28 și 30).

27

Astfel cum a subliniat avocatul general la punctele 55 și 57 din concluzii, aceeași interpretare a articolului 76 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009 trebuie reținută în ceea ce privește dovada existenței, a valabilității și a domeniului de protecție ale mărcii, respectiva dispoziție conținând o normă cu efect orizontal în sistemul regulamentului menționat, în sensul că aceasta se aplică indiferent de natura procedurii în cauză. Rezultă că norma 50 din regulamentul de punere în aplicare nu poate fi interpretată în sensul că extinde la probe noi puterile de apreciere ale camerelor de recurs.

28

Se impune constatarea că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept la punctele 45, 46 și 48 din hotărârea atacată declarând că camera de recurs nu și‑a exercitat puterea de apreciere de care beneficiază pentru a decide dacă trebuiau sau nu trebuiau luate în seamă probe noi.

29

Trebuie totuși amintit că rezultă dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că, în ipoteza în care motivarea unei decizii pronunțate în primă instanță relevă o încălcare a dreptului Uniunii, însă dispozitivul acesteia apare ca fiind întemeiat pentru alte motive de drept, recursul trebuie respins (a se vedea în special Hotărârea din 15 decembrie 1994, Finsider/Comisia, C‑320/92 P, EU:C:1994:414, punctul 37, Hotărârea din 16 decembrie 1999, CES/E, C‑150/98 P, EU:C:1999:616, punctul 17, și Hotărârea din 13 iulie 2000, Salzgitter/Comisia, C‑210/98 P, EU:C:2000:397, punctul 58).

30

Această situație se regăsește în speță. Astfel, Tribunalul nu a reținut numai motivul în cauză, dar s‑a întemeiat și pe faptul că camera de recurs respinsese elementul de probă în discuție fără a examina dacă putea fi considerat ca fiind „complementar”. Or, întrucât nu a procedat la această examinare, camera de recurs a încălcat efectiv articolul 76 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009, astfel cum a constatat Tribunalul.

31

În aceste condiții, întrucât celelalte motive invocate de EUIPO în susținerea recursului său nu sunt, prin urmare, susceptibile să determine anularea hotărârii atacate, este necesar să se respingă recursul în ansamblu.

32

Potrivit articolului 137 din Regulamentul de procedură al Curții, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (2) din același regulament, în hotărârea prin care se finalizează judecata se dispune cu privire la cheltuielile de judecată. Întrucât niciuna dintre celelalte părți din procedură nu a prezentat un memoriu în fața Curții, trebuie să se decidă că EUIPO suportă propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară și hotărăște: