—

pentru Kreis Warendorf, de L. Tepe, în calitate de agent;

—

pentru domnul Alo, de S. Bulut, Rechtsanwalt;

—

pentru doamna Osso, de S. Ziesemer și de K.‑S. Janutta, Rechtsanwältinnen;

—

pentru guvernul german, de T. Henze și de J. Möller, în calitate de agenți;

—

pentru guvernul elen, de M. Michelogiannaki, în calitate de agent;

—

pentru Comisia Europeană, de M. Condou‑Durande și de W. Bogensberger, în calitate de agenți,

1

Cererile de decizie preliminară se referă la interpretarea articolelor 29 și 33 din Directiva 2011/95/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate (JO L 337, p. 9).

2

Aceste cereri au fost formulate în cadrul a două litigii între, în cauza C‑443/14, Kreis Warendorf (districtul Warendorf), pe de o parte, și domnul Alo, pe de altă parte, și, în cauza C‑444/14, între doamna Osso, pe de o parte, și Region Hannover (regiunea Hanovra), pe de altă parte, în legătură cu obligația privind reședința de care sunt însoțite permisele de ședere al domnului Alo și al doamnei Osso.

3

Convenția privind statutul refugiaților, semnată la Geneva la 28 iulie 1951 [Recueil des traités des Nations unies, vol. 189, p. 150, nr. 2545 (1954)], a intrat în vigoare la 22 aprilie 1954. Ea a fost completată prin Protocolul privind statutul refugiaților, încheiat la New York la 31 ianuarie 1967, intrat în vigoare la 4 octombrie 1967 (denumită în continuare „Convenția de la Geneva”).

4

Articolul 23 din respectiva convenție, intitulat „Asistența publică”, prevede:

„Statele contractante vor acorda refugiaților având reședință regulată pe teritoriul lor același tratament în materie de asistență și securitate publică ca și cel acordat cetățenilor lor.”

5

Articolul 26 din convenția menționată, cu titlul „Libertate de circulație”, prevede:

„Fiecare stat contractant va acorda refugiaților care se găsesc în mod legal pe teritoriul său dreptul de a‑și alege locul de reședință și de a circula liber, cu rezervele instituite de reglementările aplicabile străinilor, în general, în aceleași împrejurări.”

6

Considerentele (3), (4), (6), (8), (9), (16), (23), (24), (33) și (39) ale Directivei 2011/95 sunt redactate după cum urmează:

[…]

[…]

[…]

[…]

[…]

7

Articolul 20 alineatele (1) și (2) din directiva amintită, care figurează în capitolul VII din aceasta, referitor la conținutul protecției internaționale, prevede:

„(1)   Prezentul capitol nu aduce atingere drepturilor prevăzute de Convenția de la Geneva.

(2)   Prezentul capitol se aplică atât refugiaților, cât și persoanelor eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară, cu excepția cazului în care se prevede altfel.”

8

Articolul 29 din directiva menționată, intitulat „Protecția socială”, este redactat după cum urmează:

„(1)   Statele membre se asigură că beneficiarii de protecție internațională primesc, în statul membru care a acordat protecția, aceeași asistență socială necesară ca cea prevăzută pentru resortisanții respectivului stat membru.

(2)   Prin derogare de la norma generală stabilită la alineatul (1), statele membre pot limita asistența socială acordată beneficiarilor statutului conferit prin protecție subsidiară la prestațiile de bază, care, în acest caz, vor fi acordate la același nivel și în aceleași condiții de acces aplicabile propriilor resortisanți.”

9

Articolul 32 din aceeași directivă prevede:

„(1)   Statele membre se asigură că beneficiarii de protecție internațională au acces la o locuință în condiții similare celor de care beneficiază resortisanții altor țări terțe care au reședința în mod legal pe teritoriul lor.

(2)   Statele membre, permițând practica națională de dispersare a beneficiarilor de protecție internațională, depun, în același timp, eforturi pentru a pune în aplicare politicile care vizează prevenirea discriminării beneficiarilor de protecție internațională și asigurarea de șanse egale în ceea ce privește accesul la locuință.”

10

Articolul 33 din Directiva 2011/95, intitulat „Libertatea de circulație în interiorul statului membru”, prevede:

„Statele membre permit persoanelor care beneficiază de protecție internațională să circule liber pe teritoriul lor , în aceleași condiții și cu aceleași restricții ca cele prevăzute pentru resortisanții altor țări terțe care au reședința în mod legal pe teritoriul lor.”

11

Articolul 12 din Legea privind reședința, activitatea profesională și integrarea străinilor pe teritoriul federal (Gesetz über den Aufenthalt, die Erwerbstätigkeit und die Integration von Ausländern im Bundesgebiet) din 30 iulie 2004 (BGBl. 2004 I, p. 1950), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „AufenthG”), prevede:

„(1)   Permisul de ședere se eliberează pentru teritoriul național. Nu se aduce atingere valabilității sale în ceea ce privește șederea pe teritoriul părților contractante în conformitate cu prevederile Convenției Schengen.

(2)   Viza și permisul de ședere pot fi supuse unor condiții cu ocazia eliberării sau a prelungirii lor. Acestea pot fi supuse unor obligații și a posteriori, în special unei restricții geografice.”

12

Potrivit Normelor administrative referitoare la AufenthG (Allgemeine Verwaltungsvorschrift zum AufenthG) din 26 octombrie 2009:

13

Potrivit indicațiilor cuprinse în decizia de trimitere, aceste dispoziții administrative se aplică doar resortisanților străini cărora le‑a fost acordat un permis de ședere pentru motive umanitare, politice sau care țin de dreptul internațional. Rezultă de asemenea din această decizie că, potrivit jurisprudenței instanței de trimitere, nu este permis să se impună resortisanților unor țări terțe care beneficiază de statutul de refugiat o obligație privind reședința numai pentru motivul asigurării unei repartizări adecvate a sarcinii privind ajutorul social public.

14

Domnul Alo și doamna Osso sunt resortisanți sirieni. Ei au intrat în Germania în cursul anilor 1998 și, respectiv, 2001, unde au depus fiecare, fără succes, o cerere de azil. Ulterior, au locuit în acest stat membru în temeiul unor autorizații provizorii. Acolo au beneficiat de protecție socială de la începutul procedurii de soluționare a cererii de azil.

15

Ca urmare a introducerii unor noi cereri de azil, acestora li s‑a acordat de către Oficiul Federal pentru Migrație și Refugiați (Bundesamt für Migration und Flüchtlinge) statutul conferit prin protecția subsidiară.

16

Permisele de ședere care au fost eliberate domnului Alo și doamnei Osso, prin decizia districtului Warendorf din 12 octombrie 2012 și, respectiv, prin decizia regiunii Hanovra din 5 aprilie 2012, au fost însoțite de o obligație de stabilire a reședinței în orașul Ahlen (Germania) și, respectiv, în regiunea Hanovra, cu excepția capitalei landului Saxonia Inferioară. Aceste autorități și‑au întemeiat deciziile pe punctele 12.2.5.2.1 și 12.2.5.2.2 din Normele administrative privind AufenthG.

17

Domnul Alo și doamna Osso se opun, în cele două cauze principale, obligației privind reședința care le‑a fost impusă. Acțiunile pe care le‑au formulat au fost respinse în primă instanță.

18

Apelul declarat de domnul Alo la Oberverwaltungsgericht für das Land Nordrhein Westfalen (Tribunalul Administrativ Superior al Landului Renania de Nord‑Westfalia) a fost admis. Această instanță a anulat obligația privind reședința și a considerat în esență că decizia districtului Warendorf contravine dispozițiilor articolului 28 alineatul (1) coroborate cu dispozițiile articolului 32 din Directiva 2004/83/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind standardele minime referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de protecție internațională și referitoare la conținutul protecției acordate (JO L 304, p. 12, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 52), dispoziții care corespund articolului 29 alineatul (1) și articolului 33 din Directiva 2011/95.

19

În schimb, Niedersächsisches Oberverwaltungsgericht (Tribunalul Administrativ Superior al Landului Saxonia Inferioară) a respins apelul declarat de doamna Osso. Această instanță a apreciat printre altele că decizia atacată era conformă cu textele aplicabile ca urmare a perceperii anumitor prestații sociale de către doamna Osso. Pe de altă parte, a considerat că respectiva decizie nu contravine dreptului internațional sau dreptului Uniunii.

20

Bundesverwaltungsgericht (Curtea Administrativă Federală) a fost ulterior sesizată cu recursuri declarate de districtul Warendorf și, respectiv, de doamna Osso împotriva hotărârilor pronunțate de Oberverwaltungsgericht für das Land Nordrhein Westfalen (Tribunalul Administrativ Superior al Landului Renania de Nord‑Westfalia) și, respectiv, de Niedersächsisches Oberverwaltungsgericht (Tribunalul Administrativ Superior al Landului Saxonia Inferioară).

21

În aceste condiții, Bundesverwaltungsgericht (Curtea Administrativă Federală) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare, care sunt formulate în termeni identici în cauzele C‑443/14 și C‑444/14:

22

Prin intermediul primei întrebări formulate în fiecare dintre cauzele principale, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 33 din Directiva 2011/95 trebuie interpretat în sensul că o obligație privind reședința impusă unui beneficiar al statutului conferit prin protecția subsidiară, precum cele în discuție în litigiile principale, constituie o restricție privind libertatea de circulație garantată la articolul respectiv, chiar și în cazul în care această măsură nu interzice beneficiarului menționat să se deplaseze liber pe teritoriul statului membru care a acordat această protecție și să aibă reședința în mod temporar pe teritoriul amintit în afara locului desemnat prin obligația privind reședința.

23

Potrivit articolului 33 din Directiva 2011/95, statele membre permit beneficiarilor unei protecții internaționale să circule liber pe teritoriul lor, în aceleași condiții și cu aceleași restricții ca cele prevăzute pentru resortisanții altor țări terțe care au reședința în mod legal pe teritoriul lor.

24

Textul articolului respectiv nu permite, prin el însuși, să se stabilească dacă acesta implică numai că beneficiarii unei protecții internaționale trebuie să se poată deplasa liber pe teritoriul statului membru care a acordat protecția amintită sau dacă acesta semnifică și că beneficiarii menționați trebuie să poată alege locul reședinței lor pe acest teritoriu.

25

Împrejurarea că articolul 33 din Directiva 2011/95 este intitulat „Libertatea de circulație” nu poate fi suficientă pentru a disipa ambiguitățile care rezultă din textul acestuia. Astfel, după cum a arătat avocatul general la punctul 34 din concluzii, utilizarea expresiei respective în dreptul Uniunii nu este univocă, în măsura în care anumite dispoziții ale acestui drept fac în mod explicit distincție între libertatea de circulație și libertatea de alegere a locului de reședință, în timp ce altele folosesc expresia „libertate de circulație” într‑un sens care acoperă și dreptul de alegere a locului de reședință.

26

În plus, deși în versiunea în limba germană a Directivei 2011/95 titlul articolului 33 din aceasta, și anume „Freizügigkeit innerhalb eines Mitgliedstaats”, s‑ar putea interpreta ca indicând că libertatea de circulație pe care o consacră acest articol cuprinde dreptul de alegere a locului de reședință, alte versiuni lingvistice ale directivei menționate, în special versiunile în limbile spaniolă, daneză, engleză, franceză și italiană, nu susțin o astfel de interpretare.

27

Or, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, formularea utilizată în una dintre versiunile lingvistice ale unei dispoziții din dreptul Uniunii nu poate constitui singurul temei pentru interpretarea acestei dispoziții și nici nu se poate atribui respectivei formulări un caracter prioritar în raport cu celelalte versiuni lingvistice. Astfel, dispozițiile dreptului Uniunii trebuie interpretate și aplicate în mod uniform, în lumina versiunilor existente în toate limbile Uniunii. În caz de neconcordanță între diferitele versiuni lingvistice ale unui text din dreptul Uniunii, dispoziția în cauză trebuie să fie interpretată în raport cu economia generală și cu finalitatea reglementării din care face parte (Hotărârea GSV, C‑74/13, EU:C:2014:243, punctul 27 și jurisprudența citată).

28

În această privință, trebuie arătat că reiese din considerentele (4), (23) și (24) ale Directivei 2011/95 că Convenția de la Geneva constituie elementul‑cheie al sistemului juridic internațional de protecție a refugiaților, iar dispozițiile acestei directive privind condițiile de acordare a statutului de refugiat, precum și conținutul acestuia din urmă au fost adoptate pentru a ajuta autoritățile competente ale statelor membre să aplice această convenție întemeindu‑se pe noțiuni și pe criterii comune (a se vedea prin analogie Hotărârea Abed El Karem El Kott și alții, C‑364/11, EU:C:2012:826, punctul 42).

29

Prin urmare, dispozițiile respectivei directive trebuie interpretate în lumina economiei generale și a finalității acesteia, cu respectarea Convenției de la Geneva și a celorlalte tratate relevante menționate la articolul 78 alineatul (1) TFUE. Astfel cum rezultă din considerentul (16) al Directivei 2011/95, această interpretare trebuie efectuată și cu respectarea drepturilor recunoscute de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (a se vedea prin analogie Hotărârea Abed El Karem El Kott și alții, C‑364/11, EU:C:2012:826, punctul 43, precum și jurisprudența citată).

30

În plus, rezultă din considerentul (3) al Directivei 2011/95 că, inspirându‑se din concluziile Consiliului European de la Tampere, legiuitorul Uniunii a intenționat să acționeze astfel încât sistemul european de azil la a cărui definire contribuie această directivă să fie fondat pe punerea integrală și globală în aplicare a Convenției de la Geneva.

31

Aceste considerații sunt relevante, în principiu, în măsura în care se raportează la Convenția de la Geneva, numai în ceea ce privește condițiile de acordare a statutului de refugiat, precum și conținutul acestuia din urmă, întrucât sistemul prevăzut de convenția amintită se aplică doar refugiaților, iar nu beneficiarilor statutului conferit prin protecția subsidiară, această protecție având ca obiect, după cum reiese din considerentele (6) și (33) ale Directivei 2011/95, completarea protecției refugiaților consacrate de convenția menționată (a se vedea în acest sens Hotărârea Diakité, C‑285/12, EU:C:2014:39, punctul 33, și Hotărârea N., C‑604/12, EU:C:2014:302, punctul 31).

32

Cu toate acestea, considerentele (8), (9) și (39) ale Directivei 2011/95 arată că legiuitorul Uniunii, răspunzând la invitația Programului de la Stockholm, a intenționat să instituie un statut uniform în favoarea ansamblului beneficiarilor unei protecții internaționale și, în consecință, a ales să acorde beneficiarilor statutului conferit prin protecția subsidiară aceleași drepturi și avantaje cu cele de care beneficiază refugiații, cu excepția derogărilor necesare și justificate obiectiv.

33

Astfel, capitolul VII din directiva amintită, referitor la conținutul protecției internaționale, se aplică, în temeiul articolului 20 alineatul (2) din aceasta, atât refugiaților, cât și beneficiarilor statutului conferit prin protecția subsidiară, cu excepția cazului în care se prevede altfel.

34

Deși unele dintre articolele din capitolul respectiv cuprind o asemenea mențiune, trebuie să se constate că nu aceasta este situația în cazul articolului 33 din Directiva 2011/95. Acest articol precizează, dimpotrivă, că libertatea „de circulație” pe care o consacră este garantată „persoanelor care beneficiază de protecție internațională”, ceea ce presupune că refugiații și beneficiarii statutului conferit prin protecția subsidiară sunt, în această privință, supuși aceluiași regim.

35

Or, articolul 26 din Convenția de la Geneva, care garantează refugiaților beneficiul libertății de circulație, prevede expres că această libertate cuprinde nu numai dreptul de a circula liber pe teritoriul statului care a acordat statutul de refugiat, ci și dreptul de a‑și alege locul de reședință pe respectivul teritoriu. Niciun element nu arată că legiuitorul Uniunii ar fi ales să nu reia, în Directiva 2011/95, decât pe primul dintre aceste drepturi, iar nu și pe cel de al doilea.

36

În aceste condiții, a interpreta articolul 33 din directiva menționată în sensul că nu conferă beneficiarilor statutului conferit prin protecția subsidiară dreptul de a‑și alege locul de reședință pe teritoriul statului membru care a acordat această protecție ar implica faptul că dreptul respectiv nu ar fi garantat decât refugiaților și ar crea astfel, în pofida lipsei unei mențiuni explicite în acest scop în directiva respectivă, o distincție, contrară obiectivului amintit la punctele 32 și 33 din prezenta hotărâre, între conținutul protecției asigurate în această privință, pe de o parte, refugiaților și, pe de altă parte, beneficiarilor statutului conferit prin protecția subsidiară.

37

Prin urmare, articolul 33 din aceeași directivă trebuie interpretat în sensul că impune statelor membre să permită beneficiarilor unei protecții internaționale atât să se poată deplasa liber pe teritoriul statului membru care a acordat această protecție, cât și să își poată alege locul de reședință pe respectivul teritoriu.

38

Precizarea care figurează la articolul 32 alineatul (2) din Directiva 2011/95 potrivit căreia practica națională de dispersare a beneficiarilor de protecție internațională este permisă nu poate repune în discuție această concluzie.

39

Astfel, precizarea menționată trebuie înțeleasă, din perspectiva obiectului acestui articol, ca vizând numai să permită statelor membre să includă o asemenea practică în politica lor privind accesul la locuință.

40

Având în vedere cele ce precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare formulată în fiecare dintre cauzele principale că articolul 33 din Directiva 2011/95 trebuie interpretat în sensul că o obligație privind reședința impusă unui beneficiar al statutului conferit prin protecția subsidiară, precum cele în discuție în litigiile principale, constituie o restricție privind libertatea de circulație garantată la articolul respectiv, chiar și în cazul în care această măsură nu interzice beneficiarului menționat să se deplaseze liber pe teritoriul statului membru care a acordat această protecție și să aibă reședința în mod temporar pe teritoriul amintit în afara locului desemnat prin obligația privind reședința.

41

Prin intermediul celei de a doua întrebări formulate în fiecare dintre cauzele principale, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolele 29 și 33 din Directiva 2011/95 trebuie interpretate în sensul că se opun impunerii unei obligații privind reședința, precum cele în discuție în litigiile principale, unui beneficiar al statutului conferit prin protecția subsidiară care percepe anumite prestații sociale specifice, în vederea realizării unei repartizări adecvate a sarcinii care decurge din plata acestor prestații între diferitele instituții competente în materie.

42

În ceea ce privește articolul 33 din directiva menționată, deși din răspunsul dat la prima întrebare rezultă că impunerea unei obligații privind reședința precum cea în discuție în litigiile principale constituie o restricție privind libertatea de circulație garantată prin acest articol, trebuie arătat totuși că articolul amintit tolerează anumite restricții în ceea ce privește libertatea respectivă.

43

Cu toate acestea, articolul 33 din Directiva 2011/95 precizează că dreptul beneficiarilor de protecție internațională de a circula liber trebuie exercitat în aceleași condiții și cu aceleași restricții ca cele care sunt prevăzute pentru resortisanții altor țări terțe care au reședința în mod legal pe teritoriul statului membru care a acordat respectiva protecție.

44

Articolul 26 din Convenția de la Geneva, care, având în vedere considerațiile care figurează la punctele 28-37 din prezenta hotărâre, este relevant pentru stabilirea domeniului de aplicare al liberei circulații a beneficiarilor statutului conferit prin protecția subsidiară, prevede, în ceea ce îl privește, că libertatea de circulație este acordată refugiaților cu rezervele instituite de reglementările aplicabile străinilor, în general, în aceleași împrejurări.

45

În consecință, în temeiul articolului 33 din Directiva 2011/95, beneficiarii statutului conferit prin protecția subsidiară nu pot fi supuși, în principiu, în ceea ce privește alegerea locului de reședință, unui regim mai restrictiv decât cel aplicabil celorlalți resortisanți ai unor țări terțe care au reședința în mod legal în statul membru care a acordat această protecție.

46

Or, reiese din decizia de trimitere că o obligație privind reședința este impusă, în vederea realizării unei repartizări adecvate a sarcinii care decurge din plata anumitor prestații sociale specifice (denumite în continuare „ajutorul social”) între diferitele instituții competente în materie, acelor resortisanți ai unor țări terțe, pe de o parte, a căror ședere este autorizată pentru motive umanitare, politice sau care țin de dreptul internațional, cu excepția refugiaților, și, pe de altă parte, care primesc ajutor social.

47

Așadar, reglementarea națională în discuție în litigiile principale supune, în această privință, beneficiarii statutului conferit prin protecția subsidiară unui regim mai restrictiv decât cel aplicabil, în general, refugiaților și resortisanților unor țări terțe care au reședința în mod legal pe teritoriul german pentru alte motive decât cele umanitare, politice sau care țin de dreptul internațional.

48

În ceea ce privește articolul 29 din Directiva 2011/95, trebuie arătat că alineatul (1) al acest articol stabilește o normă generală potrivit căreia beneficiarii unei protecții internaționale primesc, în statul membru care a acordat respectiva protecție, aceeași asistență socială ca cea prevăzută pentru resortisanții acestui stat membru. Norma menționată implică printre altele că accesul acestor beneficiari la asistența socială nu trebuie să fie supus îndeplinirii unor condiții care nu ar fi impuse resortisanților statului membru care a acordat protecția amintită.

49

Articolul 29 alineatul (2) din aceeași directivă prevede că statele membre pot deroga de la norma menționată limitând la prestațiile de bază asistența socială acordată beneficiarilor statutului conferit prin protecția subsidiară. Cu toate acestea, rezultă cu claritate din dispoziția respectivă că, în cazul în care un stat membru decide să deroge de la aceeași normă, aceste prestații de bază trebuie acordate în aceleași condiții de acces ca cele aplicabile resortisanților respectivului stat membru.

50

Rezultă că, în ambele ipoteze vizate la articolul 29 din Directiva 2011/95, condițiile privind accesul beneficiarilor statutului conferit prin protecția subsidiară la asistența socială care le este oferită de statul membru care a acordat această protecție trebuie să fie aceleași ca cele care se aplică acordării asistenței menționate resortisanților respectivului stat membru.

51

Articolul 23 din Convenția de la Geneva, care, având în vedere considerațiile care figurează la punctele 28-37 din prezenta hotărâre, este relevant pentru interpretarea articolului 29 alineatul (1) din Directiva 2011/95, confirmă această analiză, întrucât precizează că statele contractante vor acorda refugiaților care au reședința în mod legal pe teritoriul lor același tratament în materie de asistență și de securitate publică ca cel acordat cetățenilor lor.

52

Or, rezultă din considerațiile care figurează la punctul 46 din prezenta hotărâre că obligații privind reședința precum cele în discuție în litigiile principale sunt impuse beneficiarilor statutului conferit prin protecția subsidiară, din moment ce aceștia primesc ajutor social.

53

Contrar resortisanților germani cărora nu le este aplicabilă o astfel de obligație privind reședința, un beneficiar al statutului conferit prin protecția subsidiară nu va putea avea acces, în consecință, la ajutor social decât dacă acceptă impunerea unei obligații privind reședința.

54

În aceste condiții, o reglementare națională ar putea prevedea în mod valabil impunerea unei obligații privind reședința beneficiarilor statutului conferit prin protecția subsidiară, fără a impune o astfel de măsură refugiaților, resortisanților unor țări terțe care au reședința în mod legal pe teritoriul statului membru în cauză pentru alte motive decât cele umanitare, politice sau care țin de dreptul internațional și resortisanților acestui stat membru în cazul în care aceste categorii nu se află într‑o situație obiectiv comparabilă în raport cu obiectivul urmărit de reglementarea respectivă.

55

În această privință, trebuie arătat totuși că acordarea unor prestații sociale unei anumite persoane implică, pentru instituția chemată să furnizeze aceste prestații, o sarcină, indiferent dacă persoana amintită este un beneficiar al statutului conferit prin protecția subsidiară, un refugiat, un resortisant al unei țări terțe care are reședința în mod legal pe teritoriul german pentru alte motive decât cele umanitare, politice sau care țin de dreptul internațional sau un resortisant german. Deplasarea unor persoane care beneficiază de prestațiile menționate sau concentrarea lor inegală pe teritoriul statului membru în cauză este deci susceptibilă să implice o repartizare inadecvată a acestei sarcini între diferitele instituții competente în materie, fără ca eventuala calitate de beneficiar al statutului conferit prin protecția subsidiară a acestor persoane să prezinte o relevanță specială în această privință.

56

Rezultă din cele ce precedă că trebuie să se răspundă la cea de a doua întrebare formulată în fiecare dintre cauzele principale că articolele 29 și 33 din Directiva 2011/95 trebuie interpretate în sensul că se opun impunerii unei obligații privind reședința, precum cele în discuție în litigiile principale, unui beneficiar al statutului conferit prin protecția subsidiară care percepe anumite prestații sociale specifice, în vederea realizării unei repartizări adecvate a sarcinii care decurge din plata acestor prestații între diferitele instituții competente în materie, atunci când reglementarea națională aplicabilă nu prevede impunerea unei astfel de măsuri refugiaților, resortisanților unor țări terțe care au reședința în mod legal pe teritoriul statului membru în cauză pentru alte motive decât cele umanitare, politice sau care țin de dreptul internațional și resortisanților acestui stat membru care percep prestațiile menționate.

57

Prin intermediul celei de a treia întrebări formulate în fiecare dintre cauzele principale, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 29 și/sau 33 din Directiva 2011/95 trebuie interpretate în sensul că se opun impunerii unei obligații privind reședința, precum cele în discuție în litigiile principale, unui beneficiar al statutului conferit prin protecția subsidiară care percepe anumite prestații sociale specifice, cu obiectivul facilitării integrării resortisanților unor țări terțe în statul membru care a acordat această protecție.

58

Din decizia de trimitere reiese că, având ca justificare obiectivul menționat la punctul anterior, obligația privind reședința prevăzută de dreptul german vizează, pe de o parte, să evite concentrarea unor resortisanți ai unor țări terțe care primesc ajutor social pe anumite teritorii și apariția unor focare de tensiune socială care implică efecte negative asupra integrării lor și, pe de altă parte, să lege resortisanții unor țări terțe care prezintă nevoi speciale de integrare de un anumit loc de reședință pentru ca aceștia să poată beneficia de serviciile de ajutor în materie de integrare existente acolo.

59

În această privință, trebuie constatat că articolul 29 din Directiva 2011/95 nu este relevant în cadrul examinării celei de a treia întrebări, întrucât beneficiarii statutului conferit prin protecția subsidiară și resortisanții germani nu se află într‑o situație comparabilă, în raport cu obiectivul privind facilitarea integrării resortisanților unor țări terțe.

60

În ceea ce privește articolul 33 din directiva menționată, reiese din indicațiile care figurează la punctele 12 și 13 din prezenta hotărâre că reglementarea națională în discuție în litigiile principale impune beneficiarilor statutului conferit prin protecția subsidiară care primesc ajutor social un tratament diferit de cel aplicabil, în general, resortisanților unor țări terțe care au reședința în mod legal pe teritoriul german pentru alte motive decât cele umanitare, politice sau care țin de dreptul internațional și resortisanților germani.

61

Or, decurge din considerațiile care figurează la punctul 54 din prezenta hotărâre că articolul 33 din Directiva 2011/95 nu se opune impunerii, printr‑o astfel de reglementare, a unei obligații privind reședința unui beneficiar al statutului conferit prin protecția subsidiară care primește ajutor social decât în cazul în care beneficiarii statutului conferit prin protecția subsidiară se află într‑o situație obiectiv comparabilă, în raport cu obiectivul urmărit de reglementarea respectivă, cu cea a resortisanților unor țări terțe care au reședința în mod legal pe teritoriul german pentru alte motive decât cele umanitare, politice sau care țin de dreptul internațional.

62

În consecință, instanța de trimitere va avea sarcina de a verifica dacă împrejurarea că un resortisant al unei țări terțe care primește ajutor social este beneficiarul protecției internaționale, în speță subsidiare, implică faptul că el se va confrunta cu dificultăți mai mari de integrare decât un alt resortisant al unei țări terțe care are reședința în mod legal în Germania și care primește ajutor social.

63

Aceasta ar putea fi situația în special în cazul în care, ca urmare a normei naționale menționate de instanța de trimitere potrivit căreia șederea resortisanților unor țări terțe care au reședința în mod legal în Germania pentru alte motive decât cele umanitare, politice sau care țin de dreptul internațional este în general supusă condiției ca aceștia să fie în măsură să se întrețină singuri, resortisanții respectivi nu ar putea beneficia de ajutor social decât după o ședere legală neîntreruptă de o anumită durată pe teritoriul statului membru gazdă. Astfel, o asemenea ședere ar putea permite să se prezume că resortisanții unor țări terțe în cauză sunt suficient de integrați în acest stat membru, în așa fel încât nu s‑ar afla într‑o situație comparabilă cu cea a beneficiarilor protecției internaționale în raport cu obiectivul facilitării integrării resortisanților unor țări terțe.

64

Rezultă din cele ce precedă că trebuie să se răspundă la cea de a treia întrebare formulată în fiecare dintre cauzele principale că articolul 33 din Directiva 2011/95 trebuie interpretat în sensul că nu se opune impunerii unei obligații privind reședința, precum cele în discuție în litigiile principale, unui beneficiar al statutului conferit prin protecția subsidiară care percepe anumite prestații sociale specifice, cu obiectivul facilitării integrării resortisanților unor țări terțe în statul membru care a acordat această protecție, atunci când reglementarea națională aplicabilă nu prevede impunerea unei astfel de măsuri resortisanților unor țări terțe care au reședința în mod legal în acest stat membru pentru alte motive decât cele umanitare, politice sau care țin de dreptul internațional ce percep prestațiile menționate, în cazul în care beneficiarii statutului conferit prin protecția subsidiară nu se află într‑o situație obiectiv comparabilă, în raport cu obiectivul amintit, cu cea a resortisanților unor țări terțe care au reședința în mod legal pe teritoriul statului membru în cauză pentru alte motive decât cele umanitare, politice sau care țin de dreptul internațional, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere.

65

Întrucât, în privința părților din litigiile principale, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară: