1. 

Republica Cehă contestă neîndeplinirea imputată de Comisie și afirmă că articolele 34 TFUE și 36 TFUE nu interzic practica administrativă a oficiului său național de marcare, deoarece mărcile WaarborgHolland sunt aplicate atât în Țările de Jos, cât și în unități situate în țări terțe (China și Thailanda).

2. 

Până în prezent, Curtea a stabilit o jurisprudență consolidată cu privire la recunoașterea reciprocă a mărcilor naționale ale statelor membre. Noutatea prezentei acțiuni constă în faptul că trebuie să se stabilească dacă această jurisprudență este aplicabilă, de asemenea, articolelor din metale prețioase care provin din țări terțe și sunt importate și puse în liberă circulație în Uniunea Europeană, prin aplicarea mărcii de garanție a Oficiului de marcare olandez WaarborgHolland, ștanțată în aceste țări terțe.

3. 

Este adevărat că punerea în liberă circulație implică asimilarea produselor provenite din afara Uniunii cu mărfurile intracomunitare. Totuși, este posibil ca această asimilare să nu fie suficientă pentru a obține recunoașterea reciprocă: comercializarea anterioară a produsului într‑un stat membru, în conformitate cu reglementările sale naționale, este o condiție necesară pentru ca un alt stat membru (cel de destinație) să accepte echivalența și să nu impună aplicarea propriilor standarde. În prezenta cauză, este necesar să se determine în ce măsură și în ce împrejurări se impune o clarificare suplimentară cu privire la această condiție.

4.

La 30 septembrie 2011, Comisia a transmis Republicii Cehe o cerere prin care solicita explicații cu privire la refuzul acesteia de a recunoaște mărcile olandeze, în special pe cele ale oficiului WaarborgHolland.

5.

Prin răspunsul formulat la 30 noiembrie 2011, Republica Cehă a admis că nu recunoaște respectivele mărci olandeze și că, în opinia sa, aceasta reprezintă o problemă privind libera prestare a serviciilor, iar nu libera circulație a mărfurilor. Potrivit guvernului ceh, refuzul era justificat de imposibilitatea de a distinge între produsele marcate cu mărcile WaarborgHolland în Țările de Jos și cele marcate în țări terțe și importate ulterior pe teritoriul Uniunii.

6.

Nefiind convinsă de explicațiile autorităților cehe, Comisia a transmis Republicii Cehe un aviz motivat, la 30 mai 2013, prin care arăta că dispozițiile TFUE privind libera circulație a mărfurilor se aplică produselor puse în liberă circulație pe teritoriul vamal al Uniunii și, prin urmare, celor provenite din țări terțe și importate într‑un stat membru, în conformitate cu articolul 29 TFUE. Comisia i‑a acordat Republicii Cehe un termen de două luni în care să își revizuiască comportamentul, astfel încât acesta să fie conform cu articolul 34 TFUE.

7.

Prin răspunsul din 23 iulie 2013, Republica Cehă și‑a menținut poziția și a insistat asupra faptului că respingerea comercializării articolelor din metale prețioase ștanțate cu mărcile WaarborgHolland era justificată de necesitatea de a‑și proteja consumatorii.

8.

La 20 noiembrie 2014, ca urmare a poziției Republicii Cehe, Comisia a formulat prezenta acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor, susținând abordarea prezentată în cadrul procedurii preliminare. Prin memoriul în apărare, Republica Cehă și‑a menținut poziția invocată în fața Comisiei.

9.

Prin scrisoarea din 26 februarie 2015, Franța a solicitat Președintelui Curții să îi permită să intervină în cadrul acțiunii, în sprijinul tezei susținute de Republica Cehă. La 9 aprilie 2015, grefa Curții a notificat Franța cu privire la admiterea cererii sale, în conformitate cu articolul 130 din Regulamentul de procedură, iar la 26 mai 2015, aceasta din urmă și‑a prezentat memoriul în intervenție.

10.

Prin memoriile în replică și în duplică, precum și în cadrul ședinței desfășurate în fața Curții la 17 februarie 2016, atât Comisia, cât și Republica Cehă și‑au menținut pozițiile contradictorii.

11.

În opinia Republicii Cehe, acțiunea este în parte inadmisibilă, deoarece Comisia i‑a imputat o neîndeplinire a obligațiilor în mod vag și neclar, făcând trimitere la refuzul recunoașterii „anumitor mărci olandeze” și „în special, a mărcilor WaarborgHolland”, în timp ce în faza precontencioasă și în cererea de sesizare s‑a referit doar la mărcile WaarborgHolland, nemenționând nicio altă marcă. Prin urmare, acțiunea ar trebui să se limiteze la acest din urmă comportament al autorităților cehe.

12.

Comisia s‑a opus excepției de inadmisibilitate parțială, susținând că nu a extins obiectul acțiunii, întrucât în cursul procedurii precontencioase (în special, în avizul motivat) i‑a imputat Republicii Cehe o încălcare a articolului 34 TFUE pentru motivul că nu a recunoscut „anumite mărci olandeze”.

13.

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, într‑o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor, cererea de sesizare trebuie să conțină obiectul litigiului, precum și expunerea sumară a motivelor invocate pentru a permite pârâtului să își pregătească apărarea, iar Curții, să își exercite controlul. Din cele arătate rezultă că elementele esențiale de fapt și de drept pe care se întemeiază o acțiune trebuie să reiasă în mod coerent și comprehensibil din chiar textul cererii introductive, iar concluziile acesteia din urmă trebuie să fie formulate în mod neechivoc, astfel încât Curtea să nu se pronunțe ultra petita sau să nu omită să se pronunțe asupra unei obiecții.

14.

Curtea a considerat de asemenea că, în cadrul unei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor, Comisia trebuie să prezinte motivele în mod coerent și precis pentru a permite statului membru și Curții să determine cu exactitate întinderea încălcării dreptului Uniunii imputate. Această condiție permite ca statul să poată invoca în mod util mijloacele sale de apărare, iar Curtea să poată verifica existența pretinsei neîndepliniri a obligațiilor ( 2 ).

15.

În lumina acestor cerințe, considerăm că argumentul Republicii Cehe este întemeiat și se impune constatarea inadmisibilității parțiale a acțiunii introduse de Comisie. Delimitarea obiectului neîndeplinirii este inexactă sub aspectul refuzului autorităților cehe de a recunoaște „anumite mărci olandeze”, iar Comisia menționează doar – prezentând informații în acest sens – articolele marcate de oficiul WaarborgHolland, cu sediul în Gouda, acesta fiind singurul care și‑a mutat activitatea în țări terțe (în concret, în China și în Thailanda).

16.

Comisia nu a furnizat niciun indiciu privind refuzul recunoașterii de către autoritățile cehe a mărcii aplicate de celălalt oficiu olandez (Edelmetaal Waarborg Nederland B.V., cu sediul în Joure). În plus, Republica Cehă susține, fără să fie contrazisă de Comisie, că impune aplicarea mărcii cehe doar pe articolele din metale prețioase marcate cu marca WaarborgHolland.

17.

Cu toate că există o anumită concordanță între acțiunile Comisiei din faza precontencioasă și din cea desfășurată în fața Curții, considerăm că faptele imputate de Comisie Republicii Cehe cu privire la refuzul recunoașterii altor mărci olandeze decât cele ale WaarborgHolland sunt imprecise. Prin urmare, se impune constatarea inadmisibilității parțiale a acțiunii Comisiei în ceea ce privește respectivele mărci și declararea admisibilității acesteia sub aspectul nerecunoașterii de către autoritățile cehe a articolelor din metale prețioase ștanțate cu mărci WaarborgHolland.

18.

Înainte de a analiza neîndeplinirea imputată de Comisie Republicii Cehe, este oportun să prezentăm anumite specificități ale reglementării juridice, la nivelul Uniunii Europene și la nivel internațional, cu privire la comercializarea articolelor din metale prețioase.

19.

Comercializarea acestor articole constituie unul dintre domeniile în care barierele tehnice (generate de existența unor reglementări diferite în statele membre ale Uniunii) nu au putut fi eliminate prin armonizarea legislațiilor. Având în vedere eșecul propunerilor succesive ale Comisiei ( 3 ), Curtea a aplicat în jurisprudența sa tehnica juridică a recunoașterii reciproce, pe care a propus‑o chiar Comisia, ca alternativă la lipsa armonizării ( 4 ).

20.

Motivul pentru care încă nu există o piață internă adevărată a articolelor din metale prețioase, în care acestea să circule liber, constă în faptul că foarte multe state membre se bazează pe oficiile naționale de marcare, ce aplică diferite marcaje și mărci în vederea garantării originii și a titlului acestora ( 5 ). Mărcile respective au scopul de proteja consumatorii, de a preveni fraudele și de a asigura loialitatea tranzacțiilor comerciale.

21.

Reglementările naționale cu privire la articolele din metale prețioase sunt foarte eterogene. Există 15 state membre (printre care Republica Cehă și Țările de Jos) care au introdus un sistem de marcare obligatoriu, aflat în sarcina oficiului național de marcare autorizat, pentru a indica faptul că produsul a fost verificat în mod satisfăcător. Șapte state membre au un sistem de marcare opțional, iar în alte cinci state nu există niciun astfel de sistem.

22.

Majoritatea barierelor tehnice în calea comercializării acestor obiecte sunt generate de existența unei proceduri de control al produsului de către un oficiu de marcare autorizat („assay office”) înainte de introducerea sa pe piața națională, precum și de impunerea unui marcaj obligatoriu ( 6 ), denumit marcă, ce indică fabricantul, natura metalului și titlul său. Cele mai comune mărci sunt următoarele:

23.

Având în vedere barierele tehnice care creează divergențe între normele naționale referitoare la mărcile articolelor din metale prețioase, Curtea a aplicat în această materie jurisprudența sa privind articolele 34-36 TFUE, făcând referire în special la obligația recunoașterii reciproce a mărcilor echivalente.

24.

Raționamentul Curții a fost prezentat în mod clar în Hotărârile Robertson și alții, Houtwiper, Comisia/Irlanda și Juvelta ( 9 ), care vizau comerțul intracomunitar cu aceste mărfuri. Reglementările naționale constituie măsuri cu efect echivalent la import (prin urmare, contrare articolului 34 TFUE) în cazul în care impun în privința produselor importate din alte state membre, în care au fost marcate și comercializate în mod legal, obligația de a obține o nouă marcă în statul de destinație, întrucât această cerință face ca importurile intracomunitare ale articolelor respective să fie mai dificile și mai scumpe.

25.

Cu toate acestea, Curtea a acceptat că, în lipsa unei armonizări efectuate de Uniune, cerința aplicării mărcii de garanție naționale și nerecunoașterea mărcii statului de origine pot fi justificate de cerințele imperative privind protecția consumatorilor și loialitatea tranzacțiilor comerciale, dezvoltate începând cu Hotărârea Cassis de Dijon ( 10 ). Marca de garanție are rolul de a garanta că consumatorul nu este indus în eroare, având în vedere faptul că acesta nu poate stabili cu ochiul liber, prin atingere sau prin cântărire titlul exact al unui articol din metale prețioase ( 11 ). Conform vechiului proverb, „nu tot ce strălucește este aur”.

26.

Or, cerința privind marca de garanție a statului de destinație nu poate fi impusă dacă articolul importat din alt stat membru a fost ștanțat cu o marcă ce conține indicații – indiferent de forma acesteia – echivalente cu cele impuse în statul membru de import și inteligibile pentru consumatorii statului respectiv ( 12 ). Prin urmare, această cerință necesită o aplicare specifică a principiului recunoașterii reciproce a reglementărilor comerciale naționale echivalente, la care Curtea a apelat în mod frecvent, ca alternativă la lipsa unei armonizări a legislațiilor, în vederea eliminării barierelor tehnice din calea comerțului intracomunitar.

27.

În ceea ce privește comerțul (cu obiecte din metale prețioase) dintre Uniune și țări terțe, există foarte puține norme aplicabile, iar existența barierelor tehnice este chiar mai mare decât pe piața intracomunitară, din cauza diversității mari a regimurilor juridice naționale. În mod logic, acest comerț intră sub incidența reglementării generale a Organizației Mondiale a Comerțului și, în special, a GATT și a Acordului privind barierele tehnice în calea comerțului ( 13 ). În contextul politicii comerciale comune, Uniunea nu a încheiat acorduri și nici nu a introdus în tratatele încheiate cu țări terțe dispoziții cu privire la circulația articolelor din metale prețioase.

28.

Prin Convenția privind analiza și marcarea articolelor din metale prețioase, semnată la Viena la 15 noiembrie 1972, care a intrat în vigoare în anul 1975 și la care sunt parte 16 state membre ale Uniunii, pe lângă Elveția, Norvegia și Israel (denumită în continuare „Convenția de la Viena”) ( 14 ) s‑a încercat eliminarea barierelor tehnice din calea comerțului internațional cu aceste articole. În ceea ce privește Republica Cehă, această convenție este în vigoare din anul 1994, iar în cazul Țărilor de Jos, din anul 1999.

29.

Convenția de la Viena a efectuat o armonizare minimă a normelor aplicabile mărcilor, pentru a favoriza recunoașterea lor reciprocă între țările care sunt parte la aceasta. Oficiile naționale de marcare desemnate în temeiul convenției pot ștanța marca comună de control pe articole din aur, argint și platină, după verificarea titlului acestora în conformitate cu metodele de testare aprobate. Fiecare stat semnatar al convenției permite importul pe teritoriul său al produselor pe care s‑a aplicat marca comună de control ( 15 ) fără testare și marcare suplimentară. Marcarea articolelor cu marca comună de control se desfășoară în mod voluntar, iar exportatorul are posibilitatea de a solicita această marcă oficiului său național de marcare sau de a trimite articolele fără marca respectivă în statul importator, care o va aplica doar dacă acestea respectă legislația sa națională și convenția. Articolele pe care s‑a aplicat marca comună de control, precum și celelalte trei mărci prevăzute de convenție sunt acceptate de statele semnatare fără testare și marcare suplimentară.

30.

Reticența anumitor state europene (în special a celor care au oficii de marcare cu o existență îndelungată, cu tradiție și cu experiență) privind aderarea la Convenția de la Viena a condus la semnarea unor tratate bilaterale de recunoaștere reciprocă a mărcilor cu țări terțe foarte active în comerțul internațional cu aceste articole ( 16 ).

31.

Comisia consideră ca practica Republicii Cehe, constând în solicitarea aplicării mărcii de garanție cehe pe articolele din metale prețioase care poartă marca WaarborgHolland constituie o măsură cu efect echivalent la import, interzisă de articolele 34-36 TFUE.

32.

În opinia Comisiei, jurisprudența Curții de Justiție privind recunoașterea mărcilor este pe deplin aplicabilă comportamentului Republicii Cehe, deoarece libertatea de circulație se aplică atât mărfurilor provenite dintr‑un stat membru, cât și celor din țările terțe, care au fost puse în liberă circulație în conformitate cu articolul 29 TFUE. Republica Cehă nu putea să recunoască mărcile de garanție ale unor state membre ale Uniunii și să ofere un tratament diferit articolelor care purtau marca WaarborgHolland, întrucât acest oficiu aplică în mod fizic marca sa în țări terțe, ulterior mutării unora dintre activitățile sale în afara Țărilor de Jos și a Uniunii.

33.

În replică, Republica Cehă susține că a acționat în conformitate cu articolul 34 TFUE, deoarece recunoașterea reciprocă a mărcilor de garanție se aplică numai în cazul mărfurilor intracomunitare și al produselor provenite din țări terțe și puse în liberă circulație în cadrul Uniunii, în cazul în care au fost deja comercializate într‑un stat membru în conformitate cu legislația sa națională. Prin urmare, articolele marcate cu mărcile WaarborgHolland în țări terțe, puse în liberă circulație în cadrul Uniunii și care nu sunt comercializate în mod legal într‑un stat membru al Uniunii nu beneficiază de recunoașterea reciprocă, deși activitatea de marcare desfășurată de WaarborgHolland în afara Uniunii este efectuată în conformitate cu legislația olandeză.

34.

În opinia noastră, nu trebuie să existe îndoieli, în primul rând, cu privire la faptul că, potrivit jurisprudenței Curții, practica administrativă a oficiului de marcare ceh este imputabilă Republicii Cehe, motiv pentru care poate fi calificată ca măsură cu efect echivalent unei restricții cantitative la import ( 17 ).

35.

În al doilea rând, nu suntem de acord cu argumentul Republicii Cehe (invocat în faza precontencioasă a procedurii) conform căruia comportamentul său trebuie analizat în lumina normelor și a jurisprudenței privind libera prestare a serviciilor. După cum a subliniat Comisia, restricțiile impuse de Republica Cehă afectează în mod direct comerțul cu articole din metale prețioase, iar nu prestarea serviciilor de marcare. Marca este aplicată pe marfă, făcând parte din aceasta, motiv pentru care practica cehă are efecte asupra liberei circulații a mărfurilor, iar nu a serviciilor. Este o practică administrativă a unui stat membru, aplicabilă fără deosebire, care afectează comercializarea unui anumit tip de marfă.

36.

În al treilea rând, considerăm că practica administrativă cehă poate fi încadrată fără dificultăți în definiția noțiunii „măsură cu efect echivalent unei restricții cantitative la import”, stabilită de jurisprudența Curții cu ocazia interpretării articolului 34 TFUE. Trebuie considerată astfel orice reglementare comercială a statelor membre de natură să constituie, în mod direct sau indirect, efectiv sau potențial, un obstacol în calea comerțului din interiorul Uniunii ( 18 ).

37.

Curtea a considerat că obstacolele în calea liberei circulații a mărfurilor care rezultă, în lipsa armonizării legislațiilor, din aplicarea la mărfuri provenite din alte state membre, unde sunt produse și comercializate în mod legal, a unor norme privind condițiile pe care trebuie să le îndeplinească aceste mărfuri, chiar dacă aceste norme sunt aplicabile fără deosebire tuturor produselor, constituie măsuri cu efect echivalent, interzise de articolul 34 TFUE, în cazul în care această aplicare nu poate fi justificată printr‑un scop de interes general de natură să prevaleze asupra cerințelor liberei circulații a mărfurilor ( 19 ).

38.

Cerința aplicării mărcii de garanție cehe pe articolele marcate cu mărcile WaarborgHolland îngreunează comercializarea lor pe teritoriul ceh, întrucât se impune ștanțarea acestora cu două mărci; în plus, este necesară plata unei contraprestații către oficiul de marcare autorizat al statului de destinație, ceea ce amână introducerea articolelor pe piață și conduce la majorarea costurilor ( 20 ).

39.

În principiu, și cu nuanțarea pe care o vom prezenta ulterior, interdicția prevăzută la articolul 34 TFUE vizează atât mărfurile care fac obiectul comerțului intracomunitar, cât și mărfurile provenite din țări terțe care se află în liberă circulație pe teritoriul Uniunii. Curtea a precizat că, în ceea ce privește libera circulație a mărfurilor în interiorul Uniunii, produsele care beneficiază de liberă circulație sunt asimilate în mod definitiv și total cu produsele originare din statele membre ( 21 ).

40.

Prin urmare, măsura adoptată de statul ceh încalcă articolul 34 TFUE în cazul în care se aplică articolelor din metale prețioase, fabricate și comercializate în Țările de Jos, care poartă marca WaarborgHolland, precum și în cazul în care se aplică acestei categorii de articole atunci când sunt fabricate în țări terțe în care sunt gravate cu marca WaarborgHolland și sunt importate și puse în liberă circulație în orice stat membru al Uniunii, înainte de a fi importate în Republica Cehă.

41.

Republica Cehă, susținută de Franța, încearcă să își justifice practica administrativă invocând cerința imperativă privind protecția consumatorilor. În plus, consideră că aceasta respectă principiul proporționalității, întrucât nu există o modalitate de diferențiere a articolelor marcate de WaarborgHolland pe teritoriul olandez de cele pe care acest oficiu a aplicat marca sa de garanție în țări terțe. Astfel cum afirmă în memoriul în apărare, Republica Cehă a încercat fără succes să stabilească, prin discuțiile purtate cu WaarborgHolland, orientări sigure pentru diferențierea celor două.

42.

După cum am arătat anterior, Curtea a acceptat că, în lipsa unei armonizări efectuate de Uniune, cerința aplicării mărcii de garanție naționale și nerecunoașterea mărcii statului de origine pot fi justificate de cerințele imperative privind protecția consumatorilor și loialitatea tranzacțiilor comerciale. Conform acestui criteriu, Republica Cehă ar putea invoca protecția consumatorilor pentru a justifica practica solicitării marcajului ceh și a respingerii mărcilor WaarborgHolland.

43.

Or, practica administrativă cehă în discuție ar fi justificată de protecția consumatorilor doar dacă ar întruni în mod cumulativ două cerințe: a) mărcile WaarborgHolland nu ar oferi o protecție echivalentă mărcilor de garanție cehe și b) practica respectivă ar respecta principiul proporționalității.

44.

În opinia Comisiei, mărcile de garanție cehe și olandeze acordă consumatorilor o protecție similară, astfel încât Republica Cehă ar trebui să admită recunoașterea reciprocă a acestora, potrivit jurisprudenței Curții ( 22 ). În realitate, autoritățile cehe nu pun sub semnul îndoielii această afirmație a Comisiei și acceptă echivalența dintre marca de garanție cehă și cea olandeză, însă numai în cazul articolelor marcate de WaarborgHolland pe teritoriul Țărilor de Jos, iar nu și în cazul celor marcate de acest oficiu în țări terțe, care au fost puse ulterior în liberă circulație în cadrul Uniunii și importate în Republica Cehă.

45.

Comisia susține că recunoașterea reciprocă a mărcilor de garanție cehe și olandeze nu poate fi exclusă ca urmare a faptului că WaarborgHolland și‑a mutat o parte dintre activitățile sale în țări terțe, deoarece autoritățile olandeze continuă să controleze această marcă în conformitate cu legislația lor națională. În acest sens, articolele marcate de WaarborgHolland pe teritoriul Țărilor de Jos și cele marcate de acest oficiu în țări terțe ar fi echivalente, odată cu punerea lor în liberă circulație în orice stat membru al Uniunii.

46.

Pe de altă parte, Republica Cehă, susținută de Franța, consideră că recunoașterea reciprocă este posibilă în ceea ce privește articolele din metale prețioase numai în cazul în care mărcile de garanție au fost aplicate pe teritoriul unui stat membru al Uniunii, iar nu și atunci când este vorba despre articole din metale prețioase marcate în țări terțe, chiar dacă marca a fost aplicată de un oficiu de marcare al unui stat membru și se prezumă că respectă legislația acestui stat. Articolele respective ar constitui mărfuri provenite din țări terțe, cărora nu li s‑ar aplica principiul recunoașterii reciproce, chiar dacă au fost puse în liberă circulație într‑un stat al Uniunii, cu excepția cazului în care sunt comercializate în acest stat, în conformitate cu legislația sa națională.

47.

În opinia noastră, acest diferend poate fi soluționat prin aplicarea principiului recunoașterii reciproce a mărcilor de garanție în funcție de situația de fapt. În primul rând, considerăm că acest principiu este pe deplin aplicabil în cazul articolelor fabricate și comercializate în mod legal în Țările de Jos și exportate ulterior în Republica Cehă. Jurisprudența Curții cu privire la recunoașterea reciprocă a mărcilor de garanție echivalente se impune în mod clar în aceste circumstanțe.

48.

În al doilea rând, acest principiu este aplicabil, de asemenea, articolelor din metale prețioase fabricate în țări terțe și marcate de WaarborgHolland cu marca de garanție olandeză în oficiile sale din China și din Thailanda, care au fost importate și puse în liberă circulație în cadrul Uniunii în mod succesiv și comercializate legal în Țările de Jos, iar ulterior au fost exportate în Republica Cehă. Recunoașterea reciprocă a mărcilor de garanție cehe și olandeze se impune și în acest context, întrucât autoritățile olandeze au verificat compatibilitatea cu legislația lor națională a articolelor importate din țări terțe, care poartă mărcile WaarborgHolland.

49.

În al treilea rând, este vorba despre articolele din metale prețioase fabricate în țări terțe, ștanțate de WaarborgHolland cu marca de garanție olandeză în oficiile sale din China sau din Thailanda, care ulterior au fost importate și puse în liberă circulație în cadrul Uniunii și comercializate în mod legal într‑un alt stat membru decât Țările de Jos, a cărui legislație națională prevede utilizarea mărcilor de garanție similare celor cehe. În această ipoteză, propunem ca recunoașterea reciprocă să opereze în același mod ca în cazul anterior, deoarece statul membru de origine verifică compatibilitatea cu propria legislație a mărcilor WaarborgHolland aplicate într‑o țară terță. Republica Cehă ar trebui să aibă încredere în această verificare și să aplice recunoașterea reciprocă a mărcilor de garanție aplicate pe articolele exportate pe teritoriul său în aceste condiții.

50.

Pe de altă parte, există trei situații în care principiul recunoașterii reciproce (între mărcile de garanție olandeze și cehe) nu este aplicabil, și anume atunci când este vorba despre: a) articole importate direct în Republica Cehă; b) articole marcate de WaarborgHolland în oficiile sale din China sau din Thailanda, importate și puse în liberă circulație într‑un stat al Uniunii fără să fie comercializate în acesta, și exportate ulterior în Republica Cehă, și c) articole marcate de WaarborgHolland în oficiile sale din afara Uniunii, importate, puse în liberă circulație și comercializate într‑un stat al Uniunii în care nu există norme naționale care impun utilizarea unei mărci de garanție, și exportate ulterior în Republica Cehă.

51.

În ceea ce privește aceste trei categorii, se ridică problema – încă nesoluționată în mod definitiv – privind aplicarea în ceea ce privește mărfurile importate din țări terțe a principiului recunoașterii reciproce, dezvoltat de jurisprudența Curții în materia comerțului intracomunitar.

52.

Comisia susține că prin punerea în liberă circulație, articolele importate care poartă marca olandeză aplicată de WaarborgHolland în țări terțe sunt asimilate cu cele marcate de acest oficiu pe teritoriul olandez. Republica Cehă susține în schimb că recunoașterea reciprocă a mărcilor de garanție necesită punerea în liberă circulație a acestor articole și, în plus, comercializarea lor pe teritoriul unui stat membru în conformitate cu legislația sa națională.

53.

Articolul 28 alineatul (2) TFUE prevede că dispozițiile privind libera circulație a mărfurilor „se aplică produselor originare din statele membre, precum și produselor care provin din țări terțe care se află în liberă circulație în statele membre”. Articolul 29 TFUE prevede că „se consideră că se află în liberă circulație într‑un stat membru produsele care provin din țări terțe, pentru care au fost îndeplinite formalitățile de import și pentru care au fost percepute în statul membru respectiv taxele vamale și taxele cu efect echivalent exigibile și care nu au beneficiat de o restituire totală sau parțială a acestor taxe și impuneri”. Atât articolul 79 din Codul vamal comunitar, cât și articolul 139 din Codul vamal modernizat ( 23 ), aplicabil de la 16 aprilie 2016, prevăd că punerea în liberă circulație conferă mărfurilor necomunitare statutul vamal de mărfuri comunitare.

54.

Aceste norme asimilează mărfurile fabricate pe teritoriul Uniunii cu cele provenite din țări terțe, care au fost puse în liberă circulație după îndeplinirea formalităților vamale și de politică comercială, aspect confirmat de jurisprudența Curții, începând cu Hotărârea Donckerwolke și alții ( 24 ). Cu toate acestea, în cazul mărfurilor importate din țări terțe și puse în liberă circulație într‑un stat membru, asimilarea nu garantează, pur și simplu, libera circulație deplină în celelalte state membre ( 25 ). Mărfurile importate trebuie să respecte legislația statului membru în care sunt comercializate inițial pentru a putea beneficia ulterior de libertatea de circulație și, prin urmare, de aplicarea principiului recunoașterii reciproce ( 26 ).

55.

Curtea de Justiție a menținut acest criteriu în Hotărârea Expo Casa Manta ( 27 ), subliniind că „comercializarea este o etapă ulterioară importului. La fel cum un produs fabricat în mod legal în Comunitate nu poate fi comercializat doar pe baza acestei circumstanțe, importul legal al unui produs nu implică faptul că acesta este acceptat în mod automat pe piață”; și „în măsura în care nu există o reglementare comunitară care să armonizeze cerințele privind comercializarea produselor în cauză, statul membru în care acestea sunt puse în liberă circulație se poate opune comercializării lor în cazul în care nu îndeplinesc cerințele stabilite în acest scop de dreptul național”.

56.

Aceste afirmații ale Curții se reflectă în articolele 27-29 din Regulamentul (CE) nr. 765/2008 ( 28 ), care stabilește controalele pe care autoritățile naționale de supraveghere a pieței și autoritățile vamale le pot efectua cu privire la produsele importate din țări terțe înainte de punerea lor în liberă circulație, pentru a asigura respectarea normelor europene armonizate. Controalele se limitează la identificarea riscurilor grave pentru sănătate și siguranță, printre care nu figurează falsificarea articolelor din metale prețioase.

57.

În plus, logica principiului recunoașterii reciproce ne determină să interpretăm că aplicarea acestuia trebuie să se limiteze: a) la comerțul intracomunitar cu mărfuri originare din Uniune, fabricate în mod legal și puse în vânzare într‑un stat membru în conformitate cu legislația sa națională și b) la comerțul cu mărfuri provenite din țări terțe, care au fost puse în liberă circulație și au fost comercializate în mod legal într‑un stat membru și exportate în altul ( 29 ).

58.

Pe de altă parte, din considerațiile anterioare rezultă că importatorii nu pot beneficia de recunoașterea reciprocă în ceea ce privește comercializarea pe teritoriul Uniunii a mărfurilor provenite din țări terțe, care nu respectă legislația niciunui stat membru ( 30 ). Aplicarea tehnicii recunoașterii reciproce în cadrul comerțului internațional dintre Uniune și țări terțe necesită încheierea unui tratat internațional specific ( 31 ) sau includerea unor dispoziții în acest sens într‑un acord comercial mai amplu, care să fie compatibile cu normele Organizației Mondiale a Comerțului.

59.

Având în vedere aceste premise, trebuie să se clarifice dacă Republica Cehă poate să refuze aplicarea recunoașterii reciproce, în scopul protejării consumatorilor săi, și să impună ștanțarea propriei sale mărci de garanție pe articolele pe care WaarborgHolland le‑a marcat în oficiile sale din afara Uniunii. În opinia noastră, și în temeiul argumentelor precedente, Republica Cehă poate să procedeze astfel în cele trei situații prezentate anterior ( 32 ), în care nu este posibilă aplicarea jurisprudenței Curții privind recunoașterea reciprocă a mărcilor de garanție între statele membre.

60.

Astfel, dacă articolul din metale prețioase nu este conform cu legislația niciunui stat membru cu privire la comercializarea acestui tip de mărfuri (care nu este armonizată), sau în cazul în care acesta este importat direct dintr‑un stat terț, el nu va putea beneficia de recunoașterea reciprocă a mărcilor de garanție. După cum am menționat deja, acest lucru este aplicabil doar în cazul articolelor conforme cu normele unui stat membru a cărui legislație obligă la utilizarea mărcilor sau a altor mecanisme similare, deoarece se bazează pe încrederea reciprocă între statele membre cu privire la eficiența măsurilor luate de fiecare dintre acestea pentru evitarea fraudării consumatorilor de produse de orfevrărie.

61.

Această încredere nu există în cazul comerțului cu obiecte din metale prețioase dintre Uniune și țări terțe, în care utilizarea mărcilor de garanție nu este generalizată, cu excepția statelor semnatare ale Convenției de la Viena. Uniunea nu este parte la convenția respectivă, însă 16 dintre statele sale membre, inclusiv Țările de jos și Republica Cehă, au aderat la aceasta. Convenția de la Viena, care nu face parte din dreptul Uniunii, nu poate servi drept temei pentru aplicarea principiului recunoașterii reciproce, care rezultă tocmai din această ultimă ordine juridică.

62.

Comisia susține că jurisprudența Curții privind recunoașterea reciprocă a mărcilor de garanție ar trebui să fie aplicabilă și în aceste trei situații. Conform tezei sale, articolele importate din țări terțe și puse în liberă circulație în statele membre ale Uniunii sunt conforme cu legislația olandeză, deoarece WaarborgHolland, prin aplicarea mărcilor sale în oficiile situate în țări terțe, respectă legislația menționată, oficiile sale fiind supuse controlului autorităților olandeze, care este similar celui efectuat de respectivele autorități în ceea ce privește activitatea desfășurată în Țările de Jos. Mutarea serviciilor de marcare în țări terțe, permisă de legislația olandeză ( 33 ), nu ar trebui să împiedice aplicarea principiului recunoașterii reciproce.

63.

Comisia a arătat, în același sens, că WaarborgHolland deține un certificat emis de organismul de acreditare olandez ( 34 ), în temeiul căruia acesta își poate desfășura activitatea de marcare în afara teritoriului olandez. În cadrul ședinței, Comisia a susținut că, în conformitate cu articolul 11 alineatul (2) din Regulamentul nr. 765/2008 ( 35 ), autoritățile cehe sunt obligate să recunoască echivalența certificatelor emise de organismele de evaluare a conformității (în acest caz, WaarborgHollan) autorizate în mod corespunzător de organismul național de acreditare [în prezenta cauză, Raad voor Accrediatie (Consiliul de Acreditare)].

64.

Comisia a subliniat, de asemenea, competențele de control ale autorităților olandeze în contextul aplicării legislației lor naționale în ceea ce privește activitatea WaarborgHolland în țări terțe, cu toate că nu a prezentat nicio dovadă referitoare la frecvența și la intensitatea controalelor respective.

65.

Totuși, considerăm că acești factori nu sunt suficienți pentru a valida argumentul Comisiei. Pe de o parte, recunoașterea reciprocă prevăzută de Regulamentul nr. 765/2008 în ceea ce privește certificatele emise de oficiile de evaluare a conformității, autorizate în mod corespunzător de un organism național de acreditare, operează numai atunci când aceste certificări sunt efectuate pe teritoriul unui stat membru al Uniunii. Cu titlu de excepție, în anumite situații, articolul 7 din Regulamentul nr. 765/2008 permite acreditarea transfrontalieră, însă nu face referire la posibilitatea efectuării certificărilor în afara teritoriului Uniunii, în conformitate cu practica acceptării lor numai în cazul în care Uniunea a încheiat un acord internațional cu țara terță ( 36 ). Uniunea nu a încheiat nici cu China și nici cu Thailanda un acord internațional de recunoaștere reciprocă a evaluărilor privind conformitatea care s‑ar putea aplica în ceea ce privește mărcile ștanțate de WaarborgHolland în aceste țări.

66.

Pe de altă parte, astfel cum au afirmat Republica Cehă și Franța, competențele de control ale organismului național de acreditare olandez care supraveghează activitățile oficiilor de marcare nu pot fi aceleași pe teritoriul olandez și într‑o țară terță. Controlul fraudelor în materia articolelor din metale prețioase necesită o colaborare inter‑administrativă între oficiile de marcare, acestea identificându‑le prin intermediul analizei chimice a produselor, și alte autorități publice (servicii vamale și fiscale, autorități polițienești, puterea judecătorească), care să le urmărească și să le sancționeze. Exercitarea acestor competențe de control este însoțită de posibilitatea de aplicare a măsurilor sancționatorii de drept administrativ sau de drept penal, ambele având caracter teritorial în mod obligatoriu, autoritățile olandeze neputând aplica astfel de măsuri într‑o țară terță.

67.

În definitiv, marcarea obligatorie, în țările în care este aplicabilă, constituie o activitate administrativă legată de exercitarea suveranității de stat, care nu este compatibil cu posibilitatea mutării în țări terțe, cu excepția cazului în care există un acord internațional ( 37 ).

68.

Caracterul administrativ al activității de marcare asigură, de asemenea, o independență mai mare a oficiilor în ceea ce privește exercitarea acestei activități în raport cu întreprinderile din domeniu. Mutarea în țări terțe poate să pericliteze această independență, deoarece, astfel cum a menționat Franța în cadrul ședinței, protecția dreptului administrativ în țara terță poate să nu fie similară celei oferite într‑un stat membru al Uniunii.

69.

În concluzie, în conformitate cu articolul 34 TFUE și cu jurisprudența Curții care îl interpretează în raport cu recunoașterea reciprocă a mărcilor de garanție, Republica Cehă ar putea impune aplicarea propriei sale mărci de garanție pe articolele din metale prețioase fabricate în țări terțe și marcate de WaarborgHolland cu marca olandeză în afara Uniunii, în următoarele trei cazuri:

70.

Pe de altă parte, având în vedere echivalența substanțială dintre marca de garanție cehă și cea olandeză aplicată de WaarborgHolland, Republica Cehă încalcă articolul 34 TFUE și jurisprudența Curții care îl interpretează atunci când impune aplicarea mărcii cehe pe următoarele categorii de articole din metale prețioase:

71.

În situațiile în care, în opinia noastră, Republica Cehă încalcă articolul 34 TFUE, mai trebuie să se determine dacă comportamentul său poate fi considerat conform cu principiul proporționalității, cu alte cuvinte dacă nu există măsuri mai puțin restrictive pentru comerțul intracomunitar în vederea asigurării protecției consumatorilor împotriva fraudelor în materia comercializării acestor articole ( 38 ).

72.

După cum subliniază Franța în memoriul său în intervenție, o alternativă mai puțin restrictivă ar fi fost ca WaarborgHolland să fi folosit, în cadrul activității sale în țări terțe, o altă marcă decât cea utilizată pe teritoriul Țărilor de Jos. Astfel, Republica Cehă ar fi putut solicita aplicarea mărcii de garanție cehe numai pe articolele ștanțate de WaarborgHolland în sucursalele sale din afara Uniunii Europene, recunoscând în același timp echivalența mărcii de garanție olandeze aplicate de WaarborgHolland în Țările de Jos. Se pare că Republica Cehă a încercat să aplice această variantă, dar WaarborgHolland nu a acceptat‑o ( 39 ), astfel încât, aflându‑se în imposibilitatea de a diferenția articolele marcate de WaarborgHolland în Țările de Jos, pe de o parte, de cele marcate în oficiile acestuia din afara Uniunii, pe de altă parte, Republica Cehă a impus în privința tuturor acestora obligația de a obține marca de garanție cehă, ca o condiție pentru a fi comercializate pe teritoriul său.

73.

În opinia noastră, această practică nu respectă principiul proporționalității, deoarece există măsuri mai puțin restrictive în materia comerțului intracomunitar, precum obligația care ar putea fi impusă de către autoritățile cehe de a prezenta o dovadă privind originea articolului. Astfel, de exemplu, autoritățile cehe ar putea solicita aplicarea pe articolele ștanțate de WaarborgHolland a unei mărci a sponsorului din care să reiasă locul în care acestea au fost fabricate ( 40 ). Prin intermediul acestei metode, autoritățile cehe ar fi putut să recunoască marca olandeză aplicată de WaarborgHolland pe articolele fabricate în Țările de Jos și, în același timp, ar fi putut să solicite aplicarea mărcii cehe numai în cazul articolelor ștanțate de WaarborgHolland în țări terțe.

74.

Cu toate acestea, măsura menționată nu ar fi adecvată pentru identificarea articolelor marcate de WaarborgHolland în țări terțe, care sunt importate și comercializate în Țările de Jos (sau în statele membre care au sisteme similare cu cel al Republicii Cehe în ceea ce privește mărcile de garanție) și exportate ulterior în Republica Cehă. În aceste cazuri, importatorul ar putea face dovada comercializării legale prealabile într‑un stat membru prin diferite mijloace de probă, precum facturi sau etichete ale produselor, documente fiscale sau de vânzare sau prin confirmarea în scris de către autoritatea competentă din statul membru de comercializare ( 41 ). Toate aceste mijloace sunt mai puțin restrictive pentru comerțul cu articole din metale prețioase decât solicitarea aplicării mărcii cehe pe articolele ștanțate cu marca WaarborgHolland.

75.

Având în vedere argumentele prezentate anterior, propunem Curții: