1.

Prezenta cauză își are originea într‑o cerere de decizie preliminară formulată de Tribunal Català de Contractes del Sector Públic (Spania) (Tribunalul catalan pentru achizițiile din sectorul public) în cadrul unei căi de atac administrative speciale în materie de achiziții publice.

2.

În cursul procedurii în fața Curții, au survenit unele îndoieli cu privire la competența acesteia, având în vedere caracteristicile Tribunal Català de Contractes del Sector Públic și ținând seama de criteriile rezultate din jurisprudența Curții pentru a califica un organ de trimitere drept „instanță dintr‑un stat membru” în sensul articolului 267 TFUE; în special, a atras atenția criteriul privind „caracterul obligatoriu al competenței” organului de trimitere.

3.

Astfel, Tribunal Català de Contractes del Sector Públic este un organ administrativ colegial specializat, competent să soluționeze căile de atac speciale în materie de achiziții publice. În calitate de organ specializat, acesta nu este o instanță în sensul propriu în dreptul național, iar deciziile sale au un caracter definitiv în ceea ce privește căile de atac administrative. În plus, exercitarea unei căi de atac în fața acestui organ este opțională, ceea ce ridică problema dacă poate fi calificat drept „instanță dintr‑un stat membru” în sensul articolului 267 TFUE. Această problemă determină Curtea să interpreteze în special jurisprudența sa complexă privind „caracterul obligatoriu al competenței” organului de trimitere.

4.

În conformitate cu cererea Curții formulată ca urmare a deciziei de deschidere a procedurii orale și a reatribuirii cauzei, prezentele concluzii privesc în mod specific acest criteriu al „caracterului obligatoriu al competenței” organului de trimitere, care a atras în mod special atenția Curții, precum și celelalte criterii care vor fi examinate în mod succint. Nu vom aborda, așadar, problemele de fond prezentate de organul de trimitere.

5.

Consorci Sanitari del Maresme, care a dorit să participe la procedura de achiziție de servicii de rezonanță nucleară magnetică organizată de Corporació de Salut del Maresme i la Selva, a introdus, la 10 decembrie 2013, o cale de atac specială împotriva deciziei comisiei de atribuire a autorității contractante în fața Tribunal Català de Contractes del Sector Públic pentru a‑i fi încuviințată participarea la procedura menționată ( 2 ).

6.

În cadrul acestei căi de atac speciale, Tribunal Català de Contractes del Sector Públic a hotărât să adreseze Curții cinci întrebări preliminare ( 3 ).

7.

Printr‑o decizie din 13 ianuarie 2015, Curtea a trimis cauza în fața Camerei a șasea și a decis, în temeiul articolului 76 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, să nu organizeze o ședință de audiere a pledoariilor. În plus, Curtea a decis judecarea cauzei fără prezentarea concluziilor avocatului general.

8.

Cu toate acestea, natura jurisdicțională a organului de trimitere a generat îndoieli cu privire la competența Curții.

9.

Astfel, la 9 februarie 2015, Curtea a adresat o cerere de lămuriri Tribunal Català de Contractes del Sector Públic, care a răspuns printr‑o scrisoare din 12 februarie 2015, primită de Curte la 17 februarie 2015.

10.

Întrucât a considerat că este necesar să aibă loc o dezbatere aprofundată cu privire la problema calificării Tribunal Català de Contractes del Sector Públic drept „instanță dintr‑un stat membru”, în sensul articolului 267 TFUE, Curtea a reatribuit cauza Marii Camere și a apreciat că se impunea organizarea unei ședințe pentru a permite părților să își exprime eventualele puncte de vedere cu privire la problema admisibilității cererii de decizie preliminară formulate de Tribunal Català de Contractes del Sector Públic. În consecință, Curtea a dispus redeschiderea dezbaterilor în scopul examinării competenței sale în speță.

11.

Ședința a avut loc la 12 mai 2015, în prezența guvernului spaniol și a Comisiei Europene. Guvernul italian, care a prezentat observații scrise cu privire la problemele de fond, nu a fost reprezentat în cadrul ședinței.

12.

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, pentru a aprecia dacă organul de trimitere are caracterul unei „instanțe” în sensul articolului 267 TFUE, Curtea ia în considerare un ansamblu de elemente precum originea legală a organului, caracterul său permanent, caracterul obligatoriu al competenței sale, natura contradictorie a procedurii, aplicarea de către organul în cauză a normelor de drept, precum și independența acestuia ( 4 ). În plus, instanțele naționale au competența să sesizeze Curtea numai dacă există un litigiu pendinte pe rolul lor și dacă sunt chemate să se pronunțe în cadrul unei proceduri destinate să se finalizeze printr‑o decizie cu caracter jurisdicțional ( 5 ).

13.

În această privință, trebuie subliniat că împrejurarea că un organ național nu ar fi calificat drept instanță în sens propriu în temeiul dreptului național nu reprezintă în sine un factor determinant, deoarece noțiunea „instanță” în sensul articolului 267 TFUE este o noțiune autonomă a dreptului Uniunii. Astfel, Curtea a apreciat că această noțiune poate include și organe care nu sunt instanțe în sensul dreptului național ( 6 ) și care nu fac parte din sistemul judiciar al unui stat membru ( 7 ). Prin urmare, Curtea acordă o importanță decisivă nu calificării juridice a organului, ci mai degrabă caracteristicilor sale materiale ( 8 ), ceea ce conduce la o apreciere a caracteristicilor structurale și funcționale ale organului de trimitere.

14.

În ședință, guvernul spaniol a confirmat că Tribunal Català de Contractes del Sector Públic este un „organism responsabil de soluționarea căilor de atac” în sensul articolului 2 alineatul (9) primul paragraf din Directiva 89/665/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1989 privind coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind aplicarea procedurilor care vizează căile de atac față de atribuirea contractelor de achiziții publice de produse și a contractelor publice de lucrări ( 9 ), care poate, conform acestui articol, să nu fie de natură jurisdicțională ( 10 ). Rezultă de asemenea din informațiile furnizate Curții că decizia Tribunal Català de Contractes del Sector Públic epuizează „calea administrativă”.

15.

În opinia noastră, aceste elemente întemeiate pe dreptul național nu sunt decisive în cazul în care caracteristicile organului de trimitere demonstrează că acesta îndeplinește criteriile rezultate din jurisprudența Curții pentru a fi calificat drept „instanță dintr‑un stat membru” în sensul articolului 267 TFUE, criterii care sunt menționate la punctul 12 din prezentele concluzii.

16.

În ceea ce privește cadrul juridic particular al achizițiilor publice, având în vedere importanța acestui domeniu pentru piața internă și mai ales pentru respectarea libertăților fundamentale de circulație, legiuitorul Uniunii a armonizat în mare măsură legislațiile naționale în această privință. Cu titlu excepțional, protecția jurisdicțională a particularilor a fost de asemenea armonizată în mare măsură prin dispozițiile Directivei 89/665 și, pe cale de consecință, nu mai ține exclusiv de autonomia procedurală a statelor membre, astfel cum este aceasta încadrată de principiile efectivității și echivalenței ( 11 ).

17.

Prin urmare, conform articolului 1 alineatul (1) al treilea paragraf din Directiva 89/665, statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că, în ceea ce privește contractele circumscrise domeniului de aplicare al Directivei 2004/18, deciziile luate de autoritățile contractante pot fi supuse unor căi de atac efective și în special cât se poate de rapide, în conformitate cu condițiile stabilite la articolele 2-2f din directiva menționată, în temeiul nerespectării, prin deciziile respective, a legislației Uniunii în domeniul achizițiilor publice sau a normelor de drept intern de transpunere a acesteia. Căile de atac menționate pot include atât acțiunile introduse în fața instanțelor naționale, cât și acțiunile introduse în fața organelor cvasijurisdicționale menționate la articolul 2 alineatul (9) primul paragraf din Directiva 89/665.

18.

În acest context, se ridică problema dacă, eventual, interpretarea noțiunii „instanță” în sensul articolului 267 TFUE ar trebui să țină cont de faptul că organul în cauză a fost înființat pentru a da statului membru posibilitatea de a‑și îndeplini obligațiile care decurg din dispozițiile Directivei 89/665. Astfel, obligația de a interpreta legislația Uniunii în domeniul achizițiilor publice revine adesea acestor organe cvasijurisdicționale, iar în unele cazuri, obligația menționată le revine acestora aproape în mod exclusiv, dacă deciziile lor nu sunt supuse, în practică, unei căi de atac în fața instanțelor ordinare.

19.

Trebuie menționat că, în jurisprudența sa privind interpretarea articolului 267 TFUE, care a rezultat în mare măsură după adoptarea Directivei 89/665, Curtea a aplicat deja criteriile privind noțiunea „instanță” în sensul articolului 267 TFUE într‑un mod flexibil ( 12 ), ceea ce a permis diferitor organe responsabile de soluționarea căilor de atac, înființate de statele membre și în domeniul achizițiilor publice, să adreseze Curții întrebări preliminare ( 13 ). Relativizând criteriile cărora subordonează recunoașterea calității de „instanță”, Curtea a considerat instanțe în sensul articolului 267 TFUE și organe administrative care se pronunță în ultimă instanță în diferite domenii ale dreptului Uniunii ( 14 ).

20.

Întrucât, în opinia noastră, Curtea a adoptat deja, în acest domeniu, o interpretare a articolului 267 TFUE suficient de flexibilă pentru a garanta interpretarea uniformă a dispozițiilor dreptului Uniunii la nivel național, considerăm că dispozițiile Directivei 89/665 sau faptul că Tribunal Català de Contractes del Sector Públic este competent în mod expres în domeniul achizițiilor publice nu au efecte deosebite asupra aplicării articolului 267 TFUE în speță.

21.

În ceea ce privește originea legală a Tribunal Català de Contractes del Sector Públic, reiese atât din răspunsul acestuia la cererea de lămuriri a Curții, cât și din observațiile guvernului spaniol prezentate în cursul ședinței că Tribunal Català de Contractes del Sector Públic a fost înființat de Comunitatea autonomă Catalonia în conformitate cu competența legislativă specială prevăzută de dreptul spaniol ( 15 ).

22.

Acest organ a fost înființat inițial ca organ unipersonal, denumit „Órgano Administrativo de Recursos Contractuales de Cataluña” (organul administrativ responsabil pentru soluționarea căilor de atac în materie contractuală în Catalonia), prin a patra dispoziție adițională din Legea 7/2011 din 27 iulie 2011 privind măsurile fiscale și financiare ( 16 ). Din cauza volumului ridicat și a specificității cauzelor care țineau de competența Órgano Administrativo de Recursos Contractuales de Cataluña, a fost transformat într‑un organ colegial, denumit „Tribunal Català de Contractes del Sector Públic”, prin Decretul 221/2013 din 3 septembrie 2013 ( 17 ). Decretul conține dispozițiile privind, printre altele, înființarea, competența și compunerea Tribunal Català de Contractes del Sector Públic. Astfel, criteriul originii legale a acestui organ este în mod cert îndeplinit.

23.

Pe de altă parte, în calitate de element al sistemului de soluționare jurisdicțională a litigiilor în domeniul achizițiilor publice, Tribunal Català de Contractes del Sector Públic îndeplinește cerința caracterului permanent ( 18 ). Astfel, deși membrii instanței menționate sunt numiți pentru un mandat reînnoibil de cinci ani ( 19 ), această instanță, în calitate de organ de drept public, are totuși un caracter permanent și nu este, prin urmare, o instanță ad‑hoc care ar fi înființată în scopul soluționării unui litigiu individual.

24.

Pe de o parte, în ceea ce privește caracterul contradictoriu al procedurii deschise printr‑o cale de atac specială în fața Tribunal Català de Contractes del Sector Públic, trebuie amintit de la bun început că cerința unei proceduri contradictorii nu este un criteriu absolut ( 20 ). În aceste condiții, potrivit articolului 46 din Decretul regal legislativ 3/2011, părțile au posibilitatea de a prezenta observații și elemente de probă organului competent să soluționeze litigiul. În ceea ce privește Tribunal Català de Contractes del Sector Públic, conform articolului 14 din Decretul 221/2013, desfășurarea procedurii căilor de atac speciale în materie de atribuire a contractelor de achiziții publice este reglementată de normele de bază ale legislației privind achizițiile publice, de normele care asigură punerea în aplicare a acestei legislații și de modalitățile procedurale prevăzute de decretul menționat, precum și de reglementarea aplicabilă regimului juridic al autorităților publice și procedurii administrative de drept comun.

25.

În plus, întrucât Tribunal Català de Contractes del Sector Públic este în mod clar sesizat, în cadrul căilor de atac speciale în materie de achiziții publice, cu litigii între, pe de o parte, o autoritate contractantă în calitate de pârâtă și, pe de altă parte, un ofertant care sesizează instanța, considerăm că, în speță, este întrunită condiția privind natura contradictorie a procedurii.

26.

Pe de altă parte, potrivit informațiilor furnizate de organul de trimitere însuși, acesta din urmă efectuează un control al legalității deciziilor în materie de achiziții publice. Trebuie amintit că organe precum Tribunal Català de Contractes del Sector Públic au fost înființate în Spania cu scopul de a respecta obligațiile care decurg din Directiva 89/665, în special obligația de a garanta că deciziile luate de autoritățile contractante în cadrul unei proceduri de atribuire a contractelor de achiziții publice pot fi supuse unor căi de atac efective întemeiate pe nerespectarea legislației Uniunii în domeniul achizițiilor publice sau a normelor de drept intern de transpunere a acesteia. Astfel, Tribunal Català de Contractes del Sector Públic, în calitate de organ competent să judece astfel de căi de atac, aplică în mod vădit norme de drept.

27.

Conform jurisprudenței Curții, noțiunea de independență, care este inerentă activității de judecată, implică, înainte de toate, calitatea de terț a instanței în cauză în raport cu autoritatea care a adoptat decizia atacată ( 21 ). Această noțiune comportă două aspecte. Primul aspect, extern, presupune ca instanța să fie protejată de intervenții sau de presiuni exterioare susceptibile să pună în pericol independența membrilor săi în ceea ce privește judecarea litigiilor cu care sunt sesizați. Al doilea aspect, intern, este legat de noțiunea de imparțialitate și vizează echidistanța în raport cu părțile în litigiu și cu interesele lor din perspectiva obiectului acestuia. Acest aspect impune respectarea obiectivității și lipsa oricărui interes în soluționarea litigiului în afara strictei aplicări a normei de drept ( 22 ).

28.

Aceste garanții de independență și de imparțialitate postulează existența unor norme, în special în ceea ce privește compunerea instanței, numirea, durata funcției, precum și cauzele de abținere, de recuzare și de revocare a membrilor săi, care să permită înlăturarea oricărei îndoieli legitime, în percepția justițiabililor, referitoare la impenetrabilitatea instanței respective în privința unor elemente exterioare și la imparțialitatea sa în raport cu interesele care se înfruntă ( 23 ). Jurisprudența consideră îndeplinită condiția referitoare la independența organului de trimitere numai în cazul în care, printre altele, motivele revocării membrilor acestuia sunt prevăzute de dispoziții legislative exprese ( 24 ).

29.

În opinia noastră, aceste condiții de independență a organului de trimitere sunt îndeplinite în speță. Astfel, potrivit articolului 2 din Decretul 221/2013, care este intitulat „Natura juridică” și care privește înființarea Tribunal Català de Contractes del Sector Públic, „[i]nstanța este un organ administrativ colegial specializat care își exercită funcțiile în deplină independență, obiectivitate și imparțialitate, nu este supus niciunui raport ierarhic și nu primește instrucțiuni din partea organelor autorităților publice în cauză”.

30.

În ceea ce privește compunerea organului de trimitere, articolul 5 din Decretul 221/2013 prevede că acesta este compus dintr‑un președinte și din două persoane care îndeplinesc calitatea de asesori, care sunt numite de persoana responsabilă de serviciul competent pentru stabilirea criteriilor, gestionarea și controlul atribuirii contractelor de achiziții publice. Condițiile care trebuie îndeplinite pentru a deveni membru al instanței sunt enumerate la articolul 6 din Decretul 221/2013. Reamintim că membrii sunt numiți pentru un mandat reînnoibil de cinci ani ( 25 ), perioadă în care funcționarii numiți ca membri ai instanței se află în situația administrativă de detașare, ceea ce înseamnă că se dedică exclusiv sarcinii lor în cadrul Tribunal Català de Contractes del Sector Públic ( 26 ). Potrivit articolului 8 alineatul 4 din Decretul 221/2013, membrii acestui organ sunt inamovibili, însă pot fi demiși sau revocați pentru anumite motive enumerate în mod expres la articolul menționat ( 27 ). Articolul 11 din Decretul 221/2013 conține normele specifice privind motivele de abținere sau de recuzare.

31.

Deși Tribunal Català de Contractes del Sector Públic aparține de „serviciul competent pentru stabilirea criteriilor, gestionarea și controlul atribuirii contractelor de achiziții publice”, acesta nu este supus niciunui raport ierarhic și nu primește instrucțiuni de la organele autorităților publice în cauză ( 28 ). La adoptarea deciziei sale, Tribunal Català de Contractes del Sector Públic are calitatea de terț în raport cu interesele prezente în cauză și deține imparțialitatea necesară ( 29 ).

32.

În sfârșit, trebuie remarcat că Tribunal Català de Contractes del Sector Públic nu are calitatea de pârât atunci când sunt atacate deciziile sale ( 30 ). Desigur, deciziile și actele adoptate de această instanță pot face obiectul unei acțiuni în contencios administrativ, însă este vorba despre protecția judiciară de al doilea grad de jurisdicție, ceea ce nu poate priva deciziile acestui organ de caracterul lor jurisdicțional în sensul articolului 267 TFUE. Deciziile organului de trimitere nu pot face obiectul unei revizuiri administrative ( 31 ).

33.

În opinia noastră, organul de trimitere îndeplinește, așadar, criteriul independenței astfel cum decurge acesta din jurisprudența Curții.

34.

„Caracterul obligatoriu al competenței” organului de trimitere, în sensul jurisprudenței privind articolul 267 TFUE, a fost aspectul care a ridicat mai întâi îndoieli în cadrul Curții cu privire la calificarea drept „instanță dintr‑un stat membru” în sensul articolului 267 TFUE a Tribunal Català de Contractes del Sector Públic. Amintim că problema esențială în această privință este dacă faptul că o acțiune în fața organului de trimitere nu este singura cale de atac disponibilă exclude, în pofida caracterului obligatoriu al deciziei sale, posibilitatea de a califica acest organ drept „instanță dintr‑un stat membru” în sensul articolului 267 TFUE.

35.

Astfel, din informațiile de care dispune Curtea reiese că o cale de atac în fața Tribunal Català de Contractes del Sector Públic este o cale de atac alternativă. Potrivit acestui organ, reclamantul poate alege ( 32 ) între introducerea unei căi de atac speciale în fața Tribunal Català de Contractes del Sector Públic și introducerea unei acțiuni în contencios administrativ, însă alegerea efectuată este obligatorie pentru autoritate, care nu poate să o respingă ( 33 ). În schimb, în ceea ce privește sectoarele speciale prevăzute de Legea 31/2007 din 30 octombrie 2007 privind procedurile de atribuire a contractelor în sectorul apei, al energiei, al transporturilor și al serviciilor poștale ( 34 ), posibilitatea de a introduce în mod direct o acțiune în contencios administrativ nu este prevăzută. Prin urmare, pentru aceste sectoare, calea de atac specială nu reprezintă o alternativă, deoarece este necesară sesizarea instanțelor responsabile de soluționarea căii de atac, cum ar fi Tribunal Català de Contractes del Sector Públic, înainte de a introduce o acțiune în fața instanțelor administrative ordinare competente.

36.

Întrucât litigiul principal nu privește unul dintre sectoarele speciale prevăzute de Legea 31/2007 și menționate la punctul 35 din prezentele concluzii, considerăm, așadar, că în prezenta cauză trebuie aplicat regimul comun.

37.

Astfel, trebuie amintit că competența unui organ de a sesiza Curtea se stabilește atât în funcție de criterii structurale, cât și de criterii funcționale. În această privință, un organ național poate fi calificat drept „instanță dintr‑un stat membru” în sensul articolului 267 TFUE atunci când îndeplinește o funcție jurisdicțională, în timp ce, atunci când exercită alte funcții, în special de natură administrativă, această calificare nu îi poate fi recunoscută ( 35 ). În consecință, pentru a stabili dacă un organ național căruia i‑au fost conferite prin lege funcții de natură diferită trebuie să fie calificat drept „instanță dintr‑un stat membru” în sensul articolului 267 TFUE, este necesar să se verifice care este natura specifică a funcțiilor pe care le exercită în contextul normativ specific în care este chemat să sesizeze Curtea ( 36 ).

38.

La fel ca celelalte criterii ale unei „instanțe dintr‑un stat membru” în sensul articolului 267 TFUE, criteriul „caracterului obligatoriu al competenței” organului de trimitere a fost dezvoltat în jurisprudența Curții. Trebuie remarcat că utilizarea acestei noțiuni în jurisprudența Curții nu a fost întotdeauna foarte coerentă. De cele mai multe ori, Curtea nu se referă în mod expres la acest criteriu și, cel puțin în limba franceză, utilizarea acestei noțiuni nu este lipsită de dificultăți. Apreciem că noțiunea „caracterul obligatoriu al competenței” organului de trimitere a fost menționată pentru prima dată, ca atare, în Hotărârea Dorsch Consult ( 37 ), chiar dacă noțiunea „competență obligatorie” a fost utilizată anterior pentru a susține constatarea potrivit căreia organul de trimitere era într‑adevăr o „instanță dintr‑un stat membru” în sensul articolului 267 TFUE ( 38 ).

39.

În Hotărârea Dorsch Consult ( 39 ), Curtea a deosebit două aspecte în ceea ce privește caracterul „obligatoriu” al instanței: pe de o parte, organul sesizat ar oferi, în realitate, singura cale de atac posibilă și, pe de altă parte, organul sesizat ar pronunța decizii cu forță obligatorie ( 40 ). În cauza respectivă, Curtea nu a trebuit totuși să precizeze în mod clar criteriul acordând preferință uneia dintre cele două interpretări, deoarece competența organului în discuție în cauza respectivă era „obligatorie” în ambele sensuri menționate mai sus ( 41 ).

40.

La fel ca avocații generali Ruiz‑Jarabo Colomer, Kokott și Szpunar, considerăm că noțiunea „obligatoriu” trebuie să se refere mai degrabă la faptul că deciziile organului de trimitere au forță obligatorie decât la faptul că o cale de atac introdusă în fața acestui organ constituie singura cale de atac posibilă ( 42 ).

41.

Astfel, în Hotărârea Emanuel ( 43 ), Curtea a considerat instanță dintr‑un stat membru în sensul articolului 267 TFUE persoana desemnată să se pronunțe în apel cu privire la deciziile din registrul mărcilor, care împărțea această competență cu o instanță ordinară și a cărei sesizare depindea de reclamant, care avea posibilitatea de a alege instanța în fața căreia să formuleze calea de atac. Deciziile acestei persoane aveau forță obligatorie ( 44 ).

42.

În mod similar, în Hotărârea Ascendi Beiras Litoral e Alta, Auto Estradas das Beiras Litoral e Alta ( 45 ), Curtea a calificat drept „obligatorie” competența Tribunal Arbitral Tributário (Portugalia) care se prezenta ca o cale alternativă de soluționare a litigiilor în materie fiscală și ale cărui decizii erau obligatorii pentru părți. În materie fiscală, la fel ca în cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, contribuabilul avea posibilitatea fie de a sesiza instanța administrativă, fie de a solicita constituirea tribunalului arbitral în materie fiscală, iar administrația fiscală trebuia să se conformeze deciziei acestuia. Arbitrajul fiscal nu era, așadar, un mijloc juridic suplimentar la îndemâna contribuabilului, ci o alternativă reală la justiția tradițională ( 46 ).

43.

Astfel, din hotărârile citate anterior reiese că, în opinia Curții, existența unei căi de atac alternative la calea jurisdicțională în sensul strict nu exclude în mod necesar posibilitatea ca organul în fața căruia se introduce această cale de atac alternativă să fie calificat drept „instanță dintr‑un stat membru” în sensul articolului 267 TFUE ( 47 ). Această cale de atac alternativă poate avea o natură diferită de cea tradițională, astfel cum este arbitrajul fiscal în raport cu acțiunea introdusă în fața unei instanțe administrative. Deși în mai multe hotărâri ale Curții este menționată existența unei singure căi de atac, în condițiile în care calea de atac în discuție în aceste hotărâri a fost efectiv singura cale de atac posibilă, Curtea nu a considerat niciodată că un organ de trimitere ar putea să nu fie apreciat ca fiind o „instanță dintr‑un stat membru” în sensul articolului 267 TFUE pentru simplul motiv că, în materia în cauză, ar exista mai multe căi de atac posibile ( 48 ).

44.

În plus, în opinia noastră, acest criteriu a fost, de la început, utilizat de Curte pentru a exclude instanțele arbitrale private în sensul clasic, chiar dacă criteriul „caracterului obligatoriu al competenței” nu a fost menționat ca atare ( 49 ). Astfel, potrivit jurisprudenței, un tribunal arbitral convențional nu constituie o instanță dintr‑un stat membru în sensul articolului 267 TFUE, întrucât nu există nicio obligație, nici în drept, nici în fapt, a părților contractante de a‑și soluționa litigiile pe calea arbitrajului, iar autoritățile publice ale statului membru în cauză nu sunt nici implicate în decizia de a opta pentru arbitraj, nici chemate să intervină din oficiu în desfășurarea procedurii în fața arbitrului ( 50 ). În schimb, Curtea a declarat admisibile întrebările preliminare care i‑au fost adresate de un tribunal arbitral care avea o origine legală, ale cărui decizii erau obligatorii pentru părți și a cărui competență nu depindea de acordul acestora ( 51 ).

45.

Prin urmare, faptul că decizia organului de trimitere are forță obligatorie este efectiv un criteriu necesar pentru ca acest organ să poată fi calificat drept „instanță dintr‑un stat membru” în sensul articolului 267 TFUE, însă decizia respectivă nu este suficientă în sine pentru a califica drept „obligatorie” competența acestui organ în sensul jurisprudenței privind articolul 267 TFUE. În această privință, este de asemenea necesar ca organul în cauză să fie un organ prevăzut de lege a cărui competență să nu depindă de voința părților ( 52 ). Amintim că, în opinia noastră, nu este totuși necesar ca o cale de atac introdusă în fața acestui organ să fie singura cale de atac posibilă.

46.

În cazul în care s‑ar reține abordarea opusă, teoretic, s‑ar putea ridica problema referitoare la „caracterul obligatoriu al competenței” instanțelor de contencios administrativ spaniole în cadrul unei acțiuni în contencios administrativ introduse în fața acestor instanțe administrative ordinare în materie de achiziții publice. Considerăm că, într‑o astfel de situație, competența unei instanțe de contencios administrativ nu ar putea fi calificată drept „obligatorie”, deoarece acțiunea în contencios administrativ nu ar fi singura cale de atac existentă ( 53 ).

47.

În opinia noastră, avantajele legate de o interpretare a articolului 267 TFUE, care permite să se considere „instanță dintr‑un stat membru” un organ de trimitere precum Tribunal Català de Contractes del Sector Públic, în pofida existenței unei căi de atac alternative, sunt mai importante decât eventualele dezavantaje. Astfel, posibilitatea de a alege dintre mai multe căi de atac permite justițiabililor să opteze pentru calea de atac pe care o consideră cea mai adecvată în împrejurările existente ( 54 ). Instanțele specializate responsabile de soluționarea căilor de atac precum Tribunal Català de Contractes del Sector Públic în materie de achiziții publice pot deține cunoștințe considerabile care să le permită să soluționeze rapid și cu ajutorul experților litigiile cu care sunt sesizate. Totuși, este posibil, inclusiv în materie de achiziții publice, ca anumite căi de atac să fie mai degrabă legate de probleme de drept administrativ general. În acest caz, sesizarea obligatorie a unei instanțe specializate ar fi inutilă dacă instanța administrativă ordinară ar fi mai calificată să soluționeze litigiul ( 55 ).

48.

Trebuie menționat că deciziile Tribunal Català de Contractes del Sector Públic sunt obligatorii pentru părți și au caracter executoriu ( 56 ). Astfel, aceste decizii produc aceleași efecte ca deciziile pronunțate de o instanță de contencios administrativ în primă instanță, chiar dacă se formulează o cale de atac în fața unei instanțe administrative superioare corespunzătoare. În opinia noastră, în lipsa unei acțiuni în fața unei instanțe de contencios administrativ, deciziile Tribunal Català de Contractes del Sector Públic reprezintă o soluție obligatorie și definitivă a litigiului dintre autoritatea contractantă și ofertant ( 57 ). Astfel, deciziile se caracterizează printr‑o autoritate similară cu efectul principiului res iudicata.

49.

Din toate considerațiile de mai sus rezultă că Tribunal Català de Contractes del Sector Públic, în calitate de organ administrativ colegial specializat instituit prin legislația națională, a cărui competență legală nu depinde de voința părților și care pronunță decizii obligatorii, îndeplinește criteriile rezultate din jurisprudență pentru a fi calificat drept „instanță dintr‑un stat membru” în sensul articolului 267 TFUE. Un litigiu este pendinte pe rolul său și acesta este chemat să se pronunțe în cadrul unei proceduri destinate să se finalizeze printr‑o decizie cu caracter jurisdicțional. Prin urmare, Curtea este competentă să se pronunțe cu privire la întrebările preliminare adresate de acest organ, iar cererea de decizie preliminară este admisibilă.

50.

În lumina considerațiilor de mai sus, propunem Curții să se declare competentă pentru a se pronunța cu privire la întrebările preliminare adresate de Tribunal Català de Contractes del Sector Públic.