This document is an excerpt from the EUR-Lex website
Document 62014CC0189
Advocate General’s Opinion - 21 May 2015#Chain#Case C-189/14#Advocate General: Bot
Concluzii - 21 mai 2015
Chain
Cauza C-189/14
Avocatul general: Bot
Concluzii - 21 mai 2015
Chain
Cauza C-189/14
Avocatul general: Bot
ECLI identifier: ECLI:EU:C:2015:345
CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
YVES BOT
prezentate la 21 mai 2015(1)
Cauza C‑189/14
Bogdan Chain
împotriva
Atlanco Ltd
[cerere de decizie preliminară formulată de Eparchiako Dikastirio Lefkosias (Cipru)]
„Trimitere preliminară – Securitatea socială a lucrătorilor migranți – Legislația aplicabilă – Regulamentul (CE) nr. 883/2004 – Lucrător care desfășoară în mod obișnuit o activitate salariată pe teritoriul a două sau mai multe state membre”
1. Care este legislația aplicabilă în materie de securitate socială într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care o persoană cu reședința în Polonia efectuează, în contul unei agenții de plasare a forței de muncă în regim temporar cu sediul în Cipru, misiuni succesive de scurtă durată în două state, în condițiile în care nici al doilea stat de încadrare în muncă, nici durata diferitor misiuni nu au fost stabilite în contractul de muncă și nu puteau fi prevăzute la data solicitării formularului A1(2)? Aceasta este, în esență, întrebarea adresată Curții de Eparchiako Dikastirio Lefkosias (Tribunalul districtual din Nicosia, Cipru).
2. Cererea de decizie preliminară a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Chain, unul dintre salariații Atlanco Ltd (denumită în continuare „Atlanco”), pe de o parte, și aceasta din urmă, pe de altă parte, cu privire la stabilirea legislației aplicabile domnului Chain, în sensul Regulamentului (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială(3) și al Regulamentului (CE) nr. 987/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 septembrie 2009 de stabilire a procedurii de punere în aplicare a Regulamentului nr. 833/2004(4), pentru plata contribuțiilor de asigurări sociale care îl privesc.
3. În speță, sunt susținute două poziții. Una este în favoarea aplicării articolului 11 alineatul (3) litera (a) din regulamentul de bază, care stabilește regula de principiu privind aplicarea legislației locului de prestare a muncii (lex loci laboris), în timp ce cealaltă susține aplicarea articolului 13 alineatul (1) litera (b) din acest regulament, care prevede regula specifică privind aplicarea legislației de la sediul social.
4. În prezentele concluzii, vom explica motivele pentru care considerăm că articolul 13 alineatul (1) litera (b) din regulamentul de bază trebuie interpretat în sensul că guvernează o situație precum cea în discuție în litigiul principal în condițiile în care nici statele de încadrare în muncă, nici durata angajării în aceste state nu au fost stabilite în contractul de muncă și nu puteau fi prevăzute la data solicitării formularului A1.
I – Cadrul juridic
A – Regulamentul de bază
5. În cadrul titlului II din regulamentul de bază, intitulat „Stabilirea legislației aplicabile”, articolul 11, intitulat „[r]eguli generale”, prevede:
„(1) Persoanele cărora li se aplică prezentul regulament sunt supuse legislației unui singur stat membru[(5)]. Această legislație se stabilește în conformitate cu prezentul titlu.
[…]
(3) Sub rezerva articolelor 12-16:
(a) persoana care desfășoară o activitate salariată sau independentă într‑un stat membru se supune legislației din statul membru respectiv;
[…]”
6. Articolul 13 din regulamentul de bază, intitulat „Desfășurarea de activități în două sau mai multe state membre”, prevede la alineatul (1):
„Persoana care desfășoară în mod obișnuit o activitate salariată în două sau mai multe state membre se supune:
(a) legislației statului membru de reședință, în cazul în care desfășoară o parte substanțială a activității sale în statul membru respectiv sau în cazul în care depinde de mai multe întreprinderi sau de mai mulți angajatori al căror sediu sau loc de desfășurare a activității se află în state membre diferite sau
(b) legislației statului membru în care este situat sediul sau locul de desfășurare a activității întreprinderii sau angajatorului al cărui salariat este, în cazul în care persoana nu desfășoară o parte substanțială a activităților sale în statul membru de reședință.”
B – Regulamentul de punere în aplicare
7. Articolul 14 din regulamentul de punere în aplicare aduce precizări referitoare, printre altele, la articolul 13 din regulamentul de bază. Acesta are următorul cuprins:
„[…]
(5) În sensul aplicării articolului 13 alineatul (1) din regulamentul de bază, o persoană care «desfășoară în mod obișnuit o activitate salariată în două sau mai multe state membre» este în special o persoană care:
(a) în timp ce își menține o anumită activitate într‑un stat membru, desfășoară în mod simultan o activitate distinctă pe teritoriul unuia sau mai multor state membre, indiferent de durata sau natura respectivei activități distincte;
(b) exercită în mod continuu activități alternative, cu excepția activităților de mică anvergură, în două sau mai multe state membre, indiferent de frecvența sau periodicitatea alternării.
[…]
(8) În sensul aplicării articolului 13 alineatele (1) și (2) din regulamentul de bază, o «parte semnificativă a activității salariate sau independente» desfășurată într‑un stat membru înseamnă că o proporție semnificativă a tuturor activităților persoanei salariate sau persoanei care desfășoară activități independente se desfășoară în statul respectiv, fără să fie neapărat partea cea mai importantă a activităților respective.
[…]
(10) Pentru determinarea legislației aplicabile în temeiul [alineatului (8)], instituțiile respective iau în considerare situația estimată pentru următoarele 12 luni calendaristice.
[…]”
8. Potrivit articolului 16 din regulamentul de punere în aplicare, intitulat „Procedura de aplicare a articolului 13 din regulamentul de bază”:
„(1) O persoană care desfășoară activități în două sau mai multe state membre informează instituția desemnată de autoritatea competentă din statul membru de reședință cu privire la aceasta.
(2) Instituția desemnată de la locul de reședință determină fără întârziere care este legislația aplicabilă persoanei respective, ținând seama de articolul 13 din regulamentul de bază și de articolul 14 din regulamentul de punere în aplicare. Această determinare inițială a legislației aplicabile este cu titlu provizoriu. Instituția informează instituțiile desemnate din fiecare stat membru în care se desfășoară o activitate asupra determinării legislației aplicabile cu titlu provizoriu.
(3) Determinarea cu titlu provizoriu a legislației aplicabile menționate la alineatul (2) devine definitivă în termen de două luni de la informarea instituției desemnate de autoritățile competente ale statelor membre în cauză cu privire la această determinare, în conformitate cu alineatul (2), cu excepția cazului în care legislația a fost deja determinată definitiv […], sau când cel puțin una dintre instituțiile în cauză informează instituția desemnată de autoritatea competentă a statului membru de reședință, până la sfârșitul perioadei de două luni, asupra faptului că nu poate accepta încă determinarea respectivă sau are un punct de vedere diferit în această privință.
[…]
(5) Instituția competentă din statul membru a cărui legislație este determinată ca fiind aplicabilă, fie provizoriu, fie definitiv, informează de îndată persoana respectivă.
[…]”
II – Situația de fapt din litigiul principal și întrebările preliminare
9. Din decizia de trimitere reiese că domnul Chain, resortisant polonez cu reședința în Polonia, a fost angajat ca tâmplar de către Atlanco, o agenție de plasare a forței de muncă în regim temporar înregistrată în Cipru, unde își are sediul și de unde gestionează lucrările clienților săi.
10. Potrivit dispozițiilor a două contracte de muncă încheiate între domnul Chain și Atlanco, pentru perioada cuprinsă între 10 mai 2010 și 4 martie 2011 și, respectiv, pentru cea cuprinsă între 26 noiembrie 2011 și 30 martie 2012, cel dintâi avea obligația de a executa lucrări pe șantierele clienților celei din urmă în diferite state. Totuși, din cauza naturii temporare a muncii, aceste contracte nu prevedeau nici statele de încadrare în muncă, nici durata misiunilor succesive la începutul raportului de muncă.
11. În cadrul acestor două contracte de muncă, domnul Chain a efectuat misiuni succesive în diferite state membre și în SEE.
12. Astfel, în temeiul primului contract de muncă, semnat la 15 aprilie 2010, domnul Chain a lucrat succesiv în Franța (de la 10 mai 2010 până la 23 iulie 2010), în Norvegia (de la 16 august 2010 până la 20 noiembrie 2010) și în Belgia (de la 2 februarie 2011 până la 4 martie 2011).
13. Apoi, domnul Chain a lucrat în România (de la 26 noiembrie 2011 până la 2 ianuarie 2012), înainte de a lucra în Norvegia (de la 3 ianuarie 2012 până la 30 martie 2012), în cadrul celui de al doilea contract de muncă, din data de 26 noiembrie 2011(6).
14. Atât domnul Chain, cât și Atlanco sunt înscriși la Tmima Koinonikon Asfaliseon (Instituția de asigurări sociale) din Nicosia (Cipru), în calitate de asigurat și, respectiv, de angajator.
15. Pentru perioadele de încadrare în muncă efectuate în temeiul primului contract de muncă, instituția competentă în materie de securitate socială din Cipru i‑a eliberat domnului Chain un formular E101, versiunea anterioară a formularului A1. Acest document atesta că, pentru toate aceste perioade, domnului Chain i se aplică legislația cipriotă privind asigurările sociale(7).
16. În schimb, în pofida faptului că, prin scrisoarea din 5 martie 2012, instituția competentă în materie de securitate socială din Polonia a precizat că legislația privind asigurările sociale aplicabilă domnului Chain, pentru perioadele de încadrare în muncă efectuate în România și în Norvegia în temeiul celui de al doilea contract de muncă, ar fi legislația din Cipru, instituția cipriotă competentă nu i‑a eliberat domnului Chain formularul A1(8).
17. Domnul Chain a introdus ulterior o acțiune la instanța de trimitere, solicitând ca aceasta să oblige Atlanco la plata contribuțiilor de asigurări sociale care îl priveau pentru perioada de încadrare în muncă cuprinsă între 26 noiembrie 2011 și 2 ianuarie 2012, efectuată în temeiul articolului 11 alineatul (3) litera (a) din regulamentul de bază, care determină aplicarea legislației statului membru de încadrare în muncă.
18. În schimb, Atlanco consideră că de la regula de principiu prevăzută la această dispoziție pot exista excepții, printre care se numără articolul 13 alineatul (1) litera (b) din regulamentul de bază. Potrivit Atlanco, ea ar fi plătit, în temeiul acestei din urmă dispoziții, în mod corect contribuțiile de asigurări sociale aferente perioadei în litigiu.
19. În aceste condiții, Eparchiako Dikastirio Lefkosias a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Faptul că articolul 13 alineatul (1) litera (b) din regulamentul [de bază] și articolul 14 alineatul (5) litera (b) din regulamentul […] de punere în aplicare se aplică unei «[p]ersoan[e] care desfășoară în mod obișnuit o activitate salariată în două sau mai multe state membre» trebuie interpretat în sensul că sunt aplicabile și în situația unei persoane care este angajată, în temeiul unui contract de muncă încheiat cu un singur angajator stabilit într‑un stat membru, […] în două alte state membre[(9)], deși:
a) al doilea stat membru în care persoana va lucra nu a fost încă stabilit și nici nu ar putea fi prevăzut la momentul depunerii cererii de emitere a formularului Α1 din cauza naturii specifice a muncii – activitate temporară a lucrătorilor, pe perioade scurte, în mai multe state membre […]
sau
b) durata activității desfășurate în primul și/sau în al doilea stat membru nu poate fi încă determinată sau nu este previzibilă din cauza naturii specifice a muncii – activitate temporară a lucrătorilor, pe perioade scurte, în mai multe state membre […]?
2) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare […], articolul 14 alineatul (5) litera (b) din regulamentul […] de punere în aplicare poate fi interpretat în sensul că, în scopul aplicării articolului 13 alineatul (1) litera (b) din regulamentul [de bază], noțiunea «persoană care desfășoară în mod obișnuit o activitate salariată în două sau mai multe state membre» se referă și la ipoteza în care există perioade de inactivitate între două angajări ale lucrătorului în state membre diferite, pe durata cărora acesta continuă să fie încadrat prin același contract de muncă?
3) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare […], faptul că statul membru competent nu emite formularul A1 se opune aplicării articolului 13 alineatul (1) litera (b) din regulamentul [de bază]?
4) Articolul 16 alineatul (5) și/sau articolul 20 alineatul (1) sau orice alt articol din regulamentul […] de punere în aplicare impun obligația, în sarcina statului membru, în temeiul unei decizii provizorii a statului membru de reședință cu privire la legislația aplicabilă, de a emite formularul A1 din oficiu, fără ca angajatorul în cauză să trebuiască să depună o cerere în acest sens în statul membru competent?”
III – Analiza noastră
A – Observații introductive
20. Înainte de a începe analiza noastră, se impun trei observații introductive.
21. În primul rând, constatăm că numai prima întrebare ridică probleme de drept complexe care necesită o examinare aprofundată. Astfel, atât jurisprudența, cât și regulamentele aplicabile în speță permit oferirea unor răspunsuri la celelalte întrebări adresate de instanța de trimitere.
22. Prin urmare, analiza noastră se va limita la prima întrebare privind stabilirea legislației aplicabile într‑o situație și în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal.
23. Mai exact, vom examina care dintre articolele 11 alineatul (3) litera (a) din regulamentul de bază, prin care se stabilește regula de principiu lex loci laboris, și 13 alineatul (1) litera (b) din acest regulament, în calitate de normă specifică ce face aplicabilă legislația de la sediul social, acoperă această situație.
24. Pe de altă parte, remarcăm încă de acum că din înscrisurile de la dosar reiese că, în perioada în litigiu, domnul Chain nu a desfășurat o activitate salariată în statul membru de reședință și nici nu depinde de mai multe întreprinderi cu sediile sociale în diferite state membre. Astfel, condițiile de aplicare a articolului 13 alineatul (1) litera (a) din regulamentul de bază nu sunt îndeplinite în speță.
25. În al doilea rând, observăm că, de la versiunea sa inițială, modul de redactare a articolului 13 alineatul (1) litera (b) din regulamentul de bază nu a cunoscut modificări fundamentale, deși contextul economic și social al acestuia a evoluat substanțial.
26. În această privință, constatăm, mai întâi, că articolul 13 alineatul (1) litera (b) din regulamentul de bază își are originea în Regulamentul nr. 24/64/CEE al Consiliului din 10 martie 1964 privind modificarea articolului 13 din Regulamentul nr. 3 și a articolului 11 din Regulamentul nr. 4 (legislația aplicabilă lucrătorilor detașați și lucrătorilor care își desfășoară în mod obișnuit activitatea în mai multe țări)(10).
27. Astfel, articolul 1 din Regulamentul nr. 24/64 modifică articolul 13 din Regulamentul nr. 3 privind securitatea socială a lucrătorilor migranți(11), care prevede excepții de la regula de principiu lex loci laboris, prin introducerea unei noi litere (c) la articolul 13 menționat.
28. Această nouă literă (c) prevedea:
„Lucrătorii salariați sau asimilați, alții decât cei menționați [la litera] (b) [privind membrii echipajului sau ai personalului de bord], care își desfășoară în mod obișnuit activitatea pe teritoriul mai multor state membre, sunt supuși legislației aceluia dintre statele membre respective pe teritoriul căruia au reședința.
În cazul în care aceștia nu au reședința pe teritoriul niciunuia dintre statele membre în care își desfășoară activitatea, li se aplică legislația statului membru pe teritoriul căruia se află angajatorul sau angajatorii sau sediul întreprinderii sau al întreprinderilor care îi angajează[(12)]. […]” [traducere neoficială]
29. Modificările ulterioare ale Regulamentului nr. 3 și adoptarea unor regulamente care înlocuiesc acest regulament(13) aveau drept scop, printre altele, adaptarea Regulamentului nr. 3 la un context economic și social reînnoit și integrarea în acesta a soluțiilor jurisprudențiale adoptate de Curte.
30. În această privință, observăm că coordonarea sistemelor de securitate socială a fost concepută la un moment în care migrațiile legate de muncă erau de durată medie (de cel puțin câțiva ani)(14). De asemenea, cererea și oferta de muncă erau controlate inclusiv din punct de vedere social prin intermediul contractului de muncă pe durată nedeterminată și cu normă întreagă(15).
31. Acest postulat a fost ulterior repus în discuție, în special prin extinderea Uniunii intervenită în anul 2004(16) și prin apariția de noi forme de migrații(17), situația în discuție în litigiul principal constituind, în opinia noastră, un astfel de exemplu.
32. Totuși, modul de redactare a articolului 13 alineatul (1) din regulamentul de bază corespunde, în esență, modului de redactare a articolului 13 litera (c) din Regulamentul nr. 24/64.
33. Astfel, amintim că acest articol 13 alineatul (1) prevede:
„Persoana care desfășoară în mod obișnuit o activitate salariată în două sau mai multe state membre se supune:
(a) legislației statului membru de reședință, în cazul în care desfășoară o parte substanțială a activității sale în statul membru respectiv sau în cazul în care depinde de mai multe întreprinderi sau de mai mulți angajatori al căror sediu sau loc de desfășurare a activității se află în state membre diferite sau
(b) legislației statului membru în care este situat sediul sau locul de desfășurare a activității întreprinderii sau angajatorului al cărui salariat este, în cazul în care persoana nu desfășoară o parte substanțială a activităților sale în statul membru de reședință[(18)].”
34. În acest context, apreciem că textul articolului 13 alineatul (1) litera (b) din regulamentul de bază, a cărui interpretare se solicită în cauza principală, pare depășit și riscă să deschidă calea unei utilizări controversate, chiar a unei aplicări incorecte(19).
35. Contrar poziției susținute de Comisia Europeană în ședință, considerăm că adaptarea normelor existente la noile modele de migrație și chiar adoptarea de noi norme ar fi, în consecință, adecvată pentru a facilita aplicarea dispozițiilor privind stabilirea legislației aplicabile(20).
36. Pe de altă parte, constatăm că Comisia, în comunicarea sa din 6 decembrie 2007(21), a putut deja să ia în considerare nevoia unei adaptări a regulamentului de bază și a regulamentului de punere în aplicare la formele noi de mobilitate a lucrătorilor.
37. Astfel, potrivit Comisiei, deși aceste regulamente s‑au dovedit a fi instrumente de succes pentru a garanta lucrătorilor migranți, care își folosesc dreptul la libera circulație în cadrul Uniunii, faptul că nu își vor pierde protecția socială, „forme noi de mobilitate (perioade mai scurte, statuturi variabile, practicarea plurimobilității) pot îngreuna punerea […] în aplicare [a regulamentelor menționate]. De exemplu, un lucrător mobil, care este angajat în mod frecvent cu contract de scurtă durată în state membre diferite, se poate confrunta cu o serie de sisteme de securitate socială diferite […] Prin urmare, a sosit momentul să se analizeze dacă este necesară dezvoltarea unor instrumente noi mai bine adaptate la nevoile lucrătorilor mobili și ale întreprinderilor care îi angajează”(22).
38. În al treilea rând, observăm că, în observațiile sale scrise, Comisia a considerat că era posibil ca în speță să se aplice atât articolul 12 alineatul (1) din regulamentul de bază, referitor la detașare(23), cât și articolul 13 alineatul (1) litera (b) din acest regulament.
39. Cu toate acestea, în ședință, Comisia a revenit asupra poziției sale și a considerat, asemenea tuturor celorlalți intervenienți, că articolul 12 alineatul (1) din regulamentul respectiv nu poate fi aplicabil într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile de aplicare a dispoziției menționate(24).
40. Din formularea și din economia articolului 12 alineatul (1) din regulamentul de bază rezultă că această dispoziție are ca obiect reglementarea situației lucrătorilor salariați care prezintă un raport de muncă stabil cu întreprinderea situată pe teritoriul unui stat membru și care sunt detașați, pentru o perioadă limitată, de întreprinderea de care aparțin, pe teritoriul unui alt stat membru, înainte de a se întoarce în cadrul acestei întreprinderi(25).
41. În consecință, articolul 12 alineatul (1) din regulamentul de bază nu poate reglementa o situație, precum cea în discuție în litigiul principal, a unui lucrător salariat care este trimis de o agenție de plasare a forței de muncă în regim temporar, în mod succesiv, în diferite state, fără ca acest lucrător să fi desfășurat vreodată o activitate salariată pe teritoriul statului membru în care are sediul agenția respectivă.
42. Astfel, problema centrală în cauza principală constă în a stabili care dintre articolele 11 alineatul (3) litera (a) din regulamentul de bază și 13 alineatul (1) litera (b) din acest regulament este aplicabil.
B – Cu privire la prima întrebare, referitoare la interpretarea articolului 13 alineatul (1) litera (b) din regulamentul de bază
43. Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită Curții, în esență, să stabilească dacă articolul 13 alineatul (1) litera (b) din regulamentul de bază și articolul 14 alineatul (5) litera (b) din regulamentul de punere în aplicare trebuie interpretate în sensul că se aplică într‑o situație în care un lucrător cu reședința într‑un stat membru efectuează, în contul angajatorului său cu sediul într‑un alt stat membru, misiuni succesive de scurtă durată în două state, în condițiile în care nici al doilea stat de încadrare în muncă, nici durata angajării în primul și/sau în al doilea stat nu au fost stabilite în contractul de muncă și nu puteau fi prevăzute la data solicitării formularului A1.
44. În aceste împrejurări, un lucrător precum domnul Chain poate fi considerat „persoană care desfășoară în mod obișnuit o activitate salariată în două sau mai multe state membre”, în sensul articolului 13 alineatul (1) litera (b) din regulamentul de bază?
45. Aproape toate guvernele interveniente preconizează un răspuns negativ la această întrebare și susțin că o astfel de situație nu intră în domeniul de aplicare al acestei dispoziții, ci în cel al articolului 11 alineatul (3) litera (a) din regulamentul de bază, care prevede, reamintim, regula generală potrivit căreia legislația aplicabilă este lex loci laboris.
46. În opinia noastră, întrebarea menționată necesită, dimpotrivă, un răspuns afirmativ.
47. După ce am explicat motivele pentru care apreciem că un lucrător precum domnul Chain poate fi considerat „persoană care desfășoară în mod obișnuit o activitate salariată în două sau mai multe state membre”, vom demonstra că, în cauza principală, împrejurările speciale legate de lipsa precizării, la data solicitării formularului A1, a statelor de încadrare în muncă și a duratei angajărilor în aceste state nu constituie un obstacol în calea aplicării articolului 13 alineatul (1) litera (b) din regulamentul de bază.
48. Mai întâi, constatăm că litera articolului 13 alineatul (1) litera (b) din regulamentul de bază nu definește noțiunea „activitate salariată normală în două sau mai multe state membre”.
49. Amintim că, în temeiul acestei dispoziții, persoana care desfășoară în mod obișnuit o activitate salariată în două sau mai multe state membre este supusă legislației statului membru în care întreprinderea sau angajatorul care o angajează are sediul social sau domiciliul, dacă persoana nu desfășoară o parte substanțială a activităților sale în statul membru de reședință.
50. Mai multe precizări cu privire la noțiunea „persoană care desfășoară în mod obișnuit o activitate salariată în două sau mai multe state membre” au fost aduse de regulamentul de punere în aplicare și de Ghidul practic privind legislația aplicabilă în Uniunea Europeană (UE), Spațiul Economic European (SEE) și Elveția(26) (denumit în continuare „ghidul practic”).
51. Astfel, în temeiul articolului 14 alineatul (5) din regulamentul de punere în aplicare, o persoană care „desfășoară în mod obișnuit o activitate salariată în două sau mai multe state membre”, în sensul articolului 13 alineatul (1) din regulamentul de bază, desemnează în special o persoană care, „în timp ce își menține o anumită activitate într‑un stat membru, desfășoară în mod simultan o activitate distinctă pe teritoriul unuia sau mai multor state membre, indiferent de durata sau natura respectivei activități distincte”(27) sau o persoană care „exercită în mod continuu activități alternative, cu excepția activităților de mică anvergură, în două sau mai multe state membre, indiferent de frecvența sau periodicitatea alternării”(28).
52. Din decizia de trimitere reiese că contractele de muncă încheiate de părțile în cauză în litigiul principal prevedeau obligația domnului Chain de a executa lucrări în regim temporar pe șantierele clienților Atlanco în diferite state. Știm de asemenea că, în temeiul primului contract de muncă, domnul Chain a prestat activități de tâmplar timp de câteva luni în diferite state și că, în perioada în litigiu, domnul Chain a lucrat, în temeiul celui de al doilea contract de muncă, puțin peste o lună în România înainte de a desfășura o activitate salariată timp de aproape trei luni în Norvegia(29).
53. Având în vedere aceste elemente, pare evident că activitățile salariate în discuție în litigiul principal nu au fost desfășurate simultan(30), ci succesiv, una după alta.
54. În conformitate cu ghidul practic, „activitățile desfășurate în mod alternativ vizează situațiile în care activitățile nu se desfășoară simultan pe teritoriul mai multor state membre, ci constau în misiuni de lucru succesive desfășurate în state membre diferite, una după alta”(31).
55. În opinia noastră, încadrarea unor misiuni succesive, desfășurate una după alta, în domeniul de aplicare al articolului 13 alineatul (1) litera (b) din regulamentul de bază se justifică în special din perspectiva scopului acestei dispoziții, care urmărește să „acopere toate cazurile posibile de activități multiple care prezintă un element transfrontalier și [să] distingă activitățile a căror desfășurare se întinde, în general, în mod obișnuit pe teritoriul mai multor state membre de cele care sunt desfășurate numai cu titlu excepțional sau temporar”(32).
56. Din cele de mai sus rezultă că, în principiu, orice activitate salariată precum cea în discuție în litigiul principal, desfășurată în mod succesiv și obișnuit(33), cu alte cuvinte, în general mai degrabă decât exclusiv cu titlu excepțional sau temporar, pe teritoriul a două sau mai multe state poate fi guvernată de articolul 13 alineatul (1) litera (b) din regulamentul de bază, cu condiția să nu fie vorba despre o activitate de mică anvergură(34).
57. În opinia noastră, o astfel de soluție este confirmată de analiza finalității articolelor din titlul II din regulamentul de bază, intitulat, reamintim, „Stabilirea legislației aplicabile”, și în special a articolului 13 alineatul (1) litera (b) din acest regulament.
58. În această privință, constatăm că dispozițiile acestui titlu II trebuie interpretate în lumina articolului 48 TFUE, care urmărește să faciliteze libera circulație a lucrătorilor migranți astfel cum este definită la articolul 45 TFUE și implică în special faptul că plata prestațiilor de securitate socială le este garantată(35).
59. În această optică, Curtea a considerat în numeroase rânduri că titlul II menționat urmărește să evite, atât în interesul lucrătorilor și al angajatorilor, cât și în interesul caselor de asigurări, orice cumul sau orice suprapunere inutilă a obligațiilor și a responsabilităților care ar rezulta dintr‑o aplicare simultană sau alternativă a mai multe legislații(36) și care ar putea astfel să constituie, în sine, obstacole în calea liberei circulații a acestor lucrători în cadrul Uniunii(37).
60. Astfel, dispozițiile titlului II din regulamentul de bază, inclusiv articolul 13 alineatul (1) litera (b) din acest regulament, urmăresc să garanteze libera circulație a lucrătorilor migranți, ceea ce presupune, în special, garantarea unei protecții sociale permanente în temeiul unei singure legislații sociale aplicabile(38). Astfel, complexitatea cumulurilor și a repartizărilor de contribuții și de prestații trebuie să fie evitată în favoarea unui sistem simplu și practic(39).
61. Vom vedea că aceste obiective nu pot fi realizate, în opinia noastră, prin aplicarea regulii lex loci laboris într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, ceea ce justifică aplicarea articolului 13 alineatul (1) litera (b) din regulamentul de bază.
62. Astfel cum s‑a precizat anterior, legiuitorul Uniunii a reținut, ca legislație socială de principiu aplicabilă, lex loci laboris. Observăm că această alegere se explică în special prin faptul că, la data redactării Regulamentului nr. 3, mobilitatea lucrătorilor consta în principal într‑o migrație unică într‑un alt stat membru(40). Astfel, afilierea în statul în care era situat locul de executare a muncii se întemeia pe prezumția că aceasta era soluția care îl proteja cel mai bine pe lucrător, în măsura în care acesta putea, printre altele, să pretindă aceleași drepturi ca lucrătorii naționali(41).
63. Deși regulamentul de bază confirmă alegerea lex loci laboris ca legislație de principiu aplicabilă(42), acest regulament admite și derogări de la această regulă în anumite situații care justifică alte criterii de aplicabilitate(43).
64. În opinia noastră, aplicarea pură și simplă a regulii de principiu prevăzute la articolul 11 alineatul (3) litera (a) din regulamentul de bază, într‑o situație particulară precum cea în discuție în litigiul principal, ar risca nu să evite, ci, dimpotrivă, să creeze, atât pentru lucrător, cât și pentru angajator și pentru organismele de securitate socială, complicații administrative al căror efect ar fi să întârzie expedierea dosarelor care îi privesc pe lucrători și să împiedice astfel exercitarea liberei circulații a acestora(44).
65. Prin urmare, aplicarea lex loci laboris la situația unui lucrător precum domnul Chain ar avea drept consecință faptul că acesta ar fi supus legislației românești pentru activitatea sa de o lună desfășurată în România, apoi, de la o zi la alta(45), legislației norvegiene pentru perioada de trei luni de activitate salariată desfășurată în Norvegia, deși aceste două misiuni au fost desfășurate în temeiul aceluiași contract de muncă și în contul aceleiași agenții de plasare a forței de muncă în regim temporar.
66. Putem să ne imaginăm complicațiile pe care le‑ar genera pentru domnul Chain, dar și pentru Atlanco și pentru organismele de securitate socială o schimbare de afiliere de la o casă românească la o casă norvegiană în timpul acestor patru luni de activitate.
67. Pe de altă parte, observăm că accesul la anumite drepturi depinde, în câteva state membre, de o perioadă minimă de cotizare și că schimbările prea frecvente ale legislației aplicabile ar putea avea, prin urmare, de asemenea consecințe negative pentru lucrătorii migranți(46).
68. Astfel, reținerea criteriului de afiliere în statul membru în care este situat sediul întreprinderii în cauză în temeiul articolului 13 alineatul (1) litera (b) din regulamentul de bază nu doar ar evita pentru această întreprindere o afiliere a lucrătorilor la sistemul de securitate socială al unui stat în care aceștia sunt trimiși pentru a efectua lucrări de scurtă durată, ci ar proteja de asemenea în special lucrătorii de orice risc de întrerupere a protecției lor sociale.
69. În această privință, pe de o parte, adăugăm că „dispoziții[le titlului II din regulamentul de bază] au drept obiectiv nu numai să evite aplicarea simultană a mai multor legislații naționale și complicațiile care pot rezulta de aici, ci și să împiedice ca persoanele care intră în domeniul de aplicare al [r]egulamentului [de bază] să fie private de protecție în materie de securitate socială, în lipsa unei legislații care le‑ar fi aplicabilă”(47).
70. Pe de altă parte, observăm că articolul 13 alineatul (1) din regulamentul de bază are ca obiectiv promovarea liberei prestări a serviciilor în beneficiul întreprinderilor care fac uz de aceasta detașând lucrători în alte state membre decât cel în care își au sediul(48). Or, aplicarea lex loci laboris ar face mai complicată exercitarea liberei prestări a serviciilor de către o întreprindere precum Atlanco, ce are ca obiect trimiterea succesivă și pentru perioade de câteva luni a lucrătorilor salariați în alte state membre decât cel în care își are sediul.
71. În opinia noastră, în numele intereselor conjugate ale lucrătorilor, ale întreprinderilor și ale organismelor de securitate socială, afilierea la legislația statului membru în care întreprinderea își are sediul se justifică astfel într‑o situație specială precum cea în discuție în litigiul principal.
72. Totuși, considerațiile de mai sus nu ne oferă informații cu privire la posibilitatea aplicării articolului 13 alineatul (1) litera (b) din regulamentul de bază într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, „în condițiile în care” nici diferitele state de încadrare în muncă, nici durata angajării în aceste state nu sunt prevăzute în contractul de muncă sau cunoscute la data solicitării formularului A1.
73. În această privință, observăm că modul de redactare a articolului 13 alineatul (1) litera (b) din regulamentul de bază nu aduce precizări cu privire la aspectul dacă aplicarea sa ar fi condiționată de stabilirea concretă, anterior oricărei activități desfășurate de lucrător, a două sau a mai multe state membre și a duratei activităților desfășurate în acestea sau dacă, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, faptul că contractul de muncă prevede obligația lucrătorului de a efectua, în contul angajatorului său, lucrări în diferite state ar fi suficient pentru aplicarea acestei dispoziții.
74. În opinia noastră, precizările oferite de jurisprudență privind stabilirea legislației aplicabile efectuată de instituțiile competente în materie de securitate socială sunt cele care permit confirmarea posibilității aplicării dispoziției menționate într‑o situație și în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal.
75. Astfel, dintr‑o jurisprudență constantă rezultă că, în temeiul principiului cooperării loiale prevăzut la articolul 4 alineatul (3) TUE, instituția emitentă a formularului A1 are obligația de a efectua o evaluare corectă a faptelor relevante pentru aplicarea normelor privind stabilirea legislației aplicabile în materie de securitate socială și, în consecință, de a asigura corectitudinea informațiilor cuprinse în acest formular(49).
76. Ca regulă generală, formularul A1 poate fi eliberat înainte sau la începutul perioadei pe care o vizează. Astfel, aprecierea faptelor relevante se efectuează cel mai adesea, la momentul respectiv, pe baza situației profesionale anticipate a lucrătorului salariat în cauză. Acesta este motivul pentru care, în practică, descrierea naturii muncii, astfel cum rezultă din actele contractuale, prezintă o importanță deosebită în scopul acestei evaluări(50).
77. Adăugăm că, în temeiul articolului 14 alineatul (10) din regulamentul de punere în aplicare, „[p]entru determinarea legislației aplicabile în temeiul [activităților prevăzute în special la articolul 13 alineatele (1) și (2) din regulamentul de bază], instituțiile respective iau în considerare situația estimată pentru următoarele 12 luni calendaristice”.
78. Din cele de mai sus reiese că instituția competentă în materie de securitate socială trebuie să analizeze dacă, la data stabilirii legislației aplicabile, este previzibil ca perioadele de lucru efectuate în mai multe state membre să se succeadă cu o anumită regularitate pe parcursul următoarelor 12 luni calendaristice, întemeindu‑se în special pe natura muncii astfel cum reiese aceasta din actele contractuale(51).
79. Curtea a considerat de asemenea că, „[î]n cadrul evaluării faptelor pentru stabilirea legislației în materie de securitate socială aplicabile în scopul eliberării unui [formular A1], instituția vizată poate lua în considerare, după caz, pe lângă modul de redactare a actelor contractuale, elemente precum felul în care au fost anterior executate în practică contractele de muncă încheiate între angajatorul și lucrătorul respectiv, împrejurările care însoțesc încheierea acestor contracte și, mai general, caracteristicile și modalitățile activităților desfășurate de întreprinderea respectivă, în măsura în care elementele menționate pot clarifica natura reală a muncii respective”(52).
80. Potrivit majorității guvernelor interveniente, instituția competentă în materie de securitate socială nu ar fi în măsură să efectueze o apreciere corectă a faptelor într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal dacă nu dispune de informații referitoare la statele de încadrare în muncă și la durata angajărilor lucrătorului în aceste state.
81. Or, considerăm că, în pofida lipsei de informații cu privire la locurile de executare a misiunilor avute în vedere și la durata desfășurării acestora, alte elemente aflate la dispoziția instituției competente în materie de securitate socială, la data stabilirii legislației aplicabile, permiteau, în speță, informarea cu privire la situația previzibilă a lucrătorului salariat și demonstrarea faptului că acest lucrător desfășoară în mod obișnuit o activitate salariată în două sau mai multe state.
82. Astfel, după cum constată în mod întemeiat Comisia în observațiile sale scrise, din primul contract de muncă se putea deduce că domnul Chain desfășoară în mod succesiv activități de tâmplar în diferite state, și aceasta pentru o perioadă de câteva luni.
83. De asemenea, termenii celor două contracte de muncă indicau, în opinia noastră, probabilitatea unei activități salariate în două sau mai multe state. Astfel, amintim că decizia de trimitere precizează că, în temeiul dispozițiilor contractelor de muncă încheiate între domnul Chain și Atlanco, cel dintâi avea obligația de a executa lucrări pe șantierele clienților celei din urmă în diferite state.
84. În plus, însăși natura activității unei agenții de plasare a forței de muncă în regim temporar precum Atlanco, constând în trimiterea lucrătorilor săi salariați în diferitele state în care se află clienții săi pentru ca acești lucrători să efectueze lucrări de scurtă durată, indică, în opinia noastră, că era previzibil că domnul Chain urma să efectueze diferite misiuni în diferite state.
85. Pe de altă parte, considerăm că natura activității unei agenții de plasare a forței de muncă în regim temporar împiedică angajatorul să cunoască cu mult timp înainte diferitele state în care își va trimite lucrătorii salariați și timpul pe care îl va necesita munca în aceste state.
86. Rezultă că, în cauza principală, instituția competentă în materie de securitate socială se putea întemeia pe o serie de indicii care clarificau natura reală a muncii în discuție pentru a stabili legislația socială aplicabilă.
87. Astfel, apreciem că această instituție dispunea de elemente suficiente pentru a considera că situația domnului Chain putea intra în domeniul de aplicare al articolului 13 alineatul (1) litera (b) din regulamentul de bază.
88. În plus, subliniem, asemenea Comisiei, că aplicarea sistemului privind conflictul de legi instituit prin regulamentul de bază nu depinde decât de situația obiectivă în care se află lucrătorul interesat(53).
89. Or, din înscrisurile din dosar reiese că, în ceea ce privește situația reală a domnului Chain, în opinia noastră, acesta putea fi considerat „persoană care desfășoară în mod obișnuit o activitate salariată în două sau mai multe state membre”, în măsura în care a efectuat, în temeiul celui de al doilea contract de muncă, două misiuni succesive de scurtă durată pentru Atlanco în două state diferite.
90. Având în vedere considerațiile de mai sus, apreciem că articolul 13 alineatul (1) litera (b) din regulamentul de bază poate reglementa o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în condițiile în care nici diferitele state de încadrare în muncă, nici durata angajării în aceste state nu sunt prevăzute în contractul de muncă sau cunoscute la data solicitării formularului A1.
91. Înainte de a concluziona, dorim să răspundem temerilor majorității guvernelor interveniente potrivit cărora aplicarea articolului 13 alineatul (1) litera (b) din regulamentul de bază într‑o situație și în împrejurări cum sunt cele în discuție în litigiul principal ar risca să provoace situații de fraudă. Guvernul irlandez subliniază, de exemplu, că, în împrejurări cum sunt cele în discuție în litigiul principal, angajatorul, care nu ar fi în măsură să furnizeze informații cu privire la locul și la durata ocupării salariaților săi, ar putea alege legislația aplicabilă stabilindu‑se într‑un stat în care rata contribuțiilor sociale este foarte scăzută.
92. În opinia noastră, deși riscul de fraudă există, procedura pentru aplicarea articolului 13 din regulamentul de bază, prevăzută la articolul 16 din regulamentul de punere în aplicare, instituie totuși garanții în scopul evitării unei astfel de aplicări frauduloase a acestui articol 13, cu condiția ca procedura în cauză să fie respectată de toți actorii interesați.
93. În ceea ce privește procedura menționată, articolul 16 alineatul (2) din regulamentul de punere în aplicare prevede, în esență, că legislația aplicabilă este determinată, mai întâi, în mod provizoriu de instituția din statul membru al locului de reședință al lucrătorului în cauză. Ulterior, aceeași instituție informează cu privire la această determinare provizorie instituțiile desemnate din fiecare stat membru în care se desfășoară o activitate și în care angajatorul își are sediul social sau locul de desfășurare a activității(54).
94. Determinarea cu titlu provizoriu a legislației aplicabile devine definitivă în termen de două luni de la informarea instituției desemnate din celelalte state membre, cu excepția cazului în care cel puțin una dintre instituțiile în cauză informează instituția desemnată a statului membru de reședință, până la sfârșitul perioadei de două luni, asupra faptului că nu poate accepta încă determinarea respectivă sau are un punct de vedere diferit în această privință(55). În acest din urmă caz, instituțiile trebuie să ajungă la un acord în conformitate cu o procedură specifică de dialog și de conciliere(56).
95. Astfel, aprecierea faptelor în scopul determinării legislației aplicabile, în cazul unei activități salariate în două sau mai multe state membre, este efectuată de cel puțin două instituții diferite, ceea ce constituie, a priori, o garanție a unei aprecieri corecte a faptelor și, în consecință, a legislației aplicabile. Aceasta cu atât mai mult cu cât instituțiile și persoanele vizate de regulamentul de bază au obligația reciprocă de a se informa și a colabora, cu scopul de a asigura buna aplicare a acestui regulament(57).
96. În cauza principală, din înscrisurile din dosar reiese că, în ajunul primei misiuni desfășurate de domnul Chain în România, Atlanco a inițiat procedura pentru aplicarea articolului 13 din regulamentul de bază, prin introducerea unei cereri de determinare cu titlu provizoriu a legislației aplicabile la autoritățile poloneze de securitate socială.
97. Prin decizia din 5 martie 2012(58), instituția poloneză competentă a determinat atunci legislația cipriotă ca fiind aplicabilă cu titlu provizoriu și a informat instituția cipriotă competentă despre această determinare cu titlu provizoriu.
98. În ședință, guvernul cipriot a precizat că, deși nu era de acord cu determinarea cu titlu provizoriu menționată, instituția cipriotă competentă nu a informat instituția poloneză competentă despre divergența de opinii dintre acestea.
99. Întrucât instituția cipriotă competentă nu a contestat determinarea legislației aplicabile, legislația cipriotă a devenit definitiv aplicabilă la situația în discuție în litigiul principal. Astfel, în cazul în care ar fi intervenit o solicitare de emitere a formularului A1 din partea persoanelor interesate, instituția cipriotă respectivă ar fi trebuit să le elibereze acest formular(59).
100. Adăugăm că reiese de asemenea din jurisprudență că instituția care a eliberat deja un formular A1 trebuie să reexamineze temeinicia acestei acțiuni și eventual să retragă acest formular atunci când instituția competentă a unui stat în care lucrătorul salariat efectuează munca exprimă îndoieli cu privire la corectitudinea faptelor care stau la baza formularului menționat și/sau la respectarea cerințelor din titlul II din regulamentul de bază(60).
101. Rezultă că există proceduri de control care permit evitarea unei aplicări frauduloase a articolului 13 alineatul (1) litera (b) din regulamentul de bază.
102. Având în vedere toate elementele de mai sus, considerăm că articolul 13 alineatul (1) litera (b) din regulamentul de bază și articolul 14 alineatul (5) litera (b) din regulamentul de punere în aplicare trebuie interpretate în sensul că se aplică într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care un lucrător salariat rezident al unui stat membru desfășoară, în contul unui angajator care are sediul într‑un stat membru diferit și în cadrul aceluiași contract de muncă, misiuni succesive de scurtă durată în două alte state, în condițiile în care nici al doilea stat de încadrare în muncă, nici durata angajării în primul și/sau în al doilea stat nu au fost stabilite în contractul de muncă și nu pot fi prevăzute la data solicitării formularului A1.
IV – Concluzie
103. Având în vedere toate considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă Eparchiako Dikastirio Lefkosias după cum urmează:
„Articolul 13 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (UE) nr. 1244/2010 al Comisiei din 9 decembrie 2010, și articolul 14 alineatul (5) litera (b) din Regulamentul (CE) nr. 987/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 septembrie 2009 de stabilire a procedurii de punere în aplicare a Regulamentului nr. 883/2004, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 1244/2010, trebuie interpretate în sensul că se aplică într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care un lucrător salariat rezident al unui stat membru desfășoară, în contul unui angajator care are sediul într‑un stat membru diferit și în cadrul aceluiași contract de muncă, misiuni succesive de scurtă durată în două alte state, în condițiile în care nici al doilea stat de încadrare în muncă, nici durata angajării în primul și/sau în al doilea stat nu au fost stabilite în contractul de muncă și nu pot fi prevăzute la data solicitării formularului A1.”
1 – Limba originală: franceza.
2 – Formularul A1, care înlocuiește de la 1 mai 2012, printre altele, formularul E101, atestă legislația în materie de securitate socială aplicabilă deținătorului său care nu este afiliat în statul în care lucrează. Acest formular se completează în cazurile în care un lucrător s‑ar deplasa în interiorul Uniunii Europene, al Spațiului Economic European (SEE) sau în Elveția pentru a desfășura acolo o activitate, cu scopul de a stabili în special în care stat trebuie plătite contribuțiile de asigurări sociale.
3 – JO L 166, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 82. Regulament astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (UE) nr. 1244/2010 al Comisiei din 9 decembrie 2010 (JO L 338, p. 35, denumit în continuare „regulamentul de bază”).
4 – JO L 284, p. 1. Regulament astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 1244/2010 (denumit în continuare „regulamentul de punere în aplicare”).
5 – Observăm că regulamentul de bază și regulamentul de punere în aplicare reglementează inclusiv situații de deplasare a lucrătorilor spre SEE și spre Elveția. Astfel, precizăm că termenii „stat membru” trebuie înțeleși ca incluzând, pe lângă statele membre ale Uniunii, statele SEE și Confederația Elvețiană.
6 – Denumită în continuare „perioada în litigiu”.
7 – Decizia de trimitere nu menționează pe ce temei instituția cipriotă competentă a considerat că legislația din Cipru era aplicabilă perioadei acoperite de acest prim contract de muncă.
8 – Decizia de trimitere nu precizează nici datele solicitării și, respectiv, refuzului eliberării formularului A1 referitor la perioada în litigiu, nici motivele unui astfel de refuz. De asemenea, aceasta nu oferă informații cu privire la legislația aplicabilă în intervalul (o perioadă de aproximativ nouă luni) dintre sfârșitul primului contract de muncă și începutul executării celui de al doilea. În ședință, guvernul cipriot a precizat că, pe de o parte, nu a existat niciodată o cerere de eliberare a formularului A1 din partea Atlanco depusă la instituția competentă din Cipru și că, pe de altă parte, în perioada dintre cele două contracte de muncă, domnul Chain nu putea invoca articolul 13 din regulamentul de bază, din cauza lipsei unui contract de muncă încheiat între acesta și Atlanco stabilită în Cipru.
9 – A se vedea nota de subsol 5.
10 – JO 1964, 47, p. 746.
11 – JO 1958, 30, p. 561. Titlul II din Regulamentul nr. 3 nu prevedea, la articolul 13 din acesta, o excepție specifică pentru cazul unui lucrător salariat care desfășoară o activitate în două sau mai multe state membre. Astfel, articolul 13 din acest regulament prevedea numai trei excepții în ceea ce privește, în primul rând, lucrătorii detașați, în al doilea rând, lucrătorii din serviciile de transport și, în al treilea rând, lucrătorii angajați de întreprinderi traversate de frontiera comună a două state membre.
12 – Sublinierea noastră.
13 – Regulamentul menționat a fost modificat în mai multe rânduri, și anume de 14 ori. El a fost ulterior abrogat prin Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 al Consiliului din 14 iunie 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu lucrătorii salariați și cu familiile acestora care se deplasează în cadrul Comunității (JO L 149 p. 2, Ediție specială, 05/vol. 1, p. 26), care a suferit numeroase modificări înainte de a fi abrogat prin regulamentul de bază.
14 – A se vedea Pochet, P., „Révision du règlement 1408/71: réflexions conclusives”, în Revue belge de sécurité sociale, 2004, p. 735, în special p. 739.
15 – Idem.
16 – Regulamentul de bază a fost adoptat înainte de aderarea celor 10 noi state membre în anul 2004. Totuși, aplicarea acestui regulament, condiționată de intrarea în vigoare a regulamentului de punere în aplicare, a intervenit doar 6 ani mai târziu, și anume la 1 mai 2010.
17 – Observăm că anumite forme de mobilitate existau deja în anii ʼ60, precum munca cu caracter temporar și interimar, dar ulterior aceste forme de mobilitate s‑au dezvoltat mai mult, au devenit mai frecvente și sunt exercitate în mod diferit.
18 – Sublinierea noastră. Noțiunea de activitate substanțială în statul membru de reședință a fost introdusă prin regulamentul de bază. Deși articolul 13 alineatul (1) litera (b) din acest regulament nu precizează în mod clar dacă reglementează o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care „nicio” activitate nu este executată în statul membru de reședință, considerăm că o astfel de situație poate fi acoperită de domeniul de aplicare al acestei dispoziții.
19 – A se vedea în acest sens Jorens, Y., „Vers de nouvelles règles pour la détermination de la législation applicable?”, în 50 ans de coordination de la sécurité sociale –Passé –Présent –Futur, 2010, p. 179, în special p. 187.
20 – În doctrină, numeroși autori preconizează modificarea normelor de coordonare privind stabilirea legislației aplicabile (a se vedea în special Morsa, M., Sécurité sociale, libre circulation et citoyenneté européennes, Perspectives de droit social, Anthemis, Limal, 2012, în special p. 158, Jorens, Y., și Van Overmeiren, F., „General principles of coordination in Regulation 883/2004”, în European Journal of Social Security, vol. 11, 2009, nr. 1 și 2, p. 47, în special p. 74 și p. 76, Lhernould, J.-P., „La coordination des régimes nationaux de sécurité sociale hors des règlements n° 1408/71 et n° 883/2004: constat de faiblesse ou tremplin pour de nouvelles ambitions?”, în La semaine juridique – Édition social, 2009, nr. 41, p. 13, în special p. 16, și Schoukens, P., „Explicit competence to coordinate social security of highly mobile workers – the case of the moving researchers in the EU”, în Pravnik, Letnik 67, Ljubljana, 2012, p. 351, în special p. 357 și p. 362).
21 – Comunicarea Comisiei către Consiliu, Parlamentul European, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor, intitulată „Mobilitatea, un instrument pentru locuri de muncă mai multe și mai bune: Planul de acțiune european privind mobilitatea locurilor de muncă (2007-2010)” [COM(2007) 773 final].
22 – Punctul 4.1.
23 – Potrivit acestei dispoziții, „[p]ersoana care desfășoară o activitate salariată într‑un stat membru, pentru un angajator care își desfășoară în mod obișnuit activitățile în acest stat membru, și care este detașată de angajatorul respectiv în alt stat membru pentru a lucra pentru angajator continuă să fie supusă legislației primului stat membru, cu condiția ca durata previzibilă a activității să nu depășească douăzeci și patru de luni și să nu fi fost trimisă să înlocuiască o altă persoană”.
24 – Guvernul finlandez a subliniat în special că domnul Chain nu a desfășurat niciodată o activitate salariată în Cipru, astfel încât nu ar fi îndeplinită prima condiție prevăzută la articolul 12 alineatul (1) din regulamentul de bază, și anume ca persoana detașată să fie deja supusă legislației statului membru în care își are sediul angajatorul său, chiar înainte de a‑și începe activitatea salariată. În plus, perioada de încadrare în muncă necesară înainte de a putea efectua o detașare a fost stabilită la o lună prin Decizia A2 a Comisiei administrative pentru coordonarea sistemelor de securitate socială din 12 iunie 2009 privind interpretarea articolului 12 din [Regulamentul nr. 883/2004] referitor la legislația aplicabilă lucrătorilor salariați detașați și lucrătorilor independenți care lucrează temporar în afara statului competent (JO 2010, C 106, p. 5).
25 – A se vedea în acest sens Concluziile avocatului general Lenz prezentate în cauza Calle Grenzshop Andresen (C‑425/93, EU:C:1995:12, punctul 20). Potrivit avocatului general Lenz, în această cauză „trebuie […] să se pornească de la principiul că detașarea se prezintă în general sub forma unei deplasări, ca urmare a raportului de muncă existent, a activității profesionale într‑un alt stat membru pentru o perioadă limitată”, astfel încât o activitate desfășurată în două state membre nu corespunde ipotezei detașării.
26 – Acest document de lucru al Comisiei, în versiunea sa din luna decembrie a anului 2013, este disponibil la adresa de internet http://ec.europa.eu/social/main.jsp?langId=fr&catId= 868. Menționăm că acest ghid nu are forță juridică obligatorie. Totuși, astfel cum arată guvernele cipriot și francez în observațiile lor scrise, ghidul menționat a făcut obiectul unei aprobări de către reprezentanții statelor membre în cadrul Comisiei administrative pentru coordonarea sistemelor de securitate socială, ceea ce îl face opozabil instituțiilor de securitate socială asupra cărora statele membre exercită o tutelă.
27 – A se vedea articolul 14 alineatul (5) litera (a) din regulamentul de punere în aplicare. Sublinierea noastră.
28 – A se vedea articolul 14 alineatul (5) litera (b) din regulamentul de punere în aplicare. Sublinierea noastră.
29 – Observăm că, la data faptelor din litigiu principal, întrucât regulamentul de bază și regulamentul de punere în aplicare nu erau încă aplicabile Regatului Norvegiei, Regulamentul nr. 1408/71 și Regulamentul (CEE) nr. 574/72 al Consiliului din 21 martie 1972 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului nr. 1408/71 (JO L 74, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 1, p. 74) rămân aplicabile. Totuși, această situație nu are efect asupra analizei noastre, în măsura în care articolul 14 alineatul (2) litera (b) punctul (ii) din Regulamentul nr. 1408/71 corespunde, în esență, articolului 13 alineatul (1) litera (b) din regulamentul de bază, stabilind drept legislație aplicabilă pe cea a statului membru de la sediul social al întreprinderii dacă lucrătorul salariat în cauză nu are reședința pe teritoriul unuia dintre statele membre în care își desfășoară activitatea.
30 – Potrivit ghidului practic, „[a]ctivitățile desfășurate simultan includ cazurile în care activități suplimentare din state membre diferite se desfășoară concomitent în temeiul aceluiași contract de muncă sau în temeiul unor contracte de muncă diferite. Cea de a doua activitate sau activitatea suplimentară ar putea fi desfășurată pe perioada concediului de odihnă, în week‑end sau, în cazul activității cu fracțiune de normă, două activități diferite pentru doi angajatori diferiți pot fi desfășurate în aceeași zi” (p. 26).
31 – Pagina 26. Sublinierea noastră.
32 – Pagina 25.
33 – Observăm că, în cadrul interpretării altor dispoziții din titlul II din regulamentul de bază, Curtea a putut considera adverbul „normal” ca fiind un sinonim al lui „obișnuit” (a se vedea Hotărârea Banks și alții, C‑178/97, EU:C:2000:169, punctul 25 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea Plum, C‑404/98, EU:C:2000:607, punctul 21).
34 – Ghidul practic precizează că, „[p]entru a evita o posibilă manipulare a normelor care reglementează legislația aplicabilă, activitățile marginale nu se iau în considerare la stabilirea legislației aplicabile în temeiul articolului 13 din [r]egulamentul [de bază]” (p. 28). Acest ghid conține de asemenea o definiție a noțiunii de activități marginale, considerând că „[acestea] sunt activitățile cu caracter permanent, dar nesemnificative în termeni de timp și rentabilitate economică. Se sugerează că, orientativ, activitățile reprezentând mai puțin de 5 % din timpul de lucru obișnuit al lucrătorului […] și/sau mai puțin de 5 % din remunerația sa totală trebuie considerate activități marginale” (idem).
35 – Articolul 48 primul paragraf litera (b) TFUE prevede că Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă, în domeniul securității sociale, măsurile necesare pentru instituirea liberei circulații a lucrătorilor, în special prin instituirea unui sistem care să asigure lucrătorilor migranți salariați sau care desfășoară o activitate independentă și persoanelor aflate în întreținerea acestora plata prestațiilor pentru persoanele rezidente pe teritoriile statelor membre.
36 – A se vedea Hotărârea van der Vecht (19/67, EU:C:1967:49, p. 455), Concluziile avocatului general Mayras prezentate în cauza Bentzinger (73/72, EU:C:1973:21, p. 291), și Concluziile avocatului general Warner prezentate în cauza Association du Foot‑Ball Club d’Andlau (8/75, EU:C:1975:76, p. 752).
37 – A se vedea Concluziile avocatului general Warner prezentate în cauza Association du Foot‑Ball Club d’Andlau (8/75, EU:C:1975:76, p. 752 și jurisprudența citată), precum și Concluziile avocatului general Warner prezentate în cauza Perenboom (102/76, EU:C:1977:57, p. 825).
38 – Principiul unicității legislației aplicabile este prevăzut în considerentul (18)a și la articolul 11 alineatul (1) din regulamentul de bază.
39 – A se vedea Concluziile avocatului general Slynn prezentate în cauza Brusse (101/83, EU:C:1984:113, p. 2243). A se vedea de asemenea Hotărârea Rebmann (58/87, EU:C:1988:344, punctul 15).
40 – A se vedea în acest sens Rodríguez Cardo, I. A., „Applicable law in Regulation 883/2004”, în Migrants and Social Security – The (EC) Regulations 883/2004 & 987/2009, Editura Laborum, Spania, 2010, p. 29, în special p. 33, și Schoukens, P., op. cit., în special p. 356-358.
41 – În plus, în anii ʼ60, lex loci laboris permitea garantarea faptului că lucrătorii care, în general, se deplasau dintr‑un stat membru „sărac” pentru a munci într‑un alt stat membru mai bogat ar beneficia de o protecție socială mai bună, în măsura în care statele membre de la data respectivă adoptaseră un model bismarckian de securitate socială care asigura o protecție socială întemeiată pe muncă (a se vedea Schoukens, P., și Pieters, D., „The rules within Regulation 883/2004 for determining the applicable legislation”, în Special issue on 50 years of European social security coordination, European Journal of Social Security, vol. 11, Intersentia, Cambridge, 2009, nr. 1 și nr. 2, p. 81, în special p. 104).
42 – A se vedea considerentul (17) și articolul 11 alineatul (3) litera (a) din regulamentul de bază.
43 – Astfel, în conformitate cu considerentul (18) al regulamentului de bază, „[î]n anumite situații care justifică alte criterii de aplicabilitate, este necesar să se facă derogare de la regula [lex loci laboris]”.
44 – A se vedea în acest sens Hotărârea Brusse (101/83, EU:C:1984:187, punctul 16).
45 – Amintim că din decizia de trimitere reiese că domnul Chain a terminat prima sa misiune în România la 2 ianuarie 2012, după care a început a doua sa misiune în Norvegia la 3 ianuarie 2012.
46 – A se vedea Hotărârea Manpower (35/70, EU:C:1970:120, punctul 12). În această privință, adăugăm că din cuprinsul articolului 57 alineatul (1) primul paragraf din regulamentul de bază reiese că instituția competentă dintr‑un stat membru nu are obligația de a acorda prestații, în materie de pensii pentru limită de vârstă și de pensii de urmaș, în temeiul unor stagii de cotizare efectuate conform legislației pe care o aplică și care trebuie luate în considerare la data producerii riscului dacă durata totală a perioadelor respective nu atinge un an și, ținând seama numai de aceste perioade, niciun drept la prestații nu este dobândit în temeiul legislației menționate.
47 – A se vedea Hotărârea Kits van Heijningen (C‑2/89, EU:C:1990:183, punctul 12).
48 – A se vedea în acest sens Hotărârile FTS (C‑202/97, EU:C:2000:75, punctul 28 și jurisprudența citată), precum și Plum (C‑404/98, EU:C:2000:607, punctul 19).
49 – A se vedea Hotărârea Format Urządzenia i Montaże Przemysłowe (C‑115/11, EU:C:2012:606, punctul 42 și jurisprudența citată).
50 – Ibidem (punctul 43).
51 – A se vedea ghidul practic (p. 26).
52 – A se vedea Hotărârea Format Urządzenia i Montaże Przemysłowe (C‑115/11, EU:C:2012:606, punctul 45). Sublinierea noastră.
53 – A se vedea în acest sens Hotărârea van Delft și alții (C‑345/09, EU:C:2010:610, punctul 52 și jurisprudența citată). A se vedea de asemenea Hotărârea Format Urządzenia i Montaże Przemysłowe (C‑115/11, EU:C:2012:606), potrivit căreia instituția competentă în materie de securitate socială trebuie să se întemeieze pe situația reală a lucrătorului respectiv în cazul în care aceasta ar fi diferită, în fapt, de cea descrisă în actele contractuale (punctul 46).
54 – A se vedea ghidul practic (p. 39).
55 – A se vedea articolul 16 alineatul (3) din regulamentul de punere în aplicare.
56 – A se vedea articolul 16 alineatul (4) din regulamentul de punere în aplicare. Observăm că Decizia A1 a Comisiei administrative pentru coordonarea sistemelor de securitate socială din 12 iunie 2009 în ceea ce privește stabilirea unei proceduri de dialog și conciliere privind validitatea documentelor, determinarea legislației aplicabile și acordarea de prestații în conformitate cu Regulamentul nr. 883/2004 (JO 2010, C 106, p. 1) conține precizări referitoare la procedura de respectat în cazul unor puncte de vedere divergente ale diferitor instituții competente cu privire la determinarea legislației aplicabile.
57 – A se vedea articolul 76 alineatul (4) din regulamentul de bază.
58 – Amintim că, la această dată, domnul Chain terminase deja prima sa misiune în România și începuse a doua sa misiune în Norvegia.
59 – Potrivit articolului 19 alineatul (2) din regulamentul de punere în aplicare, „[l]a cererea persoanei respective ori a angajatorului său, instituția competentă a statului membru a cărui legislație este aplicabilă în temeiul titlului II din regulamentul de bază eliberează un atestat conform căruia respectiva legislație este aplicabilă și indică, dacă este cazul, până la ce dată și în ce condiții”.
60 – A se vedea Hotărârea Format Urządzenia i Montaże Przemysłowe (C‑115/11, EU:C:2012:606, punctul 47 și jurisprudența citată).