1)

O reglementare națională precum cea în discuție în litigiul principal, care, fără a prevedea o perioadă tranzitorie, mărește de cinci ori cuantumul unei taxe forfetare aplicabile exploatării jocurilor de tip slot machine în sălile de jocuri și care, în plus, instituie o taxă proporțională aplicabilă aceleiași activități, constituie o restricție privind libera prestare a serviciilor, garantată de articolul 56 TFUE, în cazul în care este de natură să interzică, să îngreuneze sau să facă mai puțin atractivă exercitarea liberei prestări a serviciilor de exploatare a jocurilor de tip slot machine în sălile de jocuri, aspect a cărui verificare revine instanței naționale.

2)

O reglementare națională precum cea în discuție în litigiul principal, care, fără a prevedea nici o perioadă tranzitorie, nici despăgubirea operatorilor sălilor de jocuri, interzice exploatarea jocurilor de tip slot machine în afara cazinourilor, constituie o restricție privind libera prestare a serviciilor, garantată de articolul 56 TFUE.

3)

Restricțiile privind libera prestare a serviciilor care pot decurge din reglementări naționale precum cele în discuție în litigiul principal nu pot fi justificate de motive imperative de interes general decât în cazul în care instanța națională concluzionează, în urma unei aprecieri globale a împrejurărilor în care au avut loc adoptarea și punerea în aplicare a acestor reglementări:

4)

Articolul 1 punctul 11 din Directiva 98/34/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 iunie 1998 referitoare la procedura de furnizare de informații în domeniul standardelor, al reglementărilor tehnice și al normelor privind serviciile societății informaționale, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2006/96/CE a Consiliului din 20 noiembrie 2006, trebuie interpretat în sensul că

5)

Articolul 56 TFUE are drept obiect să confere drepturi particularilor, astfel încât încălcarea sa de către un stat membru, inclusiv prin activitatea sa legislativă, dă naștere unui drept al particularilor de a obține de la acel stat membru repararea prejudiciului suferit ca urmare a acestei încălcări, cu condiția ca încălcarea menționată să fie suficient de gravă și să existe o legătură de cauzalitate directă între încălcarea menționată și prejudiciul suferit, aspect a cărui verificare revine instanței naționale.

6)

Articolele 8 și 9 din Directiva 98/34, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2006/96, nu au ca obiect să confere drepturi particularilor, astfel încât încălcarea lor de către un stat membru nu dă naștere unui drept al particularilor de a obține de la acel stat membru repararea în temeiul dreptului Uniunii a prejudiciului suferit ca urmare a acestei încălcări.

7)

Faptul că reglementări naționale precum cele în discuție în litigiul principal vizează un domeniu de competența statelor membre nu afectează răspunsurile care trebuie date la întrebările adresate de instanța de trimitere.