1

Prin intermediul recursului introdus în temeiul articolului 9 din anexa I la Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, recurenta solicită anularea Hotărârii Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene (Camera a treia) din 5 decembrie 2012, Z/Curtea de Justiție (F‑88/09 și F‑48/10, RepFP, EU:F:2012:171, denumită în continuare „hotărârea atacată”), prin care s‑a respins acțiunea sa având ca obiect anularea deciziilor Curții de Justiție a Uniunii Europene din 18 decembrie 2008 de schimbare a repartizării sale și, respectiv, din 10 iulie 2009, prin care i s‑a aplicat sancțiunea avertismentului scris.

2

Situația de fapt relevantă aflată la originea litigiului este enunțată la punctele 23-66 din hotărârea atacată, după cum urmează:

1. Decizia de schimbare a repartizării din 18 decembrie 2008

[…]

2. Decizia privind sancțiunea disciplinară din 10 iulie 2009

[…]

[…]

[…]

[…]

5

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului Funcției Publice la 22 iunie 2010, recurenta a introdus o acțiune care a fost înregistrată sub numărul F‑48/10 (denumită în continuare „acțiunea F‑48/10”), având ca obiect, pe de o parte, anularea deciziei autorității împuternicite să facă numiri din 10 iulie 2009 prin care i se aplica sancțiunea avertismentului scris (denumită în continuare „sancțiunea din 10 iulie 2009”), precum și, în măsura în care este necesar, a deciziei de respingere a reclamației îndreptate împotriva acestei sancțiuni și, pe de altă parte, obligarea Curții de Justiție la plata sumei de 50000 de euro cu titlu de reparare a prejudiciului moral.

6

În apărare, Curtea de Justiție a concluzionat în sensul respingerii acțiunii F‑48/10.

[omissis]

11

În deschiderea ședinței din 25 ianuarie 2012, recurenta a depus o cerere expresă de recuzare a judecătorului raportor, devenit, de la scrisoarea citată la punctul 7 de mai sus, președintele Tribunalului Funcției Publice și președintele Camerei a treia, complet căruia i‑au fost atribuite cauzele în discuție, din cauza unei aparențe de lipsă de integritate, de imparțialitate și de independență. În această cerere se indica, printre afirmațiile privind parțialitatea judecătorului raportor întemeiate pe faptul că acesta, în calitatea sa de președinte al Tribunalului Funcției Publice, ar fi menținut existența comitetului de soluționare a reclamațiilor al Tribunalului Funcției Publice, că situația era „aceeași pentru membrii [tribunalului menționat] care [au] acceptat să devină membri ai comitetului menționat, imparțialitatea lor fiind în această privință compromisă din punct de vedere obiectiv”.

12

Ca urmare a cererii de recuzare formulate de recurentă la începutul ședinței, Tribunalul a suspendat procedura.

13

Prin scrisoarea din 6 februarie 2012, grefa Tribunalului Funcției Publice a transmis, pentru eventuale observații, cererea de recuzare Curții de Justiție, care, prin scrisoarea primită la grefa Tribunalului Funcției Publice la 17 februarie 2012, a indicat că nu are observații de prezentat și că are încredere în înțelepciunea tribunalului menționat. Prin decizia motivată din 29 martie 2012, președintele Camerei a doua a Tribunalului Funcției Publice a respins cererea de recuzare privindu‑l atât pe judecătorul raportor, cât și pe cei doi judecători care fac parte din comitetul de soluționare a reclamațiilor al Tribunalului Funcției Publice.

14

Prin scrisoarea grefei din 4 aprilie 2012, părțile au fost convocate la o nouă ședință care a avut loc la 10 mai 2012.

15

La 5 decembrie 2012, Tribunalul Funcției Publice (Camera a treia) a pronunțat hotărârea atacată.

[omissis]

28

În susținerea concluziilor sale în anulare, recurenta a invocat șase motive, întemeiate, primul, pe necompetența comitetului de soluționare a reclamațiilor și pe nelegalitatea articolului 4 din Decizia Curții de Justiție din 4 mai 2004 privind exercitarea competențelor încredințate prin Statutul funcționarilor Uniunii Europene autorității împuternicite să facă numiri, precum și prin Regimul aplicabil celorlalți agenți ai Uniunii Europene autorității abilitate să încheie contractele de muncă (denumită în continuare „Decizia din 4 mai 2004”), al doilea, pe nelegalitatea procedurii disciplinare, pentru încălcarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității, precum și a articolelor 1-3 din anexa IX la statut, al treilea, pe încălcarea articolului 12 din statut și a articolului 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (CEDO), precum și pe o eroare vădită de apreciere, al patrulea, pe existența unui conflict de interese în cadrul AIPN, pe încălcarea articolelor 2 și 10 din Statutul Curții de Justiție, a articolului 11a din statut, a articolului 8 din Codul european al bunei conduite administrative, a articolului 41 din Carta drepturilor fundamentale, precum și a principiilor generale ale obiectivității, imparțialității și independenței, al cincilea, pe încălcarea dreptului la apărare și a principiului egalității armelor și, al șaselea, pe existența unui abuz și a unui abuz de putere, precum și pe încălcarea principiilor solicitudinii și bunei administrări.

29

Prin hotărârea atacată, Tribunalul Funcției Publice a respins toate aceste motive.

[omissis]

32

Prin memoriul depus la grefa Tribunalului la 14 februarie 2013, recurenta a introdus prezentul recurs.

33

Prin scrisoarea depusă la grefa Tribunalului la 26 februarie 2013, recurenta a introdus o cerere de anonimizare, care a fost admisă de președintele Camerei de recursuri prin decizia din 6 martie 2013.

34

La 19 septembrie 2013, Curtea de Justiție a depus memoriul în răspuns. Procedura scrisă s‑a încheiat la 2 decembrie 2013.

35

Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera de recursuri) a constatat că nu fusese formulată de către părți nicio cerere de stabilire a unei ședințe de judecată în termenul de o lună de la comunicarea încheierii procedurii scrise și a decis, în temeiul articolului 146 din Regulamentul de procedură, să se pronunțe asupra recursului fără parcurgerea fazei orale a procedurii.

36

Recurenta solicită Tribunalului:

37

Curtea de Justiție solicită Tribunalului:

38

În susținerea recursului, recurenta invocă unsprezece motive. Primul motiv este întemeiat pe lipsa imparțialității Camerei a treia a Tribunalului Funcției Publice. Al doilea motiv este întemeiat pe încălcarea dreptului la o cale de atac efectivă întrucât controlul Tribunalului Funcției Publice privind respectarea condiției privind interesul serviciului, prevăzută la articolul 7 alineatul (1) din statut, ar fi limitat. Al treilea motiv este întemeiat pe necompetența președintelui Camerei a doua a Tribunalului Funcției Publice de a statua cu privire la cererea de recuzare din 25 ianuarie 2012. Al patrulea motiv este întemeiat pe încălcarea dreptului la un proces echitabil întrucât Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice nu ar prevedea posibilitatea de a introduce o acțiune împotriva deciziei de respingere a cererii de recuzare a unui judecător. Al cincilea motiv este întemeiat, pe de o parte, pe o încălcare a obligației de stabilire a adevărului material al motivărilor aflate la originea deciziei de schimbare a repartizării și a sancțiunii din 10 iulie 2009 și, pe de altă parte, pe o denaturare a situației de fapt. Al șaselea motiv este întemeiat pe o eroare de drept întrucât Tribunalul Funcției Publice a statuat în mod eronat că decizia de schimbare a repartizării a fost adoptată numai în interesul serviciului în sensul articolului 7 alineatul (1) din statut. Al șaptelea motiv este întemeiat pe o eroare de drept a Tribunalului Funcției Publice întrucât a statuat în mod eronat că AIPN a respectat regula corespondenței dintre grad și post. Al optulea motiv este întemeiat pe încălcarea dreptului la apărare și a dreptului de a fi ascultat. Al nouălea motiv este întemeiat pe o eroare de drept întrucât Tribunalul Funcției Publice a statuat în mod eronat că concluziile în despăgubire pentru repararea prejudiciului pretins suferit din cauza difuzării către întreg personalul a deciziei de schimbare a repartizării sunt inadmisibile. Al zecelea motiv este întemeiat, pe de o parte, pe o eroare de drept a Tribunalului Funcției Publice întrucât a statuat că comitetul de soluționare a reclamațiilor, care a respins reclamația îndreptată împotriva sancțiunii din 10 iulie 2009, era competent și, pe de altă parte, pe omisiunea de a se pronunța cu privire la motivul întemeiat pe nelegalitatea articolului 4 din Decizia din 4 mai 2004. Al unsprezecelea motiv este întemeiat, pe de o parte, pe o eroare de drept a Tribunalului Funcției Publice întrucât a statuat în mod eronat că AIPN a respectat articolele 1-3 din anexa IX la statut și, pe de altă parte, pe încălcarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității.

[omissis]

138

Recurenta critică punctele 226-228 din hotărârea atacată, prin care Tribunalul Funcției Publice a respins ca inoperant motivul întemeiat pe necompetența comitetului de soluționare a reclamațiilor, pentru motivul că, decizia de respingere a reclamației îndreptate împotriva sancțiunii din 10 iulie 2009 fiind un act confirmativ lipsit de conținut autonom, anularea sa nu putea avea o influență asupra legalității sancțiunii din 10 iulie 2009. În opinia sa, acest raționament al Tribunalului Funcției Publice nu se poate întemeia pe existența unei decizii de respingere a reclamației, adoptată de un organ necompetent.

139

Curtea de Justiție contestă argumentația recurentei.

140

În primă instanță, recurenta a concluzionat în sensul anulării sancțiunii din 10 iulie 2009 și, în măsura în care este necesar, al anulării deciziei de respingere a reclamației îndreptate împotriva sancțiunii din 10 iulie 2009 (hotărârea atacată, punctul 69).

141

Potrivit unei jurisprudențe constante, orice decizie de respingere a unei reclamații, fie ea implicită sau explicită, nu face, dacă este pură și simplă, decât să confirme actul sau abținerea despre care se plânge reclamantul și nu constituie, considerată izolat, un act atacabil, astfel încât concluziile îndreptate împotriva acestei decizii fără conținut autonom în raport cu decizia inițială trebuie privite ca fiind îndreptate împotriva actului inițial (Ordonanța din 16 iunie 1988, Progoulis/Comisia, 371/87, Rec., EU:C:1988:317, punctul 17, și Hotărârea din 2 martie 2004, Di Marzio/Comisia, T‑14/03, RecFP, EU:T:2004:59, punctul 54). O decizie de respingere a reclamației este un act confirmativ, lipsit de conținut autonom, atunci când nu cuprinde o reexaminare a situației reclamantului în funcție de elemente de drept sau de fapt noi [Hotărârea din 21 septembrie 2011, Adjemian și alții/Comisia, T‑325/09 P, Rep., EU:T:2011:506, punctul 32, și Hotărârea din 21 mai 2014, Mocová/Comisia, T‑347/12 P, Rep., (Extras), EU:T:2014:268, punctul 34].

142

Pe baza jurisprudenței citate la punctul 141 de mai sus, Tribunalul Funcției Publice a constatat, la punctul 227 din hotărârea atacată, că administrația nu a efectuat o reexaminare a situației recurentei în funcție de elemente de drept sau de fapt noi, astfel încât decizia de respingere a reclamației trebuia considerată ca fiind pur confirmativă pentru sancțiunea din 10 iulie 2009. El a concluzionat că anularea deciziei de respingere a reclamației nu putea avea o influență asupra legalității sancțiunii din 10 iulie 2009, astfel încât motivul întemeiat pe necompetența comitetului de soluționare a reclamațiilor, care urmărea anularea deciziei de respingere a reclamației, trebuia respins ca inoperant.

143

Este necesar să se arate, cu toate acestea, că, prin motivul întemeiat pe necompetența comitetului de soluționare a reclamațiilor, invocat de recurentă în primă instanță, ea contesta compunerea comitetului respectiv care a respins reclamația sa îndreptată împotriva sancțiunii din 10 iulie 2009. Prin urmare, acest motiv era legat de problema dacă examinarea reclamației recurentei a făcut obiectul unei proceduri legale care ar fi putut conduce la o decizie diferită de cea privind sancțiunea din 10 iulie 2009. În consecință, recurenta avea un interes real și distinct să solicite anularea deciziei de respingere a reclamației, nu numai anularea sancțiunii din 10 iulie 2009.

144

Astfel, dacă s‑ar fi aplicat jurisprudența citată la punctul 141 de mai sus, fără a lua în considerare faptul că motivul în cauză se referă la însăși procedura administrativă a reclamației, iar nu la actul inițial care face obiectul reclamației, orice posibilitate de contestare legată de procedura precontencioasă ar fi exclusă, făcând astfel ca reclamantul să piardă beneficiul unei proceduri care are ca obiect să permită și să favorizeze o soluționare amiabilă a diferendului apărut între funcționar și administrație și să impună autorității de care depinde funcționarul reexaminarea deciziei sale, cu respectarea normelor, în lumina eventualelor obiecții ale acestuia (a se vedea în acest sens Hotărârea Mocová/Comisia, punctul 141 de mai sus, EU:T:2014:268, punctul 38).

145

În această privință, trebuie să se considere neîntemeiat argumentul Curții de Justiție potrivit căruia recurenta nu ar avea interesul de a solicita anularea deciziei de respingere a reclamației după ce a introdus o acțiune în anularea actului inițial, deoarece, chiar dacă procedura reclamației ar fi nelegală, ar fi inutil ca administrația să ia o nouă decizie cu privire la reclamație în măsura în care recurenta a solicitat instanței să anuleze ea însăși actul inițial. Contrar celor susținute de Curtea de Justiție, interesul reclamantului ca procedura reclamației să se desfășoare legal și, prin urmare, ca decizia de respingere a reclamației sale să fie anulată în caz de nelegalitate trebuie să fie apreciat în mod autonom, iar nu în legătură cu eventuala acțiune introdusă împotriva actului inițial, obiect al reclamației. Dacă situația ar fi diferită, persoana interesată nu ar putea invoca niciodată neregularitățile procedurii reclamației, fiind totuși privată de beneficiul unei reexaminări precontencioase legale a deciziei administrației, de fiecare dată când o acțiune contencioasă este îndreptată împotriva actului inițial împotriva căruia este îndreptată reclamația.

146

În consecință, având în vedere obiectul motivului în cauză, care se referă la procedura reclamației, recurenta trebuie să poată cere controlarea de către instanța Uniunii a legalității deciziei de respingere a reclamației, nu numai a celei a sancțiunii din 10 iulie 2009.

147

Prin urmare, este necesar să se considere că Tribunalul Funcției Publice a săvârșit o eroare de drept respingând motivul întemeiat pe necompetența comitetului de soluționare a reclamațiilor ca inoperant.

148

În consecință, al zecelea motiv trebuie admis.

[omissis]

162

Ca urmare a tuturor celor ce precedă, trebuie să fie admis în parte recursul și să fie anulată hotărârea atacată în măsura în care este viciată de eroarea de drept constatată la punctele 140-147 de mai sus.

163

Conform articolului 13 alineatul (1) din anexa I la Statutul Curții, atunci când recursul este întemeiat, Tribunalul anulează decizia Tribunalului Funcției Publice și se pronunță el însuși asupra litigiului. Totuși, acesta trimite cauza Tribunalului Funcției Publice spre rejudecare în cazul în care litigiul nu este în stare de judecată.

164

În speță, Tribunalul dispune de elementele necesare pentru a se pronunța cu privire la acțiunea din primă instanță.

165

Având în vedere faptul că recursul nu este admis decât în parte și că hotărârea atacată nu este anulată decât în măsura în care este viciată de eroarea de drept identificată la punctele 140-147 de mai sus, trebuie să se constate că celelalte aprecieri ale Tribunalului Funcției Publice, neafectate de eroarea menționată, au rămas definitive. Prin urmare, Tribunalului îi revine sarcina de a examina numai motivul invocat de recurentă în cauza F‑48/10, întemeiat pe necompetența comitetului de soluționare a reclamațiilor și pe nelegalitatea articolului 4 din decizia din 4 mai 2004.

166

În fața Tribunalului Funcției Publice, recurenta susținea că comitetul de soluționare a reclamațiilor, însărcinat cu examinarea reclamației sale îndreptate împotriva sancțiunii din 10 iulie 2009, compus dintr‑un judecător al Curții de Justiție și din doi avocați generali, era nelegal constituit. În această privință, ea susținea, în primul rând, că articolul 4 din Statutul Curții prevede că „[j]udecătorii nu pot exercita nicio funcție politică sau administrativă”. În al doilea rând, ea invoca articolul 12 din Statutul Curții, din care rezultă că funcționarii și ceilalți agenți angajați la Curtea de Justiție „se subordonează grefierului, care la rândul lui se subordonează președintelui”, astfel încât numai grefierul și președintele Curții ar putea acționa în calitate de AIPN. În al treilea rând, ea pretindea că articolul 4 din Decizia din 4 mai 2004, care prevede că „comitetul de soluționare a reclamațiilor exercită competențele încredințate prin statut [AIPN]” în ceea ce privește deciziile privind reclamațiile, era contrar articolului 2 alineatul (1) din statut, care prevede că fiecare instituție stabilește autoritățile care exercită în cadrul său puterile acordate de statutul menționat AIPN, coroborat cu articolele 4 și 12 din Statutul Curții. Pe de altă parte, ea susținea că Statutul Curții nu permite nici grefierului, nici președintelui Curții de Justiție să delege competențele de AIPN care le sunt încredințate.

167

Trebuie să se constate mai întâi că recurenta se limitează la a aminti conținutul articolului 4 primul paragraf din Statutul Curții, potrivit căruia „[j]udecătorii nu pot exercita nicio funcție politică sau administrativă” și la a afirma că, cu excepția președintelui Curții, ceilalți judecători și avocații generali nu pot exercita nicio funcție administrativă și în special nu pot acționa în calitate de AIPN în cadrul comitetului de soluționare a reclamațiilor. Această afirmație nu este susținută de nicio argumentație juridică. Or, după cum a susținut Curtea de Justiție în fața Tribunalului Funcției Publice, această dispoziție urmărește să asigure independența judecătorilor, atât în timpul, cât și după exercitarea atribuțiilor lor, în raport în special cu statele membre sau cu celelalte instituții ale Uniunii. Celelalte paragrafe ale articolului 4 din Statutul Curții traduc și ele această preocupare de a menține independența judecătorilor. Totuși, recurenta nu poate deduce din articolul 4 primul paragraf din Statutul Curții o imposibilitate de exercitare a unor atribuții privind administrația internă a instituției. După cum a arătat, în mod întemeiat, Curtea de Justiție, în înscrisurile sale în fața Tribunalului Funcției Publice, exercitarea de către judecători a unor atribuții administrative interne instituției nu aduce atingere independenței lor și permite asigurarea autonomiei administrative a instituției.

168

În plus, recurenta se limitează să afirme că, având în vedere articolul 12 din Statutul Curții, care prevede că funcționarii și ceilalți agenți angajați la Curtea de Justiție „se subordonează grefierului, care la rândul lui se subordonează președintelui”, numai grefierul și președintele Curții pot exercita competențele încredințate prin statut AIPN. Ea nu demonstrează mai mult compatibilitatea interpretării sale privind articolul 12 din Statutul Curții, ca rezervând grefierului și președintelui Curții exercitarea competențelor încredințate AIPN, cu articolul 2 alineatul (1) din statut, care prevede că fiecare instituție stabilește autoritățile care exercită în cadrul său puterile acordate de statut AIPN. Ea se mărginește astfel să afirme că articolul 2 alineatul (1) din statut nu poate, în ceea ce privește Curtea de Justiție, decât să fie coroborat cu articolele 4 și 12 din Statutul Curții.

169

În aceste condiții, recurenta nu poate susține în mod valabil, fără o altă demonstrație în sprijin, că articolul 4 din Decizia din 4 mai 2004, potrivit căruia comitetul de soluționare a reclamațiilor exercită competențele încredințate prin statut AIPN în ceea ce privește deciziile privind reclamațiile, este contrar articolului 2 alineatul (1) din statut coroborat cu articolele 4 și 12 din Statutul Curții.

170

Rezultă că motivul din primă instanță întemeiat pe necompetența comitetului de soluționare a reclamațiilor și pe nelegalitatea articolului 4 din Decizia din 4 mai 2004, invocat de recurentă în cauza F‑48/10, trebuie să fie respins. Prin urmare, acțiunea F‑48/10 trebuie respinsă în această privință.

[omissis]

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera de recursuri)

declară și hotărăște: