I – Introducere

II – Derularea anterioară a procesului de aderare

III – Cererea de aviz formulată de Comisie

IV – Cadrul juridic

V – Admisibilitatea cererii de aviz

VI – Apreciere pe fond

Observație preliminară

A – Menținerea competențelor Uniunii

1. Lipsa unei reduceri a competențelor Uniunii ca urmare a aderării

2. Lipsa unei extinderi a competențelor Uniunii ca urmare a aderării

3. Lipsa necesității unor noi competențe ale Uniunii ca urmare a aderării

a) Procedura implicării prealabile

b) Obligația de a executa hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului

c) Protecția jurisdicțională în domeniul PESC

4. Concluzie intermediară

B – Menținerea atribuțiilor instituțiilor Uniunii

1. Competențele Curții de Justiție a Uniunii Europene

a) Monopolul de jurisdicție al instanțelor Uniunii (articolul 344 TFUE)

b) Competențele instanțelor Uniunii privind interpretarea dreptului Uniunii și controlul legalității actelor juridice ale Uniunii

c) Efectele Protocolului adițional nr. 16 la CEDO asupra competențelor Curții de Justiție a Uniunii Europene

d) Concluzie intermediară

2. Atribuțiile celorlalte instituții ale Uniunii

a) Generalități

b) Sistemul instituțional al Uniunii de aplicare a unor sancțiuni pentru încălcări ale dreptului concurenței

i) Rolul instituțional al Comisiei în calitate de autoritate de concurență

ii) Principiul non bis in idem

iii) Principiul duratei rezonabile a procedurii

iv) Concluzie

C – Conservarea caracteristicilor specifice ale Uniunii și ale dreptului Uniunii

1. Recunoașterea jurisdicției Curții Europene a Drepturilor Omului

a) Considerații generale

b) Dispozițiile speciale ale proiectului de acord care au ca obiectiv asigurarea autonomiei ordinii juridice a Uniunii

i) Cu privire la stabilirea responsabilităților în raportul dintre Uniune și statele sale membre [articolul 3 alineatul (7) din proiectul de acord]

ii) Cu privire la aprecierea problemei dacă este necesară o implicare prealabilă a Curții de Justiție a Uniunii Europene

iii) Cu privire la discrepanța dintre întinderea competențelor Curții Europene a Drepturilor Omului și cele ale Curții de Justiție a Uniunii Europene în cadrul PESC

c) Concluzie intermediară

2. Principiile efectului direct și supremației dreptului Uniunii

3. Mecanismele de stabilire a adevăratului pârât în procedurile desfășurate în fața Curții Europene a Drepturilor Omului

a) Garantarea unei supravegheri eficace în cadrul sistemului de control al CEDO

b) Garantarea unei apărări eficiente a dreptului Uniunii în fața Curții Europene a Drepturilor Omului

i) Lipsa unor informații suficiente cu privire la procedurile pendinte la Curtea Europeană a Drepturilor Omului

ii) Atribuția Curții Europene a Drepturilor Omului de a efectua un control de plauzibilitate în ceea ce privește cererile de autorizare a participării în calitate de copârât

c) Concluzie

4. Concluzie intermediară

D – Dispozițiile necesare privind participarea Uniunii la autoritățile de control ale CEDO

1. Participarea Uniunii la Curtea Europeană a Drepturilor Omului

2. Participarea Uniunii la Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei

3. Concluzie intermediară

E – Luarea în considerare a situației speciale a statelor membre față de Curtea Europeană a Drepturilor Omului

1. Situația specială a statelor membre în ceea ce privește protocoalele adiționale la CEDO

2. Situația specială a statelor membre în ceea ce privește articolul 15 din CEDO

3. Situația specială a statelor membre în ceea ce privește rezervele de drept internațional formulate cu privire la CEDO

a) Principiul răspunderii solidare a pârâtului și a copârâtului

b) CEDO ca parte integrantă a dreptului Uniunii ce beneficiază de supremația acestuia

4. Situația specială a statelor membre în cadrul mecanismului copârâtului

5. Concluzie intermediară

Observație finală

VII – Concluzie

1.

Aderarea planificată a Uniunii Europene la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( 2 ) (denumită în continuare „CEDO”) ar trebui să conducă la o eficacitate și la o omogenitate sporite în ceea ce privește respectarea drepturilor fundamentale în Europa. Dar, mai presus de toate, prin această aderare, însăși Uniunea se va supune unui control extern, cerut de mult timp din numeroase părți, în ceea ce privește respectarea standardelor elementare în materia drepturilor fundamentale. Procedând astfel, Uniunea ar aplica în sfârșit în privința sa aceleași norme precum cele a căror recunoaștere o solicită în mod repetat și din partea statelor sale membre actuale și viitoare.

2.

Aderarea planificată la CEDO reprezintă un proiect de o importanță primordială nu numai datorită semnalului politic enorm transmis, ci și datorită dimensiunii sale constituționale. Timp de zeci de ani, acest proiect a constituit mereu o preocupare pentru instituțiile europene, iar Curtea de Justiție a Uniunii Europene este sesizată deja pentru a doua oară cu întrebări referitoare la aspecte juridice ale proiectului menționat ( 3 ).

3.

Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, articolul 6 alineatul (2) TUE ( 4 ) prevede că Uniunea dispune nu numai de competența de a adera la CEDO, ci și că statele sale membre i‑au impus obligația de a păși pe acest drum. Obiectivul aderării la CEDO a dobândit de atunci rang constituțional în dreptul Uniunii.

4.

Totuși, după cum se întâmplă adesea, „diavolul se ascunde în detalii”. În ce condiții poate Uniunea să adere la CEDO și cum se poate garanta faptul că o astfel de aderare nu aduce atingere particularităților dreptului Uniunii, competențelor Uniunii și atribuțiilor instituțiilor sale? Acestea sunt în esență chestiunile de drept pe care trebuie să le examineze Curtea de Justiție a Uniunii Europene în prezenta procedură de aviz inițiată la cererea Comisiei Europene. Prin urmare, Curtea va trebui să analizeze în detaliu „clauzele scrise cu litere mici” ale aderării planificate pentru a examina compatibilitatea acesteia cu tratatele fondatoare ale Uniunii. Temeiul acestei examinări îl constituie „proiectul revizuit de acord de aderare”, astfel cum a fost prezentat de negociatori în luna iunie 2013, la Strasbourg, Comitetului director pentru drepturile omului, în calitate de organism competent al Consiliului Europei.

5.

La recomandarea Comisiei din 17 martie 2010, Consiliul Uniunii Europene a adoptat la 4 iunie 2010 decizia de autorizare a deschiderii negocierilor cu privire la aderarea Uniunii la CEDO, a desemnat Comisia în calitate de negociatoare și i‑a prezentat liniile directoare pentru negocieri.

6.

Negocierile de aderare au avut loc în cadrul instituțional al Consiliului Europei, mai exact în două grupuri de lucru succesive, care fuseseră mandatate de Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei. La negocieri au participat, alături de Comisie, și alte state interesate membre ale Consiliului Europei, dintre care unele fac parte din Uniune, iar altele nu.

7.

În luna iunie 2013 a fost prezentat Comitetului director pentru drepturile omului al Consiliului Europei raportul final referitor la negocieri ( 5 ), la care au fost anexate, pe lângă proiectul revizuit de acord de aderare ( 6 ), și alte proiecte de acte, și anume un proiect de declarație a Uniunii Europene care urmează să fie făcută la momentul semnării acordului de aderare, un proiect de reguli ce urmează a fi adăugate la Regulamentul Comitetului Miniștrilor, un proiect de memorandum de acord între Uniunea Europeană și partea contractantă X, precum și proiectul de raport explicativ la acordul de aderare ( 7 ). Negociatorii au convenit că aceste texte constituie un pachet global și că toate prezintă aceeași importanță pentru aderarea Uniunii la CEDO ( 8 ).

8.

Având în vedere dimensiunea constituțională a aderării planificate a Uniunii la CEDO și în scopul garantării securității juridice, prin cererea din 4 iulie 2013, Comisia a solicitat Curții de Justiție a Uniunii Europene, în temeiul articolului 218 alineatul (11) TFUE, emiterea unui aviz cu privire la următoarea întrebare:

„Este compatibil cu tratatele proiectul de acord privind aderarea Uniunii Europene la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale?”

9.

La cererea de aviz formulată de Comisie sunt anexate, pe lângă proiectul de acord de aderare, și toate celelalte proiecte de acte enumerate la punctul 7 de mai sus. Din păcate, aceste texte sunt însă disponibile numai în limbile franceză și engleză.

10.

În fața Curții de Justiție a Uniunii Europene au fost prezentate observații scrise cu privire la cererea de aviz formulată de Comisie, iar ședința s‑a desfășurat la 5 și la 6 mai 2014. Alături de Comisie, în calitate de solicitantă, la faza scrisă a procedurii au participat Consiliul Uniunii Europene și Parlamentul European, precum și Bulgaria, Republica Cehă, Danemarca, Germania, Estonia, Irlanda, Grecia, Spania, Franța, Cipru, Letonia, Lituania, Ungaria, Țările de Jos, Austria, Polonia, Portugalia, România, Slovacia, Finlanda, Suedia și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. Cu excepția Bulgariei și a Poloniei, aceste părți din procedură au prezentat și observații orale, iar în cadrul ședinței au fost reprezentate în plus Belgia și Italia.

11.

Cadrul juridic pentru aderarea Uniunii la CEDO rezultă din articolul 6 TUE, din Protocolul nr. 8 la TUE și la TFUE (denumit în continuare „Protocolul nr. 8”) ( 9 ), precum și dintr‑o declarație referitoare la articolul 6 alineatul (2) TUE ( 10 ) (Declarația nr. 2).

12.

Articolul 6 TUE prevede următoarele:

„(1)   Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor.

Dispozițiile cuprinse în Cartă nu extind în niciun fel competențele Uniunii astfel cum sunt definite în tratate.

Drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Cartă se interpretează în conformitate cu dispozițiile generale din titlul VII al Cartei privind interpretarea și punerea sa în aplicare și cu luarea în considerare în mod corespunzător a explicațiilor menționate în Cartă, care prevăd izvoarele acestor dispoziții.

(2)   Uniunea aderă la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Competențele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nu sunt modificate de această aderare.

(3)   Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și astfel cum rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii.”

13.

Protocolul nr. 8 are următorul cuprins:

„Articolul 1

Acordul privind aderarea Uniunii la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare «Convenția europeană»), prevăzută la articolul 6 alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, trebuie să reflecte necesitatea de a conserva caracteristicile specifice ale Uniunii și ale dreptului Uniunii, în special în ceea ce privește:

Articolul 2

Acordul menționat la articolul 1 trebuie să garanteze că aderarea Uniunii nu aduce atingere nici competențelor Uniunii, nici atribuțiilor instituțiilor acesteia. Acesta trebuie să garanteze că niciuna dintre dispozițiile sale nu aduce atingere situației speciale a statelor membre în ceea ce privește Convenția europeană și, în special, protocoalele acesteia, măsurile adoptate de statele membre prin derogare de la Convenția europeană, în conformitate cu articolul 15 din convenție, precum și rezervele cu privire la Convenția europeană formulate de statele membre, în conformitate cu articolul 57 din convenție.

Articolul 3

Nicio dispoziție a acordului menționat la articolul 1 nu trebuie să aducă atingere articolului 344 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.”

14.

În Declarația nr. 2, Conferința interguvernamentală care a adoptat Tratatul de la Lisabona a precizat în plus următoarele:

„Conferința convine că aderarea Uniunii la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale trebuie realizată în conformitate cu proceduri care să permită menținerea aspectelor specifice ordinii juridice a Uniunii. În acest context, Conferința constată existența unui dialog constant între Curtea de Justiție a Uniunii Europene și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dialog care va putea fi consolidat cu ocazia aderării Uniunii la convenția menționată anterior.”

15.

Cu titlu suplimentar, trebuie să se facă referire la articolul 52 alineatul (3) din Carta drepturilor fundamentale:

„În măsura în care prezenta cartă conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată. Această dispoziție nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă.”

16.

Unele dintre părțile din procedură au exprimat îndoieli punctuale cu privire la admisibilitatea cererii de aviz. Critica acestora se referă la observațiile Comisiei privind măsurile interne de punere în aplicare la nivelul Uniunii care sunt preconizate în vederea aderării la CEDO. În timp ce unele dintre părțile din procedură critică formularea în general de către Comisie a unor observații cu privire la acest subiect, alte părți consideră că aceste observații nu sunt suficient de detaliate.

17.

Potrivit articolului 218 alineatul (11) TFUE, Parlamentul, Consiliul, Comisia sau un stat membru poate obține avizul Curții de Justiție a Uniunii Europene cu privire la compatibilitatea unor acorduri internaționale preconizate (și anume acorduri încheiate în temeiul dreptului internațional) cu dispozițiile tratatelor. Obiectivul procedurii de aviz este să prevină complicațiile care ar rezulta din contestarea în justiție la un moment ulterior a compatibilității cu dreptul primar al Uniunii a unor acorduri internaționale care angajează Uniunea ( 11 ).

18.

Potrivit articolului 218 alineatul (11) TFUE, o procedură de aviz este admisibilă dacă are ca obiect un „acord preconizat”, ceea ce presupune faptul că Curtea de Justiție a Uniunii Europene dispune de elemente suficiente privind conținutul acestui acord ( 12 ).

19.

În prezenta procedură, Comisia a prezentat Curții de Justiție a Uniunii Europene textul complet al proiectului de acord și documentele anexate la acesta. Din ansamblul documentelor din dosar rezultă în mod clar și neechivoc condițiile în care ar trebui să aibă loc aderarea Uniunii la CEDO, în special în ce condiții intenționează Uniunea să se supună mecanismelor de control jurisdicțional prevăzute de CEDO ( 13 ). Aceste elemente sunt suficiente pentru aprecierea compatibilității cu tratatele a aderării planificate la CEDO.

20.

Faptul că, în prezenta procedură, Comisia nu a prezentat Curții de Justiție a Uniunii Europene proiecte de măsuri interne de punere în aplicare la nivelul Uniunii a acordului de aderare preconizat nu se opune admisibilității cererii de aviz formulate de Comisie, întrucât procedura de aviz are ca obiect doar acordul de aderare preconizat ca atare, iar nu măsurile interne de punere în aplicare la nivelul Uniunii care ar putea fi necesare. Pentru înțelegerea conținutului și a întinderii proiectului de acord și a documentelor anexate la acesta nu sunt necesare elemente privind măsurile interne preconizate de punere în aplicare la nivelul Uniunii.

21.

Nici împrejurarea că părțile din procedură nu au ajuns încă la un acord nici cu privire la forma juridică pe care ar trebui să o aibă măsurile interne de punere în aplicare, nici cu privire la conținutul acestora nu împiedică Curtea de Justiție a Uniunii Europene să examineze compatibilitatea proiectului de acord cu tratatele. Astfel, dacă anterior Curtea deja nu a solicitat ca instituțiile în cauză să fi ajuns la un acord definitiv în ceea ce privește conținutul concret al acordului internațional preconizat ( 14 ), aceasta nu poate a fortiori să subordoneze admisibilitatea cererii de aviz în prezenta procedură condiției ca instituțiile în cauză să ajungă la un acord cu privire la structura precisă a unor eventuale măsuri interne de punere în aplicare la nivelul Uniunii.

22.

În cazul în care se ține seama de principiul echilibrului instituțional, care impune ca fiecare instituție să își exercite competențele cu respectarea competențelor celorlalte instituții ( 15 ) [a se vedea și articolul 13 alineatul (2) TUE], în prezenta procedură de aviz, Curții de Justiție a Uniunii Europene nici nu îi poate reveni sarcina de a furniza instituțiilor competente, în stadiul actual, indicații cuprinzătoare și detaliate cu privire la conținutul măsurilor interne de punere în aplicare la nivelul Uniunii a acordului de aderare preconizat.

23.

Dacă, la examinarea pe fond a proiectului de acord, s‑ar dovedi că, în vederea intrării sale în vigoare, este absolut necesară adoptarea anumitor măsuri interne de punere în aplicare la nivelul Uniunii, în răspunsul său la cererea de aviz formulată de Comisie, Curtea de Justiție a Uniunii Europene poate constata această necesitate drept condiție pentru compatibilitatea proiectului de acord preconizat cu tratatele.

24.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, cererea de aviz formulată de Comisie este admisibilă, fără a fi necesar să se țină seama de eventualele opinii divergente ale părților din procedură cu privire la conținutul concret al măsurilor interne de punere în aplicare la nivelul Uniunii care ar urma să fie adoptate în viitor.

25.

Odată cu aderarea planificată a Uniunii la CEDO se creează situația specială, chiar unică, în care o organizație internațională, supranațională – Uniunea Europeană – se supune controlului unei alte organizații internaționale – Consiliul Europei – în ceea ce privește respectarea standardelor elementare în materia drepturilor fundamentale. Aceasta are drept consecință faptul că, pe viitor, în domeniile reglementate de dreptul Uniunii, vor fi chemate să supravegheze respectarea drepturilor fundamentale nu numai instanțele naționale și ale Uniunii, ci și Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

26.

Pentru a pregăti aderarea Uniunii la CEDO într‑un mod conform dreptului primar al Uniunii în vigoare, delegațiile invitate să participe la negocieri au inclus o serie de reglementări în proiectul de acord. Contrar supozițiilor emise uneori, nu este vorba despre a conferi Uniunii un tratament preferențial în raport cu alte părți contractante la CEDO, ci despre a ține seama, prin reglementările preconizate, de situația specifică a Uniunii și a statelor sale membre. Nu în ultimul rând, această situație se caracterizează prin faptul că, în cazul chestiunilor care țin de Uniunea Europeană, există adesea o interacțiune complexă de acte și de competențe ale Uniunii și ale statelor sale membre, cu precădere acestea din urmă fiind în general implicate în procesul de punere în aplicare a dreptului Uniunii.

27.

Este evident că, pentru a asigura protecția drepturilor fundamentale prin adoptarea de măsuri adecvate, trebuie să se țină seama de această situație specială și complexă. Trebuie evidențiate în special trei noutăți prevăzute în proiectul de acord, care se referă la stabilirea răspunderii Uniunii, la mecanismul copârâtului și la procedura implicării prealabile a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

28.

În ceea ce privește mai întâi răspunderea Uniunii pentru eventuale încălcări ale CEDO, la articolul 1 alineatul (3) prima teză din proiectul de acord se prevede în mod expres că, prin aderarea sa la CEDO, Uniunii îi revin numai obligații în ceea ce privește actele, măsurile sau omisiunile instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor sale, precum și în ceea ce privește persoanele care acționează în numele acestora. La articolul 1 alineatul (3) a doua teză din proiectul de acord se adaugă că nicio dispoziție a CEDO sau a protocoalelor adiționale la aceasta nu impune Uniunii obligația de a îndeplini un act sau de a adopta o măsură în privința cărora Uniunea nu ar fi competentă în temeiul dreptului Uniunii. În sfârșit, la articolul 1 alineatul (4) prima teză din proiectul de acord se precizează că actele, măsurile sau omisiunile instituțiilor unui stat membru sau ale persoanelor care acționează în numele lor sunt imputate acestui stat, chiar și în cazul în care acestea intervin cu ocazia punerii în aplicare a dreptului Uniunii – inclusiv deciziile adoptate în temeiul Tratatului UE și al Tratatului FUE. Totuși, potrivit articolului 1 alineatul (4) a doua teză din proiectul de acord, în astfel de cazuri, Uniunea poate răspunde în solidar, în calitate de copârâtă, împreună cu statul membru sau cu statele membre în cauză pentru eventuale încălcări ale CEDO.

29.

Noul mecanism al copârâtului, prevăzut la articolul 3 din proiectul de acord – mecanism desemnat uneori și ca mecanismul „pârâtului adițional” –, permite, în anumite cazuri, ca atât Uniunea, cât și unul sau mai multe dintre statele sale membre să poată fi pârâți în solidar și, prin urmare, părți cu drepturi egale într‑o procedură desfășurată în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, chiar și în cazul în care acțiunea formulată de reclamant a fost îndreptată numai împotriva Uniunii sau numai împotriva unuia sau a mai multe state membre ale acesteia. Potrivit articolului 1 alineatul (4) a doua teză din proiectul de acord, acest mecanism este aplicabil în special în situațiile în care actele, măsurile sau omisiunile instituțiilor unui stat membru intervin cu ocazia punerii în aplicare a dreptului Uniunii.

30.

Strâns legată de mecanismul copârâtului este procedura implicării prealabile, prevăzută la articolul 3 alineatul (6) din proiectul de acord. Această procedură, descrisă uneori și ca „procedura controlului intern prealabil”, ar trebui să permită Curții de Justiție a Uniunii Europene, într‑un litigiu care a luat naștere în fața instanțelor naționale și care nu a făcut niciodată obiectul unei proceduri de trimitere preliminară în temeiul articolului 267 TFUE ( 16 ), să statueze asupra compatibilității dreptului Uniunii cu CEDO înainte de pronunțarea unei decizii în cauza respectivă de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

31.

Problema dacă aceste noutăți și celelalte prevăzute de proiectul de acord sunt de natură să asigure o aderare a Uniunii la CEDO compatibilă cu tratatele trebuie examinată în prezenta procedură de aviz. În acest scop, este necesară o analiză progresivă, urmând structura cererii de aviz formulate de Comisie, a diferitor cerințe juridice impuse proiectului de acord de dreptul primar al Uniunii. În această privință, atât normele privind răspunderea Uniunii, cât și mecanismul copârâtului și procedura implicării prealabile trebuie analizate în contextele cele mai diverse. Trebuie examinate în special:

32.

În această privință, o atenție deosebită trebuie acordată de asemenea problemei dacă recunoașterea jurisdicției Curții Europene a Drepturilor Omului este compatibilă cu autonomia dreptului Uniunii ( 22 ), precum și problemei dacă controlul jurisdicțional al activității Uniunii în cadrul politicii sale externe și de securitate comună (PESC) este conform cu cerințele în materie de protecție jurisdicțională efectivă în sensul articolelor 6 și 13 din CEDO ( 23 ).

33.

Potrivit articolului 6 alineatul (2) a doua teză TUE, competențele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nu pot fi modificate de aderarea Uniunii la CEDO.

34.

În această dispoziție își găsește expresia o preocupare fundamentală a statelor membre, care constituie laitmotivul Tratatului de la Lisabona: extinderea protecției drepturilor fundamentale la nivel european – fie prin intermediul Cartei drepturilor fundamentale, fie prin aderarea la CEDO – nu ar trebui să conducă la denaturări ale sistemului de competențe, echilibrat în mod delicat, pe care se întemeiază Uniunea Europeană și care caracterizează raportul acesteia cu statele membre ( 24 ).

35.

În sfârșit, prin articolul 6 alineatul (2) a doua teză TUE ar trebui să se asigure că prin aderarea Uniunii la CEDO nu se ajunge la o eludare a procedurilor de revizuire a tratatelor (articolul 48 TUE) și astfel la o atingere adusă „cartei constituționale” a Uniunii ( 25 ).

36.

Necesitatea ratificării de către toate statele membre ale Uniunii a acordului de aderare preconizat [a se vedea articolul 218 alineatul (8) al doilea paragraf ultima teză TFUE] nu semnifică în niciun caz că dispozițiile acordului ar putea deroga de la dreptul primar al Uniunii. Dimpotrivă, Uniunea poate încheia un acord internațional precum acordul de aderare preconizat numai în cazul și în măsura în care acesta este conform cu tratatele. În caz contrar, înainte de încheierea acordului internațional, este necesară o modificare expresă a tratatelor la nivelul Uniunii ( 26 ). Instituțiile Uniunii nu pot în niciun caz să încalce tacit dreptul primar al Uniunii („treaty override”) ( 27 ), chiar dacă statele membre i‑ar da Uniunii o mână de ajutor în acest sens în cadrul negocierilor și al ratificării acordului internațional.

37.

În acest context, în prezenta procedură de aviz trebuie examinat aspectul dacă acordul de aderare preconizat implică o reducere a competențelor Uniunii (a se vedea în acest sens secțiunea 1 de mai jos) sau o extindere a competențelor Uniunii (a se vedea în acest sens secțiunea 2 de mai jos), cu încălcarea Tratatului UE sau a Tratatului FUE; în plus, trebuie abordată problema dacă obligațiile pe care și le‑ar asuma Uniunea prin încheierea acordului de aderare ar putea impune necesitatea de a conferi Uniunii noi competențe (a se vedea în acest sens secțiunea 3 de mai jos).

38.

Mai întâi, potrivit articolului 6 alineatul (2) a doua teză TUE, trebuie să se asigure că aderarea Uniunii la CEDO nu reduce competențele acesteia. Acest lucru este subliniat și la articolul 2 prima teză din Protocolul nr. 8, potrivit căruia acordul de aderare trebuie să garanteze că aderarea Uniunii la CEDO „nu aduce atingere” competențelor Uniunii.

39.

Nici din proiectul de acord și nici din documentele anexate la acesta care au fost prezentate Curții de Justiție a Uniunii Europene în cadrul prezentei proceduri de aviz nu rezultă vreun indiciu care ar putea arăta că prin aderarea Uniunii la CEDO s‑ar reduce competențele acesteia. Nici din observațiile formulate de părțile din procedură nu au putut fi deduse indicii în acest sens.

40.

Este neîndoielnic faptul că obligațiile de drept internațional care leagă Uniunea de CEDO vor impune în privința Uniunii restricții în legătură cu exercitarea competențelor existente ale acesteia. Astfel, în calitate de acord internațional încheiat de Uniune, CEDO va produce efecte obligatorii pentru instituțiile Uniunii odată cu finalizarea procesului de aderare [articolul 216 alineatul (2) TFUE].

41.

Asemenea restricții privind exercitarea competențelor sunt însă inerente naturii înseși a fiecărei reglementări care consacră drepturi fundamentale, întrucât funcția intrinsecă a drepturilor fundamentale este de a impune limite în privința acțiunii instituțiilor, atât naționale, cât și internaționale, în scopul protejării justițiabililor. Obligația prevăzută la articolul 6 alineatul (2) prima teză TUE de a adera la CEDO ar fi lipsită de conținut în cazul în care Uniunea nu ar putea să accepte restricțiile care rezultă din CEDO în legătură cu exercitarea competențelor sale.

42.

În orice caz, Uniunea aplică deja, și anume înainte de aderarea sa oficială, criteriile care rezultă din CEDO referitoare la protecția drepturilor fundamentale, astfel încât, din punctul de vedere strict al conținutului, restricțiile pe care aderarea la CEDO le‑ar putea impune în viitor instituțiilor Uniunii în ceea ce privește exercitarea competențelor lor sunt deja de mult timp în vigoare [a se vedea în special articolul 6 alineatul (3) TUE și articolul 52 alineatul (3) prima teză din Carta drepturilor fundamentale] ( 28 ).

43.

În concluzie, nu trebuie deci să existe temeri că aderarea planificată a Uniunii la CEDO va conduce la o reducere a competențelor acesteia în sensul articolului 6 alineatul (2) a doua teză TUE și al articolului 2 prima teză din Protocolul nr. 8.

44.

Trebuie examinată în continuare problema dacă aderarea planificată la CEDO poate conduce ca atare la o extindere, sub o formă sau alta, a competențelor existente ale Uniunii. Acest lucru ar fi de asemenea interzis în temeiul articolului 6 alineatul (2) a doua teză TUE.

45.

În definitiv, interdicția privind extinderea competențelor Uniunii, astfel cum este prevăzută la articolul 6 alineatul (2) a doua teză TUE, are ca obiectiv asigurarea respectării principiului atribuirii. După cum se știe, acest principiu prevede că Uniunea acționează numai în limitele competențelor care i‑au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate [articolul 5 alineatul (1) prima teză și alineatul (2) prima teză TUE], și că orice competență care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparține statelor membre [articolul 4 alineatul (1) TUE și articolul 5 alineatul (2) a doua teză TUE].

46.

În primul său aviz referitor la aderarea la CEDO, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat deja că nicio dispoziție a Tratatului CE în vigoare la data respectivă nu conferea în general instituțiilor Uniunii competența de a adopta norme în materia drepturilor fundamentale sau de a încheia acorduri internaționale în acest domeniu ( 29 ). Nici modificările ulterioare suferite de dreptul primar al Uniunii până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona nu au schimbat cu nimic această situație. Uniunea nu dispune încă de o competență generală în materia drepturilor fundamentale și a drepturilor omului. În consecință, Uniunea nici nu poate dobândi o astfel de competență prin aderarea la CEDO ( 30 ).

47.

Așadar, orice eventuale temeri privind aspectul că aderarea planificată la CEDO ar putea conduce la o asemenea extindere a competențelor Uniunii sunt nefondate. Numeroase formulări din proiectul de acord și din documentele anexate la acesta arată că, dimpotrivă, autorii acestor texte au urmărit eliminarea de la bun început a acestor rezerve.

48.

În special, atât articolul 1 alineatul (3) a doua teză, cât și articolul 1 alineatul (4) din proiectul de acord garantează faptul că, în cazul aderării Uniunii la CEDO, delimitarea dintre competențele și responsabilitățile Uniunii și cele ale statelor sale membre rămâne astfel cum a fost stabilită în dreptul primar al Uniunii.

49.

Pe de o parte, la articolul 1 alineatul (3) a doua teză din proiectul de acord se subliniază că nicio dispoziție a CEDO sau a protocoalelor adiționale la aceasta nu impune Uniunii obligația de a îndeplini un act sau de a adopta o măsură în privința cărora aceasta nu ar fi competentă în temeiul dreptului Uniunii. Prin această dispoziție se asigură faptul că, în urma aderării sale la CEDO, Uniunea nu este obligată să întreprindă nicio acțiune care nu ar ține de competențele ce îi revin în temeiul dreptului Uniunii.

50.

Pe de altă parte, din articolul 1 alineatul (4) din proiectul de acord reiese că Uniunii nu i se pot imputa acte, măsuri sau omisiuni ale statelor sale membre, chiar dacă acestea intervin atunci când statele membre pun în aplicare dreptul Uniunii.

51.

Se pune uneori problema dacă participarea Uniunii la autoritățile de control ale CEDO, prevăzută de proiectul de acord, ar putea conduce la o extindere a competențelor Uniunii. Or, această situație nu apare. Participarea Uniunii la autoritățile de control ale CEDO nu are drept consecință faptul că Uniunea ar trebui să acționeze în vreun mod în afara competențelor care îi sunt conferite în Tratatul UE și în Tratatul FUE. Dimpotrivă, dreptul Uniunii prevede chiar în mod expres participarea Uniunii la organele de la Strasbourg – fie că este vorba despre participarea la adoptarea anumitor decizii ale Adunării Parlamentare, fie despre numirea candidaților pentru postul de judecător la Curtea Europeană a Drepturilor Omului [a se vedea în acest sens articolul 1 litera (a) din Protocolul nr. 8].

52.

În ceea ce privește în special supravegherea de către Comitetul Miniștrilor a executării hotărârilor definitive ale Curții Europene a Drepturilor Omului (articolul 46 paragrafele 2-5 din CEDO) și realizarea soluționării pe cale amiabilă (articolul 39 paragraful 4 din CEDO), participarea Uniunii la activitatea acestui comitet nu poate fi limitată exclusiv la cazurile care o privesc pe ea însăși sau pe statele sale membre atunci când acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Dimpotrivă, scopul unui control extern, astfel cum este instituit prin CEDO, este în mod precis ca fiecare parte contractantă la CEDO să asigure supravegherea cazurilor care intră în domeniul de responsabilitate al uneia sau mai multor alte părți contractante. O participare deplină a Uniunii în cadrul acestui sistem de supraveghere reciprocă corespunde spiritului controlului extern pe care se întemeiază CEDO și ține, prin urmare, în mod direct de misiunea Uniunii de a adera la CEDO prevăzută la articolul 6 alineatul (2) prima teză TUE.

53.

În sfârșit, trebuie arătat că acordul de aderare preconizat nu anticipează nici răspunsul la problema dacă și în ce împrejurări Uniunea are competența de a adera la alte acorduri internaționale referitoare la protecția drepturilor fundamentale și drepturile omului, inclusiv la protocoalele existente sau viitoare la CEDO. Astfel, din punctul de vedere al Consiliului Europei, prin modificarea planificată a articolului 59 paragraful 2 din CEDO ( 31 ), proiectul de acord oferă Uniunii – în dreptul internațional – doar posibilitatea de a adera la alte protocoale adiționale la CEDO în afara primului și a celui de al șaselea protocol, la care Uniunea ar trebui deja să adere. Pentru realizarea unei asemenea aderări sunt necesare însă instrumente de aderare separate ( 32 ), în privința ratificării cărora se aplică, încă o dată, la nivelul intern al Uniunii procedura prevăzută la articolul 218 alineatul (8) al doilea paragraf a doua teză TFUE.

54.

În mod cert, s‑ar putea pune problema dacă, în conformitate cu așa‑numita „doctrină AETR” ( 33 ), Uniunea va dobândi o competență exclusivă pentru a încheia alte acorduri internaționale în domeniul drepturilor fundamentale și al drepturilor omului odată cu aderarea la CEDO. În orice caz, prin aderare, CEDO va deveni parte integrantă a ordinii juridice a Uniunii ( 34 ). Așadar, teoretic, ar fi posibil să se argumenteze că, în temeiul aderării sale la CEDO, Uniunea dobândește o nouă competență externă exclusivă în conformitate cu ultima posibilitate prevăzută la articolul 216 alineatul (1) TFUE coroborat cu articolul 3 alineatul (2) TFUE – o competență externă care îi permite Uniunii să încheie acorduri internaționale viitoare doar în măsura în care astfel de acorduri ar putea aduce atingere dispozițiilor CEDO ca parte a „normelor comune” în vigoare în cadrul Uniunii sau ar putea modifica domeniul de aplicare al acestora. Cu toate acestea, în opinia noastră, în calitate de lex specialis, articolul 6 alineatul (2) a doua teză TUE, potrivit căruia competențele Uniunii – și anume competențele Uniunii existente înainte de aderare – astfel cum sunt definite în tratate nu sunt modificate de aderarea la CEDO, împiedică producerea unui astfel de efect „AETR”.

55.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, se poate concluziona că aderarea planificată la CEDO nu ar conduce în niciun fel la vreo extindere a competențelor Uniunii.

56.

În sfârșit, trebuie clarificat aspectul dacă aderarea la CEDO impune ca statele membre să transfere Uniunii competențe suplimentare.

57.

Este cert că, în stadiul actual, la această întrebare nu se poate oferi, o dată pentru totdeauna, un răspuns definitiv și obligatoriu. Astfel, nu se poate exclude ca, în viitor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului să interpreteze o dispoziție a CEDO într‑un mod care ar putea impune o modificare a dreptului primar al Uniunii.

58.

Un astfel de scenariu este însă puțin probabil întrucât, pe de o parte, Uniunea urmează deja criterii privind protecția drepturilor fundamentale care rezultă din CEDO [a se vedea în special articolul 6 alineatul (3) TUE și articolul 52 alineatul (3) prima teză din Carta drepturilor fundamentale] și, pe de altă parte, la articolul 1 alineatul (3) a doua teză din proiectul de acord se precizează că CEDO nu impune Uniunii obligații pentru a căror îndeplinire dreptul Uniunii nu îi conferă competențele necesare.

59.

Cu toate acestea, în prezenta procedură de aviz, Curții de Justiție a Uniunii Europene îi revine sarcina de a asigura că, prin aderarea planificată la CEDO, Uniunea nu își asumă în deplină cunoștință de cauză obligații de drept internațional pe care, din cauza structurii sale instituționale existente, este deja evident că nu este în măsură să le îndeplinească.

60.

În acest context, trei aspecte ale aderării planificate a Uniunii la CEDO merită o analiză mai aprofundată: în primul rând, procedura implicării prealabile [a se vedea secțiunea a) de mai jos], în al doilea rând, obligația de a executa hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului în care se constată o încălcare a CEDO [a se vedea secțiunea b) de mai jos] și în al treilea rând, problema protecției jurisdicționale în domeniul PESC [a se vedea secțiunea c) de mai jos].

61.

Procedura implicării prealabile este prevăzută la articolul 3 alineatul (6) din proiectul de acord. Potrivit acestui articol, în anumite condiții, într‑o cauză pendinte în fața sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului oferă Curții de Justiție a Uniunii Europene posibilitatea de a se pronunța în prealabil cu privire la compatibilitatea unei dispoziții a dreptului Uniunii cu CEDO.

62.

Pe planul intern al Uniunii, rezultă că Uniunea trebuie să dispună de competențele necesare pentru a iniția o astfel de procedură a implicării prealabile. Uniunea ar fi împiedicată să încheie acordul de aderare în cazul în care s‑ar constata că la nivel intern nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru a iniția o procedură a implicării prealabile.

63.

În cadrul dezbaterii publice referitoare la aderarea Uniunii la CEDO au existat într‑adevăr opinii izolate în care s‑au exprimat îndoieli cu privire la posibilitatea punerii în aplicare a procedurii implicării prealabile fără a modifica mai întâi tratatele fondatoare ale Uniunii Europene. În prezenta procedură de aviz, în special Polonia a exprimat opinia potrivit căreia instituirea, în situația actuală, a unei proceduri a implicării prealabile nu este compatibilă cu tratatele.

64.

Este adevărat că procedura implicării prealabile nu face parte din procedurile judiciare prevăzute în mod expres de Tratatul UE și de Tratatul FUE a căror punere în aplicare este încredințată Curții de Justiție a Uniunii Europene în calitate de instituție a Uniunii [articolul 19 alineatul (1) prima teză TUE]. Per se, această împrejurare nu permite să se concluzioneze însă că, în stadiul actual, dreptul primar s‑ar opune instituirii unei proceduri a implicării prealabile.

65.

Astfel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a recunoscut că un acord internațional încheiat cu state terțe îi poate atribui noi competențe jurisdicționale cu condiția ca această atribuire să nu îi afecteze rolul așa cum este conceput în Tratatele UE și FUE ( 35 ).

66.

În ceea ce privește implicarea prealabilă prevăzută la articolul 3 alineatul (6) din proiectul de acord, există deja îndoieli privind aspectul dacă aceasta constituie în fapt o nouă competență a Curții de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, se poate foarte bine concepe că implicarea prealabilă a Curții de Justiție a Uniunii Europene în cadrul unei proceduri pendinte la Curtea Europeană a Drepturilor Omului este doar o nouă modalitate de exercitare a competențelor jurisdicționale conferite deja instanței Uniunii în temeiul articolului 19 alineatul (1) a doua teză TUE și al articolului 19 alineatul (3) TUE.

67.

Chiar dacă am considera că prin procedura implicării prealabile se creează o nouă competență a Curții de Justiție a Uniunii Europene, aceasta nu constituie, în orice caz, o nouă competență care ar denatura esența misiunii acesteia astfel cum este prevăzută în tratate. Dimpotrivă, procedura implicării prealabile îi permite să își îndeplinească misiunea cu care este învestită dintotdeauna și menține, în plus, monopolul existent privind controlul legalității actelor instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii – cel puțin în domeniul politicilor comunitarizate ( 36 ).

68.

Misiunea Curții de Justiție a Uniunii Europene constă, în esență, în a asigura respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor [articolul 19 alineatul (1) a doua teză TUE]. În acest scop, îi revine în special sarcina de a interpreta dreptul Uniunii [articolul 267 primul paragraf literele (a) și (b) TFUE], precum și de a controla legalitatea actelor instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii [articolul 263 primul paragraf TFUE și articolul 267 primul paragraf litera (b) TFUE].

69.

Aceeași funcție – interpretarea dreptului Uniunii și controlul legalității actelor instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii – a fost concepută în esență în sarcina Curții de Justiție a Uniunii Europene și în cadrul procedurii implicării prealabile în sensul articolului 3 alineatul (6) din proiectul de acord.

70.

Este cu siguranță posibil ca acest cadru procedural în care Curtea de Justiție a Uniunii Europene își va îndeplini funcția în cazul implicării prealabile să fie diferit de cel al acțiunii în anulare sau de cel al procedurii trimiterii preliminare (articolele 263 TFUE și 267 TFUE). Pot exista diferențe în special în ceea ce privește calitatea de a exercita acțiunea, desfășurarea procedurii, eventualele termene care trebuie respectate și efectele deciziei acesteia.

71.

Per se, asemenea diferențe nu sunt de natură să modifice nici esența competențelor Curții de Justiție a Uniunii Europene, nici a competențelor celorlalte instituții ale Uniunii care participă eventual la procedura implicării prealabile; această esență nu ar fi în niciun caz afectată într‑o măsură care ar justifica declararea proiectului de acord ca fiind incompatibil cu tratatele ( 37 ).

72.

Dimpotrivă, astfel cum a subliniat însăși Curtea de Justiție a Uniunii Europene, procedura implicării prealabile face parte din condițiile indispensabile ale unei aderări a Uniunii la CEDO ( 38 ). Instituirea unei asemenea proceduri are ca scop conservarea caracteristicilor specifice ale Uniunii și ale dreptului Uniunii, precum și a atribuțiilor Curții de Justiție a Uniunii Europene (articolul 1 și articolul 2 prima teză din Protocolul nr. 8) ( 39 ).

73.

O astfel de procedură constituie, așadar, un element necesar al măsurilor care se impun ca urmare a aderării, iar articolul 6 alineatul (2) prima teză TUE și Protocolul nr. 8 nu doar abilitează, ci obligă chiar Uniunea să pună în aplicare măsurile respective. În plus, articolul 1 litera (a) din Protocolul nr. 8 prevede în mod expres instituirea unor asemenea „modalități speciale ale participării eventuale a Uniunii la autoritățile de control” ale CEDO.

74.

Stabilirea structurii concrete a procedurii implicării prealabile la nivelul intern al Uniunii va impune completarea Statutului Curții de Justiție a Uniunii Europene, completare care nu implică însă „o modificare de ordin constituțional” și care poate fi realizată, prin urmare, în conformitate cu procedura legislativă ordinară (articolul 281 al doilea paragraf TFUE), fără a fi necesară inițierea unei proceduri oficiale de revizuire a tratatelor (articolul 48 TUE) ( 40 ).

75.

În schimb, o simplă includere a normelor de procedură relevante în decizia Consiliului de autorizare a acordului de aderare preconizat nu ar fi, în opinia noastră,, suficientă întrucât s‑ar eluda astfel procedura legislativă ordinară prevăzută la articolul 281 al doilea paragraf TFUE și, în plus, normele de procedură care urmează să fie adoptate nu ar produce același efect și nu ar avea același rang precum dispozițiile statutului.

76.

Numai după ce dispozițiile necesare – în special cele referitoare la calitatea de a exercita acțiunea, la desfășurarea procedurii și la efectele deciziei Curții de Justiție a Uniunii Europene – vor fi fost inserate în statutul acesteia, procedura implicării prealabile va fi pe deplin funcțională și va putea fi inclusă, în conformitate cu articolul 19 alineatul (3) litera (c) TUE coroborat cu articolul 281 primul paragraf TFUE și cu articolul 51 TUE, în „celelalte cazuri prevăzute în tratate” în privința cărora Curtea de Justiție a Uniunii Europene este chemată să se pronunțe.

77.

Nici obligația, consacrată la articolul 46 paragraful 1 din CEDO, de a executa hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului în care se constată o încălcare a CEDO de către instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii nu impune un transfer al unor noi competențe către Uniune.

78.

Astfel de hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului au un caracter declarativ, iar CEDO nu impune în mod concret părților sale contractante modul în care trebuie să execute hotărârile care le sunt adresate, ci le lasă o anumită marjă în acest scop ( 41 ).

79.

Pe planul intern al Uniunii, o încălcare a CEDO constatată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului va trebui să fie remediată în general printr‑o anulare sau printr‑o modificare a actului juridic în litigiu adoptat de o instituție a Uniunii. Este neîndoielnic că Uniunea dispune de competențele necesare pentru adoptarea unui astfel de actus contrarius; este vorba despre aceleași competențe precum cele care au constituit temeiul pentru adoptarea actului juridic respectiv. La acestea se adaugă competența instanțelor Uniunii de a declara acte juridice ale Uniunii ca nule sau nevalide în condițiile prevăzute în tratate (articolele 263 TFUE și 267 TFUE).

80.

În plus, este posibil ca o hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului să impună mai întâi adoptarea unui act juridic al Uniunii sau să constituie temeiul pentru acordarea de despăgubiri. Instituțiile Uniunii vor putea să își îndeplinească fără probleme și o astfel de obligație în cadrul competențelor care le sunt conferite în tratate, cu atât mai mult cu cât articolul 1 alineatul (3) a doua teză din proiectul de acord prevede în mod clar că CEDO nu impune Uniunii nicio obligație care nu ar ține de competențele ce îi revin în temeiul tratatelor.

81.

În măsura în care o încălcare a CEDO constatată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ar fi rezultatul unei hotărâri definitive pronunțate de o instanță a Uniunii, ar putea fi necesară, în anumite cazuri, redeschiderea procedurii judiciare în cauză. Completarea necesară în acest scop a articolului 44 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene ( 42 ) poate fi realizată în conformitate cu articolul 281 al doilea paragraf TFUE, fără să existe temeri cu privire la o denaturare a misiunilor instanțelor Uniunii. În această privință sunt valabile mutatis mutandis considerațiile prezentate mai sus referitoare la procedura implicării prealabile ( 43 ).

82.

Mult mai controversată decât cele două aspecte abordate anterior este problema dacă competențele actuale ale Uniunii – mai exact competențele Curții de Justiție a Uniunii Europene în calitate de instituție a Uniunii [articolul 19 alineatul (1) prima teză TUE] – sunt suficiente pentru a garanta, în cadrul politicii externe și de securitate comună, un nivel de protecție jurisdicțională conform cerințelor prevăzute la articolele 6 și 13 din CEDO ( 44 ).

83.

Astfel, pe de o parte, aderarea la CEDO va avea, fără îndoială, drept consecință faptul că Uniunea trebuie să respecte garanțiile care rezultă din CEDO pentru drepturile fundamentale – și, prin urmare, principiul protecției jurisdicționale efective prevăzut la articolele 6 și 13 din CEDO – în toate domeniile sale de activitate, inclusiv în domeniul PESC ( 45 ). Uniunea nu s‑ar putea sustrage de la aceste obligații nici chiar prin formularea unei rezerve în temeiul dreptului internațional la momentul semnării proiectului de acord sau al depunerii instrumentului său de ratificare, întrucât, potrivit articolului 57 paragraful 1 a doua teză din CEDO, „rezervele cu caracter general” nu sunt autorizate ( 46 ) și, în plus, articolul 11 din proiectul de acord nu permite formularea niciunei rezerve cu privire la acordul de aderare.

84.

Pe de altă parte, pe planul intern al Uniunii se aplică principiul potrivit căruia Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu este competentă nici în ceea ce privește dispozițiile dreptului primar privind PESC, nici în ceea ce privește actele juridice adoptate în temeiul acestora [articolul 24 alineatul (1) al doilea paragraf a șasea teză TUE și articolul 275 primul paragraf TFUE]. Doar în mod cu totul excepțional există în domeniul PESC, conform articolului 275 al doilea paragraf TFUE, o competență a instanțelor Uniunii; aceasta include, pe de o parte, controlul respectării așa‑numitei clauze a intangibilității (articolul 40 TUE) și, pe de altă parte, acțiunile în anulare formulate de particulari (articolul 263 al patrulea paragraf TFUE) împotriva unor măsuri restrictive adoptate de Consiliu în cadrul PESC.

85.

Ținând seama de limitarea competențelor jurisdicționale menționate ale instanțelor Uniunii, protecția jurisdicțională garantată de ordinea juridică a Uniunii în domeniul PESC poate fi considerată o protecție jurisdicțională efectivă în sensul articolelor 6 și 13 din CEDO? Sau, astfel cum se prevede în proiectul de acord, prin aderarea la CEDO, Uniunea și‑ar asuma, în ceea ce privește protecția jurisdicțională în domeniul PESC, obligații de drept internațional pentru a căror îndeplinire instituțiile sale – și anume Curtea de Justiție a Uniunii Europene – nu dispun de competențele necesare? În cazul în care Curtea de Justiție a Uniunii Europene ar urma să constate că a doua ipoteză este valabilă, aceasta ar împiedica nu numai aderarea Uniunii la CEDO, ci ar scoate deopotrivă la lumină, pe planul intern al Uniunii, o lacună în sistemul protecției jurisdicționale, aspect care ar fi deosebit de problematic și în prezent – nu în ultimul rând, în lumina obligației de omogenitate prevăzute la articolul 52 alineatul (3) prima teză din Carta drepturilor fundamentale.

86.

Comisia ( 47 ) propune eliminarea eventualelor îndoieli privind efectivitatea protecției jurisdicționale a particularilor în domeniul PESC printr‑o interpretare deosebit de largă a celei de a doua posibilități prevăzute la articolul 275 al doilea paragraf TFUE. Comisia ar dori ca dispoziția respectivă să fie interpretată în sensul că Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu este doar competentă să se pronunțe în ceea ce privește acțiunile în anulare formulate de particulari împotriva unor măsuri restrictive, ci că aceasta poate, în plus, să soluționeze deopotrivă acțiuni în despăgubire și să răspundă la cererile de decizie preliminară formulate de instanțele naționale în domeniul PESC. Mai mult, Comisia susține că posibilitățile de protecție jurisdicțională oferite particularilor în domeniul PESC trebuie aplicate astfel încât să includă nu numai actele în sensul articolului 263 primul paragraf TFUE care produc efecte juridice obligatorii, ci și simple acte materiale, și anume acte lipsite de efecte juridice.

87.

În ședință, Comisia a adăugat că controlul respectării dispozițiilor articolului 40 TUE, prevăzut în cadrul primei posibilități oferite de articolul 275 al doilea paragraf TFUE, permite instanțelor Uniunii să asigure o protecție jurisdicțională adecvată în domeniul PESC.

88.

La fel ca numeroase alte părți din procedură ( 48 ), avem îndoieli serioase privind aspectul dacă interpretarea dată de Comisie celor două posibilități prevăzute la articolul 275 al doilea paragraf TFUE constituie o modalitate juridică viabilă pentru a garanta oricărui particular o protecție jurisdicțională efectivă în domeniul PESC în sensul articolelor 6 și 13 din CEDO.

89.

Pe de o parte, prin interpretarea sa, Comisia nu ține seama de raportul dintre regulă și excepție care se află la baza articolului 275 TFUE; aceasta transformă în contrariul său principiul necompetenței instanțelor Uniunii în domeniul PESC, astfel cum este consacrat la articolul 24 alineatul (1) al doilea paragraf a șasea teză TUE și la articolul 275 primul paragraf TFUE. Pe de altă parte, prezumând competența Curții de Justiție a Uniunii Europene în privința procedurilor de trimitere preliminară și a acțiunilor în despăgubire în domeniul PESC, Comisia încalcă modul clar de redactare a celei de a doua posibilități prevăzute la articolul 275 al doilea paragraf TFUE, unde se face referire doar la o competență a Curții de Justiție a Uniunii Europene în ceea ce privește acțiunile în anulare formulate de particulari în temeiul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE împotriva unor măsuri restrictive, iar nu în ceea ce privește acțiuni având un obiect diferit sau acțiuni de altă natură și, cu siguranță, nu în ceea ce privește cererile de decizie preliminară formulate de instanțele naționale în sensul articolului 267 TFUE.

90.

Luarea în considerare a genezei articolului 275 TFUE confirmă faptul că opinia Comisiei nu poate fi împărtășită ( 49 ). Inițial, această dispoziție trebuia să figureze ca articolul III‑376 în Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa. Formularea acesteia își are în esență originea în lucrările Convenției Europene, care își găsesc, la rândul lor, expresia în articolul III‑282 din Proiectul de tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa ( 50 ). După cum arată lucrările pregătitoare ale Convenției Europene, o structurare mai amplă a competențelor instanțelor Uniunii în domeniul PESC a făcut obiectul unor dezbateri aprofundate la momentul respectiv, dar s‑a dovedit că nu s‑a putut ajunge la un consens cu privire la propunerile făcute în acest sens ( 51 ). În sfârșit, Convenția, precum și cele două conferințe interguvernamentale privind Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa și Tratatul de la Lisabona – care au urmat acesteia – au respectat modelul unei structurări a PESC în mare măsură interguvernamentală, în cadrul căreia instanțelor Uniunii trebuiau să li se confere doar competențe strict definite.

91.

Mai mult, interpretarea articolului 275 TFUE astfel cum o preconizează Comisia ar fi echivalentă cu o extindere a competențelor Uniunii care nu este compatibilă cu articolul 6 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și cu articolul 6 alineatul (2) a doua teză TUE sau, mai exact, cu o extindere a competențelor jurisdicționale ale Curții de Justiție în calitate de instituție a Uniunii Europene ( 52 ).

92.

Nici din jurisprudența invocată de Comisie, „Les Verts”, „Kadi”, „Gestoras Pro Amnistía” și „Segi” ( 53 ), nu se poate deduce niciun element care ar putea să susțină opinia exprimată de această instituție. Astfel, în cauzele menționate, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a subliniat că Uniunea este o comunitate de drept – în formularea actuală: o uniune de drept. Bazându‑se pe această constatare fundamentală, Curtea a amintit că nici statele sale membre, nici instituțiile Uniunii nu pot să se sustragă controlului care vizează conformitatea actelor adoptate de acestea cu tratatele în calitate de cartă constituțională a Uniunii ( 54 ). Însă Curtea nu a dedus în niciun caz din această constatare fundamentală că ar trebui recunoscute, quasi praeter legem, noi căi de atac sau tipuri de proceduri în fața instanțelor Uniunii care nu sunt prevăzute de dreptul primar.

93.

Este adevărat că, în hotărârile citate, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s‑a pronunțat în favoarea unei interpretări a dreptului primar care permite garantarea optimă a eficacității practice a tipurilor de procedură prevăzute în mod expres în tratate. Astfel, de exemplu în Hotărârea „Les Verts”, Curtea a recunoscut că acțiunea în anulare prevăzută la articolul 173 din Tratatul CEE putea fi îndreptată și împotriva actelor Parlamentului menite să producă efecte juridice față de terți ( 55 ). În mod similar, în Hotărârile „Gestoras Pro Amnistía” și „Segi”, Curtea a interpretat domeniul de aplicare al procedurii trimiterii preliminare prevăzute la articolul 35 alineatul (1) UE ( 56 ) pentru cel de al „treilea pilon” din acel moment în sensul că procedura respectivă se poate aplica în privința tuturor măsurilor adoptate de Consiliu menite să producă efecte juridice față de terți.

94.

Mai utilă pentru problema care trebuie abordată în prezenta procedură ni se pare împrejurarea că, în Hotărârile „Gestoras Pro Amnistía” și „Segi”, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a refuzat în mod expres să recunoască, în cadrul celui de al „treilea pilon” de la momentul respectiv, tipuri de acțiuni care nu erau prevăzute în mod explicit în Tratatul UE în versiunea Tratatului de la Amsterdam. În contextul respectiv, Curtea a negat în special caracterul admisibil al acțiunilor în despăgubire ( 57 ). Această jurisprudență poate fi transpusă în mod automat și în privința problemei care ne interesează în prezenta procedură, și anume protecția jurisdicțională în cadrul fostului „al doilea pilon”, adică în domeniul PESC, în care competențele instanțelor Uniunii sunt în mod tradițional și mai restrânse ( 58 ).

95.

În acest context, interpretarea articolului 275 TFUE relevată de Comisie nu poate fi convingătoare. Făcând abstracție totală de lipsa de relevanță a argumentelor invocate de Comisie, interpretarea deosebit de largă a competențelor instanțelor Uniunii propusă de aceasta nu este de altfel necesară pentru a garanta particularilor o protecție jurisdicțională efectivă în domeniul PESC. Astfel, constatarea – în totalitate corectă – potrivit căreia nici statele sale membre, nici instituțiile Uniunii nu pot să se sustragă controlului care vizează conformitatea actelor adoptate de acestea cu tratatele în calitate de cartă constituțională a Uniunii nu trebuie să conducă în mod obligatoriu, în toate cazurile, la recunoașterea competenței instanțelor Uniunii.

96.

Așa cum prevede în special articolul 19 alineatul (1) TUE, sistemul de protecție jurisdicțională instituit prin tratate se întemeiază pe doi piloni, dintre care unul se bazează pe instanțele Uniunii, iar celălalt pe instanțele naționale ( 59 ). Așadar, în cazul în care nu există – astfel cum se întâmplă în general în domeniul PESC – nicio posibilitate de a formula o acțiune directă în fața instanțelor Uniunii, instanțele naționale sunt și rămân competente. În sfârșit, acest lucru rezultă din principiul atribuirii, potrivit căruia orice competență care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparține statelor membre [articolul 4 alineatul (1) TUE coroborat cu articolul 5 alineatul (1) prima teză TUE și cu articolul 5 alineatul (2) TUE] ( 60 ).

97.

În plus, potrivit articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, statele membre sunt obligate în mod expres să prevadă căile de atac necesare pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă în domeniul PESC – unul dintre domeniile reglementate de dreptul Uniunii ( 61 ).

98.

Numeroase aspecte ale PESC impun o punere în aplicare de către autoritățile statelor membre [articolul 26 alineatul (3) TUE, articolul 42 alineatul (3) TUE și articolul 44 alineatul (1) TUE]. Într‑o astfel de situație, calea de a se adresa instanțelor naționale este în orice caz trasată pentru particular atunci când acesta dorește să supună controlului jurisdicțional actele, măsurile sau omisiunile care țin de domeniul PESC și care îl afectează în orice mod ( 62 ).

99.

Cu toate acestea, chiar și în cazul în care PESC este pusă în aplicare de propriile instituții, organe, oficii și agenții ale Uniunii într‑un mod care îl privește direct și individual pe particular, acestuia din urmă nu îi este obstrucționat accesul la instanțele naționale, cu excepția cazului în care, în mod excepțional, el se poate adresa direct instanțelor Uniunii în conformitate cu a doua posibilitate prevăzută la articolul 275 al doilea paragraf TFUE. Astfel, potrivit articolului 274 TFUE, calitatea Uniunii de parte nu înlătură competența instanțelor naționale cu privire la litigiile respective, cu excepția cazurilor în care, prin tratate, competența este atribuită Curții de Justiție a Uniunii Europene. Având în vedere norma prevăzută la articolul 24 alineatul (1) al doilea paragraf a șasea teză TUE și la articolul 275 primul paragraf TFUE, aceasta ar putea constitui regula în cadrul PESC.

100.

În cazul în care instanțele naționale sunt sesizate cu asemenea litigii în cadrul PESC, ele sunt obligate să aplice dreptul Uniunii. În această privință, instanțele vor trebui să examineze, după caz, compatibilitatea actelor instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii intervenite în cadrul PESC cu dreptul Uniunii de rang superior și vor trebui să nu le aplice în litigiul concret – dacă se constată existența unei incompatibilități ( 63 ). Astfel, după cum am menționat deja ( 64 ), spre deosebire de domeniul politicilor comunitarizate, conform articolului 24 alineatul (1) al doilea paragraf a șasea teză TUE și articolului 275 primul paragraf TFUE, tratatele nu prevăd în mod specific nicio competență a Curții de Justiție a Uniunii Europene în materia trimiterilor preliminare în domeniul PESC. Prin urmare, în cadrul PESC, Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu poate să invoce monopolul care îi este de altfel recunoscut privind controlul legalității activității instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii. În consecință, în opinia noastră, jurisprudența sa constantă care își are originea în Hotărârea Foto‑Frost ( 65 ) nu poate fi transpusă în privința PESC. Spre deosebire de domeniile dreptului Uniunii care sunt structurate în mod supranațional, în cadrul PESC nu există niciun principiu general potrivit căruia legalitatea actelor instituțiilor Uniunii ar putea fi controlată numai de instanțele Uniunii.

101.

Desigur, este profund regretabil din punctul de vedere al politicii de integrare faptul că, în ceea ce privește chestiunile care țin de PESC, Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu are nicio competență în materia trimiterilor preliminare și nu dispune de un monopol pentru a se pronunța asupra validității actelor juridice ale instituțiilor în sensul Hotărârii Foto‑Frost, deoarece în acest mod nu se poate asigura o interpretare și o aplicare uniforme ale dreptului Uniunii în domeniul PESC. Aceasta este însă consecința logică a faptului că autorii tratatului au decis să structureze și în continuare PESC, în esență, la nivel interguvernamental și să limiteze elementul supranațional, inerent oricărei competențe a Curții de Justiție a Uniunii Europene, la cazuri excepționale strict delimitate care sunt enumerate exhaustiv la articolul 275 al doilea paragraf TFUE.

102.

Protecția jurisdicțională efectivă a particularilor, astfel cum este impusă de articolele 6 și 13 din CEDO, poate fi asigurată și în lipsa unei competențe a Curții de Justiție a Uniunii Europene în materia trimiterilor preliminare sau a unui monopol al acesteia de a se pronunța asupra validității actelor instituțiilor.

103.

În concluzie, trebuie să se rețină că, în ceea ce privește PESC, aderarea planificată a Uniunii la CEDO poate fi realizată fără a fi necesară instituirea unor competențe noi pentru Curtea de Justiție a Uniunii Europene, întrucât, în chestiunile care țin de PESC, protecția jurisdicțională efectivă a particularilor este garantată în parte de instanțele Uniunii (articolul 275 al doilea paragraf TFUE) și în parte de instanțele naționale [articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și articolul 274 TFUE].

104.

Prin urmare, din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că nu trebuie să existe temeri că proiectul de acord ar putea modifica competențele Uniunii stabilite în tratate. În plus, punerea în aplicare la nivelul intern al Uniunii a acordului de aderare preconizat nu va necesita transferul unor noi competențe către Uniune.

105.

Din articolul 2 prima teză și din articolul 3 din Protocolul nr. 8 rezultă totodată că aderarea la CEDO nu trebuie să aducă atingere atribuțiilor instituțiilor Uniunii. Această cerință impune în primul rând examinarea atribuțiilor Curții de Justiție a Uniunii Europene [articolul 19 alineatul (1) prima teză TUE] (a se vedea în acest sens secțiunea 1 de mai jos). Din motive de exhaustivitate, vom aborda ulterior în mod succint atribuțiile celorlalte instituții ale Uniunii (a se vedea secțiunea 2 de mai jos), examinare în cadrul căreia se impune acordarea unei atenții speciale sistemului de sancțiuni financiare prevăzut de dreptul Uniunii în domeniul dreptului concurenței [a se vedea secțiunea 2 litera (b) de mai jos].

106.

Rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, căreia îi revine sarcina de a asigura respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor [articolul 19 alineatul (1) TUE], prezintă o importanță fundamentală pentru ordinea juridică instituită prin tratate ( 66 ). În ceea ce privește aderarea preconizată a Uniunii la CEDO, merită să fie examinate în special două aspecte: pe de o parte, monopolul de jurisdicție al instanțelor Uniunii [a se vedea în acest sens secțiunea a) de mai jos] și, pe de altă parte, competențele acestora în ceea ce privește interpretarea dreptului Uniunii și controlul legalității actelor juridice ale Uniunii [a se vedea în acest sens secțiunea b) de mai jos]. În plus, este necesară examinarea succintă a Protocolului adițional nr. 16 la CEDO [a se vedea secțiunea c) de mai jos].

107.

La articolul 344 TFUE, statele membre ale Uniunii s‑au angajat „să nu supună un diferend cu privire la interpretarea sau aplicarea tratatelor unui alt mod de soluționare decât cele prevăzute de acestea”. Potrivit unei jurisprudențe constante, prin această dispoziție se exprimă faptul că Curtea de Justiție a Uniunii Europene dispune de o competență exclusivă pentru a soluționa toate litigiile survenite între statele membre în măsura în care acestea privesc dreptul Uniunii ( 67 ) (a se vedea în acest sens articolul 259 TFUE). Aceeași concluzie trebuie să se aplice a fortiori și în ceea ce privește litigiile dintre Uniune și unul sau mai multe dintre statele sale membre (a se vedea în special articolul 258 TFUE, articolul 263 al doilea paragraf TFUE, articolul 265 primul paragraf TFUE și articolul 268 TFUE). Cu alte cuvinte, în vederea soluționării litigiilor privind dreptul Uniunii, statele membre au conferit instanțelor Uniunii un monopol de jurisdicție care își găsește consacrarea în dreptul primar la articolul 344 TFUE.

108.

Pentru a proteja această funcție fundamentală a instituțiilor Uniunii, articolul 3 din Protocolul nr. 8 prevede că nicio dispoziție a acordului de aderare preconizat nu trebuie să aducă atingere articolului 344 TFUE.

109.

În acest context, pare să merite o atenție specială procedura instituită în cauzele interstatale prevăzută la articolul 33 din CEDO ( 68 ), potrivit căruia orice parte contractantă poate sesiza Curtea Europeană a Drepturilor Omului asupra oricărei pretinse încălcări a prevederilor CEDO și ale protocoalelor sale adiționale de către o altă parte contractantă ( 69 ). Această din urmă dispoziție trebuie interpretată în coroborare cu articolul 55 din CEDO, potrivit căruia părțile contractante convin în esență să nu supună diferendele apărute din interpretarea sau aplicarea CEDO unui alt mod de soluționare decât cele prevăzute în însăși CEDO.

110.

Există în mod evident un conflict între obligația statelor membre rezultată din articolul 344 TFUE de a sesiza în mod exclusiv Curtea de Justiție a Uniunii Europene cu privire la litigiile referitoare la dreptul Uniunii și obligația prevăzută la articolul 55 din CEDO de a supune Curții Europene a Drepturilor Omului soluționarea litigiilor referitoare la CEDO prin recurgerea la procedura prevăzută pentru cauzele interstatale. Astfel, după cum am menționat deja, prin aderarea Uniunii, CEDO va deveni parte integrantă a ordinii juridice a Uniunii ( 70 ) [a se vedea și articolul 216 alineatul (2) TFUE]. Contrar opiniei surprinzătoare exprimate de Comisie, este, așadar, foarte posibil ca, după această aderare, să ia naștere în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii litigii între statele membre ale Uniunii sau între state membre și Uniune cu privire la interpretarea sau la aplicarea CEDO.

111.

În cazul în care, în vederea soluționării unui asemenea litigiu, în fața Curții Europene a Drepturilor Omului ar trebui inițiată, în temeiul articolului 33 din CEDO, procedura prevăzută pentru cauzele interstatale, aceasta ar constitui o încălcare a competenței exclusive a Curții de Justiție a Uniunii Europene și, prin urmare, a articolului 344 TFUE.

112.

În cursul negocierilor privind aderarea planificată a Uniunii la CEDO, această problemă a fost identificată în mod clar. Pentru rezolvarea sa, în proiectul de acord a fost inserat articolul 5, potrivit căruia procedurile în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene „nu reprezintă moduri de soluționare a litigiilor în sensul articolului 55 din CEDO”. În raportul explicativ, această dispoziție a proiectului de acord este clarificată în sensul că „articolul 55 din CEDO nu interzice aplicarea normei prevăzute la articolul 344 TFUE” ( 71 ).

113.

Prin urmare, în interpretarea pe care i‑o dă raportul explicativ, articolul 5 din proiectul de acord soluționează conflictul care ar putea exista între articolul 55 din CEDO și articolul 344 TFUE în sensul că Uniunea și statele sale membre pot sesiza în continuare instanțele Uniunii cu eventuale litigii între ele referitoare la interpretarea și la aplicarea CEDO și că acestea nu sunt obligate să inițieze în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, în temeiul articolului 33 din CEDO, procedura prevăzută pentru cauzele interstatale.

114.

Cu toate acestea, nici în proiectul de acord, nici în documentele anexate la acesta nu se exclude în mod efectiv posibilitatea statelor membre ale Uniunii de a soluționa totuși un litigiu de drept al Uniunii existent între ele referitor la interpretarea și la aplicarea CEDO prin inițierea în fața Curții Europene a Drepturilor Omului a procedurii prevăzute pentru cauzele interstatale, în pofida faptului că, în temeiul dreptului internațional, în conformitate cu articolul 55 din CEDO coroborat cu articolul 5 din proiectul de acord, statele membre nu ar fi obligate să procedeze astfel.

115.

În cazul în care s‑ar urmări să se asigure că, în litigiile de dreptul Uniunii referitoare la CEDO, statele membre ale Uniunii nu săvârșesc în nicio împrejurare o astfel de încălcare a competenței exclusive a Curții de Justiție a Uniunii Europene, acordul de aderare preconizat ar trebui să conțină – urmând exemplul articolului 282 din Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării ( 72 ) – o normă care să depășească domeniul de aplicare al articolului 5 din proiectul de acord, prin care nu numai că nu s‑ar aduce atingere articolului 344 TFUE, ci i s‑ar acorda prioritate față de articolul 33 din CEDO. În acest caz, împotriva oricărei proceduri referitoare la o cauză interstatală care ar fi totuși inițiată, s‑ar putea invoca în fața Curții Europene a Drepturilor Omului o excepție de inadmisibilitate. Mai mult, înainte de a soluționa o cauză interstatală pendinte în fața sa având ca părți state membre ale Uniunii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului ar trebui să fie obligată – cel puțin în cazurile în care există îndoieli – să ofere Curții de Justiție a Uniunii Europene, prin intermediul procedurii implicării prealabile, ocazia de a‑și exprima poziția cu privire la problema dacă obiectul procedurii constituie sau nu constituie un diferend în sensul articolului 344 TFUE.

116.

Ni se pare însă că o asemenea normă, atât de extinsă, care, în plus, nu corespunde niciunei practici uzuale în acordurile internaționale, nu este absolut necesară pentru a asigura efectul util al articolului 344 TFUE și pentru a menține astfel monopolul de jurisdicție al Curții de Justiție a Uniunii Europene.

117.

Mai mult: dacă, în speță, scopul ar fi stabilirea unei reglementări exprese privind inadmisibilitatea acțiunilor interstatale în fața Curții Europene a Drepturilor Omului și privind supremația articolului 344 TFUE drept condiție pentru compatibilitatea acordului de aderare preconizat cu dreptul primar al Uniunii, aceasta ar însemna implicit că numeroase acorduri internaționale încheiate de Uniune în trecut sunt afectate de un viciu întrucât nu prevăd o astfel de clauză.

118.

În opinia noastră, posibilitatea de a iniția împotriva statelor membre care își deferă litigiile de dreptul Uniunii altor instanțe internaționale decât Curtea de Justiție a Uniunii Europene o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor (articolele 258 TFUE-260 TFUE) ( 73 ), procedură în cadrul căreia se pot adopta și măsuri provizorii, dacă este necesar (articolul 279 TFUE) ( 74 ), este suficientă pentru a asigura efectul util al articolului 344 TFUE.

119.

În concluzie, considerăm, așadar, că proiectul de acord nu pune nicio problemă din punct de vedere juridic în ceea ce privește articolul 344 TFUE coroborat cu articolul 3 din Protocolul nr. 8.

120.

În cazul în care Curtea de Justiție a Uniunii Europene ar considera totuși că este necesară o mai bună garantare a efectului util al articolului 344 TFUE decât cea care există în prezent în proiectul de acord, ar putea să condiționeze compatibilitatea cu tratatele a aderării planificate a Uniunii la CEDO de o declarație a Uniunii și a statelor sale membre care ar urma să fie făcută la momentul aderării Uniunii. În această declarație, Uniunea și statele membre ar trebui să își manifeste, în raport cu celelalte părți contractante la CEDO, într‑un mod obligatoriu în temeiul dreptului internațional, intenția de a nu sesiza Curtea Europeană a Drepturilor Omului în temeiul articolului 33 din CEDO cu acțiuni îndreptate unele împotriva altora în legătură cu eventuale încălcări ale CEDO în măsura în care obiectul litigiului privește domeniul de aplicare al dreptului Uniunii ( 75 ).

121.

Făcând abstracție de monopolul de jurisdicție examinat mai sus care le este conferit în temeiul articolului 344 TFUE, instanțelor Uniunii le revine, în sistemul judiciar al Uniunii Europene, misiunea de a interpreta în ultimă instanță și în mod obligatoriu dreptul Uniunii, precum și monopolul ( 76 ) de control al legalității actelor instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii ( 77 ).

122.

În principiu, această situație va rămâne neschimbată și după aderarea planificată a Uniunii la CEDO. Astfel, hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului în care se constată o încălcare a CEDO au o natură pur declarativă și lasă de fiecare dată părții contractante vizate o anumită marjă în privința executării lor (articolul 46 paragraful 1 din CEDO) ( 78 ). În plus, în hotărârile sale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu se pronunță cu privire la interpretarea obligatorie sau la validitatea normelor juridice ale părților contractante în cauză ( 79 ). Dimpotrivă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului se limitează la interpretarea CEDO și la constatarea unor eventuale încălcări ale drepturilor fundamentale consacrate în convenție.

123.

Cu toate acestea, în hotărârile sale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu poate evita examinarea dreptului intern al părților contractante în cauză, în măsura în care aceasta este necesară pentru a‑și exprima poziția cu privire la critica întemeiată pe o încălcare a drepturilor fundamentale garantate de CEDO. Curtea Europeană a Drepturilor Omului trebuie să își întemeieze în mod obligatoriu hotărârile pe o anumită interpretare a conținutului și a domeniului de aplicare al normelor de drept intern. Doar procedând astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului poate, de exemplu, să examineze în mod rezonabil dacă căile de atac prevăzute în ordinea juridică internă îndeplinesc cerințele dreptului la un „remediu efectiv” (articolul 13 din CEDO) și dacă ingerințele în anumite drepturi fundamentale prevăzute de CEDO sunt „prevăzute de lege” în ordinea juridică internă (articolul 5 paragraful 1, articolul 8 paragraful 2, articolul 9 paragraful 2, articolul 10 paragraful 2 și articolul 11 paragraful 2 din CEDO) ( 80 ). Astfel, atât dreptul Uniunii, cât și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în acest sens au fost deja supuse examinării în decizii pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ( 81 ).

124.

Pentru a asigura, în ocazii similare, menținerea competențelor instanțelor Uniunii și respectarea în același timp a principiului subsidiarității în cadrul sistemului de control al CEDO, articolul 3 alineatul (6) din proiectul de acord prevede procedura implicării prealabile. Potrivit acestui articol, într‑o procedură pendinte la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în care Uniunea este copârâtă, Curții de Justiție a Uniunii Europene trebuie să i se acorde timpul necesar pentru a examina compatibilitatea unei dispoziții a dreptului Uniunii cu CEDO, în măsura în care nu a efectuat încă o astfel de examinare.

125.

După cum a constatat însăși Curtea de Justiție a Uniunii Europene în documentul său de reflecție ( 82 ), o asemenea procedură a implicării prealabile este, în principiu, de natură să garanteze competențele instanțelor Uniunii în perspectiva aderării Uniunii la CEDO și este totodată necesară în acest scop.

126.

Cu toate acestea, rămâne de examinat aspectul dacă condițiile implicării prealabile, astfel cum sunt prevăzute la articolul 3 alineatul (6) din proiectul de acord, nu au ajuns să fie prea restrictive, existând astfel riscul de a aduce atingere competențelor instanțelor Uniunii. Aceste condiții sunt în număr de trei:

127.

În ceea ce privește, în primul rând, corelarea domeniului de aplicare al procedurii implicării prealabile cu calitatea Uniunii de copârâtă, ni se pare că aceasta este adecvată pentru a asigura menținerea competențelor instanțelor Uniunii. Este adevărat că din această corelare rezultă, per a contrario, că implicarea prealabilă a Curții de Justiție a Uniunii Europene nu este posibilă atunci când o acțiune formulată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului este îndreptată împotriva Uniunii înseși în calitate de pârâtă sau atunci când Uniunea nu este parte la procedura desfășurată în fața Curții Europene a Drepturilor Omului – nici în calitate de pârâtă, nici în calitate de copârâtă. În niciunul dintre aceste din urmă două cazuri, imposibilitatea implicării prealabile nu generează însă riscul de a se aduce atingere competențelor instanțelor Uniunii.

128.

Astfel, în cazul în care Uniunea însăși este pârâtă, prin cerința epuizării tuturor căilor de atac interne (articolul 35 paragraful 1 din CEDO) se garantează deja faptul că litigiul nu va putea ajunge la Curtea Europeană a Drepturilor Omului înainte ca instanțele Uniunii să fi avut ocazia de a se pronunța, în cadrul exercitării competențelor lor, cu privire la interpretarea și la legalitatea dispoziției din dreptul Uniunii în discuție. În schimb, în cazul în care Uniunea nu este nici pârâtă, nici copârâtă – și, prin urmare, nici parte la procedura desfășurată în fața Curții Europene a Drepturilor Omului –, nu trebuie să existe în niciun caz temeri privind o eventuală atingere adusă competențelor instanțelor Uniunii întrucât hotărârea pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului ar urma să o pronunțe nu este obligatorie pentru Uniune, chiar dacă aceasta ar conține observații privind dreptul Uniunii (a se vedea articolul 46 paragraful 1 din CEDO).

129.

În al doilea rând, un risc la fel de redus privind o eventuală atingere adusă competențelor instanțelor Uniunii există și în cazul limitării implicării prealabile la cazurile în care aceste instanțe nu s‑au pronunțat încă asupra compatibilității dispoziției de dreptul Uniunii în discuție cu CEDO. Astfel, dacă instanțele Uniunii și‑au exprimat deja poziția, într‑o decizie definitivă, cu privire la chestiunea de drept concretă care va face ulterior obiectul unei acțiuni formulate la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, aceste instanțe și‑au exercitat deja competența ( 83 ). În cazul unui asemenea acte éclairé, nici chiar din partea instanțelor de ultim grad de jurisdicție din statele membre ale Uniunii nu se așteaptă ca acestea să sesizeze Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Aceeași concluzie trebuie să fie valabilă în ceea ce privește raportul dintre Curtea Europeană a Drepturilor Omului și instanțele Uniunii.

130.

În al treilea rând, ridică în schimb probleme limitarea obiectului implicării prealabile la chestiunile legate de compatibilitatea (în franceză: compatibilité, în engleză: compatibility, în germană: Vereinbarkeit), prevăzută la articolul 3 alineatul (6) din proiectul de acord, a dreptului Uniunii cu drepturile fundamentale garantate de CEDO a căror încălcare este invocată în procedura desfășurată în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, după cum am menționat deja mai sus ( 84 ), competențele instanțelor Uniunii nu se limitează în niciun caz la examinarea legalității dispozițiilor dreptului Uniunii, ci se extinde într‑un mod esențial și la interpretarea lor. Această competență de interpretare a instanțelor Uniunii prezintă o importanță deosebită tocmai în contextul în care se ridică probleme legate de drepturile fundamentale, întrucât, în majoritatea cazurilor, prin interpretare se poate deja asigura faptul că dispoziția de dreptul Uniunii în discuție nu intră în conflict cu drepturile fundamentale ( 85 ). Această concluzie este valabilă atât în ceea ce privește dispozițiile de drept primar, cât și cele de drept derivat.

131.

Contrar opiniei care pare a fi susținută de Comisie ( 86 ), dacă s‑ar limita obiectul implicării prealabile la simple chestiuni legate de legalitate sau de validitate, aceasta ar constitui o încălcare gravă a competențelor instanțelor Uniunii, ca și când Curtea de Justiție a Uniunii Europene ar dispune doar de posibilitatea de a alege între alb și negru.

132.

Din fericire, referirea la „examinarea compatibilității” care figurează la articolul 3 alineatul (6) din proiectul de acord este suficient de largă în sine pentru a include și probleme de interpretare a dreptului Uniunii și pentru a permite o implicare prealabilă a Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea garantării unei interpretări a dispozițiilor dreptului Uniunii în conformitate cu CEDO.

133.

Cu toate acestea, așa cum rezultă din raportul explicativ, „examinarea compatibilității” în sensul articolului 3 alineatul (6) din proiectul de acord se referă, în cazul dreptului derivat al Uniunii, doar la aspectul că Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuează cu privire la „validitatea” dispozițiilor care figurează în actele juridice ale instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii ( 87 ).

134.

Având în vedere această asimilare, care figurează în raportul explicativ, între chestiunea „validității” dreptului derivat și chestiunea „compatibilității”, există îndoieli considerabile privind aspectul dacă domeniul de aplicare material al implicării prealabile, astfel cum este definit la articolul 3 alineatul (6) din proiectul de acord, este într‑adevăr suficient pentru a asigura menținerea competențelor instanțelor Uniunii. Este adevărat că unele părți din procedură au încercat să subestimeze importanța raportului explicativ pentru interpretarea articolului 3 alineatul (6) din proiectul de acord. Această opinie nu poate fi însă convingătoare, întrucât raportul explicativ face parte integrantă din pachetul global de instrumente negociat în vederea aderării Uniunii la CEDO și întrucât, potrivit voinței autorilor lor, acestuia îi revine aceeași importanță ca acordului însuși ( 88 ).

135.

Îndoielile menționate privind domeniul de aplicare al procedurii implicării prealabile pot fi eliminate în final numai printr‑o clarificare în sensul că examinarea compatibilității dreptului Uniunii cu CEDO, examinare a cărei ocazie trebuie oferită Curții de Justiție a Uniunii Europene prin intermediul implicării prealabile prevăzute la articolul 3 alineatul (6) din proiectul de acord, include probleme de interpretare nu numai în cazul dreptului primar, ci și în cazul dreptului derivat. Ni se pare că o asemenea clarificare este necesară pentru a garanta securitatea juridică. De aceea, în opinia noastră, proiectul de acord ar trebui declarat compatibil cu tratatele doar cu condiția furnizării unei astfel de clarificări.

136.

În sfârșit, trebuie examinat în mod succint Protocolul adițional nr. 16 la CEDO. Eventualele efecte ale acestuia asupra competențelor Curții de Justiție a Uniunii Europene au fost dezbătute succint cu părțile din procedură în cursul fazei orale a prezentei proceduri de aviz, ca răspuns la întrebările adresate de membrii Curții de Justiție a Uniunii Europene.

137.

Acest Protocol adițional nr. 16, care, până în prezent ( 89 ), a fost semnat numai de șapte state membre ale Uniunii și care nu a fost încă ratificat de niciunul dintre ele, prevede instituirea unei „proceduri de trimitere preliminară” facultative în cadrul sistemului CEDO, prin intermediul căreia anumite instanțe supreme ale părților contractante la CEDO ar putea să solicite Curții Europene a Drepturilor Omului emiterea unui aviz neobligatoriu referitor la interpretarea CEDO.

138.

Trebuie constatat mai întâi că Protocolul adițional nr. 16 nu face ca atare obiectul prezentei proceduri de aviz, întrucât nu face parte din textele juridice la care Uniunea urmează să adere în conformitate cu proiectul de aderare.

139.

Nu se poate exclude însă faptul că Protocolul adițional nr. 16 ar putea aduce atingere în mod indirect rolului Curții de Justiție a Uniunii Europene, chiar dacă acesta nu este ratificat de Uniunea însăși și numai unele dintre statele membre ale Uniunii aderă la acesta. După cum am menționat deja, CEDO va deveni ca atare, prin aderarea Uniunii la aceasta, parte integrantă din ordinea juridică a Uniunii, astfel încât Curtea de Justiție a Uniunii Europene va fi competentă pentru a o interpreta prin intermediul procedurii trimiterii preliminare (articolul 267 TFUE) ( 90 ). Rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene în interpretarea CEDO pe planul intern al Uniunii ar putea fi însă pus în pericol prin faptul că instanțele supreme ale statelor membre care vor fi ratificat Protocolul adițional nr. 16 la CEDO ar putea fi tentate, în aplicarea dispozițiilor acestuia, să adreseze întrebările referitoare la interpretarea CEDO mai degrabă Curții Europene a Drepturilor Omului decât Curții de Justiție a Uniunii Europene.

140.

În definitiv, acest fenomen nu este totuși o consecință a aderării Uniunii la CEDO. Chiar și în lipsa aderării planificate a Uniunii, instanțele statelor membre care vor fi ratificat Protocolul adițional nr. 16 pot sesiza Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu chestiuni legate de interpretarea CEDO referitoare la drepturile fundamentale în loc să adreseze Curții de Justiție a Uniunii Europene întrebări – identice din punct de vedere material – privind interpretarea Cartei drepturilor fundamentale.

141.

Pentru a soluționa această problemă, este suficient să se facă trimitere la articolul 267 al treilea paragraf TFUE, care prevede obligația instanțelor de ultim grad de jurisdicție din statele membre de a sesiza cu titlu preliminar Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Articolul 267 al treilea paragraf TFUE are prioritate față de dreptul național și, prin urmare, și față de un eventual acord internațional ratificat de anumite state membre ale Uniunii, precum Protocolul adițional nr. 16 la CEDO. Rezultă de aici că – în măsura în care trebuie să soluționeze un litigiu care intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii – instanțele de ultim grad de jurisdicție ale statelor membre trebuie să adreseze întrebările privind drepturile fundamentale în mod prioritar Curții de Justiție a Uniunii Europene și trebuie să respecte cu prioritate hotărârile acesteia.

142.

În concluzie, trebuie reținut că proiectul de acord nu aduce atingere competențelor Curții de Justiție a Uniunii Europene într‑un mod care ar fi incompatibil cu articolul 2 prima teză din Protocolul nr. 8, cu condiția clarificării domeniului de aplicare al procedurii implicării prealabile în sensul indicat la punctul 135.

143.

În ceea ce privește atribuțiile celorlalte instituții ale Uniunii, în special cele ale Parlamentului, ale Consiliului European, ale Consiliului și ale Comisiei, nu este evident în ce măsură acestea ar putea fi afectate prin aderarea Uniunii la CEDO. În cursul procedurii de aviz desfășurate în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene nu a fost furnizat niciun element care să indice o eventuală atingere adusă acestor atribuții.

144.

Cu titlu general, trebuie arătat că, în urma aderării Uniunii la CEDO, toate instituțiile Uniunii vor avea obligația să respecte drepturile omului și libertățile fundamentale consacrate de CEDO atunci când își exercită atribuțiile lor respective. După cum am menționat anterior ( 91 ), aceasta este o consecință necesară și prevăzută a aderării la CEDO, care nu trebuie interpretată în mod eronat ca o atingere adusă acestor atribuții în sensul articolului 2 prima teză din Protocolul nr. 8.

145.

În măsura în care instituțiile Uniunii care au participat la procedura de aviz și statele membre vor face schimb de opinii cu privire la aspectul cine trebuie să stabilească în viitor poziția pe care o va exprima Uniunea în cadrul organismelor CEDO sau ale Consiliului Europei, precum și cine va reprezenta Uniunea, acestea sunt chestiuni care vor trebui soluționate la momentul configurării concrete a măsurilor ce trebuie adoptate la nivelul intern al Uniunii în vederea punerii în aplicare a acordului de aderare preconizat. Astfel, o posibilă atingere adusă atribuțiilor uneia sau alteia dintre instituții care s‑ar produce în acest context nu va rezulta din însuși proiectul de acord, ci în mod exclusiv din măsurile de punere în aplicare. În consecință, aprecierea chestiunilor de drept aferente va trebui realizată în cadrul procedurilor judiciare viitoare ( 92 ) și nu poate fi inclusă – fie doar ca măsură de precauție – în obiectul prezentei proceduri de aviz, în care aceste chestiuni ar avea un caracter pur ipotetic.

146.

În ședința desfășurată în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene s‑a dezbătut în mod succint împreună cu părțile din procedură problema dacă aderarea planificată a Uniunii la CEDO va impune o modificare a competențelor existente ale instituțiilor Uniunii sau alte ajustări sistemice în domeniul dreptului concurenței al Uniunii – mai exact în cazul aplicării de sancțiuni financiare pentru încălcări ale articolelor 101 TFUE și 102 TFUE. În această privință, a fost abordat, în primul rând, rolul instituțional al Comisiei Europene în calitate de autoritate de concurență, în al doilea rând, principiul non bis in idem și, în al treilea rând, principiul duratei rezonabile a procedurii.

147.

Atunci când articolele 101 TFUE și 102 TFUE sunt aplicate la nivelul Uniunii, Comisia acționează ca autoritate de concurență și dispune de competența de a aplica întreprinderilor sau asocierilor de întreprinderi sancțiuni financiare destul de severe (amenzi și penalități cu titlu cominatoriu) fără a fi necesară intervenția prealabilă a unei instanțe [a se vedea articolul 103 alineatul (2) litera (a) TFUE, articolul 105 TFUE, precum și articolele 23 și 24 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 ( 93 )]. Acest rol instituțional al Comisiei ( 94 ) prezintă, în sistemul tratatelor fondatoare, o importanță deosebită, care este strâns legată de misiunea fundamentală de a garanta funcționarea pieței interne europene.

148.

Există opinii izolate care susțin că un asemenea sistem, care se întemeiază pe aplicarea de sancțiuni administrative de către o autoritate, ar ridica probleme din perspectiva garantării dreptului la un proces echitabil în temeiul articolului 6 din CEDO.

149.

În stadiul actual al jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, astfel de rezerve sunt însă nefondate întrucât, așa cum a clarificat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, sancțiunile administrative, inclusiv cele aplicate în domeniul dreptului concurenței, intră într‑adevăr în domeniul de aplicare al garanțiilor procedurale în materia dreptului penal prevăzute de articolul 6 paragraful 1 din CEDO. Aceste garanții nu fac însă parte din „nucleul dur” al dreptului penal – și s‑ar putea spune că sunt doar cvasipenale ( 95 ) –, ceea ce are drept consecință faptul că garanțiile de drept penal prevăzute la articolul 6 din CEDO nu trebuie să se aplice în mod necesar cu toată rigoarea ( 96 ).

150.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut recent în mod expres că amenzile pentru sancționarea încălcărilor interdicției privind înțelegerile pot fi aplicate de către o autoritate în măsura în care întreprinderea în cauză poate sesiza un organ judiciar învestit cu competență de fond (în franceză: „pleine juridiction”, în engleză: „full jurisdiction”, în germană: „vollumfängliche Prüfungsbefugnis”) cu privire la o decizie prin care i s‑a aplicat o amendă pentru încălcarea normelor privind înțelegerile. Această condiție este îndeplinită în sistemul de protecție jurisdicțională al Uniunii Europene, astfel cum rezultă atât din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene ( 97 ), cât și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ( 98 ).

151.

În consecință, aderarea planificată a Uniunii la CEDO nu impune, din perspectiva articolului 6 din CEDO, nicio modificare instituțională în sistemul aplicării de sancțiuni financiare în domeniul dreptului concurenței.

152.

Aderarea planificată a Uniunii la CEDO nu impune necesitatea vreunei modificări a sistemului de punere în aplicare a articolelor 101 TFUE și 102 TFUE, prevăzut de dreptul Uniunii, nici din perspectiva interdicției dublei sancționări (non bis in idem) stabilite la articolul 4 paragraful 1 din Protocolul adițional nr. 7 la CEDO. Astfel, proiectul de acord nu acoperă deloc acest protocol adițional. Așadar, prin aderarea la CEDO, Uniunea nu își asumă obligații de drept internațional referitoare la principiul non bis in idem. Prin urmare, în vederea aderării la CEDO planificate în prezent, nu este necesară adoptarea de măsuri în materia principiului non bis in idem, chiar dacă – contrar opiniei noastre ( 99 ) – s‑ar porni de la premisa că, la momentul actual, modul de concepere a acestui principiu al dreptului în legislația Uniunii în materia concurenței nu corespunde (încă) în totalitate celui pe care s‑a întemeiat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele penale.

153.

În sfârșit, în ceea ce privește principiul duratei rezonabile a procedurii, care poate fi dedus de asemenea din articolul 6 din CEDO, validitatea acestuia în dreptul Uniunii este în general recunoscută [a se vedea articolul 41 alineatul (1) și articolul 47 al doilea paragraf din Carta drepturilor fundamentale], iar Curtea de Justiție a Uniunii Europene a fost deja deseori chemată – în special în cauze în materia concurenței – să examineze respectarea acestuia.

154.

Simpla împrejurare că, în mai multe cazuri individuale, a trebuit să se constate o încălcare a acestui principiu de către Comisie în calitate de autoritate de concurență ( 100 ) sau de către Tribunal ca instanță de control judiciar de prim grad de jurisdicție ( 101 ) nu permite, per se, să se concluzioneze că, în vederea aderării planificate la CEDO, ar trebui să aibă loc modificări instituționale în cadrul Uniunii.

155.

Dimpotrivă, ni se pare că este decisiv ca instituțiile Uniunii să adopte toate dispozițiile necesare pentru a preveni eventuale încălcări ale principiului duratei rezonabile a procedurii, iar în cazul încălcării acestuia, să prevadă sancțiuni eficiente. Nu observăm niciun indiciu concret din care să rezulte lipsa unor asemenea dispoziții ( 102 ).

156.

Prin urmare, concluzionăm, precum Comisia și Consiliul, că aderarea Uniunii la CEDO poate fi realizată fără a fi necesară modificarea atribuțiilor existente ale instituțiilor Uniunii sau alte ajustări sistemice în domeniul dreptului concurenței.

157.

În plus, potrivit articolului 1 din Protocolul nr. 8, acordul de aderare trebuie să reflecte necesitatea „de a conserva caracteristicile specifice ale Uniunii și ale dreptului Uniunii”. Cerința fundamentală privind „menținerea aspectelor specifice ordinii juridice a Uniunii” își găsește de asemenea expresia în prima teză din Declarația nr. 2.

158.

Caracteristicile sau aspectele specifice menționate în Protocolul nr. 8 și în Declarația nr. 2 se referă în special la două aspecte: pe de o parte, aderarea Uniunii la CEDO nu poate aduce atingere autonomiei ordinii juridice a Uniunii. Pe de altă parte, această aderare trebuie realizată cu respectarea particularităților Uniunii ca sistem pe mai multe niveluri.

159.

În ceea ce privește autonomia ordinii juridice a Uniunii, trebuie arătat că prin tratatele fondatoare ale Uniunii Europene s‑a instituit o nouă ordine juridică sui generis – cu alte cuvinte, o ordine juridică autonomă. Protecția acesteia constituie, de peste 50 de ani, una dintre pietrele de temelie ale jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene ( 103 ) și a dobândit între timp recunoaștere universală. Autonomia menționată nu este caracteristică doar pentru raportul dintre dreptul Uniunii și dreptul statelor membre, ci trebuie respectată și în raportul dintre țările terțe și organizațiile internaționale: atunci când Uniunea încheie un acord internațional, trebuie să se asigure că prin acest acord nu se aduce atingere autonomiei ordinii juridice a Uniunii ( 104 ).

160.

În ceea ce privește particularitățile Uniunii ca sistem pe mai multe niveluri, reținem în contextul care ne interesează aici în special faptul că, în cadrul Uniunii, competențele și responsabilitățile sunt repartizate între instituțiile naționale și cele ale Uniunii în conformitate cu numeroase dispoziții prevăzute de dreptul primar și de dreptul derivat.

161.

În continuare vom examina aspectul dacă proiectul de acord respectă aceste caracteristici specifice ale Uniunii și ale dreptului Uniunii. Conform articolului 1 din Protocolul nr. 8, va trebui să se țină seama în această privință în special de următoarele trei aspecte:

162.

În primul rând, în ceea ce privește caracteristicile specifice al Uniunii și ale dreptului Uniunii (articolul 1 din Protocolul nr. 8), trebuie să se analizeze dacă acestora li se poate aduce atingere prin recunoașterea preconizată a jurisdicției Curții Europene a Drepturilor Omului de către Uniune. În mod surprinzător, în cererea de aviz formulată, Comisia nu a menționat deloc această problemă, care prezintă o importanță fundamentală pentru aprecierea juridică a proiectului de acord. Cu toate acestea, problema în cauză a fost dezbătută în mod detaliat împreună cu părțile din procedură în ședința desfășurată în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene.

163.

Nicăieri în proiectul de acord nu se precizează în mod expres că Uniunea va fi supusă jurisdicției Curții Europene a Drepturilor Omului. Cu toate acestea, proiectul în cauză implică în mod necesar faptul că, la fel ca toate celelalte părți contractante la CEDO, Uniunea recunoaște, prin aderarea sa la CEDO, jurisdicția Curții Europene a Drepturilor Omului ( 108 ).

164.

La fel ca numeroase părți din procedură, adăugăm că acest element de control jurisdicțional extern al respectării standardelor elementare în materia drepturilor fundamentale va aduce principala schimbare în raport cu situația juridică actuală și este considerat, în general, ca fiind veritabila valoare adăugată a aderării planificate a Uniunii la CEDO ( 109 ). În această privință, recunoașterea jurisdicției Curții Europene a Drepturilor Omului de către Uniune nu ar trebui considerată ca un simplu gest de subordonare ( 110 ), ci ca o șansă de a intensifica dialogul privind chestiuni legate de drepturile fundamentale care există deja între cele două jurisdicții autentic europene, Curtea de Justiție a Uniunii Europene și Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea în acest sens și a doua teză din Declarația nr. 2). În mod ideal, această cooperare va conduce la o consolidare a protecției drepturilor fundamentale în Europa și va contribui astfel în egală măsură la realizarea valorilor fundamentale pe care se întemeiază Uniunea (articolul 2 TUE).

165.

După cum se precizează la articolul 1 litera (a) din Protocolul nr. 8, prin referirea expresă la „modalitățile speciale ale participării eventuale a Uniunii la autoritățile de control” ale CEDO, autorii Tratatului de la Lisabona pornesc deopotrivă de la premisa recunoașterii jurisdicției Curții Europene a Drepturilor Omului de către Uniune în măsura în care acordul de aderare conține dispoziții care să asigure conservarea caracteristicilor specifice ale Uniunii și ale dreptului Uniunii.

166.

În același sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat deja că nu este în principiu incompatibil cu dreptul Uniunii faptul că prin încheierea unui acord internațional Uniunea se supune deciziilor unei instanțe internaționale care este competentă să interpreteze și să pună în aplicare dispozițiile acestui acord ( 111 ).

167.

Având în vedere convergența largă care există deja între deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului și cele ale instanțelor Uniunii referitoare la chestiuni legate de drepturile fundamentale, recunoașterea formală a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului ca urmare a aderării Uniunii la CEDO nu ar trebui să conducă, în marea majoritate a cazurilor, la probleme practice. Este necesar să se sublinieze însă că aderarea la CEDO trebuie să implice în mod necesar disponibilitatea Uniunii de a recunoaște și acele decizii ale Curții Europene a Drepturilor Omului din care rezultă o incompatibilitate a dreptului aplicabil al Uniunii cu CEDO sau în care se constată că Uniunea a încălcat CEDO într‑un caz individual ( 112 ).

168.

În cursul fazei orale a prezentei proceduri de aviz s‑a dezbătut în detaliu problema dacă Curtea de Justiție a Uniunii Europene ar trebui să își rezerve dreptul de a refuza recunoașterea hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului în măsura în care acestea intră în conflict cu identitatea constituțională a Uniunii – un fel de ordre public în dreptul Uniunii – sau dacă judecătorii de la Strasbourg și‑au depășit în mod vădit competențele și, prin urmare, hotărârile au fost pronunțate ultra vires.

169.

În opinia noastră, în stadiul actual, nu există niciun motiv pentru ca Curtea de Justiție a Uniunii Europene să pronunțe o asemenea rezervă jurisdicțională motivată de rațiuni de drept constituțional.

170.

Desigur, din jurisprudența unor curți constituționale ale statelor membre ale Uniunii se pot deduce astfel de rezerve privind raportul dintre dreptul Uniunii și dreptul național ( 113 ). Ni se pare însă că există motive puțin convingătoare pentru a aplica același mod de abordare în privința raportului dintre dreptul Uniunii și CEDO, precum și în privința relațiilor dintre Curtea de Justiție a Uniunii Europene și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, indiferent dacă se consideră că rezervele menționate sunt sau nu sunt legitime. Astfel, prin CEDO nu se creează nicio ordine juridică supranațională comparabilă cu dreptul Uniunii care ar putea avea, în sine, prioritate față de ordinile juridice interne ale părților contractante și ar putea produce efecte directe în cadrul acestora. În plus, atunci când execută hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului, părțile contractante la CEDO dispun în mod obișnuit de o marjă mult mai largă decât cea de care dispun, în general, statele membre ale Uniunii în privința jurisprudenței instanțelor Uniunii.

171.

Totuși, dacă în viitor ar surveni cazul puțin probabil în care ar exista îndoieli privind compatibilitatea unei hotărâri a Curții Europene a Drepturilor Omului cu principiile fundamentale ale ordinii juridice a Uniunii sau cu caracteristicile structurale ale arhitecturii instituționale a Uniunii, revine nu numai Curții de Justiție a Uniunii Europene, ci și instituțiilor politice și statelor membre ale Uniunii sarcina de a căuta soluții adecvate ( 114 ). În această privință, gama de soluții aflate la dispoziție s‑ar întinde de la modificarea dreptului Uniunii – inclusiv a dreptului primar al Uniunii – până la renunțarea Uniunii la calitatea de membră a sistemului de la Strasbourg (articolul 58 din CEDO) ( 115 ).

172.

În mod specific, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, pentru a se menține autonomia ordinii juridice a Uniunii, în acordul internațional trebuie să se prevadă că nu se aduce atingere competențelor Uniunii și ale instituțiilor sale și că instanța internațională nu realizează o interpretare a dreptului Uniunii care să fie obligatorie pentru Uniune și pentru instituțiile acesteia ( 116 ).

173.

Am abordat deja primul dintre aceste aspecte, și anume menținerea competențelor Uniunii și ale instituțiilor sale, în cadrul observațiilor formulate mai sus referitoare la articolul 6 alineatul (2) a doua teză TUE, precum și la articolul 2 prima teză din Protocolul nr. 8 ( 117 ). În schimb, trebuie examinată în continuare, în ceea ce privește al doilea aspect menționat, problema dacă proiectul de acord garantează faptul că Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu va realiza, nici direct și nici indirect, o interpretare a dreptului Uniunii care să fie obligatorie pentru Uniune și pentru instituțiile sale.

174.

În principiu, prin dispozițiile privind imputabilitatea actelor, măsurilor și omisiunilor [articolul 1 alineatul (3) prima teză și articolul 1 alineatul (4) prima teză din proiectul de acord], precum și prin mecanismul copârâtului și prin procedura implicării prealabile (articolul 3 din proiectul de acord), în acordul de aderare sunt adoptate măsuri care sunt de natură să garanteze că Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu va realiza o interpretare a dreptului Uniunii care să fie obligatorie pentru instituțiile Uniunii sau, deopotrivă, pentru statele sale membre. Problema dacă aceste măsuri sunt suficiente pentru a garanta o protecție efectivă a autonomiei dreptului Uniunii depinde însă de aprecierea structurii lor concrete. În această privință, ni se pare că proiectul de acord ridică trei probleme, pe care le vom aborda în continuare.

175.

Prima problemă care se pune în legătură cu autonomia dreptului Uniunii se referă la stabilirea responsabilităților în raportul dintre Uniune și statele sale membre în cazul în care acestea sunt părți coparticipante la o procedură desfășurată în fața Curții Europene a Drepturilor Omului în calitate de pârâtă/pârâte sau copârâtă/copârâte, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată în hotărârea pronunțată o încălcare a CEDO.

176.

Este adevărat că articolul 3 alineatul (7) prima teză din proiectul de acord prevede, ca regulă, că pârâtul și copârâtul răspund în solidar pentru o încălcare a CEDO constatată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu are obligația de a stabili, invocând dreptul Uniunii, cine trebuie să răspundă pentru încălcarea CEDO în conformitate cu articolul 46 paragraful 1 din CEDO: Uniunea sau statul său membru ori statele sale membre. În marea majoritate a cazurilor, această normă ar putea avea drept consecință faptul că Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu trebuie să dea o interpretare obligatorie a competențelor și a responsabilităților Uniunii și a statelor sale membre existente în temeiul dreptului Uniunii ( 118 ).

177.

Cu toate acestea, articolul 3 alineatul (7) a doua teză din proiectul de acord conferă Curții Europene a Drepturilor Omului și posibilitatea de a decide că fie pârâtul, fie copârâtul trebuie să răspundă individual pentru încălcarea constatată a CEDO. Pentru a statua astfel, este necesară o delimitare exactă a competențelor și a responsabilităților pârâtului și ale copârâtului, ceea ce presupune că Curtea Europeană a Drepturilor Omului își exprimă cel puțin în mod indirect poziția cu privire la dispozițiile dreptului Uniunii.

178.

Este cert că proiectul de acord limitează posibilitatea prevăzută la articolul 3 alineatul (7) a doua teză, și anume de a deroga de la principiul răspunderii solidare, la acele cazuri în care pârâtul și copârâtul au prezentat argumente adecvate în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. Chiar dacă formularea clauzei respective nu este lipsită de ambiguități ( 119 ), ea ar putea fi înțeleasă în sensul că Curtea Europeană a Drepturilor Omului poate deroga de la principiul răspunderii solidare a pârâtului și a copârâtului pentru încălcări ale CEDO numai în conformitate cu argumentele concordante prezentate de aceștia.

179.

Legătura stabilită la articolul 3 alineatul (7) a doua teză din proiectul de acord cu argumentele prezentate de pârât și de copârât nu schimbă totuși cu nimic faptul că, atunci când aplică această clauză într‑un mod imperativ în privința instituțiilor și a statelor membre ale Uniunii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului își exprimă poziția cu privire la fiecare dintre competențele și responsabilitățile acestora așa cum rezultă acestea din dreptul Uniunii. Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu este însă chemată să statueze în acest mod, chiar dacă instituțiile sau statele membre ale Uniunii ar urma să își dea acordul în acest sens prin luări de poziție concordante. Astfel, din principiul autonomiei dreptului Uniunii rezultă că numai Curtea de Justiție a Uniunii Europene poate fi competentă să furnizeze o interpretare obligatorie a dispozițiilor dreptului Uniunii. Prin urmare, articolul 3 alineatul (7) a doua teză din proiectul de acord intră în conflict cu principiul autonomiei dreptului Uniunii.

180.

A doua problemă care se ridică în legătură cu autonomia dreptului Uniunii se referă la aprecierea necesității de a iniția într‑un caz concret o procedură a implicării prealabile a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

181.

Potrivit articolului 3 alineatul (6) din proiectul de acord, Curții de Justiție a Uniunii Europene trebuie să i se acorde, prin intermediul procedurii implicării prealabile, timpul necesar pentru a examina compatibilitatea unei dispoziții a dreptului Uniunii cu CEDO, în măsura în care nu a efectuat încă o astfel de examinare. Pentru acest motiv, aspectul dacă Curtea s‑a pronunțat deja asupra compatibilității unei dispoziții a dreptului Uniunii cu CEDO prezintă, într‑un caz concret, o importanță decisivă pentru inițierea procedurii implicării prealabile.

182.

Este cert că în numeroase cazuri răspunsul la această întrebare nu va ridica probleme deosebite, întrucât din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene se poate deduce fără probleme dacă și‑a exprimat deja poziția cu privire la compatibilitatea unei dispoziții a dreptului Uniunii cu CEDO. Este posibil însă să existe cazuri limită în care, în pofida examinării anterioare de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a dispoziției respective a dreptului Uniunii, este în continuare neclar dacă ea s‑a exprimat deja în mod suficient cu privire la compatibilitatea acestei dispoziții cu dreptul fundamental prevăzut de CEDO a cărui încălcare este invocată acum în fața Curții Europene a Drepturilor Omului ( 120 ), precum și dacă a examinat această compatibilitate într‑un mod cu totul general cu privire la aceleași aspecte juridice precum cele care prezintă relevanță în prezent în fața Curții Europene a Drepturilor Omului ( 121 ).

183.

Ar fi incompatibil cu autonomia dreptului Uniunii faptul de a conferi în mod exclusiv Curții Europene a Drepturilor Omului sarcina de a decide și în asemenea cazuri limită dacă este necesară inițierea unei proceduri a implicării prealabile a Curții de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, în definitiv, Curtea de Justiție a Uniunii Europene este singura care poate furniza indicații fiabile privind aspectul dacă s‑a pronunțat deja asupra chestiunii de drept concrete cu care este sesizată Curtea Europeană a Drepturilor Omului referitoare la compatibilitatea unei anumite dispoziții a dreptului Uniunii cu unul sau cu mai multe drepturi fundamentale prevăzute de CEDO.

184.

Pentru a respecta principiul autonomiei ordinii juridice a Uniunii și pentru a menține competențele jurisdicționale ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, trebuie, așadar, să se asigure faptul că, în cazul în care există îndoieli, Curtea Europeană a Drepturilor Omului inițiază întotdeauna procedura implicării prealabile în conformitate cu articolul 3 alineatul (6) din proiectul de acord. Curtea Europeană a Drepturilor Omului se poate sustrage de la obligația de a iniția procedura implicării prealabile a Curții de Justiție a Uniunii Europene numai atunci când este evident că instanțele Uniunii au abordat deja chestiunea de drept concretă care a fost ridicată în cauza pendinte în fața Curții Europene a Drepturilor Omului ( 122 ). În opinia noastră, o clarificare în acest sens, care să producă efecte obligatorii din punctul de vedere al dreptului internațional, este indispensabilă pentru a se garanta că mecanismul implicării prealabile nu aduce atingere autonomiei ordinii juridice a Uniunii.

185.

A treia problemă care se poate pune în legătură cu autonomia dreptului Uniunii se referă la protecția drepturilor fundamentale și la controlul jurisdicțional al actelor juridice ale Uniunii adoptate în cadrul PESC ( 123 ).

186.

În cadrul PESC există, fără îndoială, o anumită discrepanță între competențele Curții de Justiție a Uniunii Europene [articolul 19 alineatul (1) prima teză TUE] și cele ale Curții Europene a Drepturilor Omului. Nu în ultimul rând, aceasta a fost recunoscută de Consiliu în cursul fazei orale a prezentei proceduri de aviz.

187.

Astfel, după aderarea Uniunii la CEDO, Curții Europene a Drepturilor Omului îi va reveni misiunea de a examina cereri formulate de persoane și de state în toate domeniile materiale ale dreptului Uniunii, deci și în domeniul PESC, precum și de a constata eventuale încălcări ale CEDO pentru care Uniunea poate să răspundă în calitate de pârâtă în temeiul articolului 1 alineatul (3) prima teză din proiectul de acord sau în calitate de copârâtă în temeiul articolului 1 alineatul (4) a doua teză din acest proiect ( 124 ).

188.

În schimb, după cum am menționat deja, instanțele Uniunii dispun doar de competențe limitate în domeniul PESC [articolul 24 alineatul (1) al doilea paragraf a șasea teză TUE coroborat cu articolul 275 TFUE] și instanțelor din statele membre ale Uniunii le revine în esență sarcina de a asigura o protecție jurisdicțională efectivă în domeniul PESC [articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 274 TFUE]. Este evident că și procedura implicării prealabile [articolul 3 alineatul (6) din proiectul de acord] poate fi pusă în aplicare numai în măsura în care, în temeiul tratatelor fondatoare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene este efectiv competentă să interpreteze dreptul Uniunii în domeniul PESC și să controleze legalitatea activității instituțiilor Uniunii; în caz contrar, s‑ar ajunge la o extindere a competențelor sale care este incompatibilă cu articolul 4 alineatul (1) TUE, cu articolul 5 alineatul (1) prima teză TUE și cu articolul 5 alineatul (2) TUE, precum și cu articolul 6 alineatul (2) a doua teză TUE.

189.

În acest context, Uniunea poate recunoaște jurisdicția Curții Europene a Drepturilor Omului? Este compatibil cu autonomia dreptului Uniunii faptul că Curtea Europeană a Drepturilor Omului poate controla compatibilitatea cu CEDO a actelor, măsurilor sau omisiunilor instituțiilor Uniunii în cadrul PESC, în timp ce instanțele Uniunii – făcând abstracție de excepțiile prevăzute la articolul 275 al doilea paragraf TFUE – nu dispun, la rândul lor, de competența de a efectua un asemenea control? Este acceptabil faptul că, în ceea ce privește PESC, Uniunea răspunde în temeiul dreptului internațional pentru eventuale încălcări ale CEDO în calitate de pârâtă sau de copârâtă, fără să dispună în aceleași timp pe plan intern de instanțe proprii – supranaționale – care să aibă competența de a sancționa astfel de încălcări și de a contribui la punerea în aplicare a CEDO?

190.

Aceste întrebări sunt absolut inedite întrucât, din câte se poate constata, problema autonomiei dreptului Uniunii în cazul încheierii unor acorduri internaționale s‑a ridicat până în prezent numai în cazurile în care existau temeri privind existența unor conflicte de competență între instanțele Uniunii și o instanță internațională, iar nu într‑o situație în care competențele instanțelor Uniunii sunt mai reduse decât cele ale unei instanțe internaționale.

191.

În opinia noastră, principiul autonomiei dreptului Uniunii nu împiedică Uniunea să recunoască jurisdicția unei instanțe internaționale ale cărei competențe într‑un numit domeniu – în speță în domeniul politicii externe și de securitate comună – sunt mai extinse decât cele ale Curții de Justiție a Uniunii Europene în calitate de instituție a Uniunii.

192.

În mod cert, potrivit unei jurisprudențe constante, principiul autonomiei dreptului Uniunii impune ca, atunci când încheie acorduri internaționale, Uniunea să se asigure că nu se aduce atingere competențelor Uniunii și ale instituțiilor sale și ca o instanță internațională să nu realizeze o interpretare a dreptului Uniunii care să fie obligatorie pentru Uniune și pentru instituțiile acesteia ( 125 ). În definitiv, în acest mod ar trebui să se evite însă doar apariția unor posibile conflicte între jurisprudența instanțelor Uniunii, pe de o parte, și jurisprudența instanței internaționale, pe de altă parte, și ar trebui să se mențină structura supranațională sui generis a Uniunii ( 126 ).

193.

În schimb, se exclude de la bun început apariția unor conflicte jurisprudențiale, precum și riscul pentru structura supranațională a Uniunii în măsura în care autorii tratatelor fondatoare ale Uniunii Europene au renunțat în mod conștient, într‑un domeniu determinat – cum este în speță domeniul PESC –, la o structură supranațională, precum și la interpretarea uniformă și autonomă a dreptului Uniunii efectuată de o instituție a Uniunii cu competență jurisdicțională. Lipsa unor dispoziții suficiente în cadrul Uniunii care ar putea să protejeze, per se, autonomia dreptului Uniunii poate fi cu greu invocată ca argument împotriva recunoașterii jurisdicției unui organ cu competență jurisdicțională al unei organizații internaționale. Pe de altă parte, într‑o asemenea situație, recunoașterea unei jurisdicții internaționale nu diminuează efectivitatea protecției jurisdicționale a particularilor, ci o consolidează.

194.

În ceea ce privește aderarea planificată a Uniunii la CEDO, toate considerațiile care precedă sunt cu atât mai valabile cu cât, la articolul 6 alineatul (2) TUE, autorii Tratatului de la Lisabona au conferit în mod conștient instituțiilor Uniunii competența și misiunea de a realiza acest proiect, fără să fi înzestrat mai întâi PESC cu o structură supranațională și, în special, cu o competență jurisdicțională extinsă a instanțelor Uniunii. După toate aparențele, nici chiar autorii Tratatului de la Lisabona nu au identificat, așadar, nicio discrepanță între puterea jurisdicțională extrem de limitată a instanțelor Uniunii în domeniul PESC, pe de o parte, și recunoașterea jurisdicției Curții Europene a Drepturilor Omului ca urmare a aderării Uniunii la CEDO, pe de altă parte.

195.

După cum am menționat deja, nimic din toate acestea nu constituie un obstacol în calea unei aplicări efective a CEDO și nici în calea unei protecții jurisdicționale efective a particularilor în domeniul PESC. În acest sens, autorii Tratatului de la Lisabona s‑au întemeiat pe instanțele naționale în calitate de al doilea pilon al sistemului de protecție jurisdicțională al Uniunii Europene. Acestor instanțe naționale le revine sarcina de a sancționa eventuale încălcări ale CEDO intervenite în legătură cu domeniul PESC și de a contribui la punerea în aplicare a CEDO [articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 274 TFUE], cu excepția cazului în care, în mod excepțional, instanțele Uniunii sunt competente în temeiul articolului 275 al doilea paragraf TFUE ( 127 ).

196.

Nu este incompatibil cu tratatele faptul că, prin aderarea sa la CEDO, Uniunea recunoaște jurisdicția Curții Europene a Drepturilor Omului, cu condiția prevederii în proiectul de acord a clarificărilor necesare în ceea ce privește aprecierea necesității unei implicări prealabile a Curții de Justiție a Uniunii Europene [articolul 3 alineatul (6) din proiect], precum și în ceea ce privește stabilirea responsabilităților pârâtului și ale copârâtului [articolul 3 alineatul (7) din proiect]. În plus, împrejurarea că, în domeniul PESC, Curtea Europeană a Drepturilor Omului ar putea fi sesizată cu întrebări care nu țin de competența instanțelor Uniunii nu afectează compatibilitatea proiectului de acord cu tratatele.

197.

Caracteristicile esențiale care definesc ordinea juridică a Uniunii ca fiind o ordine juridică nouă și autonomă includ de asemenea supremația acesteia în raport cu dreptul statelor membre și efectul direct al unei întregi serii de dispoziții ale dreptului Uniunii ( 128 ). De aceea, în cadrul articolului 1 din Protocolul nr. 8, trebuie examinat în al doilea rând aspectul dacă aderarea planificată a Uniunii la CEDO este de natură să aducă atingere efectului util și supremației dreptului Uniunii.

198.

În ceea ce privește mai întâi efectul direct al dreptului Uniunii, aderarea acesteia la CEDO nu ar trebui să ridice probleme deosebite. Odată cu intrarea în vigoare a acordului de aderare preconizat, CEDO va deveni parte integrantă a ordinii juridice a Uniunii ( 129 ). În această calitate, CEDO va contribui, în general, la efectul direct al dreptului Uniunii. Astfel, dispozițiile CEDO în care sunt consacrate drepturi fundamentale clasice sau care prevăd norme procedurale referitoare la acțiunile individuale formulate la Curtea Europeană a Drepturilor Omului sunt, din punctul de vedere al conținutului, necondiționate și suficient de precise, astfel încât să permită cetățenilor Uniunii și, după caz, întreprinderilor invocarea lor.

199.

În situații reglementate de dreptul Uniunii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului va beneficia de asemenea, ca urmare a aderării Uniunii, de supremația dreptului Uniunii față de dreptul național al statelor membre. Această concluzie rezultă din articolul 216 alineatul (2) TFUE, potrivit căruia toate acordurile internaționale încheiate de Uniune sunt obligatorii pentru statele membre ( 130 ).

200.

Mai dificilă este însă stabilirea rangului care va reveni în viitor CEDO în ierarhia normelor din cadrul ordinii juridice a Uniunii.

201.

Pe de o parte, în calitate de acord internațional încheiat de Uniune, CEDO ocupă într‑adevăr un rang între dreptul primar și restul dreptului derivat: așadar, CEDO va avea prioritate față de restul dreptului derivat, întrucât este obligatorie pentru instituțiile Uniunii [articolul 216 alineatul (2) TFUE]. În același timp, CEDO va fi subordonată însă dreptului primar, deoarece acordul de aderare preconizat a fost negociat de Comisie și a fost autorizat de Consiliu, astfel încât, în calitate de act al instituțiilor Uniunii, este supus controlului legalității efectuat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene [a se vedea articolul 263 primul paragraf TFUE, articolul 267 primul paragraf TFUE, precum și deja, anterior, articolul 218 alineatul (11) TFUE]. Nici împrejurarea că acest acord de aderare trebuie să fie aprobat de către statele membre în conformitate cu normele lor constituționale [articolul 218 alineatul (8) al doilea paragraf ultima teză TFUE] nu schimbă cu nimic această situație.

202.

Pe de altă parte, importanța deosebită pe care o prezintă CEDO pentru ordinea juridică a Uniunii nu ar fi recunoscută în cazul în care din „rangul intermediar” ocupat de acest acord internațional preconizat, între dreptul primar și dreptul derivat al Uniunii, s‑ar concluziona că tratatele fondatoare ar putea să beneficieze de acum înainte în mod nelimitat de o „supremație” față de CEDO.

203.

Astfel, trebuie avut în vedere că obligația de a respecta criteriile care rezultă din CEDO referitoare la protecția drepturilor fundamentale are un rang constituțional în Uniune. Pe de o parte, ea rezultă din articolul 6 alineatul (3) TUE, potrivit căruia drepturile fundamentale garantate prin CEDO constituie principii generale ale dreptului Uniunii. Pe de altă parte, în privința interpretării și aplicării Cartei drepturilor fundamentale, care are, la rândul său, rang de drept primar obligatoriu [articolul 6 alineatul (1) primul paragraf a doua teză TUE], se aplică principiul potrivit căruia, având în vedere cerința omogenității prevăzută la articolul 52 alineatul (3) prima teză din cartă, CEDO trebuie considerată ca fiind standardul minim de protecție a drepturilor fundamentale la nivelul Uniunii.

204.

Rezultă din ceea ce precedă că un eventual conflict între un drept fundamental garantat de CEDO și o dispoziție de drept primar al Uniunii nu poate fi soluționat printr‑o simplă trimitere la rangul inferior din punct de vedere formal al CEDO în raport cu tratatele fondatoare ale Uniunii ( 131 ). Dimpotrivă, din articolul 6 alineatul (3) TUE și din articolul 52 alineatul (3) prima teză din Carta drepturilor fundamentale rezultă că la interpretarea și la aplicarea dreptului primar al Uniunii trebuie să se țină seama de drepturile fundamentale garantate de CEDO și că trebuie să se încerce mereu atingerea unui echilibru conciliator între aceste drepturi fundamentale și dispozițiile în cauză ale dreptului primar.

205.

Aderarea planificată a Uniunii la CEDO nu va aduce nicio schimbare fundamentală în ceea ce privește această obligație de a se ajunge la un echilibru conciliator, care rezultă deja din articolul 6 alineatul (3) TUE și din articolul 52 alineatul (3) prima teză din Carta drepturilor fundamentale.

206.

Este posibil ca echilibrul dintre cerințele privind protecția drepturilor fundamentale, pe de o parte, și imperativele de interes general sau, în egală măsură, interesele economice, pe de altă parte, să nu fie definit întotdeauna de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în exact același mod precum cel utilizat până în prezent în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene ( 132 ). În această privință, obligativitatea iminentă a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului pentru instituțiile Uniunii ca urmare a aderării Uniunii la CEDO poate conduce într‑adevăr la o oarecare deplasare a centrului de greutate, de exemplu în raportul dintre drepturile fundamentale și libertățile fundamentale ale pieței interne europene. Această posibilă evoluție ar fi însă o consecință inevitabilă a aderării Uniunii la CEDO și a recunoașterii jurisdicției Curții Europene a Drepturilor Omului, astfel cum au fost prezumate de autorii Tratatului de la Lisabona la articolul 6 alineatul (2) prima teză TUE și la articolul 1 litera (a) din Protocolul nr. 8 ( 133 ).

207.

În concluzie, aderarea Uniunii la CEDO, astfel cum este prevăzută în proiectul de acord, nu pune, așadar, în pericol nici efectul direct al dreptului Uniunii, nici supremația acestuia.

208.

În al treilea rând, trebuie examinate în sfârșit cerințele prevăzute la articolul 1 litera (b) din Protocolul nr. 8. Potrivit acestei dispoziții, caracteristicile specifice ale Uniunii și ale dreptului Uniunii trebuie conservate „în ceea ce privește mecanismele necesare pentru a garanta că acțiunile formulate de statele nemembre și acțiunile individuale sunt îndreptate în mod corect împotriva statelor membre și/sau, după caz, împotriva Uniunii”.

209.

Contrar a ceea ce ar putea sugera o examinare superficială în special a versiunii în limba germană a articolului 1 litera (b) din Protocolul nr. 8, este vorba în acest context mai puțin despre comunicarea acțiunilor în sens propriu, cât mai degrabă despre stabilirea în mod corect a pârâtului responsabil. După cum rezultă în mod clar din examinarea altor versiuni lingvistice ale dispoziției, inclusiv versiunile în limbile franceză și engleză ( 134 ), este vorba despre garantarea faptului că acțiunile formulate la Curtea Europeană a Drepturilor Omului sunt îndreptate, în funcție de situație, în mod corect împotriva statelor membre și/sau împotriva Uniunii, și anume, în termeni simplificați, a faptului că acestea sunt îndreptate împotriva adevăratului pârât sau adevăraților pârâți.

210.

Contextul în care se înscrie această cerință enunțată la articolul 1 litera (b) din Protocolul nr. 8 este împrejurarea că în cazul chestiunilor legate de Uniunea Europeană există adesea o interacțiune complexă de acte și de competențe ale Uniunii și ale statelor sale membre, cu precădere acestea din urmă fiind în general implicate în procesul de punere în aplicare a dreptului Uniunii. Rezultă, așadar, pentru sistemul CEDO o situație mixtă neobișnuită, în care dispozițiile sunt adoptate de una sau de mai multe părți contractante la CEDO (dreptul primar al Uniunii de către statele membre ale acesteia, iar dreptul derivat al Uniunii de către instituțiile sale), dispoziții care sunt puse în aplicare de către una sau de către mai multe alte părți contractante la CEDO (uneori de către Uniunea însăși, dar cel mai adesea de către autoritățile naționale) ( 135 ). Această situație poate crea dificultăți atunci când se stabilește adevăratul pârât în procedurile desfășurate în fața Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul Uniunii.

211.

Cerința de a prevedea „mecanismele necesare” pentru alegerea adevăratului pârât, care, în temeiul articolului 1 litera (b) din Protocolul nr. 8, constituie o condiție pentru aderarea Uniunii la CEDO, trebuie analizată în acest context. Ea se întemeiază pe două obiective: pe de o parte, astfel de măsuri garantează o supraveghere eficace de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în procedurile referitoare la cereri individuale (articolul 34 din CEDO), în cazul în care dreptul Uniunii s‑ar aplica particularilor într‑un mod pretins contrar CEDO; de asemenea, celelalte părți contractante la CEDO pot să își îndeplinească sarcinile de control într‑un mod mai eficient prin intermediul acțiunilor interstatale (articolul 33 din CEDO) ( 136 ). Pe de altă parte, se asigură faptul că Uniunea și statele sale membre pot să apere în mod efectiv dreptul Uniunii împotriva unor eventuale critici formulate în sensul că acesta nu este conform cu CEDO.

212.

La realizarea acestor două obiective contribuie normele conținute de proiectul de acord referitoare la imputabilitatea actelor, măsurilor sau omisiunilor Uniunii și ale statelor sale membre [a se vedea articolul 1 alineatul (3) prima teză și articolul 1 alineatul (4) prima teză din acest proiect], acestea fiind completate de mecanismul copârâtului (a se vedea articolul 3 din proiect).

213.

În ceea ce privește primul dintre cele două obiective urmărite de articolul 1 litera (b) din Protocolul nr. 8 – și anume garantarea unei supravegheri eficace în cadrul sistemului de control al CEDO –, normele privind imputabilitatea care figurează în proiectul de acord garantează că nu pot exista îndoieli cu privire la pârâtul împotriva căruia particularii sau părțile contractante la CEDO trebuie să își îndrepte acțiunile prin intermediul cărora ei invocă o încălcare a CEDO prin intermediul dreptului Uniunii sau ca urmare a aplicării acestuia.

214.

Potrivit normelor menționate privind imputabilitatea, Uniunea răspunde numai pentru acte, măsuri sau omisiuni ale instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor sale, inclusiv ale persoanelor care acționează în numele acestora [articolul 1 alineatul (3) prima teză din proiectul de acord], în timp ce actele, măsurile sau omisiunile autorităților naționale sunt imputabile în mod exclusiv statelor membre, chiar și în cazul în care acestea intervin cu ocazia punerii în aplicare a dreptului Uniunii [articolul 1 alineatul (4) prima teză din proiectul de acord].

215.

Mecanismul copârâtului asigură totodată o executare efectivă a hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului în care se constată o încălcare a CEDO rezultată din dreptul Uniunii sau săvârșită cu ocazia punerii sale în aplicare (articolul 46 paragraful 1 din CEDO).

216.

În termeni simplificați, pârâtul este, așadar, de fiecare dată cel căruia i se impută actul, măsura sau omisiunea incriminată, în timp ce rolul de copârât îi revine celui care are puterea de a genera, dacă este cazul, o modificare a dispozițiilor dreptului Uniunii care au legătură cu acest act, cu această măsură sau cu această omisiune ( 139 ): în cazul dreptului derivat al Uniunii este vorba despre Uniunea însăși, iar în cazul dreptului primar, despre statele membre ale Uniunii.

217.

Desigur, s‑ar putea ridica probleme ca urmare a faptului că, potrivit proiectului de acord, niciuna dintre părțile contractante la CEDO nu este obligată să își asume rolul de copârât într‑o procedură pendinte în fața Curții Europene a Drepturilor Omului ( 140 ). Așadar, teoretic, este posibil ca o parte contractantă la CEDO – fie Uniunea, fie un stat membru al Uniunii – să se abțină de la a formula din proprie inițiativă o cerere de autorizare a participării în calitate de copârât sau să refuze invitația adresată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului de a accepta să participe în litigiu în calitate de copârât, deși sunt îndeplinite condițiile în acest sens prevăzute la articolul 3 alineatul (2) sau la articolul 3 alineatul (3) din proiectul de acord. Într‑un asemenea caz există riscul ca o hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului în care se constată o încălcare a CEDO care rezultă din dreptul Uniunii să nu poată fi executată în mod fiabil întrucât hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului nu este opozabilă entității căreia îi revine, după caz, sarcina de a modifica dreptul Uniunii, din cauză că aceasta nu a participat la procedură în calitate de copârâtă.

218.

La o privire superficială, cel mai bun mod de a soluționa această problemă este de a impune obligativitatea participării în calitate de copârât la o procedură desfășurată în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, atât pentru Uniune, cât și pentru statele sale membre, ori de câte ori sunt îndeplinite condițiile materiale în acest sens prevăzute la articolul 3 alineatul (2) sau la articolul 3 alineatul (3) din proiectul de acord. O astfel de automatizare a mecanismului copârâtului – de exemplu prin invitația de a participa în procedură adresată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului – ar putea intra însă în conflict cu autonomia ordinii juridice a Uniunii ( 141 ) întrucât în acest caz autoritățile din cadrul Uniunii (fie de la nivelul Uniunii, fie de la nivelul statelor membre) nu ar mai putea să decidă, în mod independent și în ultimă instanță, dacă problema privește dreptul Uniunii și dacă este necesară apărarea acestuia în fața Curții Europene a Drepturilor Omului.

219.

Negociatorii au ținut seama de aceste interese contrare prevăzând că Uniunea urmează să depună o declarație unilaterală cu ocazia semnării proiectului de acord ( 142 ). În declarația preconizată, Uniunea se angajează, printre altele, să asigure faptul că va solicita Curții Europene a Drepturilor Omului să o autorizeze să intervină în calitate de copârâtă într‑o procedură desfășurată în fața Curții Europene a Drepturilor Omului sau că va accepta invitația adresată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului de a participa în cauză în calitate de copârâtă în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 3 alineatul (2) din proiectul de acord. Astfel se garantează, pe de o parte, autonomia dreptului Uniunii și se asigură, pe de altă parte, faptul că toate eventualele hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului pentru a căror executare ar fi necesară adoptarea unor acte de către instituții, organe, oficii sau agenții ale Uniunii vor fi obligatorii pentru aceasta în calitate de copârâtă.

220.

Este adevărat că proiectul de acord și documentele anexate la acesta nu prevăd nicio declarație comparabilă a statelor membre ale Uniunii prin care ele s‑ar angaja să participe în calitate de copârâte în cazul în care, la un moment dat, compatibilitatea dreptului primar al Uniunii cu CEDO ar fi pusă în discuție în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. Cu toate acestea, din punctul de vedere al dreptului Uniunii, o astfel de obligație a statelor membre nu este imperativ necesară, întrucât, în temeiul obligației de cooperare loială prevăzute de dreptul Uniunii [articolul 4 alineatul (3) TUE], ele sunt deja obligate să participe în calitate de copârâte la toate procedurile desfășurate în fața Curții Europene a Drepturilor Omului în privința cărora sunt îndeplinite condițiile stabilite la articolul 3 alineatul (3) din proiectul de acord. Această concluzie este valabilă a fortiori în cazul în care o instituție a Uniunii invită statele membre să solicite Curții Europene a Drepturilor Omului să le admită participarea în calitate de copârâte.

221.

În ceea ce privește al doilea dintre cele două obiective urmărite de articolul 1 litera (b) din Protocolul nr. 8 – și anume garantarea unei apărări eficiente a dreptului Uniunii în fața Curții Europene a Drepturilor Omului –, realizarea acestuia impune ca Uniunea și statele sale membre să fie efectiv în măsură să participe la o procedură în fața Curții Europene a Drepturilor Omului atunci când consideră că este necesar.

222.

În primul rând, o apărare eficientă a dreptului Uniunii presupune ca Uniunea să fie informată în mod fidel cu privire la toate procedurile pendinte în fața Curții Europene a Drepturilor Omului îndreptate împotriva unuia sau a mai multe state membre ale acesteia, în care Uniunea ar putea participa în calitate de copârâtă în conformitate cu articolul 3 alineatul (2) din proiectul de acord. În mod similar, statelor membre ale Uniunii trebuie să li se aducă la cunoștință toate procedurile pendinte în fața Curții Europene a Drepturilor Omului îndreptate împotriva Uniunii, în care acestea ar putea participa în calitate de copârâte în conformitate cu articolul 3 alineatul (3) din proiectul de acord.

223.

Potrivit raportului explicativ privind proiectul de acord, se pare că negociatorii au pornit de la premisa că sistemul existent de publicare a tuturor cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului și care sunt notificate pârâtului vizat ar putea asigura difuzarea informațiilor necesare ( 143 ).

224.

Trebuie subliniat în acest sens că în prezent – contrar argumentelor invocate de Comisie în ședință – la Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu se realizează o publicare sistematică a tuturor cauzelor pendinte, nici măcar a celor care au fost deja notificate pârâtului vizat. În special, spre deosebire de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, care dispune de Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu dispune de o publicație oficială și periodică în care să fie enumerate astfel de cauze, precizându‑se obiectul litigiului. Spre deosebire de site‑ul internet al Curții de Justiție a Uniunii Europene, nici motorul de căutare al Curții Europene a Drepturilor Omului („HUDOC”), care este accesibil în mod liber pe internet, nu conține nicio compilație sistematică a tuturor cauzelor pendinte și notificate. În plus, din câte se poate constata, nu se prevede că Curtea Europeană a Drepturilor Omului va comunica Uniunii în mod automat toate cererile introductive pe care le‑a notificat unuia sau mai multor dintre statele sale membre și, invers, nu se preconizează comunicarea în mod sistematic către statele membre ale Uniunii a tuturor cererilor introductive care sunt notificate Uniunii.

225.

În aceste condiții, nu se poate considera în prezent că sistemul de notificare și de publicare a cauzelor pendinte practicat în cadrul Curții Europene a Drepturilor Omului ar fi apt să informeze în mod fiabil potențialii copârâți cu privire la existența tuturor procedurilor în care aceștia ar putea fi determinați să depună o cerere de autorizare a participării în calitate de copârât în temeiul articolului 3 alineatul (5) prima teză din proiectul de acord.

226.

Unele dintre părțile din procedură consideră că, în temeiul obligației de cooperare loială prevăzute de dreptul Uniunii [articolul 4 alineatul (3) TUE], statele membre și instituțiile Uniunii sunt obligate să se informeze reciproc cu privire la toate cererile introductive care le sunt notificate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, obligație care ar trebui să fie concretizată în viitor, după caz, în măsurile de punere în aplicare a acordului de aderare care urmează să fie adoptate la nivelul intern al Uniunii.

227.

Nu împărtășim acest punct de vedere. Posibilitatea potențialilor copârâți de a‑și invoca drepturile procedurale în fața Curții Europene a Drepturilor Omului nu poate fi supusă condiției ca aceștia să afle indirect – de la alte părți din procedură – despre existența unei proceduri în care se pune în discuție dreptul Uniunii. Pentru a garanta pe deplin efectul util al posibilităților de participare oferite Uniunii și ale statelor sale membre în temeiul articolului 3 alineatele (2), (3) și (5) din proiectul de acord și pentru a le permite acestora să apere în cele mai bune condiții posibile dreptul Uniunii în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului trebuie să aibă ca misiune să informeze în mod automat Uniunea cu privire la toate cererile introductive pe care le‑a notificat unuia sau mai multor dintre statele sale membre și, invers, să informeze în mod sistematic toate statele membre ale Uniunii cu privire la toate cererile introductive care sunt notificate Uniunii. În era comunicațiilor electronice și a gestionării computerizate a dosarelor, această obligație nu poate fi considerată o sarcină administrativă excesivă care ar fi impusă Curții Europene a Drepturilor Omului. Prin comparație, Curtea de Justiție a Uniunii Europene furnizează ea însăși informațiile care prezintă importanță în practică tuturor celor care, dacă este cazul, ar putea avea dreptul de a participa la procedură ( 144 ) și nu încredințează nicidecum această sarcină reclamantului sau pârâtului dintr‑o procedură pendinte în fața sa.

228.

Lipsa unei informări sistematice a Uniunii și a statelor sale membre cu privire la cererile introductive notificate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pârâtului principal respectiv nu este compensată de posibilitatea oferită Curții Europene a Drepturilor Omului în temeiul articolului 3 alineatul (5) prima teză din proiectul de acord de a adresa unei părți, în procedurile adecvate, o invitație de a participa în calitate de copârâtă. Astfel, potrivit acestei dispoziții, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu este obligată să adreseze în mod sistematic astfel de invitații, ci deține o marjă de apreciere pentru a alege cauzele în care consideră că acest lucru este necesar.

229.

O apărare eficientă a dreptului Uniunii implică totodată posibilitatea acordată Uniunii de a participa la toate procedurile desfășurate în fața Curții Europene a Drepturilor Omului în care, în opinia sa, se pune în discuție problema compatibilității dreptului Uniunii cu CEDO. De asemenea, statelor membre ale Uniunii trebuie să li se ofere posibilitatea de a participa la toate procedurile desfășurate în fața Curții Europene a Drepturilor Omului în care, în opinia lor, se pune problema compatibilității dreptul Uniunii cu CEDO.

230.

Din articolul 3 alineatul (5) a treia teză din proiectul de acord rezultă însă că ar trebui să îi revină Curții Europene a Drepturilor Omului atribuția de a supune unui control de plauzibilitate din punctul de vedere al conținutului cererile formulate de Uniune și de statele sale membre privind autorizarea de a participa în calitate de copârât. Așadar, Curtea Europeană a Drepturilor Omului va dispune de o marjă de apreciere în ceea ce privește autorizarea unei participări a copârâților. Este adevărat că unele dintre părțile din procedură au încercat să minimalizeze importanța acestei marje de apreciere. Cu toate acestea, părțile din procedură au fost în general departe de a fi ajuns la un consens cu privire la întinderea pe care ar trebui să o aibă această marjă de apreciere ( 145 ). Acest lucru relevă faptul că, din cauza controlului de plauzibilitate prevăzut, există incertitudini majore cu privire la posibilitățile de participare a potențialilor copârâți.

231.

Considerăm că acest control de plauzibilitate este de natură să compromită realizarea obiectivului pe care se întemeiază articolul 1 litera (b) din Protocolul nr. 8, și anume apărarea eficientă a dreptului Uniunii în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, chiar dacă este de așteptat ca Curtea Europeană a Drepturilor Omului să admită în general cererile de autorizare a participării în calitate de copârât, nu este însă exclusă posibilitatea ca, în anumite cazuri, aceasta să aprecieze că motivele invocate în susținerea unei asemenea cereri nu sunt plauzibile. Într‑o asemenea situație, Uniunea sau statele sale membre ar fi excluse de la participarea la o procedură desfășurată în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, în pofida faptului că ar considera necesară apărarea dreptului Uniunii în cursul procedurii respective.

232.

De altfel, o împrejurare de această natură nu ar fi compatibilă nici cu autonomia ordinii juridice a Uniunii. Această autonomie implică posibilitatea ca Uniunea sau statele sale membre să decidă, în mod independent și fără niciun drept de participare al unor entități din afara sistemului Uniunii, dacă într‑o cauză este pus în discuție dreptul Uniunii și dacă, prin urmare, rezultă că este necesară participarea la procedură în calitate de copârât.

233.

Această lacună evidentă în configurarea mecanismului copârâtului așa cum este prevăzut în proiectul de acord nu poate fi compensată prin faptul că, în temeiul articolului 36 paragraful 2 din CEDO, părțile contractante la CEDO au posibilitatea de a participa în calitate de „terți” la procedurile pendinte în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, potrivit acestei din urmă dispoziții, nici o asemenea autorizare a terților nu este automată, ci rămâne la aprecierea Curții Europene a Drepturilor Omului („poate”).

234.

În acest context, poate prezenta interes realizarea unei comparații cu normele de procedură aplicabile în cadrul Curții de Justiție a Uniunii Europene. Aceste norme conferă instituțiilor Uniunii care participă la procedura legislativă, precum și statelor membre dreptul de a participa la toate procedurile pendinte, cu totul independent de dovedirea vreunui interes legitim și fără ca acest drept să fie limitat de o putere de apreciere de orice natură sau de orice fel de control de plauzibilitate din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene ( 146 ). Normele menționate reflectă răspunderea specială pe care instituțiile Uniunii și statele membre menționate și‑o asumă în privința ordinii juridice a Uniunii.

235.

Mecanismul preconizat al copârâtului, astfel cum este prevăzut la articolul 3 din proiectul de acord, poate fi considerat compatibil cu articolul 1 litera (b) din Protocolul nr. 8 numai în cazul în care se garantează că potențialii copârâți sunt informați în mod sistematic și fără excepție cu privire la existența tuturor procedurilor în care ar putea fi motivați să formuleze o cerere de autorizare a participării în conformitate cu articolul 3 alineatul (5) prima teză din proiectul de acord, precum și că eventualele cereri de autorizare nu sunt supuse unei examinări a plauzibilității efectuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în temeiul articolului 3 alineatul (5) a treia teză din proiectul respectiv.

236.

În concluzie, trebuie constatat că proiectul de acord poate fi considerat compatibil cu caracteristicile specifice ale Uniunii și ale dreptului Uniunii numai în cazul în care proiectul este modificat potrivit modului descris la punctele 179, 184 și 235 de mai sus.

237.

Articolul 1 litera (a) din Protocolul nr. 8 impune și cerința ca acordul de aderare preconizat să reflecte necesitatea de a conserva caracteristicile specifice ale Uniunii și ale dreptului Uniunii „în ceea ce privește modalitățile speciale ale participării eventuale a Uniunii la autoritățile de control” ale CEDO.

238.

Prin aderarea planificată a Uniunii la CEDO, Uniunea va participa la ambele autorități de control ale convenției: la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în calitate de organ de control jurisdicțional și la Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei în calitate de organ de control politic.

239.

Mai întâi, în ceea ce privește participarea Uniunii la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, mecanismul preconizat al copârâtului, precum și procedura implicării prealabile avută în vedere, ambele prevăzute la articolul 3 din proiectul de acord, constituie modalități speciale în sensul articolului 1 litera (a) din Protocolul nr. 8. După cum am menționat deja mai sus, aceste modalități sunt în principiu de natură să conserve caracteristicile specifice ale Uniunii și ale dreptului Uniunii în perspectiva aderării la CEDO. Sunt necesare doar unele modificări, completări și clarificări punctuale în ceea ce privește modul de funcționare a acestor mecanisme ( 147 ).

240.

Este de la sine înțeles faptul că Uniunea va avea de asemenea dreptul de a participa la alegerea judecătorilor Curții Europene a Drepturilor Omului prin intermediul unei delegații a Parlamentului European în cadrul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (articolul 6 din proiectul de acord și articolul 22 din CEDO). În mod identic, Uniunea va avea dreptul să propună propriii candidați pentru funcția de judecător la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Nu este necesară adoptarea în această privință a unor măsuri speciale în vederea conservării caracteristicilor specifice ale Uniunii și ale dreptului Uniunii. Dimpotrivă, din perspectiva articolului 1 litera (a) din Protocolul nr. 8, este suficient ca, așa cum se prevede în proiectul de acord, Uniunea să participe, în calitate de parte contractantă la CEDO cu drepturi egale, la alegerea judecătorilor Curții Europene a Drepturilor Omului și ca, în calitate de membru al Curții Europene a Drepturilor Omului cu drepturi egale, judecătorul desemnat la propunerea Uniunii să ia parte la activitatea jurisdicțională a Curții Europene a Drepturilor Omului ( 148 ).

241.

În continuare, în ceea ce privește participarea Uniunii la lucrările Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei, articolul 7 din proiectul de acord coroborat cu „regula nr. 18” preconizată ( 149 ) conține o serie de norme speciale referitoare la cerințele legate de majoritatea necesară în vederea adoptării deciziilor acestui comitet atunci când acesta își îndeplinește misiunea de supraveghere a executării hotărârilor definitive ale Curții Europene a Drepturilor Omului (articolul 46 paragrafele 2-5 din CEDO) și a executării clauzelor de soluționare pe cale amiabilă (articolul 39 paragraful 4 din CEDO) în cauzele în care Uniunea este parte.

242.

În special, potrivit alineatului (2) al regulii nr. 18, un sfert din voturile reprezentanților care au dreptul să participe la ședințele Comitetului Miniștrilor este suficient pentru adoptarea deciziilor definitive ale acestui comitet prin care se urmărește sesizarea Curții Europene a Drepturilor Omului. O astfel de „hiperminoritate” în Comitetul Miniștrilor permite, așadar, inițierea în fața Curții Europene a Drepturilor Omului a unor proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor și a unor proceduri de interpretare a hotărârilor.

243.

Aceste norme speciale au fost adoptate ca urmare a faptului că, în temeiul obligației lor de cooperare loială care rezultă din dreptul Uniunii [articolul 4 alineatul (3) TUE], Uniunea și statele sale membre care fac parte din Comitetul Miniștrilor votează în comun în cazul eventualelor încălcări ale CEDO care au legătură cu dreptul Uniunii ( 150 ). Pentru a permite totuși un control extern eficient al actelor, măsurilor și omisiunilor Uniunii și ale statelor sale membre efectuat de Comitetul Miniștrilor, regulile de vot au trebuit să fie adaptate astfel încât Uniunea să nu poată bloca în mod individual, în favoarea sa, adoptarea unei decizii ( 151 ).

244.

Este cert că efectul normelor speciale menționate este de a conferi statelor membre ale Consiliului Europei care nu sunt state membre ale Uniunii o pondere considerabilă în cadrul lucrărilor Comitetului Miniștrilor atunci când este vorba despre supravegherea respectării de către Uniune a obligațiilor care rezultă din CEDO. Aceste norme speciale pot determina ca Uniunea și statele sale membre – deși în realitate ar fi, din punct de vedere strict numeric, în majoritate – să fie „puse în minoritate” în cadrul votului privind supravegherea hotărârilor și a soluționărilor pe cale amiabilă la care Uniunea este parte. Întrucât Comitetul Miniștrilor este un organ politic, nu poate fi exclus nici ca, în cazul unui dezacord, statele contractante care nu sunt membre ale Uniunii să voteze fără a ține seama în mod necesar de particularitățile Uniunii și ale dreptului Uniunii.

245.

Este de natura unui sistem de garantare colectivă însoțit de un control extern eficient ( 152 ) ca statele membre ale Consiliului Europei care nu sunt membre ale Uniunii să poată determina adoptarea unor astfel de decizii împotriva voinței Uniunii și a statelor sale membre în cazul în care consideră că Uniunea nu și‑a îndeplinit obligațiile care rezultă dintr‑o hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului sau dintr‑o clauză de soluționare pe cale amiabilă încheiată de aceasta. În lipsa normelor speciale avute în vedere, Uniunea și statele sale membre ar avea un drept de veto în Comitetul Miniștrilor în cauzele proprii, ceea ce ar conduce în final la consecințe absurde pentru sistemul controlului extern.

246.

Riscul unei afectări a particularităților Uniunii și ale dreptului Uniunii pare să fie însă redus, întrucât Comitetul Miniștrilor nu decide el însuși în mod definitiv cu privire la problema dacă Uniunea a executat în mod corespunzător o hotărâre îndreptată împotriva sa ori o clauză de soluționare pe cale amiabilă încheiată de ea. Dimpotrivă, o eventuală decizie motivată politic adoptată în Comitetul Miniștrilor are drept singură consecință sesizarea (din nou) a Curții Europene a Drepturilor Omului cu o cerere de control judiciar al cauzei.

247.

În concluzie, regulile privind lucrările Comitetului Miniștrilor sunt, așadar, de natură să mențină particularitățile Uniunii referitoare la participarea sa la autoritățile CEDO. Acestea nu ridică îndoieli privind compatibilitatea lor cu tratatele.

248.

Având în vedere toate considerațiile care precedă (și sub rezerva observațiilor noastre formulate la punctele 135, 179, 184 și 235, precum și a celor pe care le vom formula la punctul 265 din prezenta luare de poziție), nu există, așadar, elemente care să indice că normele privind participarea Uniunii la autoritățile de control ale CEDO cuprinse în proiectul de acord nu ar respecta caracteristicile specifice ale Uniunii și ale dreptului Uniunii sau că ar putea fi incompatibile în alt mod cu tratatele.

249.

În sfârșit, potrivit articolului 2 a doua teză din Protocolul nr. 8, trebuie să se garanteze că proiectul de aderare preconizat nu aduce atingere „situației speciale a statelor membre” ale Uniunii în ceea ce privește CEDO, și anume în special sub trei aspecte:

250.

Pe lângă aceste trei aspecte, va trebui examinat în mod succint riscul pe care aderarea Uniunii la CEDO l‑ar putea reprezenta pentru situația specială a statelor membre în cadrul CEDO în legătură cu mecanismul copârâtului (a se vedea în acest sens secțiunea 4 de mai jos).

251.

Mai întâi, referitor la situația specială a statelor membre ale Uniunii în ceea ce privește protocoalele adiționale la CEDO, trebuie amintit că nu toate statele membre au ratificat în mod necesar toate aceste texte juridice ( 153 ). În consecință, articolul 2 a doua teză din Protocolul nr. 8 urmărește garantarea faptului că aderarea Uniunii la CEDO nu va conduce în mod indirect la o obligativitate pentru statele membre a protocoalelor adiționale la CEDO la care ele însele nu sunt (încă) părți contractante.

252.

Or, acordul de aderare preconizat va conduce, în orice caz, doar la aderarea Uniunii la Protocolul adițional nr. 1 și la Protocolul adițional nr. 6 la CEDO. Toate statele membre sunt deja părți la aceste două protocoale. În această privință, nu există, așadar, nicio „situație specială a statelor membre” căreia i s‑ar putea aduce atingere prin aderarea preconizată a Uniunii la CEDO.

253.

În cadrul prezentei proceduri de aviz nu este necesar să se clarifice dacă o eventuală aderare ulterioară a Uniunii la alte protocoale adiționale la CEDO la care nu sunt parte toate statele membre ale Uniunii ar fi compatibilă cu dispozițiile de drept primar prevăzute la articolul 2 a doua teză din Protocolul nr. 8, întrucât la momentul actual este vorba despre o întrebare pur ipotetică ce nu face obiectul procesului de aderare în curs. Independent de acest aspect, având în vedere cerința specială privind ratificarea enunțată la articolul 218 alineatul (8) al doilea paragraf ultima teză TFUE, revine înseși statelor membre sarcina de a ține seama, în cazul oricărei aderări viitoare a Uniunii la un protocol adițional la CEDO, de coerența dintre obligațiile de drept internațional pe care și le‑ar asuma Uniunea la momentul respectiv și propriile lor obligații.

254.

Din motive de exhaustivitate, trebuie amintit că, din punct de vedere material, dreptul Uniunii se inspiră deja de mult timp din protocoalele adiționale la CEDO, chiar dacă nu toate statele membre ale Uniunii sunt parte la acestea. Pe de o parte, aceste protocoale adiționale sunt luate în considerare în cadrul Cartei drepturilor fundamentale ( 154 ) și, pe de altă parte, ele pot avea un rol atunci când este vorba despre stabilirea conținutului principiilor generale ale dreptului Uniunii ( 155 ) [a se vedea și articolul 6 alineatul (3) TUE]. Nu este exclus ca asemenea referiri pur materiale făcute de dreptul Uniunii și de instanțele Uniunii la protocoalele adiționale la CEDO să poată afecta situația statelor membre – de exemplu în ceea ce privește obligațiile care le revin în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii în sensul articolului 51 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale. În această privință este vorba însă despre un fenomen care se produce deja în stadiul actual al dreptului Uniunii, iar nu despre un anumit efect al aderării planificate a Uniunii la CEDO.

255.

Prin urmare, aderarea planificată a Uniunii la CEDO nu determină în general nicio modificare a situației statelor membre în ceea ce privește protocoalele adiționale la CEDO, modificare pe care articolul 2 a doua teză din Protocolul nr. 8 urmărește să o împiedice.

256.

În ceea ce privește în continuare clauza de urgență menționată la articolul 15 din CEDO, aceasta permite părților contractante la CEDO să adopte, în anumite limite, „măsuri” care derogă de la obligațiile prevăzute de CEDO, „în caz de război sau de alt pericol public ce amenință viața națiunii”.

257.

Aderarea Uniunii la CEDO nu va schimba cu nimic această posibilitate de a adopta măsuri de urgență. Nicio dispoziție a proiectului de acord nu limitează posibilitatea oferită statelor membre de a face uz de articolul 15 din CEDO. Nici împrejurarea că, prin aderarea Uniunii la CEDO, aceasta va fi parte integrantă a ordinii juridice a Uniunii și că, în conformitate cu articolul 216 alineatul (2) TFUE, ea va beneficia de supremația dreptului Uniunii față de dreptul național ( 156 ) nu afectează punerea în aplicare a măsurilor de urgență de către statele membre. Astfel, în mod identic față de celelalte dispoziții ale CEDO, și articolul 15 din CEDO va fi încorporat în dreptul Uniunii. De altfel, dreptul Uniunii conține, la rândul său, la articolul 347 TFUE, o clauză de urgență comparabilă cu cea care figurează la articolul 15 din CEDO și care permite în esență statelor membre să adopte măsuri similare celor care sunt autorizate în temeiul CEDO.

258.

Nu există, așadar, niciun motiv care să susțină temerea că aderarea planificată a Uniunii la CEDO ar putea aduce atingere în vreun fel situației speciale a statelor membre în ceea ce privește articolul 15 din CEDO.

259.

În continuare, trebuie să se analizeze dacă proiectul de acord poate aduce atingere situației speciale a statelor membre, în măsura în care acestea au formulat, în temeiul dreptului internațional și în conformitate cu articolul 57 din CEDO, rezerve cu privire la una sau alta dintre dispozițiile convenției. Această problemă poate fi abordată sub două aspecte distincte: pe de o parte, din perspectiva principiului răspunderii solidare a pârâtului și a copârâtului, astfel cum se prevede în proiectul de acord [a se vedea în acest sens secțiunea a) de mai jos], și, pe de altă parte, din perspectiva supremației dreptului Uniunii față de dreptul național de care va beneficia CEDO odată cu aderarea Uniunii [a se vedea în acest sens secțiunea b)].

260.

Unul dintre obiectivele normei prevăzute la articolul 2 a doua teză din Protocolul nr. 8 este împiedicarea faptului ca, în urma aderării Uniunii la CEDO, un stat membru al Uniunii să poată fi condamnat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru încălcarea unei dispoziții a CEDO, deși acest stat membru formulase el însuși, în calitate de parte contractantă la CEDO, o rezervă de drept internațional tocmai cu privire la dispoziția respectivă.

261.

Spre deosebire de ceea ce pare să susțină Comisia, riscul unei asemenea condamnări de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu este nicidecum înlăturat de normele prevăzute la articolul 1 alineatele (3) și (4) din proiectul de acord.

262.

Este adevărat că la articolul 1 alineatul (3) din proiectul de acord se precizează că, prin aderarea la CEDO, Uniunea își asumă obligații care rezultă din convenție numai în ceea ce privește actele, măsurile și omisiunile instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor sale, precum și în ceea ce privește persoanele care acționează în numele acestora. În plus, din articolul 1 alineatul (4) din proiectul de acord rezultă că actele, măsurile și omisiunile autorităților naționale pot fi imputate doar statelor membre ale Uniunii, chiar și în cazul în care aceste acte, măsuri sau omisiuni intervin cu ocazia punerii în aplicare a dreptului Uniunii.

263.

Cu toate acestea, elementele centrale ale proiectului de acord includ mecanismul copârâtului, menționat deja de mai multe ori, și – în mod corelativ – norma privind răspunderea solidară a Uniunii și a unuia sau a mai multe state membre pentru eventuale încălcări ale CEDO săvârșite cu ocazia punerii în aplicare a dreptului Uniunii [articolul 3 alineatul (7) din proiectul de acord].

264.

Având în vedere această normă, se poate ajunge la situații în care unul sau mai multe state membre care intervin în calitate de copârât [a se vedea articolul 3 alineatul (3) din proiectul de acord] sunt declarate răspunzătoare în solidar cu Uniunea într‑o hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului pentru încălcarea unui drept fundamental garantat de CEDO, deși înseși statele membre vizate formulaseră, în calitate de părți contractante la CEDO, o rezervă de drept internațional cu privire la dispoziția respectivă a CEDO. În acest caz, aderarea Uniunii la CEDO și norma privind răspunderea solidară aferentă acesteia ar putea avea, așadar, drept consecință o extindere a răspunderii statelor membre în cauză dincolo de obligațiile care le revin în temeiul dreptului internațional pe care și le‑au asumat în calitate de părți contractante la CEDO.

265.

O astfel de configurare a proiectului de acord contravine în mod flagrant articolului 2 a doua teză din Protocolul nr. 8, potrivit căruia prin aderarea Uniunii la CEDO nu se poate aduce atingere situației speciale a statelor membre în ceea ce privește CEDO. În aceste condiții, Uniunea poate încheia acordul de aderare preconizat doar dacă în acesta se precizează în mod corespunzător că principiul răspunderii solidare a pârâtului și a copârâtului nu aduce atingere unor eventuale rezerve formulate de părțile contractante în sensul articolului 57 din CEDO.

266.

În plus, este cert că, prin comparație cu situația juridică actuală, aderarea Uniunii la CEDO va determina și la nivelul intern al Uniunii un angajament mai ferm al statelor membre față de CEDO. Astfel, după cum am menționat deja în mai multe rânduri, prin aderarea Uniunii la CEDO, această convenție va deveni parte integrantă a ordinii juridice a Uniunii și va beneficia, în conformitate cu articolul 216 alineatul (2) TFUE, de supremația dreptului Uniunii față de dreptul național ( 157 ).

267.

În majoritatea cazurilor, această situație nu ar trebui să aibă asemenea consecințe practice, întrucât, independent de aderarea Uniunii la CEDO, dreptul Uniunii garantează la rândul său [articolul 6 alineatul (2) TUE] numeroase drepturi fundamentale care oferă – fie în cadrul Cartei drepturilor fundamentale [articolul 6 alineatul (1) TUE], fie sub forma unor principii generale de drept [articolul 6 alineatul (3) TUE] – un nivel de protecție cel puțin echivalent sau chiar mai ridicat decât cel conferit de CEDO. Toate statele membre sunt în orice caz obligate, fără restricții, să respecte aceste drepturi fundamentale în cazul în care pun în aplicare dreptul Uniunii în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă, indiferent dacă au formulat sau nu au formulat, în calitate de părți contractante la CEDO, rezerve de drept internațional cu privire la dispoziții comparabile ale CEDO sau ale protocoalelor adiționale la aceasta.

268.

Cu toate acestea, dacă ar surveni situația puțin probabilă în care un anumit drept fundamental este recunoscut numai în CEDO și nu poate fi dedus deopotrivă din Carta drepturilor fundamentale sau din principiile generale ale dreptului Uniunii, obligația statelor membre de a respecta acest drept fundamental – în cazul în care aplică dreptul Uniunii – ar rezulta din articolul 216 alineatul (2) TFUE. Prin urmare, într‑un astfel de caz, un stat membru ar putea să fie obligat în viitor, în temeiul dreptului Uniunii, să aplice o dispoziție a CEDO în privința căreia formulase eventual o rezervă în calitate de parte contractantă la CEDO.

269.

Aceste eventuale efecte ale articolului 216 alineatul (2) TFUE asupra poziției juridice a statelor membre constituie însă o problemă care privește strict dreptul Uniunii și care nu poate face obiectul acordului de aderare preconizat, ea trebuind soluționată în mod exclusiv la nivelul intern al Uniunii în cadrul autonomiei dreptului Uniunii ( 158 ). În scopul prezentei proceduri de aviz este suficient să se constate că articolul 2 a doua teză din Protocolul nr. 8 nu impune în niciun caz inserarea în proiectul de acord a unei norme în acest sens referitoare la raporturile juridice interne dintre Uniune și statele sale membre. Dimpotrivă, o astfel de normă care ar figura în proiectul de acord ar intra în mod obligatoriu în conflict cu autonomia dreptului Uniunii.

270.

Trebuie arătat în ultimul rând că enumerarea, care figurează la articolul 2 a doua teză din Protocolul nr. 8, a aspectelor sub care trebuie menținută situația specială a statelor membre în ceea ce privește CEDO nu are un caracter exhaustiv (a se vedea formularea „în special”). Este posibil, așadar, ca aderarea Uniunii la CEDO să ridice și alte chestiuni de drept care nu sunt menționate în mod expres și care pot conduce la o atingere adusă situației speciale a statelor membre.

271.

În acest context, este indicat să abordăm din nou în mod succint mecanismul copârâtului prevăzut la articolul 3 din proiectul de acord.

272.

După cum am menționat deja, proiectul de acord nu prevede că Uniunea sau statele sale membre participă în mod automat în calitate de copârât la procedurile desfășurate în fața Curții Europene a Drepturilor Omului ( 159 ). În cazul – foarte improbabil – în care Uniunea nu ar interveni în calitate de copârâtă într‑o procedură îndreptată împotriva unuia sau a mai multe dintre statele sale membre, în pofida îndeplinirii condițiilor în acest sens prevăzute la articolul 3 alineatul (2) din proiectul de acord, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu poate obliga Uniunea să participe la procedura respectivă. Dimpotrivă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului ar trebui să se limiteze la a imputa răspunderea pentru o eventuală încălcare a CEDO numai statului membru sau statelor membre care au calitatea de pârât (articolul 46 paragraful 1 din CEDO), chiar dacă această încălcare a fost săvârșită cu ocazia punerii în aplicare a dreptului Uniunii.

273.

Acest risc rezidual ca statele membre să fie obligate, după caz, să răspundă în mod exclusiv pentru încălcări ale CEDO care își au originea în dreptul Uniunii conduce la o atingere adusă situației statelor membre în ceea ce privește CEDO în sensul articolului 2 a doua teză din Protocolul nr. 8? În opinia noastră, răspunsul la această întrebare este negativ.

274.

Pe de o parte, acest risc de condamnare există deja pentru statele membre, chiar și în lipsa unei aderări a Uniunii la CEDO. Astfel, este recunoscut faptul că nici în prezent statele membre ale Uniunii nu se pot sustrage de la responsabilitățile lor asumate în temeiul dreptului internațional care le revin în cadrul CEDO prin transferul unor drepturi suverane către Uniune. În consecință, este posibilă chiar și în prezent sesizarea Curții Europene a Drepturilor Omului cu acțiuni îndreptate împotriva statelor membre ale Uniunii prin care se urmărește condamnarea acestor state membre ca fiind răspunzătoare pentru pretinse încălcări ale CEDO care ar rezulta din transferul unor drepturi suverane către Uniune. Curtea Europeană a Drepturilor Omului examinează, la rândul său, astfel de plângeri, dar aplică în continuare, până în prezent, un criteriu de apreciere limitat, astfel cum își găsește expresia în jurisprudența Bosphorus ( 160 ). Chiar dacă, după aderarea Uniunii la CEDO, Curtea Europeană a Drepturilor Omului ar utiliza un criteriu de apreciere mai strict decât cel aplicat în jurisprudența Bosphorus, acest lucru nu ar aduce nicio schimbare fundamentală în ceea ce privește obligația pe care statele membre au avut‑o dintotdeauna, și anume de a respecta CEDO și de a nu se sustrage de la această obligație prin transferul unor drepturi suverane către organizații internaționale.

275.

Pe de altă parte, declarația unilaterală pe care Uniunea intenționează să o facă și al cărei text a fost prezentat Curții de Justiție a Uniunii Europene ca parte componentă a documentelor anexate la proiectul de acord oferă, ținând seama în același timp de autonomia dreptului Uniunii, o garanție adecvată privind faptul că Uniunea nu își „abandonează” statele membre în fața Curții Europene a Drepturilor Omului atunci când sunt îndeplinite condițiile privind participarea sa în calitate de copârâtă prevăzute la articolul 3 alineatul (2) din proiectul de acord.

276.

Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că împrejurarea că Uniunea nu este chemată în mod automat să intervină în calitate de copârâtă în toate procedurile referitoare la dreptul Uniunii care sunt îndreptate împotriva statelor sale membre, ci că aceasta poate să decidă în mod autonom cu privire la participarea sa la procedura desfășurată în fața Curții Europene a Drepturilor Omului nu conduce la nicio modificare esențială a situației statelor membre în ceea ce privește CEDO. A fortiori, nu poate fi vorba despre o deteriorare a situației lor comparativ cu situația existentă anterior aderării Uniunii la CEDO.

277.

În concluzie, nu există, așadar, motive care să susțină temerea că proiectul de acord ar putea conduce la o atingere adusă situației speciale a statelor membre în ceea ce privește CEDO în sensul articolului 2 a doua teză din Protocolul nr. 8, cu condiția clarificării aspectului menționat la punctul 265 de mai sus.

278.

Examinarea proiectului de acord în lumina criteriilor juridice care figurează la articolul 6 alineatul (2) TUE și în Protocolul nr. 8, precum și în lumina Declarației nr. 2 nu a furnizat niciun element care să pună în mod fundamental în discuție compatibilitatea aderării planificate a Uniunii cu tratatele. Proiectul de acord necesită doar câteva modificări sau completări relativ minore care pot fi făcute fără eforturi majore.

279.

În acest context, considerăm că nu este oportună declararea proiectului de acord, în forma de redactare actuală, ca fiind incompatibil cu tratatele. Dimpotrivă, întemeindu‑se pe Al doilea aviz privind Spațiul Economic European ( 161 ), Curtea de Justiție a Uniunii Europene ar trebui să declare că proiectul de acord este compatibil cu tratatele cu condiția efectuării modificărilor, a completărilor și a clarificărilor pe care le‑am menționat.

280.

În lumina considerațiilor precedente, propunem Curții să formuleze avizul după cum urmează:

Proiectul de acord revizuit privind aderarea Uniunii Europene la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prezentat la 10 iunie 2013 la Strasbourg, este compatibil cu tratatele cu condiția garantării într‑un mod imperativ în temeiul dreptului internațional că: