ORDONANȚA CURȚII (Camera a șasea)

7 noiembrie 2013(*)

„Trimitere preliminară – Articolul 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții – Proceduri de insolvență – Efectele procedurii de insolvență asupra procesului în curs de soluționare – Dispoziție națională care prevede suspendarea unei cauze în cazul deschiderii unei proceduri de insolvență – Decizie a unei instanțe naționale, dată în ultimă instanță, care nu respectă această cerință – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Dreptul la o cale de atac efectivă – Punere în aplicare a dreptului Uniunii – Lipsă – Necompetență vădită a Curții”

În cauza C‑371/13,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Tribunalul Sibiu (România), prin decizia din 28 martie 2013, primită de Curte la 2 iulie 2013, în procedura

SC Schuster & Co Ecologic SRL

împotriva

Direcției Generale a Finanțelor Publice a Județului Sibiu – Activitatea de Inspecție Fiscală,

CURTEA (Camera a șasea),

compusă din domnul A. Borg Barthet, președinte al Camerei a șasea, îndeplinind funcția de președinte de cameră, domnul E. Levits și doamna M. Berger (raportor), judecători,

avocat general: domnul N. Jääskinen,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere decizia luată, după ascultarea avocatului general, de a se pronunța prin ordonanță motivată, conform articolului 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții,

dă prezenta

Ordonanță

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 47 al doilea paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între SC Schuster & Co Ecologic SRL (denumită în continuare „SC Schuster”), pe de o parte, și Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Sibiu – Activitatea de Inspecție Fiscală (denumită în continuare „DGFPS”), pe de altă parte, cu privire la legalitatea unei decizii de impunere și a unei decizii prin care se dispune luarea unor măsuri conservatorii privind bunurile reclamantei din litigiul principal (denumite în continuare „deciziile în litigiu”).

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

3        Articolul 15 din Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvență (JO L 160, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 1, p. 143), intitulat „Efectele procedurii de insolvență asupra proceselor în curs de soluționare”, prevede:

„Efectele procedurii de insolvență asupra unui proces în curs de soluționare al cărui obiect îl reprezintă un bun sau un drept de care debitorul este desistat sunt reglementate exclusiv de legea statului membru în care acel proces este în curs de soluționare.”

 Dreptul român

4        Articolul 243 alineatul (1) punctul 5 din Codul de procedură civilă prevede:

„Judecata pricinilor se suspendă de drept: [...] prin deschiderea procedurii reorganizării judiciare și a falimentului asupra reclamantului, în temeiul unei hotărâri judecătorești irevocabile.”

5        Articolul 315 din Codul de procedură civilă prevede:

„(1)      În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

[...]

(3)      După casare, instanța de fond va judeca din nou, ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată.”

 Litigiul principal și întrebarea preliminară

6        SC Schuster a solicitat anularea deciziilor în litigiu în cadrul unei acțiuni în contencios administrativ, în materie fiscală, în fața instanței de trimitere.

7        După introducerea acțiunii de către această societate, printr‑o sentință civilă a fost deschisă împotriva sa o procedură de insolvență și, în consecință, litigiul principal a fost suspendat, în temeiul articolului 243 alineatul (1) punctul 5 din Codul de procedură civilă, prin decizia instanței de trimitere din 20 octombrie 2011. Această decizie a fost totuși casată de Curtea de Apel Alba Iulia, sesizată cu judecarea recursului declarat de DGFPS, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare instanței de trimitere.

8        În cadrul procedurii de insolvență, DGFPS, în calitate de creditor, a solicitat admiterea creanței sale și înscrierea cuantumului acesteia în tabelul preliminar al creanțelor. Această cerere a făcut obiectul unei contestații din partea SC Schuster.

9        Instanța de trimitere arată că, în urma deciziei date de Curtea de Apel Alba Iulia asupra recursului declarat de DGFPS, legalitatea deciziei de impunere emise de DGFPS este examinată în cadrul a două proceduri distincte, și anume una în fața instanței administrative, în materie fiscală, iar cealaltă în fața instanței civile, în cadrul unei proceduri de insolvență, proceduri care, date fiind imperativele competenței materiale, nu pot fi conexate.

10      În această privință, instanța de trimitere consideră că decizia Curții de Apel Alba Iulia a fost dată cu încălcarea articolului 243 alineatul (1) punctul 5 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia judecata pricinilor se suspendă ipso facto prin deschiderea procedurii reorganizării judiciare și a falimentului, în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive, și, prin urmare, cu încălcarea articolului 15 din Regulamentul nr. 1346/2000. Cu toate acestea, potrivit articolului 315 din Codul de procedură civilă, aprecierile instanței superioare ar fi obligatorii pentru instanța de trimitere.

11      Instanța de trimitere consideră, în aceste condiții, că dreptul SC Schuster la un proces echitabil în sensul articolului 47 alineatul (2) din cartă este susceptibil să fi fost încălcat.

12      În aceste condiții, Tribunalul Sibiu a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 47 alineat[ul] 2 din [cartă] și art[icolul] 15 din Regulamentul [nr. 1346/2000] pot fi interpretate ca opunându‑se unei decizii a unei instanțe naționale care judecă în ultim for și nu respectă exigențele impuse de dreptul intern aplicabil, lezând în mod manifest dreptul la un proces echitabil al uneia din părți?”

 Cu privire la competența Curții

13      Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită, în esență, Curții să interpreteze articolul 47 alineatul (2) din cartă coroborat cu articolul 15 din Regulamentul nr. 1346/2000.

14      Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, în cadrul unei trimiteri preliminare în temeiul articolului 267 TFUE, Curtea poate interpreta dreptul Uniunii numai în limitele competențelor atribuite Uniunii Europene (a se vedea Ordonanța din 22 iunie 2011, Vino, C‑161/11, punctele 25 și 37, precum și Ordonanța din 14 decembrie 2011, Corpul Național al Polițiștilor, C‑434/11, punctul 13).

15      În ceea ce privește cerințele care rezultă din protecția drepturilor fundamentale, potrivit unei jurisprudențe constante, acestea sunt obligatorii pentru statele membre atunci când pun în aplicare dreptul Uniunii (a se vedea Hotărârea din 11 octombrie 2007, Möllendorf și Möllendorf‑Niehuus, C‑117/06, Rep., p. I‑8361, punctul 78, Ordonanța din 12 noiembrie 2010, Asparuhov Estov și alții, C‑339/10, Rep., p. I‑11465, punctul 13, precum și Ordonanța din 1 martie 2011, Chartry, C‑457/09, Rep., p. I‑819, punctul 22).

16      Cu toate acestea, trebuie amintit că, potrivit articolului 51 alineatul (1) din cartă, dispozițiile acesteia se adresează „statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii” și că, potrivit articolului 6 alineatul (1) TUE, care atribuie valoare obligatorie cartei, aceasta nu creează nicio competență nouă pentru Uniune și nu modifică competențele acesteia din urmă.

17      Or, din decizia de trimitere reiese că procedura principală privește anularea deciziilor în litigiu și că, în urma deschiderii unei proceduri de insolvență împotriva destinatarului acestora, legalitatea deciziei de impunere în discuție în litigiul principal este analizată în cadrul a două proceduri distincte în fața instanțelor naționale, și anume una în fața instanței administrative, în materie fiscală, iar cealaltă în fața instanței civile, în cadrul unei proceduri de insolvență.

18      În ceea ce privește articolul 15 din Regulamentul nr. 1346/2000, la care se referă instanța de trimitere, trebuie să se constate că acesta este în mod vădit nepertinent pentru soluționarea litigiului principal și că niciun element din decizia de trimitere nu permite să se considere că dispozițiile Codului de procedură civilă citate de instanța de trimitere ar viza punerea în aplicare a acestui articol. Astfel, articolul menționat cuprinde o normă de stabilire a dreptului aplicabil în ipoteza unui conflict între legislațiile mai multor state membre. Or, speța de față este guvernată numai de dreptul român, a cărui aplicabilitate nu este contestată.

19      În consecință, nu este demonstrată competența Curții de a răspunde la prezenta cerere de decizie preliminară.

20      În aceste condiții, trebuie să se constate că, în temeiul articolului 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, Curtea este în mod vădit necompetentă să răspundă la întrebarea adresată de Tribunalul Sibiu.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

21      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șasea) dispune:

Curtea de Justiție a Uniunii Europene este vădit necompetentă să răspundă la întrebarea adresată de Tribunalul Sibiu (România).

Semnături

---

* Limba de procedură: româna.