1

Prin cererea introductivă, Consiliul Uniunii Europene solicită Curții anularea Deciziei C(2013) 6355 final a Comisiei din 3 octombrie 2013 referitoare la semnarea addendumului la Memorandumul de înțelegere privind o contribuție financiară a Confederației Elvețiene (denumită în continuare „decizia atacată”).

2

În urma respingerii de către Confederația Elvețiană, la 6 decembrie 1992, a Acordului privind Spațiul Economic European din 2 mai 1992 (JO 1994, L 1, p. 3, Ediție specială, 11/vol. 53, p. 4), aceasta din urmă a încheiat o serie de acorduri bilaterale cu Uniunea Europeană și cu statele sale membre, în domenii precise. În luna aprilie 2003, Consiliul și reprezentanții guvernelor statelor membre au adoptat concluzii prin care au autorizat Comisia Europeană să negocieze cu Confederația Elvețiană adaptările necesare Acordului între Comunitatea Europeană și statele membre ale acesteia, pe de o parte, și Confederația Elvețiană, pe de altă parte, privind libera circulație a persoanelor (JO 2002, L 114, p. 6, Ediție specială, 11/vol. 74, p. 97) în perspectiva extinderii Uniunii în luna mai 2004. În plus, în aceleași concluzii, Consiliul a autorizat Comisia să negocieze un acord privind o contribuție financiară la coeziunea economică și socială într‑o Uniune extinsă conform directivelor de negociere anexate la concluziile respective și în consultare cu Grupul de lucru Asociația Europeană a Liberului Schimb (denumit în continuare „Grupul de lucru AELS”).

3

În conformitate cu aceste directive de negociere, obiectivul era de a negocia „o contribuție financiară pentru reducerea disparităților economice și sociale în [Uniunea] extinsă”. În respectivele directive de negociere, s‑a arătat de asemenea că, „[î]n schimbul accesului liber la piața internă extinsă, [Confederația Elvețiană] ar trebui să contribuie financiar la coeziunea socială și economică în interiorul [Uniunii] extinse, într‑un mod comparabil cu Norvegia, cu Islanda și cu Liechtenstein”.

4

Cu ocazia negocierilor cu Confederația Elvețiană, aceasta din urmă a precizat că, urmare a constrângerilor care îi erau proprii, nu putea fi încheiat niciun acord cu caracter obligatoriu referitor la o astfel de contribuție financiară, astfel încât era necesar, la sfârșitul negocierilor, să se elaboreze un memorandum de înțelegere care trebuia să fie urmat de încheierea unor acorduri bilaterale cu fiecare stat membru beneficiar.

5

La 27 februarie 2006, memorandumul de înțelegere a fost semnat de consilierul federal elvețian, de președintele Consiliului, precum și de Comisie (denumit în continuare „memorandumul de înțelegere”). Potrivit punctului 1 din acest memorandum de înțelegere, președintele Consiliului și Consiliul Federal Elvețian au elaborat „linii directoare” potrivit cărora acesta din urmă va negocia cu cele zece noi state membre enumerate în memorandumul de înțelegere acorduri referitoare la o contribuție financiară elvețiană pentru o perioadă de cinci ani începând de la aprobarea de către Parlamentul elvețian a finanțării care corespunde unui cuantum total de un miliard de franci elvețieni (CHF) (aproximativ 905422671,45 euro).

6

Potrivit punctului 8 din memorandumul de înțelegere respectiv, Consiliul Federal Elvețian va propune Parlamentului elvețian aprobarea unei contribuții financiare de un miliard de CHF (aproximativ 905422671,45 euro). Potrivit punctului 2 din memorandumul de înțelegere, prin această contribuție pot fi finanțate proiecte, precum și programe regionale și naționale. Punctul 5 din memorandumul de înțelegere prevede că Consiliul Federal Elvețian și Comisia se angajează să comunice regulat cu privire la punerea în aplicare a contribuției financiare elvețiene. În plus, Comisia se angajează să evalueze compatibilitatea cu obiectivele Uniunii a proiectelor și a programelor propuse și să informeze în această privință Consiliul Federal Elvețian.

7

La 25 iunie 2008, consilierul federal al Confederației Elvețiene, președintele Consiliului, precum și Comisia au semnat un addendum la memorandumul de înțelegere negociat de președintele Consiliului cu asistența Comisiei și având ca obiect adaptarea contribuției financiare elvețiene la aderarea Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeană.

8

La 20 decembrie 2012, Consiliul și reprezentanții guvernelor statelor membre au adoptat concluzii în care printre altele iau act de dorința Republicii Croația de a beneficia de o contribuție financiară proporțională cu sumele convenite în cursul anilor 2006 și 2008 pentru celelalte state membre. În plus, aceștia au invitat Comisia, în strânsă cooperare cu președinția Consiliului, „să angajeze discuțiile necesare” cu Consiliul Federal Elvețian pentru a obține o contribuție financiară elvețiană în favoarea Republicii Croația și să consulte regulat Grupul de lucru AELS cu privire la evoluția discuțiilor (denumite în continuare „concluziile din 2012”).

9

În aceeași zi, Comisia a făcut o declarație, înscrisă în procesul‑verbal al reuniunii Comitetului Reprezentanților Permanenți (Coreper), prin care își exprima opinia potrivit căreia concluziile respective ar constitui o decizie politică în sensul articolului 16 TUE, care conferă Consiliului competența de a defini politicile Uniunii, astfel încât aceste concluzii ar trebui să fie înțelese ca o decizie politică a Consiliului, iar nu a statelor membre.

10

La 25 iulie 2013, Comisia a informat Grupul de lucrul AELS că negocierile cu Confederația Elvețiană au fost finalizate.

11

La 3 octombrie 2013, Comisia a adoptat, în temeiul articolului 17 TUE, decizia atacată, al cărei considerent 8 enunță că „[a]ddendumul propus nu creează și nici nu este destinat să creeze vreo obligație imperativă sau juridică pentru vreuna dintre părți potrivit dreptului intern sau internațional”. Articolul unic din această decizie prevede că Comisia aprobă addendumul la [memorandumul de înțelegere] privind contribuția financiară elvețiană în favoarea Republicii Croația (denumit în continuare „Addendumul din 2013”) și că Comisia îl autorizează pe vicepreședintele său responsabil cu relațiile externe, precum și pe membrul său responsabil pentru politica regională să semneze acest addendum în numele Uniunii.

12

În cursul reuniunilor Grupului de lucru AELS din 15 și din 23 octombrie 2013, statele membre și Consiliul au contestat decizia Comisiei de a semna Addendumul din 2013 fără autorizarea prealabilă a Consiliului. Acestea au susținut că Comisia a încălcat rolul statelor membre în această privință. În cursul unei reuniuni din 31 octombrie 2013, grupul de lucru menționat a redactat un proiect de concluzii, pentru a‑l prezenta Consiliului și reprezentanților guvernelor statelor membre, prin care se încredința președintelui Consiliului sarcina de a semna Addendumul din 2013 și se confirma că Comisia este mandatată să exercite funcții de coordonare și de supraveghere și să semneze acest addendum. Cu ocazia respectivei reuniuni, Serviciul European de Acțiune Externă a indicat că Comisia își exprimase dezacordul cu concluziile avute în vedere.

13

La 7 noiembrie 2013, vicepreședintele Comisiei pentru relațiile externe și membrul acesteia pentru politica regională au semnat Addendumul din 2013 în numele Uniunii.

14

Potrivit acestui addendum, Consiliul Federal Elvețian acceptă să negocieze cu Republica Croația un acord privind o contribuție financiară de 45 milioane CHF (aproximativ 40744020,22 euro) pentru o perioadă de cinci ani începând de la aprobarea fondurilor de către Parlamentul elvețian și își exprimă intenția de a angaja această contribuție până la 31 mai 2017. În plus, Consiliul Federal Elvețian acceptă să propună Parlamentului elvețian aprobarea contribuției menționate.

15

La 19 noiembrie 2013, Consiliul și reprezentanții guvernelor statelor membre au adoptat formal concluziile Consiliului prin care președintele acestuia era însărcinat cu semnarea Addendumului din 2013, iar Comisia era mandatată să exercite funcții de coordonare și de supraveghere. La 9 decembrie 2013, Consiliul a adoptat o poziție în care își exprima printre altele dezacordul cu privire la modul în care acționase Comisia.

16

La 30 iunie 2015, Confederația Elvețiană și Republica Croația au semnat un acord‑cadru bilateral privind punerea în aplicare a Programului de cooperare dintre Elveția și Croația pentru reducerea discrepanțelor economice și sociale în cadrul Uniunii extinse.

17

Consiliul solicită Curții:

18

Comisia solicită Curții:

19

Au fost admise cererile de intervenție în susținerea concluziilor Consiliului formulate de Republica Cehă, de Republica Federală Germania, de Republica Elenă, de Republica Franceză, de Republica Lituania, de Ungaria, de Regatul Țărilor de Jos, de Republica Polonă, de Republica Finlanda, precum și de Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. Regatul Țărilor de Jos nu a luat însă parte la nicio fază a prezentei proceduri.

20

În susținerea acțiunii formulate, Consiliul invocă două motive. Primul se întemeiază pe încălcarea principiului de atribuire a competențelor enunțat la articolul 13 alineatul (2) TUE, precum și a principiului echilibrului instituțional. Al doilea se întemeiază pe încălcarea principiului cooperării loiale consacrat la aceeași dispoziție.

21

În opinia Consiliului, susținut de toate statele membre interveniente, adoptarea de către Comisie a deciziei atacate și semnarea Addendumului din 2013, fără autorizarea prealabilă a Consiliului, constituie o încălcare a principiului de atribuire a competențelor prevăzut la articolul 13 alineatul (2) TUE și, prin urmare, a principiului echilibrului instituțional.

22

Memorandumul de înțelegere care prevede contribuția financiară elvețiană și addendumurile la acesta din urmă ar fi acorduri fără caracter obligatoriu care conțin un angajament politic al părților. Așadar, articolul 218 TFUE nu s‑ar aplica, iar Tratatul FUE nu ar prevedea nicio procedură specifică privind negocierea și încheierea acestora. Dispoziția menționată ar fi totuși pertinentă în măsura în care ar reflecta repartizarea generală a competențelor între instituții, astfel cum ar fi stabilită la articolele 16 și 17 TUE.

23

Întemeindu‑se pe jurisprudența Curții care rezultă din Hotărârea din 23 martie 2004, Franța/Comisia (C‑233/02, EU:C:2004:173, punctul 40), Consiliul arată că faptul că un act nu are caracter obligatoriu nu este suficient pentru a conferi Comisiei competența de a‑l adopta. Astfel, această instituție nu ar dispune de competența, în temeiul articolului 17 TUE, de a semna un acord internațional fără caracter obligatoriu, precum Addendumul din 2013, în numele Uniunii fără autorizarea prealabilă a Consiliului. Ca atare, Comisia și‑ar fi însușit puterea de decizie în ceea ce privește politica Uniunii și ar fi încălcat principiul de atribuire a competențelor prevăzut la articolul 13 alineatul (2) prima teză TUE și, așadar, principiul echilibrului instituțional.

24

Astfel, Comisia ar fi stabilit politica Uniunii prin faptul că a decis unilateral să autorizeze semnarea Addendumului din 2013 și, în consecință, să accepte conținutul acestuia fără ca Consiliul să fi avut posibilitatea de a‑și defini poziția în această privință. În plus, Comisia ar fi stabilit politica Uniunii prin faptul că a decis să considere Addendumul din 2013 ca intrând în competența exclusivă a Uniunii și să modifice semnatarii acestui addendum semnându‑l singură în numele Uniunii. Prin faptul că a semnat Addendumul din 2013, Comisia ar fi acționat contrar poziției exprimate explicit de Consiliu.

25

Comisia împărtășește poziția exprimată de Consiliu și de statele membre potrivit căreia memorandumul de înțelegere, precum și addendumurile la acesta sunt instrumente fără caracter obligatoriu, poziție care ar fi împărtășită și de Confederația Elvețiană. Asemenea Consiliului, Comisia susține că procedura prevăzută la articolul 218 TFUE nu se aplică, așadar, în speță, astfel încât principiul de atribuire a competențelor stabilit la articolul 13 alineatul (2), la articolul 16 alineatul (1) și la articolul 17 alineatul (1) TUE ar trebui să fie respectat. Dezacordul interinstituțional ar avea ca obiect doar procedura de urmat pentru aprobarea și semnarea unor asemenea instrumente.

26

În această privință, Comisia arată că, în conformitate cu articolul 16 alineatul (1) TUE, revine Consiliului obligația de a stabili politica Uniunii și de a asigura coerența acțiunii externe a Uniunii. La rândul său, Comisia trebuie să execute această politică și să asigure reprezentarea externă a Uniunii. Rolul pe care i‑l conferă articolul 17 alineatul (1) TUE în această privință ar impune ca ea să beneficieze de o anumită autonomie. Dispoziția menționată ar abilita‑o în mod direct să execute o politică a Uniunii și să semneze instrumente fără caracter obligatoriu de natură politică în numele Uniunii, din moment ce acestea reflectă o poziție stabilită de Consiliu, fără a fi necesară o autorizare prealabilă a acestuia. În plus, semnarea unui instrument fără caracter obligatoriu, precum Addendumul din 2013, ar fi un act de reprezentare externă, în sensul articolului 17 alineatul (1) TUE, a unei poziții politice stabilite anterior de Consiliu. Astfel cum s‑ar deduce din jurisprudența Curții care rezultă din Hotărârea din 20 aprilie 2010, Comisia/Suedia (C‑246/07, EU:C:2010:203, punctul 77), nu ar fi indispensabil ca o poziție comună să primească o formă determinată pentru a exista.

27

În speță, concluziile din 2012 ar constitui o decizie politică a Uniunii în sensul articolului 16 alineatul (1) TUE, prin care Consiliul ar fi determinat, în contextul politicii stabilite a Uniunii, faptul că contribuția financiară elvețiană în favoarea Republicii Croația trebuia să corespundă acelorași calcule precum cele utilizate și convenite în memorandumul de înțelegere și în addendumul semnat la 25 iunie 2008. Decizia atacată nu s‑ar fi îndepărtat de această poziție, fapt pe care Consiliul, de altfel, nu l‑ar fi susținut. În plus, Consiliul nu ar fi invocat nicio obiecție nici în ceea ce privește rezultatul negocierilor cu Confederația Elvețiană, nici în ceea ce privește fondul deciziei atacate, obiecțiile sale fiind doar de natură procedurală.

28

Pe de altă parte, semnarea Addendumului din 2013 ar ține de funcțiile de executare și de administrare pe care Comisia s‑a angajat să și le asume în cadrul memorandumului de înțelegere și al addendumurilor aferente acestuia. Aceste funcții de executare și de administrare ar fi conferite Comisiei și în temeiul articolului 17 alineatul (1) TUE.

29

În sfârșit, Comisia arată că argumentația Consiliului privind conținutul Addendumului din 2013 și faptul că acesta nu corespunde concluziilor din 2012 este inadmisibilă, întrucât ar fi fost invocată pentru prima dată în memoriul în replică. În orice caz, respectiva argumentație nu ar avea legătură cu competențele acestuia din urmă, ci cu natura Addendumului din 2013 și nu ar avea, astfel, niciun temei în articolul 16 TUE.

30

Prin intermediul primului motiv, Consiliul, susținut de toate statele membre interveniente, arată în esență că Comisia nu era competentă, în lipsa unei autorizări prealabile din partea Consiliului, să adopte decizia atacată, care privește autorizarea de a semna Addendumul din 2013 în numele Uniunii, și că, prin adoptarea respectivei decizii, aceasta a încălcat, în consecință, principiul de atribuire a competențelor prevăzut la articolul 13 alineatul (2) TUE, precum și principiul echilibrului instituțional.

31

În această privință, trebuie amintit că tratatele au instituit un sistem de repartizare a competențelor între diferitele instituții ale Uniunii care atribuie fiecăreia dintre ele propria sa misiune în structura instituțională a Uniunii și pentru realizarea sarcinilor care i‑au fost conferite acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 mai 1990, Parlamentul/Consiliul, C‑70/88, EU:C:1990:217, punctul 21).

32

Astfel, articolul 13 alineatul (2) TUE prevede că fiecare instituție a Uniunii acționează în limitele atribuțiilor care îi sunt conferite prin tratate, în conformitate cu procedurile, cu condițiile și cu scopurile prevăzute de acestea. Dispoziția menționată reflectă principiul echilibrului instituțional, caracteristică a structurii instituționale a Uniunii, care presupune ca fiecare dintre instituții să își exercite competențele cu respectarea competențelor celorlalte (Hotărârea din 14 aprilie 2015, Consiliul/Comisia, C‑409/13, EU:T:2015:217, punctul 64, și Hotărârea din 6 octombrie 2015, Consiliul/Comisia, C‑73/14, EU:T:2015:663, punctul 61).

33

În ceea ce privește competențele Consiliului, articolul 16 alineatul (1) a doua teză TUE prevede că acesta exercită funcții de definire a politicilor și de coordonare, în conformitate cu condițiile prevăzute în tratate. În ceea ce privește în special acțiunea externă a Uniunii, articolul 16 alineatul (6) al treilea paragraf TUE prevede că Consiliul Afaceri Externe elaborează acțiunea externă a Uniunii, în conformitate cu liniile strategice stabilite de Consiliul European, și asigură coerența acțiunii Uniunii.

34

Referitor la competențele Comisiei, articolul 17 alineatul (1) prima, a cincea și a șasea teză TUE prevede că aceasta promovează interesul general al Uniunii și ia inițiativele corespunzătoare în acest scop, exercită funcții de coordonare, de executare și de administrare, în conformitate cu condițiile prevăzute în tratate, și asigură reprezentarea externă a Uniunii, cu excepția politicii externe și de securitate comune și a altor cazuri prevăzute în tratate.

35

Comisia susține că semnarea unui acord fără caracter obligatoriu constituie un act de reprezentare externă a Uniunii în sensul articolului 17 alineatul (1) TUE, în măsura în care acest acord fără caracter obligatoriu reflectă o poziție sau o politică a Uniunii deja stabilită de Consiliu. Într‑o astfel de ipoteză, semnarea unui asemenea instrument fără caracter obligatoriu nu ar necesita autorizarea prealabilă a Consiliului. În speță, acesta din urmă ar fi stabilit, în Concluziile din 2012, o „poziție a Uniunii”. Addendumul din 2013 ar fi conform cu această poziție astfel încât Comisia putea, în opinia sa, să semneze addendumul respectiv fără a obține autorizarea prealabilă a Consiliului în acest scop.

36

În această privință, trebuie subliniat că simplul fapt că Comisia dispune de o competență de reprezentare externă a Uniunii, în temeiul articolului 17 alineatul (1) TUE, nu este suficient pentru a răspunde la chestiunea, invocată prin intermediul primului motiv al Consiliului, dacă respectarea principiului de atribuire a competențelor prevăzut la articolul 13 alineatul (2) TUE impunea ca semnarea de către Comisie, în numele Uniunii, a Addendumului din 2013 să fie autorizată în prealabil de Consiliu (a se vedea prin analogie, în ceea ce privește articolul 335 TFUE, Hotărârea din 6 octombrie 2015, Consiliul/Comisia, C‑73/14, EU:C:2015:663, punctele 59 și 60).

37

În ceea ce privește Concluziile din 2012, deși acestea autorizează Comisia „să angajeze discuțiile necesare” cu Consiliul Federal Elvețian în scopul unei contribuții financiare în favoarea Republicii Croația, ele nu conțin totuși, după cum a subliniat avocatul general la punctul 115 din concluzii, o autorizare care să permită Comisiei să semneze, în numele Uniunii, addendumul rezultat din aceste negocieri. În această privință, nici Comisia nu a prezentat elemente care să permită să se considere că Consiliul i‑ar fi acordat, în Concluziile din 2012, competența de a semna Addendumul din 2013.

38

În aceste condiții, nu se poate considera că Comisia este abilitată, în virtutea competenței sale de reprezentare externă în temeiul articolului 17 alineatul (1) TUE, să semneze un acord fără caracter obligatoriu rezultat din negocierile purtate cu o țară terță.

39

Astfel, decizia privind semnarea unui acord cu o țară terță care intră într‑un domeniu de competențe ale Uniunii, indiferent dacă acest acord are sau nu are caracter obligatoriu, implică necesitatea de a aprecia, cu respectarea liniilor strategice stabilite de Consiliul European, precum și a principiilor și a obiectivelor acțiunii externe a Uniunii prevăzute la articolul 21 alineatele (1) și (2) TUE, interesele Uniunii în cadrul relațiilor cu țara terță în cauză și de a concilia interesele divergente care țin de aceste relații.

40

Prin urmare, o decizie privind semnarea unui acord fără caracter obligatoriu, precum cel în discuție în speță, face parte dintre actele de definire a politicilor Uniunii și de elaborare a acțiunii externe a acesteia, în sensul articolului 16 alineatul (1) a doua teză și alineatul (6) al treilea paragraf TUE.

41

Împrejurarea că Consiliul ar fi efectuat deja o apreciere a intereselor Uniunii cu ocazia adoptării deciziei de inițiere a negocierilor care au condus la elaborarea unui acord fără caracter obligatoriu nu poate repune în discuție această analiză.

42

Astfel, semnarea unui acord fără caracter obligatoriu implică aprecierea, din partea Uniunii, a aspectului dacă acest acord continuă să corespundă interesului său, astfel cum este definit de Consiliu în special în decizia privind inițierea negocierilor referitoare la semnarea acordului.

43

Această apreciere impune o verificare printre altele a conținutului concret al acordului fără caracter obligatoriu rezultat din negocierile purtate cu o țară terță, precum Addendumul din 2013, conținut care nici nu poate fi nici prestabilit și nici prevăzut cu ocazia deciziei de angajare a unor asemenea negocieri. Astfel, simplul fapt că conținutul unui acord fără caracter obligatoriu negociat de Comisie cu o țară terță corespunde mandatului de negociere acordat de Consiliu nu poate fi suficient pentru a conferi Comisiei competența de a semna un astfel de act fără caracter obligatoriu fără autorizarea prealabilă a Consiliului, pentru motivul că ar fi acoperită de o poziție prestabilită de acesta din urmă.

44

În speță, trebuie adăugat că, desigur, după cum a arătat Comisia, contribuția suplimentară a Confederației Elvețiene menționată în Addendumul din 2013 necesita aprobarea de către Parlamentul elvețian a finanțării corespunzătoare. În plus, modalitățile acestei contribuții trebuiau să facă obiectul unor negocieri ulterioare între Confederația Elvețiană și Republica Croația.

45

Cu toate acestea, pe lângă cele subliniate la punctele 39-43 din prezenta hotărâre, elementele, menționate la punctul 1 din acest addendum, referitoare la cuantumul însuși al contribuției menționate, și anume 45 milioane de CHF (aproximativ 40744020,22 euro), și la durata acesteia constituie aspecte esențiale ale definirii politicii Uniunii în contextul adaptării contribuției financiare elvețiene ca urmare a accesului Confederației Elvețiene la o piață internă extinsă în urma aderării Republicii Croația la Uniune.

46

Rezultă din considerațiile care precedă că semnarea de către Comisie, în numele Uniunii, a Addendumului din 2013 necesita autorizarea prealabilă a Consiliului. Astfel, prin faptul că a semnat Addendumul din 2013 în numele Uniunii, fără autorizarea prealabilă a Consiliului, Comisia a încălcat principiul de atribuire a competențelor, prevăzut la articolul 13 alineatul (2) TUE, precum și principiul echilibrului instituțional.

47

În consecință, primul motiv este întemeiat.

48

Trebuie, așadar, să se anuleze decizia atacată, fără a fi necesară examinarea celui de al doilea motiv invocat de Consiliu în susținerea acțiunii formulate.

49

Consiliul, susținut de Republica Cehă, de Republica Franceză, de Ungaria, precum și de Republica Finlanda, solicită Curții să mențină, în cazul în care ar anula decizia atacată, efectele acesteia din urmă până la adoptarea unei noi decizii.

50

Potrivit articolului 264 al doilea paragraf TFUE, Curtea poate să indice, în cazul în care consideră că este necesar, care sunt efectele unui act anulat care trebuie considerate ca fiind irevocabile.

51

În această privință, reiese din jurisprudența Curții că, având în vedere motive referitoare la securitatea juridică, efectele unui astfel de act pot fi menținute printre altele în cazul în care efectele imediate ale anulării sale ar avea consecințe negative grave pentru persoanele în cauză, iar legalitatea actului atacat este contestată nu din cauza finalității sau a conținutului său, ci din motive privind necompetența autorului acestuia sau încălcarea unor norme fundamentale de procedură (Hotărârea din 26 noiembrie 2014, Parlamentul și Comisia/Consiliul, C‑103/12 și C‑165/12, EU:C:2014:2400, punctul 90, precum și jurisprudența citată).

52

În speță, trebuie subliniat că decizia atacată a făcut posibilă semnarea addendumului din 2013 prin care Comisia a aprobat, în numele Uniunii, finalizarea negocierilor între aceasta și Confederația Elvețiană și angajamentul politic al acesteia din urmă conținut în respectivul addendum.

53

Anularea deciziei atacate fără menținerea efectelor acesteia ar putea genera consecințe negative grave pentru relațiile Uniunii cu Confederația Elvețiană.

54

În consecință, este necesar ca Curtea să își exercite competența conferită de articolul 264 al doilea paragraf TFUE și să mențină efectele deciziei atacate până la intrarea în vigoare, într‑un termen rezonabil, a unei noi decizii destinate să o înlocuiască.

55

Potrivit articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Consiliul a solicitat obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată, iar Comisia a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

56

Conform articolului 140 alineatul (1) din același regulament, Republica Cehă, Republica Federală Germania, Republica Elenă, Republica Franceză, Republica Lituania, Ungaria, Regatul Țărilor de Jos, Republica Polonă, Republica Finlanda, precum și Regatul Unit, interveniente în prezentul litigiu, suportă propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară și hotărăște: