—

pentru Cruz & Companhia Lda, de P. Sousa Machado și de F. Duarte Geada, advogados;

—

pentru guvernul portughez, de L. Inez Fernandes și de M. Moreno, în calitate de agenți;

—

pentru Comisia Europeană, de D. Triantafyllou și de P. Guerra e Andrade, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 3-5 din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2988/95 al Consiliului din 18 decembrie 1995 privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene (JO L 312, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 1, p. 166).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Cruz & Companhia Lda (denumită în continuare „Cruz & Companhia”), pe de o parte, și Instituto de Financiamento da Agricultura e Pescas IP (Institutul pentru Finanțarea Agriculturii și a Pescuitului, denumit în continuare „IFAP”), pe de altă parte, cu privire la o executare fiscală vizând recuperarea restituirilor la exportul de vin primite nejustificat de Cruz & Companhia în timpul campaniei din anul 1995.

3

Potrivit celui de al treilea considerent al Regulamentului nr. 2988/95:

„întrucât normele metodologice privind gestiunea descentralizată și monitorizarea modului în care acestea sunt aplicate fac obiectul unor dispoziții detaliate diferite în funcție de politicile comunitare respective; întrucât trebuie combătute în toate domeniile acțiunile de natură să afecteze interesele financiare [ale Uniunii]”.

4

În al cincilea considerent al acestui regulament se menționează că, „în conformitate cu prezentul regulament, normele sectoriale conțin dispoziții cu privire la abateri, precum și la măsurile și sancțiunile administrative pentru sancționarea acestora”.

5

Potrivit articolului 1 din regulamentul amintit:

„(1)   În scopul protejării intereselor financiare [ale Uniunii], se adoptă prin prezenta o reglementare generală privind controalele uniforme, măsurile și sancțiunile administrative privind abaterile de la dreptul [Uniunii].

(2)   Constituie abatere orice încălcare a unei dispoziții de drept [al Uniunii], ca urmare a unei acțiuni sau omisiuni a unui agent economic, care poate sau ar putea prejudicia bugetul general [al Uniunii] sau bugetele gestionate de [aceasta], fie prin diminuarea sau pierderea veniturilor acumulate din resurse proprii, colectate direct în numele [Uniunii], fie prin cheltuieli nejustificate.”

6

Articolul 3 alineatele (1) și (3) din același regulament prevede:

„(1)   Termenul de prescripție a acțiunii este de patru ani de la săvârșirea abaterii menționate la articolul 1 alineatul (1). Cu toate acestea, normele sectoriale pot să prevadă un termen mai scurt, care nu poate fi însă mai mic de trei ani.

[…]

Termenul de prescripție este întrerupt de orice act al unei autorități competente, adus la cunoștința persoanei în cauză, cu privire la cercetarea sau urmărirea în justiție a abaterii respective. Termenul de prescripție începe să curgă din nou după fiecare act de întrerupere.

[…]

(3)   Statele membre își păstrează posibilitatea de a aplica un termen mai lung decât cel prevăzut la alineatul (1) […]”

7

Potrivit articolului 4 din Regulamentul nr. 2988/95:

„(1)   Ca regulă generală, orice abatere atrage după sine retragerea avantajului obținut nejustificat:

[…]

(2)   Aplicarea măsurilor menționate la alineatul (1) se limitează la retragerea avantajului obținut, la care se adaugă, dacă acest lucru este prevăzut, dobânda care poate fi calculată pe bază forfetară.

[…]

(4)   Măsurile prevăzute la acest articol nu sunt considerate sancțiuni.”

8

Articolul 5 din acest regulament prevede:

„(1)   Abaterile intenționate sau cele săvârșite din neglijență pot să atragă următoarele sancțiuni administrative:

[…]

(2)   Fără a aduce atingere dispozițiilor prevăzute de normele sectoriale existente la data intrării în vigoare a prezentului regulament, alte abateri pot să atragă numai acele sancțiuni care nu sunt echivalente unei sancțiuni penale, prevăzute la alineatul (1), cu condiția ca sancțiunile respective să fie esențiale pentru aplicarea corectă a acestor norme.”

9

În temeiul articolului 11 din Regulamentul nr. 2988/95, acesta a intrat în vigoare la 26 decembrie 1995.

10

Articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul (CEE) nr. 729/70 al Consiliului din 21 aprilie 1970 privind finanțarea politicii agricole comune (JO L 94, p. 13), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1287/95 al Consiliului din 22 mai 1995 (JO L 125, p. 1, denumit în continuare „Regulamentul nr. 729/70”), prevedea că Fondul european de orientare și garantare agricolă (FEOGA) constituie o parte a bugetului Uniunii care cuprinde două secțiuni, și anume secțiunea „Garantare” și secțiunea „Orientare”. Potrivit alineatului (2) al articolului menționat, secțiunea „Garantare” finanțează printre altele restituirile la export către țările terțe.

11

Articolul 2 alineatul (1) din acest regulament prevedea:

„Restituirile la export către țările terțe, acordate în conformitate cu normele [dreptului Uniunii] în cadrul organizării comune a piețelor agricole, sunt finanțate în conformitate cu articolul 1 alineatul (2) litera (a).

[…]” [traducere neoficială]

12

Articolul 4 din regulamentul menționat avea următorul cuprins:

„(1)   Fiecare stat membru transmite Comisiei:

[…]

(3)   Fiecare stat membru comunică Comisiei [anumite] informații […] privind agențiile de plată, [referitoare la] denumirea lor și la statutul lor, [la] condițiile administrative, contabile și de control intern în care sunt efectuate plățile aferente în temeiul normelor [dreptului Uniunii] în cadrul politicii agricole comune, [precum și la] actul de acreditare.

Comisia este informată imediat despre orice modificare intervenită.

[…]” [traducere neoficială]

13

Articolul 5 din Regulamentul nr. 729/70 reglementa modalitățile potrivit cărora finanțările avansate de departamentele și organismele naționale prevăzute la articolul 4 din același regulament sunt aprobate de Comisie în cadrul procedurii de închidere a conturilor FEOGA și prevedea, în acest scop, în special că decizia de închidere a conturilor privește integralitatea, corectitudinea și exactitatea conturilor anuale transmise.

14

Articolul 5 alineatul (2) litera (c) din acest regulament preciza că Comisia:

„hotărăște cheltuielile care trebuie excluse de la finanțarea [Uniunii] prevăzută la articolele 2 și 3, în cazul în care constată că cheltuielile nu au fost efectuate în conformitate cu normele [de drept al Uniunii].

Înaintea luării oricărei decizii de refuzare a finanțării, constatările în urma verificărilor Comisiei și răspunsurile statelor membre fac obiectul unor comunicări scrise, iar ulterior cele două părți trebuie să încerce să ajungă la un acord asupra acțiunii ce trebuie întreprinsă.

În cazul în care nu s‑a ajuns la niciun acord, statul membru poate să solicite deschiderea unei proceduri în scopul reconcilierii părților în termen de patru luni. Comisiei i se prezintă un raport privind rezultatul procedurii examinat înainte de a decide orice refuz de finanțare.

Comisia evaluează sumele care vor fi excluse pe baza gravității abaterii constatate. Comisia ține cont de natura și gravitatea infracțiunii, precum și de prejudiciul financiar cauzat [Uniunii].

Un refuz de finanțare nu poate privi cheltuielile efectuate cu mai mult de 24 de luni înaintea comunicării către statul membru interesat de către Comisie, în scris, a rezultatelor acestor verificări. Totuși, această dispoziție nu se aplică consecințelor financiare:

15

Articolul 8 alineatul (1) din regulamentul menționat prevedea că, în conformitate cu actele cu putere de lege și actele administrative naționale, statele membre iau măsurile necesare în scopul de a verifica veridicitatea și corectitudinea operațiunilor finanțate de FEOGA, de a preveni și a urmări abaterile și de a recupera sumele pierdute ca rezultat al abaterilor sau al neglijenței.

16

Articolul 8 alineatul (2) din același regulament prevedea că, în cazul în care nu se poate realiza o recuperare completă, consecințele financiare ale abaterilor sau ale neglijenței sunt suportate de Uniune, cu excepția consecințelor abaterilor sau ale neglijenței imputabile autorităților administrative sau altor organisme ale statelor membre. Conform ultimului paragraf al acestei dispoziții, „sumele recuperate vor fi vărsate agenției de plăți acreditate și păstrate de aceasta prin deducere din cheltuielile finanțate de [FEOGA]. Dobânda aferentă sumelor recuperate sau plătite cu întârziere va fi vărsată la [FEOGA]” [traducere neoficială].

17

Din dosarul prezentat Curții reiese că dreptul portughez nu prevede un termen de prescripție special pentru recuperarea la bugetul Uniunii a restituirilor la export primite nejustificat în acest stat membru. Articolul 309 din Codul civil prevede un termen de prescripție de drept comun de 20 de ani, în timp ce articolul 304 alineatul 1 din acest cod prevede:

„[Î]n cazul în care a expirat termenul de prescripție, beneficiarul are posibilitatea de a refuza îndeplinirea prestației sau de a se opune, prin orice mijloc, exercitării dreptului prescris.”

18

Decretul‑lege nr. 155/92 din 28 iunie 1992 stabilește regimul de administrare financiară a statului. Articolul 36 din acesta prevede în special modalitățile de recuperare a fondurilor publice care urmează să fie plătite la Trezorerie.

19

Articolul 40 din acest decret‑lege prevede:

„1 –   Caracterul obligatoriu al rambursării sumelor primite se prescrie în termen de cinci ani de la primirea lor.

2 –   Termenul sus‑menționat se întrerupe sau se suspendă prin intervenirea unor cauze generale de întrerupere sau de suspendare a prescripției.”

20

Din dosarul prezentat Curții reiese că Cruz & Companhia este o societate al cărei obiect de activitate este comercializarea vinurilor, a rachiurilor și a derivatelor din acestea. În cadrul activității sale, societatea a efectuat mai multe exporturi de vin către Angola, în timpul campaniei din anul 1995, la un preț mai mic decât cel pe care l‑ar fi obținut dacă ar fi vândut vinul pe piața Uniunii. Cruz & Companhia a solicitat Instituto Nacional de Garantia Agrária (Institutul Național pentru Garantare Agricolă, denumit în continuare „INGA”) plata restituirilor la export și, în acest sens, a depus declarațiile de acceptare la export.

21

În cursul anului 2004, INGA a solicitat societății Cruz & Companhia rambursarea restituirilor la export primite nejustificat, în valoare de 634995,78 euro.

22

În anul 2005, INGA a inițiat o procedură de recuperare în justiție a acestei creanțe împotriva societății Cruz & Companhia.

23

Prin hotărârea din 28 decembrie 2011, Tribunal Administrativo e Fiscal de Viseu (Tribunalul Administrativ și Fiscal din Viseu, Portugalia) a respins acțiunea formulată de Cruz & Companhia împotriva procedurii de recuperare, apreciind că aceasta nu era prescrisă având în vedere termenul de 20 de ani prevăzut la articolul 309 din Codul civil.

24

Cruz & Companhia a declarat apel împotriva acestei hotărâri la Supremo Tribunal Administrativo (Curtea Administrativă Supremă). Ea susține în esență că aplicarea termenului de prescripție de drept comun de 20 de ani pentru recuperarea de către autoritatea națională competentă a restituirilor la exportul de vin acordate în timpul campaniei din anul 1995 încalcă dreptul Uniunii direct aplicabil în ordinea juridică portugheză, precum și principiile securității juridice, nediscriminării litigiilor comunitare în raport cu litigiile naționale și proporționalității. În această privință, Cruz & Companhia susține că, în cauza care o privește, trebuia aplicat termenul de prescripție de patru ani prevăzut la articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2988/95, întrucât legislația portugheză nu prevedea un termen special mai lung, în sensul alineatului (3) al acestui articol. În susținerea argumentației sale, ea invocă în special principiul care se desprinde din Hotărârea Ze Fu Fleischhandel și Vion Trading (C‑201/10 și C‑202/10, EU:C:2011:282).

25

Pe de altă parte, presupunând că în cauza cu care instanța de trimitere este sesizată se poate aplica un termen național de prescripție mai lung în temeiul articolului 3 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2988/95, Cruz & Companhia apreciază că acesta ar trebui să fie termenul de cinci ani prevăzut la articolul 40 din Decretul‑lege nr. 155/92 din 28 iunie 1992 privind urmărirea în justiție a abaterilor care aduc atingere intereselor financiare naționale ale Republicii Portugheze, dat fiind că principiul nediscriminării se opune ca urmărirea în justiție a abaterilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii să fie guvernată de o normă privind prescripția de patru ori mai lungă decât cea aplicabilă situațiilor analoage naționale.

26

IFAP susține în esență că termenul de prescripție prevăzut la articolul 3 din Regulamentul nr. 2988/95 nu se aplica urmăririi în justiție a abaterilor care constă în aplicarea unor măsuri administrative, în sensul articolului 4 din acest regulament. Astfel, normele în materia prescripției cuprinse la acest articol 3 nu ar privi decât urmărirea în justiție inițiată în vederea aplicării unor sancțiuni administrative, în sensul articolului 5 din regulamentul menționat.

27

Instanța de trimitere constată că hotărârea din 28 decembrie 2011 a Tribunal Administrativo e Fiscal de Viseu este conformă jurisprudenței sale constante potrivit căreia termenul de prescripție a rambursării restituirilor la export nu era cel prevăzut la articolul 40 din Decretul‑lege nr. 155/92, ci era termenul de drept comun de 20 de ani prevăzut la articolul 309 din Codul civil.

28

Cu toate acestea, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la aplicabilitatea în cauza cu care este sesizată a termenului de prescripție prevăzut la articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2988/95. În special, ea ridică problema dacă această dispoziție se aplică numai raporturilor dintre Uniune și organismul național de plată a ajutoarelor agricole sau se aplică și raporturilor dintre acest organism de plată și beneficiarul ajutoarelor considerate ca fiind primite nejustificat. Această instanță se întreabă și dacă acest termen de prescripție de patru ani este aplicabil nu numai sancțiunilor administrative avute în vedere la articolul 5 din Regulamentul nr. 2988/95, ci și măsurilor administrative prevăzute la articolul 4 din acest regulament.

29

În aceste condiții Supremo Tribunal Administrativo a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

30

În observațiile sale, guvernul portughez a susținut că litigiul principal nu poate fi interpretat în lumina dispozițiilor Regulamentului nr. 2988/95, în măsura în care în discuție nu ar fi termenul de prescripție a procedurilor administrative, ci procedurile de executare a deciziei de rambursare a ajutoarelor atribuite nejustificat către Cruz & Companhia, și anume o procedură de recuperare a creanței. Astfel, sistemul de prescripție a acțiunii prevăzut la articolul 3 din acest regulament nu ar mai putea fi invocat în stadiul executării unei decizii judecătorești care a dobândit autoritate de lucru judecat cu privire la obligația de rambursare a ajutoarelor. În consecință, răspunsurile la întrebările adresate nu ar fi pertinente în cauza principală.

31

Desigur, astfel cum subliniază acest guvern, Regulamentul nr. 2988/95 nu prevede un termen de executare în cazul unei decizii naționale prin care se aplică o „măsură administrativă”, în sensul acestui regulament.

32

Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește pe propria răspundere și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Refuzul Curții de a se pronunța asupra unei cereri formulate de o instanță națională este posibil numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică ori Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea Pfleger și alții, C‑390/12, EU:C:2014:429, punctul 26, precum și Hotărârea Melki și Abdeli, C‑188/10 și C‑189/10, EU:C:2010:363, punctul 27 și jurisprudența citată).

33

Or, în prezenta cauză, din decizia de trimitere reiese în mod expres că instanța de trimitere a decis să se pronunțe apreciind că Cruz & Companhia nu a invocat în acțiunea sa direct prescripția datoriei care trebuie executată, ci pe aceea „a obligației de a retroceda sumele primite” care rezultă din procedurile ulterioare abaterilor constatate. Instanța de trimitere adresează astfel întrebările sale pentru a stabili, în esență, în ce măsură Regulamentul nr. 2988/95 încadrează din punct de vedere temporal acțiunea unei autorități administrative prin care se solicită adoptarea unei măsuri administrative de recuperare a unei sume primite nejustificat din bugetul Uniunii.

34

În aceste condiții, trebuie să se răspundă la întrebările preliminare astfel adresate de Supremo Tribunal Administrativo.

35

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 3 din Regulamentul nr. 2988/95 trebuie interpretat în sensul că se aplică acțiunilor inițiate de autoritățile naționale împotriva beneficiarilor ajutoarelor Uniunii ca urmare a abaterilor constatate de organismul național care are sarcina de a plăti restituirile la export în cadrul FEOGA.

36

În această privință, trebuie amintit că, în cadrul politicii agricole comune, în aplicarea articolului 2 din Regulamentul nr. 729/70, sunt finanțate, în temeiul articolului 1 alineatul (2) litera (a) din acest regulament, restituirile la export către țările terțe acordate în conformitate cu normele dreptului Uniunii în cadrul organizării comune a piețelor agricole.

37

În aplicarea articolului 4 din regulamentul menționat, statele membre desemnează departamentele și organismele pe care le abilitează să plătească cheltuielile avute în vedere la articolele 2 și 3 din acesta. Ele trebuie să comunice Comisiei în special condițiile administrative și contabile potrivit cărora sunt efectuate plățile aferente executării normelor dreptului Uniunii în cadrul organizării comune a piețelor agricole. Articolul 5 din regulamentul amintit reglementează la rândul său modalitățile potrivit cărora finanțările avansate de aceste departamente și organisme naționale sunt aprobate de Comisie în cadrul procedurii de închidere a conturilor FEOGA.

38

În temeiul articolului 8 din regulamentul menționat, în conformitate cu actele cu putere de lege și actele administrative naționale, statele membre iau măsurile necesare în scopul de a verifica veridicitatea și corectitudinea operațiunilor finanțate de FEOGA, de a preveni și a urmări abaterile și de a recupera sumele pierdute ca rezultat al abaterilor sau al neglijenței. În cazul în care nu se poate realiza o recuperare completă, consecințele financiare ale abaterilor sau ale neglijenței sunt suportate de Uniune, cu excepția consecințelor abaterilor sau ale neglijenței imputabile autorităților administrative sau altor organisme ale statelor membre. Sumele astfel recuperate sunt vărsate departamentelor sau organismelor de plată și sunt deduse din cheltuielile finanțate de FEOGA.

39

Din aceste dispoziții rezultă că, în principiu, statele membre au sarcina urmăririi în justiție și a efectuării demersurilor necesare sistemelor de prelevări și de restituiri (a se vedea în acest sens Hotărârea Mertens și alții, 178/73-180/73, EU:C:1974:36, punctul 16) și că, în exercitarea acestor prerogative, chiar termenii articolului 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 729/70 privind recuperarea de către statele membre a sumelor pierdute ca urmare a abaterilor obligă în mod expres autoritățile administrative naționale care au sarcina gestiunii mecanismelor comunitare de intervenție agricolă să recupereze sumele plătite nejustificat sau incorect, fără ca aceste autorități administrative, care acționează în numele și pe seama Uniunii, să poată exercita cu această ocazie o putere de apreciere asupra oportunității de a solicita sau de a nu solicita restituirea fondurilor Uniunii acordate nejustificat sau incorect (a se vedea în acest sens Hotărârea BayWa și alții, 146/81, 192/81 și 193/81, EU:C:1982:146, punctul 30).

40

În această privință, prin solicitarea rambursării restituirilor la export primite în mod nejustificat din bugetul Uniunii de un agent economic, precum Cruz & Companhia în cauza principală, autoritățile competente naționale acționează în numele și pe seama bugetului Uniunii și urmăresc în justiție o abatere, în sensul articolului 1 din Regulamentul nr. 2988/95, astfel încât ele acționează în domeniul de aplicare al acestui regulament.

41

Având în vedere cele ce precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 3 din Regulamentul nr. 2988/95 trebuie interpretat în sensul că se aplică urmăririi în justiție inițiate de autoritățile naționale împotriva beneficiarilor ajutoarelor Uniunii ca urmare a abaterilor constatate de organismul național care are sarcina plății restituirilor la export în cadrul FEOGA.

42

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă termenul de prescripție prevăzut la articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 este aplicabil nu numai în cazul urmăririi în justiție a unor abateri care conduc la aplicarea sancțiunilor administrative în sensul articolului 5 din acest regulament, ci și în cazul urmăririi în justiție care determină adoptarea de măsuri administrative în sensul articolului 4 din regulamentul menționat.

43

În această privință, trebuie amintit că articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2988/95 instituie o „reglementare generală privind controalele uniforme, măsurile și sancțiunile administrative privind abaterile de la dreptul [Uniunii]”, iar aceasta, astfel cum rezultă din considerentul (3) al regulamentului menționat, în scopul de „a combate în toate domeniile acțiunile de natură să afecteze interesele financiare [ale Uniunii]” (Hotărârea Handlbauer, C‑278/02, EU:C:2004:388, punctul 31, precum și Hotărârea Josef Vosding Schlacht-, Kühl- und Zerlegebetrieb și alții, C‑278/07-C‑280/07, EU:C:2009:38, punctul 20).

44

Or, articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 stabilește, în ceea ce privește acțiunile, un termen de prescripție care curge de la săvârșirea abaterii, care, potrivit articolului 1 alineatul (2) din acest regulament, vizează „orice încălcare a unei dispoziții de drept [al Uniunii], ca urmare a unei acțiuni sau omisiuni a unui agent economic, care poate sau ar putea prejudicia bugetul general [al Uniunii]” (Hotărârea Handlbauer, EU:C:2004:388, punctul 32, precum și Hotărârea Josef Vosding Schlacht-, Kühl- und Zerlegebetrieb și alții, EU:C:2009:38, punctul 21).

45

Rezultă de aici că articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2988/95 este aplicabil atât abaterilor care conduc la aplicarea unei sancțiuni administrative în sensul articolului 5 din acesta, cât și celor care fac obiectul unei măsuri administrative în sensul articolului 4 din regulamentul menționat, măsură care are ca obiect retragerea avantajului obținut nejustificat, fără a dobândi totuși caracterul unei sancțiuni (a se vedea în acest sens Hotărârea Handlbauer, EU:C:2004:388, punctele 33 și 34, precum și Hotărârea Josef Vosding Schlacht-, Kühl- und Zerlegebetrieb și alții, EU:C:2009:38, punctul 22).

46

Cu toate acestea, în ceea ce privește cauza principală, trebuie analizat, în primul rând, dacă Regulamentul nr. 2988/95 este aplicabil ratione temporis, în măsura în care restituirile la export primite nejustificat de Cruz & Companhia au fost plătite pentru operațiuni care au fost efectuate înainte de intrarea în vigoare a acestui regulament.

47

Anterior adoptării Regulamentului nr. 2988/95, legiuitorul Uniunii nu prevăzuse nicio normă de prescripție aplicabilă recuperării avantajelor obținute nejustificat de agenții economici ca urmare a unei acțiuni sau a unei omisiuni a acestora care a prejudiciat sau ar fi putut prejudicia bugetul general al Uniunii sau bugetele gestionate de aceasta (Hotărârea Josef Vosding Schlacht-, Kühl- und Zerlegebetrieb și alții, EU:C:2009:38, punctul 25).

48

Prin urmare, anterior adoptării acestui regulament, litigiile privind recuperarea sumelor plătite în mod nejustificat în temeiul dreptului Uniunii trebuiau, în lipsa prevederilor din acest drept, să fie soluționate de instanțele naționale prin aplicarea dreptului intern, sub rezerva limitelor impuse de dreptul Uniunii, în sensul că modalitățile procedurale prevăzute de dreptul intern nu pot avea ca efect să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă recuperarea ajutoarelor necuvenite și că acesta trebuie aplicat în mod nediscriminatoriu în raport cu procedurile aplicabile pentru soluționarea cauzelor de drept intern de același fel (a se vedea Hotărârea Josef Vosding Schlacht-, Kühl- und Zerlegebetrieb și alții, EU:C:2009:38, punctul 26).

49

Prin adoptarea Regulamentului nr. 2988/95 și în special a articolului 3 alineatul (1) primul paragraf din acesta, legiuitorul Uniunii a urmărit să instituie o normă generală de prescripție aplicabilă în materie prin care urmărea, pe de o parte, să definească un termen minim aplicat în toate statele membre și, pe de altă parte, să renunțe la posibilitatea recuperării sumelor primite nejustificat de la bugetul Uniunii după scurgerea unei perioade de patru ani de la săvârșirea abaterii care afectează plățile în litigiu (Hotărârea Josef Vosding Schlacht-, Kühl- und Zerlegebetrieb și alții, EU:C:2009:38, punctul 27).

50

Astfel, prin adoptarea articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2988/95 și sub rezerva respectării alineatului (3) al acestui articol, legiuitorul Uniunii a definit astfel o normă generală de prescripție prin care a redus în mod intenționat la patru ani perioada în care autoritățile statelor membre, acționând în numele și pe seama bugetului Uniunii, ar trebui sau ar fi trebuit să recupereze astfel de avantaje obținute nejustificat (Hotărârea Josef Vosding Schlacht-, Kühl- und Zerlegebetrieb și alții, EU:C:2009:38, punctul 29), cu excepția totuși a procedurii privind erori sau abateri săvârșite de înseși autoritățile naționale (a se vedea în acest sens Bayerische Hypotheken- und Vereinsbank, C‑281/07, EU:C:2009:6, punctul 22).

51

În ceea ce privește datoriile care au luat naștere sub imperiul unei norme naționale de prescripție care nu erau încă prescrise în aplicarea acesteia, intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 2988/95 face ca, în temeiul articolului 3 alineatul (1) primul paragraf din acesta, o astfel de datorie să fie în principiu prescrisă într‑un termen de patru ani de la data săvârșirii abaterilor (a se vedea Hotărârea Josef Vosding Schlacht-, Kühl- und Zerlegebetrieb și alții, EU:C:2009:38, punctul 31).

52

În aceste împrejurări, în temeiul dispoziției menționate, orice sumă primită nejustificat de un agent economic ca urmare a unei abateri anterioare intrării în vigoare a Regulamentului nr. 2988/95 trebuie, în principiu, să fie considerată prescrisă în lipsa vreunui act de întrerupere adoptat în perioada de patru ani ulterioară săvârșirii unei astfel de abateri, act care, conform articolului 3 alineatul (1) al treilea paragraf din același regulament, este un act al unei autorități competente, adus la cunoștința persoanei în cauză, cu privire la cercetarea sau la urmărirea în justiție a acestei abateri (a se vedea în acest sens Hotărârea Josef Vosding Schlacht-, Kühl- und Zerlegebetrieb și alții, EU:C:2009:38, punctul 32).

53

Rezultă că, în situația în care o abatere a fost săvârșită, cum este cazul în cauza principală, în cursul anului 1995, o astfel de abatere va intra sub incidența termenului de prescripție de patru ani și va fi, prin urmare, prescriptibilă în cursul anului 1999 în funcție de data exactă a săvârșirii respectivei abateri care datează din anul 1995, însă sub rezerva posibilității pe care o păstrează statele membre, în temeiul articolului 3 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2988/95, de a prevedea termene de prescripție mai lungi (a se vedea prin analogie Hotărârea Josef Vosding Schlacht-, Kühl- und Zerlegebetrieb și alții, EU:C:2009:38, punctul 33).

54

În al doilea rând, trebuie avut în vedere faptul că legiuitorul Uniunii a prevăzut în mod expres la articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2988/95 că statele membre pot aplica termene de prescripție mai lungi decât termenul minim de patru ani prevăzut la alineatul (1) al articolului 3. Astfel, trebuie să se constate că legiuitorul menționat nu a intenționat să uniformizeze termenele aplicabile în materie și, prin urmare, intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 2988/95 nu ar fi putut avea drept consecință să constrângă statele membre să stabilească la patru ani termenele de prescripție pe care, în lipsa unor norme ale dreptului Uniunii existente în trecut în materie, le‑au aplicat anterior (a se vedea în acest sens Hotărârea Ze Fu Fleischhandel și Vion Trading, EU:C:2011:282, punctul 25).

55

Astfel, în cadrul posibilității prevăzute la articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2988/95, statele membre păstrează o largă putere de apreciere cu privire la stabilirea unor termene de prescripție mai lungi pe care înțeleg să le aplice în caz de abatere care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii (Hotărârea Corman, C‑131/10, EU:C:2010:825, punctul 54, precum și Hotărârea Ze Fu Fleischhandel și Vion Trading, EU:C:2011:282, punctul 26).

56

În această privință, termenele de prescripție mai lungi pe care statele membre păstrează posibilitatea de a le aplica în temeiul articolului 3 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2988/95 pot rezulta din dispoziții de drept comun anterioare datei adoptării acestui regulament, astfel că statele menționate pot stabili astfel de termene mai lungi prin intermediul unei aplicări decise pe cale jurisprudențială a unei dispoziții cu vocație generală care prevede un termen de prescripție mai lung de patru ani în domeniul recuperării avantajelor primite nejustificat (Hotărârea Ze Fu Fleischhandel și Vion Trading, EU:C:2011:282, punctul 29).

57

Desigur, este mai simplu pentru un agent economic să determine termenul de prescripție aplicabil în cazul în care un astfel de termen este definit de legiuitorul național într‑o dispoziție aplicabilă în mod specific domeniului respectiv. Cu toate acestea, în lipsa unei astfel de dispoziții specifice aplicabile unui domeniu precum cel al rambursării restituirilor la export primite nejustificat în detrimentul bugetului Uniunii, principiul securității juridice nu se opune, în sine, aplicării unui termen de prescripție cu caracter general prevăzut într‑o dispoziție de drept civil și care se dovedește mai mare decât termenul de patru ani prevăzut la articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 (a se vedea în acest sens Hotărârea Ze Fu Fleischhandel și Vion Trading, EU:C:2011:282, punctul 33).

58

Totuși, o astfel de aplicare nu respectă principiul securității juridice decât dacă era suficient de previzibilă. În această privință, trebuie să se amintească faptul că nu este de competența Curții să constate, în cadrul unei cereri de decizie preliminară, existența sau inexistența unei astfel de practici jurisprudențiale (a se vedea în acest sens Hotărârea Ze Fu Fleischhandel și Vion Trading, EU:C:2011:282, punctul 34).

59

Pe de altă parte, aplicarea unui termen național de prescripție mai lung, în sensul articolului 3 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2988/95, pentru urmărirea în justiție a abaterilor trebuie în special să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului de protecție a intereselor financiare ale Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea AJD Tuna, C‑221/09, EU:C:2011:153, punctul 79, precum și Hotărârea Ze Fu Fleischhandel și Vion Trading, EU:C:2011:282, punctul 38).

60

Desigur, pe de o parte, nu este exclus ca o normă care prevede un termen de prescripție de 20 de ani rezultat dintr‑o dispoziție de drept civil să poată părea necesară și proporțională, în special în cadrul litigiilor dintre persoane private, din punctul de vedere al obiectivului urmărit de norma respectivă și definit de legiuitorul național (a se vedea prin analogie Hotărârea Ze Fu Fleischhandel și Vion Trading, EU:C:2011:282, punctul 41). Pe de altă parte, în vederea obiectivului de protecție a intereselor financiare ale Uniunii, aplicarea unui termen de prescripție de 10 ani care rezultă dintr‑o dispoziție de drept civil a statului membru în cauză nu este contrară principiului proporționalității (a se vedea în acest sens Hotărârea Corman, EU:C:2010:825, punctele 24, 31 și 49).

61

În schimb, Curtea a statuat deja că, din punctul de vedere al obiectivului respectiv, pentru care legiuitorul Uniunii a considerat că o durată de prescripție de patru ani, chiar de trei ani, era deja o durată suficientă ca atare pentru a permite autorităților naționale să urmărească în justiție o abatere care aduce atingere acestor interese financiare și care poate duce la adoptarea unei măsuri precum recuperarea unui avantaj obținut nejustificat, dacă s‑ar acorda autorităților menționate o durată de 30 de ani, s‑ar depăși ceea ce este necesar pentru o administrație diligentă (a se vedea în acest sens Hotărârea Ze Fu Fleischhandel și Vion Trading, EU:C:2011:282, punctul 43).

62

Curtea a subliniat în acest context că revine acestei administrații o obligație generală de diligență în verificarea caracterului legal al plăților efectuate de ea însăși și care afectează bugetul Uniunii, dat fiind că statele membre trebuie să respecte obligația de diligență generală prevăzută la articolul 4 alineatul (3) UE, care implică faptul că acestea trebuie să ia măsurile destinate să remedieze abaterile cu promptitudine. Astfel, admiterea posibilității ca statele membre să acorde administrației menționate o perioadă pentru a acționa mult mai lungă decât cea prevăzută la articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 ar putea, într‑un anumit mod, să încurajeze o inerție a autorităților naționale în a urmări în justiție „abaterile” în sensul articolului 1 din Regulamentul nr. 2988/95, expunând agenții economici, pe de o parte, unei lungi perioade de incertitudine juridică și, pe de altă parte, riscului de a nu mai fi în măsură să facă dovada caracterului legal al operațiunilor în cauză la sfârșitul unei astfel de perioade (a se vedea în acest sens Hotărârea Ze Fu Fleischhandel și Vion Trading, EU:C:2011:282, punctele 44 și 45).

63

Astfel de considerații pot fi invocate și în privința aplicării unui termen de prescripție de 20 de ani care rezultă dintr‑o dispoziție a Codului civil în vederea urmăririi în justiție a unei abateri, în sensul articolului 1 din Regulamentul nr. 2988/95. Astfel, în orice caz, dacă un termen de prescripție de patru ani ar părea prea scurt pentru a permite autorităților naționale să urmărească în justiție abateri care dovedesc o anumită complexitate, legiuitorul național poate, conform alineatului (3) al articolului menționat, să adopte un termen de prescripție mai lung decât cel prevăzut la articolul 40 din Decretul‑lege nr. 155/92 (a se vedea în acest sens Hotărârea Ze Fu Fleischhandel și Vion Trading, EU:C:2011:282, punctul 46).

64

Trebuie totuși subliniat că, în lipsa unei astfel de norme, abateri precum cele care fac obiectul cauzei principale trebuie, conform jurisprudenței amintite la punctul 53 din prezenta hotărâre, să fie considerate prescrise într‑un termen de patru ani care curge de la data la care acestea au fost săvârșite, ținând seama de actele de întrerupere a prescripției prevăzute la articolul 3 alineatul (1) al treilea paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 și cu respectarea limitei maxime prevăzute la al patrulea paragraf al articolului 3 alineatul (1) menționat.

65

Având în vedere cele ce precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că termenul de prescripție prevăzut la articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 este aplicabil nu numai în cazul urmăririi în justiție a unor abateri care conduc la aplicarea de sancțiuni administrative în sensul articolului 5 din acest regulament, ci și în cazul urmăririi în justiție care determină adoptarea de măsuri administrative în sensul articolului 4 din regulamentul menționat. Deși articolul 3 alineatul (3) din același regulament permite statelor membre să aplice termene de prescripție mai lungi decât cele de patru sau trei ani prevăzute la alineatul (1) primul paragraf al acestui articol, care rezultă din dispoziții de drept comun anterioare datei de adoptare a regulamentului menționat, aplicarea unui termen de prescripție de 20 de ani depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului de protecție a intereselor financiare ale Uniunii.

66

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară: