—

pentru Nordex Food A/S, de U. Schrömbges, Rechtsanwalt;

—

pentru Hauptzollamt Hamburg‑Jonas, de D. Baden‑Berthold, în calitate de agent;

—

pentru Comisia Europeană, de D. Triantafyllou și de G. von Rintelen, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 4 alineatul (1), a articolului 49 alineatul (2) și a articolului 51 din Regulamentul (CE) nr. 800/1999 al Comisiei din 15 aprilie 1999 de stabilire a normelor comune de aplicare a sistemului de restituiri la export pentru produsele agricole (JO L 102, p. 11, rectificare în JO L 180, p. 53, Ediție specială, 03/vol. 27, p. 187), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 2299/2001 al Comisiei din 26 noiembrie 2001 (JO L 308, p. 19, Ediție specială, 03/vol. 39, p. 272, denumit în continuare „Regulamentul nr. 800/1999”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Nordex Food A/S (denumită în continuare „Nordex”), societate cu sediul în Danemarca, pe de o parte, și Hauptzollamt Hamburg‑Jonas, pe de altă parte, privind un refuz de acordare a unei restituiri la export și aplicarea unei sancțiuni, în temeiul articolului 51 din Regulamentul nr. 800/1999.

3

Articolul 4 punctul 5 din Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului vamal comunitar (JO L 302, p. 1, Ediție specială, 02/vol. 5, p. 58, denumit în continuare „Codul vamal”) definește noțiunea „decizie” ca fiind „orice act administrativ al autorităților vamale în domeniul legislației vamale care reglementează un anumit caz, un astfel de document având efecte juridice asupra uneia sau mai multor persoane anume sau care pot fi identificate”.

4

Regulamentul (CE) nr. 612/2009 al Comisiei din 7 iulie 2009 de stabilire a normelor comune de aplicare a sistemului de restituiri la export pentru produsele agricole (JO L 186, p. 1) a abrogat Regulamentul nr. 800/1999, care rămâne însă aplicabil faptelor în discuție în cauza principală.

5

Considerentele (63) și (64) ale Regulamentului nr. 800/1999 aveau următorul cuprins:

6

Potrivit articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 800/1999:

„Restituirea se acordă cu condiția prezentării unei licențe de export cu stabilirea restituirii în avans, cu excepția situațiilor în care se exportă bunuri. […]”

7

Potrivit articolului 5 alineatele (1) și (2) din acest regulament, „data exportului” reprezintă data la care autoritățile vamale acceptă declarația de export în care este menționat faptul că trebuie solicitată o restituire. Data acceptării declarației de export determină în special cuantumul de restituire aplicabil, orice rectificare care se face, precum și cantitatea, natura și caracteristicile produsului exportat.

8

În conformitate cu articolul 5 alineatul (7) al patrulea paragraf din regulamentul menționat, birourilor vamale competente li se va asigura la biroul de ieșire de pe teritoriul vamal al Comunității posibilitatea efectuării de verificări fizice și a identificării mărfurilor transportate.

9

Articolul 49 alineatele (2) și (4) din același regulament prevedea:

„(2)   Cu excepția cazurilor de forță majoră, documentele legate de plata restituirii sau eliberarea garanției trebuie înaintate în decurs de 12 luni de la data la care este acceptată declarația de export.

[…]

(4)   În cazul în care, în ciuda acționării cu deplin profesionalism, exportatorul nu a putut să obțină și să înainteze documentele necesare în conformitate cu articolul 16 în termenul stabilit la alineatul (2), i se poate oferi, la cerere, o perioadă mai mare de timp în care să le prezinte.”

10

Articolul 50 alineatul (2) din Regulamentul nr. 800/1999 prevedea:

„Pentru cazurile în care dovada că au fost îndeplinite toate cerințele stabilite de reglementările comunitare este depusă în 6 luni de la expirarea limitelor de timp stabilite în articolul 49 alineatele (2) și (4), restituirea plătită va fi de 85 % din suma care ar fi trebuit plătită dacă toate cerințele ar fi fost îndeplinite.

[…]”

11

Potrivit articolului 51 din acest regulament:

„(1)   În cazul în care se constată că un exportator, în scopul obținerii unei restituiri la export, a solicitat o restituire care o depășește pe cea aplicată, restituirea datorată pentru exportul respectiv este aceea aplicabilă produselor exportate redusă cu:

[…]

(3)   Penalizarea prevăzută la alineatul (1) litera (a) nu se aplică:

[…]

(7)   Penalizările nu se aplică atunci când restituirea solicitată este mai mare decât cea aplicabilă în conformitate cu articolul 4 alineatul (2), articolul 18 alineatul (3), articolul 35 alineatul (2) și/sau articolul 50.

[…]”

12

Regulamentul (CE) nr. 1291/2000 al Comisiei din 9 iunie 2000 de stabilire a normelor comune de aplicare a regimului de licențe de import și export și de certificate de fixare în avans pentru produsele agricole (JO L 152, p. 1, Ediție specială, 03/vol. 32, p. 210) a fost abrogat prin Regulamentul (CE) nr. 376/2008 al Comisiei din 23 aprilie 2008 de stabilire a normelor comune de aplicare a sistemului de licențe de import și export și de certificate de fixare în avans pentru produsele agricole (JO L 114, p. 3).

13

Regulamentul nr. 1291/2000 rămâne însă aplicabil faptelor în discuție în cauza principală.

14

Considerentele (15) și (16) ale Regulamentului nr. 1291/2000 aveau următorul cuprins:

15

Articolul 24 din acest regulament prevedea:

„(1)   Exemplarul nr. 1 al licenței sau al certificatului se depune la biroul vamal la care se acceptă:

[…]

[…]

(2)   Exemplarul nr. 1 din licență sau din certificat se prezintă sau se păstrează la dispoziția autorităților vamale, din momentul acceptării declarației menționate în alineatul (1).

(3)   După ce biroul menționat la alineatul (1) a efectuat atribuirea și a andosat exemplarul nr. 1 din licență sau din certificat, acesta se înapoiază părții în cauză. Totuși, statele membre pot cere sau pot permite părții în cauză să facă înscrisuri pe licență sau pe certificat; în toate aceste cazuri, înscrisul este examinat și andosat de către biroul competent.

[…]”

16

Articolul 25 alineatul (1) din regulamentul menționat prevedea:

„Sub rezerva articolului 24, un stat membru poate permite ca licența sau certificatul să fie depuse la organismul emitent sau, atunci când este cazul, la autoritatea responsabilă pentru plata restituirii.”

17

La 2 mai 2002, Nordex a declarat la biroul vamal competent, Zollamt Nesserland, un export de brânză feta din Germania în Kosovo. În această privință, ea a făcut referire la o licență de export eliberată de autoritățile daneze. Dat fiind că această licență nu era anexată la declarația de export, Zollamt Nesserland a acordat Nordex un termen de o săptămână pentru prezentarea ei. Întrucât licența menționată a fost prezentată în termenul stabilit, Zollamt Nesserland a efectuat atribuirea mărfurilor exportate.

18

La 22 mai 2002, Nordex a prezentat o cerere de restituire la export separată la Hauptzollamt Hamburg‑Jonas, autoritatea competentă pentru plata acestei restituiri. La cererea menționată era anexat un formular datat 7 mai 2002 și emis de administrația vamală provizorie din Kosovo, Misiunea de Administrare Interimară a Organizației Națiunilor Unite în Kosovo (MINUK), prin care se stabilea punerea în liberă circulație în Kosovo a brânzei în cauză.

19

Printr‑o decizie din 9 august 2002, Hauptzollamt Hamburg‑Jonas a refuzat plata restituirii la export solicitate, pentru motivul că exportul respectiv avusese loc fără licență de export valabilă. Întrucât reclamația formulată de Nordex împotriva acestei decizii a fost respinsă de Hauptzollamt Hamburg‑Jonas, Nordex a sesizat Finanzgericht Hamburg pentru a obține restituirea în cauză.

20

Abia în cursul anilor 2004 și 2005 au fost descoperite nereguli care afectau documentele vamale kosovare. Dat fiind că ștampila serviciului vamal aplicată pe documentul vamal prin care se stabilea punerea în liberă circulație a mărfurilor în Kosovo fusese falsificată, Hauptzollamt Hamburg‑Jonas a aplicat Nordex, printr‑o decizie rectificativă din 25 ianuarie 2006, o sancțiune, în temeiul articolului 51 din Regulamentul nr. 800/1999.

21

În consecință, Nordex a solicitat de asemenea, în cadrul procedurii jurisdicționale privind acordarea restituirii la export, care se afla în continuare pe rolul Finanzgericht Hamburg, anularea sancțiunii aplicate. În această privință, Nordex a prezentat din nou documente sub forma unor scrisori ale serviciului vamal al MINUK, precum și o copie certificată pentru conformitate după un certificat original de vămuire emis de acest serviciu.

22

Finanzgericht Hamburg a respins acțiunile Nordex. Potrivit acestei instanțe, Hauptzollamt Hamburg‑Jonas este ținută de decizia de prelungire a termenului adoptată de Zollamt Nesserland și, prin urmare, nu poate refuza plata restituirii la export în temeiul unei prezentări tardive a licenței de export. În schimb, în măsura în care documentele prin care se stabilește îndeplinirea tuturor formalităților vamale de import în Kosovo, furnizate de Nordex în cursul procedurii judiciare, nu au fost prezentate în termenele stabilite, și anume în termenul de 12 luni prevăzut la articolul 49 alineatul (2) din Regulamentul nr. 800/1999 sau, în lipsa acestuia, în termenul de 18 luni menționat la articolul 50 alineatul (2) din regulamentul menționat, restituirea la export solicitată nu ar putea fi acordată, iar sancțiunea prevăzută la articolul 51 din Regulamentul nr. 800/1999 ar fi de asemenea aplicabilă.

23

Nordex a formulat recurs împotriva acestei decizii la Bundesfinanzhof (Curtea Federală de Finanțe).

24

Această instanță apreciază, în primul rând, că soluționarea litigiului depinde de aspectul dacă, în temeiul articolului 4 din Regulamentul nr. 800/1999, restituirea în discuție în litigiul principal se acordă cu condiția respectării normelor de procedură astfel cum rezultă acestea în special din articolul 24 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1291/2000. Ea precizează că această problemă nu se pune totuși decât în ipoteza în care autoritatea competentă pentru plata restituirilor nu ar fi ținută de termenul suplimentar acordat de biroul vamal de export pentru prezentarea licenței de export.

25

În al doilea rând, Bundesfinanzhof exprimă îndoieli în ceea ce privește aplicabilitatea termenului de 12 luni prevăzut la articolul 49 alineatul (2) din Regulamentul nr. 800/1999 în cazul în care prezentarea tardivă a probei sosirii la destinație a mărfurilor nici nu ar fi împiedicat, nici nu ar fi întârziat procedura de restituire, întrucât autoritățile competente au respins cererea Nordex pentru alte motive.

26

În al treilea rând, în ceea ce privește aplicarea unei sancțiuni, Bundesfinanzhof consideră că nu rezultă în mod clar din cuprinsul articolului 51 alineatul (1) din Regulamentul nr. 800/1999, astfel cum a fost interpretat de Curte, că o sancțiune este aplicabilă și atunci când documentele care probează sosirea la destinație a mărfurilor se dovedesc a fi false, dar sunt înlocuite, în cursul procedurii jurisdicționale, cu documente care îndeplinesc cerințele impuse.

27

În aceste condiții, Bundesfinanzhof a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

28

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă se poate considera că prezentarea unei licențe de export a fost efectuată în conformitate cu articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 800/1999 atunci când exportul a avut loc în lipsa acestei licențe, a cărei existență era însă stabilită la data declarației de export și care a fost prezentată de exportator în termenul suplimentar de o săptămână acordat în acest scop de biroul vamal competent.

29

Este necesar să se constate că articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 800/1999 prevede că restituirea se acordă cu condiția prezentării unei licențe de export la serviciul vamal competent.

30

Întrucât articolul 4 din Regulamentul nr. 800/1999 figurează în partea de dispoziții generale a acestuia referitoare la dreptul la restituire, trebuie arătat că Curtea a statuat, în ceea ce privește articolul 3 din Regulamentul (CEE) nr. 3665/87 al Comisiei din 27 noiembrie 1987 de stabilire a normelor comune de aplicare a sistemului de restituiri la export pentru produsele agricole (JO L 351, p. 1), care corespunde articolului 5 din Regulamentul nr. 800/1999 și care face parte din aceleași dispoziții generale, că informațiile vizate la articolul 3 menționat servesc nu numai pentru calculul cuantumului exact al restituirii, ci în primul rând pentru stabilirea existenței sau a inexistenței dreptului la această restituire și pentru declanșarea sistemului de verificare a cererii de restituire (Hotărârea Dachsberger & Söhne, C‑77/08, EU:C:2009:172, punctul 24 și jurisprudența citată).

31

În ceea ce privește verificările care trebuie efectuate, articolul 5 alineatul (7) din Regulamentul nr. 800/1999 prevede că birourilor vamale competente li se va asigura la biroul de ieșire de pe teritoriul vamal al Uniunii posibilitatea efectuării de verificări fizice ale produselor pentru care s‑au solicitat restituiri la export și a identificării mărfurilor transportate.

32

Astfel, aceste controale sunt necesare pentru ca obiectivele reglementării Uniunii în materia restituirilor la export să poată fi îndeplinite (a se vedea în acest sens Hotărârea Dachsberger & Söhne, EU:C:2009:172, punctul 41 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea Südzucker și alții, C‑608/10, C‑10/11 și C‑23/11, EU:C:2012:444, punctul 43).

33

Rezultă că prezentarea licenței de export constituie un element esențial al sistemului de verificare a cererilor de restituire.

34

Regulamentul nr. 800/1999 nu conține însă nicio precizare cu privire la modalitățile de prezentare a licenței de export. Aceste precizări rezultă din Regulamentul nr. 1291/2000. Astfel cum reiese din cuprinsul considerentului (15) al regulamentului menționat, această licență conferă dreptul de a exporta și trebuie, prin urmare, să fie prezentată în momentul acceptării declarației de export.

35

Articolul 24 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1291/2000 prevede că licența de export se depune la biroul vamal la care se acceptă declarația cu privire la export. În conformitate cu articolul 24 alineatul (2) din acest regulament, licența se prezintă sau se păstrează la dispoziția autorităților vamale din momentul acceptării declarației menționate.

36

Prin derogare de la articolul 24 din regulamentul menționat, articolul 25 din acesta admite ca un stat membru să permită ca licența de export să fie depusă la organismul emitent sau, atunci când este cazul, la autoritatea responsabilă pentru plata restituirii.

37

În plus, potrivit considerentului (16) al aceluiași regulament, când se folosesc proceduri de export simplificate, se poate renunța la prezentarea licenței de export în fața autorităților vamale sau licența se poate prezenta mai târziu. Totuși, exportatorul trebuie să se afle în posesia licenței la data considerată drept data la care se acceptă declarația de export.

38

Astfel, reiese din cuprinsul articolelor 24 și 25 din Regulamentul nr. 1291/2000, precum și din cuprinsul considerentului (16) al acestuia că legiuitorul Uniunii a intenționat să prevadă, în anumite împrejurări, posibilitatea exportatorului fie de a pune licența de export la dispoziția serviciului vamal, fie de a o prezenta acestuia ulterior.

39

Chiar existența acestor excepții demonstrează, prin urmare, că prezentarea licenței de export la data acceptării declarației de export nu este în toate cazurile o condiție indispensabilă pentru acordarea restituirii la export, cu condiția însă ca obiectivele reglementării Uniunii în materie de restituiri la export să nu fie compromise, iar controalele fizice să fi putut fi efectuate de autoritățile competente.

40

În speță, mai întâi, este cert că licența de export exista la data acceptării declarației de export și că biroul vamal competent a luat cunoștință de aceasta. În continuare, se pare că întârzierea în transmiterea către acest birou a licenței de export eliberate de autoritățile daneze nu este direct imputabilă Nordex. În sfârșit, din decizia de trimitere nu reiese că prezentarea licenței de export în cauză după depunerea declarației de export ar fi constituit un obstacol în calea controalelor fizice necesare care au fost efectuate de biroul vamal competent.

41

În ceea ce privește aspectul dacă autoritatea competentă pentru plata restituirii la export era în măsură să se opună deciziei de acordare a unui termen suplimentar de către autoritatea vamală competentă, trebuie amintit că reglementarea vamală a Uniunii trebuie interpretată în sensul că biroul vamal competent pentru efectuarea plății acestei restituiri este ținut de o decizie a biroului vamal de export dacă decizia respectivă îndeplinește toate condițiile de formă și materiale ale unei „decizii”, prevăzute atât la articolul 4 punctul 5 din Codul vamal, cât și de dispozițiile relevante din dreptul național în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea Südzucker și alții, EU:C:2012:444, punctele 64-67).

42

Totuși, revine instanței naționale sarcina de a verifica dacă decizia în cauză îndeplinește aceste condiții (a se vedea în acest sens Hotărârea Südzucker și alții, EU:C:2012:444, punctul 67).

43

Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 800/1999 coroborat cu articolul 24 din Regulamentul nr. 1291/2000 trebuie interpretat în sensul că nu se opune acordării restituirii la export în împrejurări speciale precum cele din cauza principală, în care exportul a avut loc în lipsa licenței de export, a cărei existență era însă stabilită la data declarației de export și care a fost prezentată de exportator în termenul suplimentar de o săptămână acordat în acest scop de biroul vamal competent.

44

Având în vedere răspunsul dat la prima întrebare, nu trebuie să se răspundă la a doua întrebare preliminară.

45

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă exportatorul care a prezentat documente vamale false pentru a stabili intrarea mărfurilor exportate în țara de destinație este autorizat, după expirarea termenelor prevăzute la articolele 49 și 50 din Regulamentul nr. 800/1999, să prezinte, în cadrul unei proceduri jurisdicționale în curs privind acordarea restituirii la export, documente vamale valabile, chiar dacă această acordare a fost întârziată pentru alte motive decât cele referitoare la dovada intrării mărfurilor respective.

46

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 49 alineatul (1) din Regulamentul nr. 800/1999, exportatorul trebuie să formuleze o cerere explicită de plată a restituirii la export. În temeiul articolului 49 alineatul (2) din acest regulament, exportatorul dispune, cu excepția cazurilor de forță majoră, de un termen de 12 luni de la data la care este acceptată declarația pentru a depune la autoritățile naționale competente dosarul pentru plata restituirii respective.

47

În ceea ce privește acest termen de 12 luni, Curtea a statuat, pe de o parte, că un astfel de termen ține seama de interesul administrațiilor statelor membre de a închide dosarele de restituiri la export într‑un termen rezonabil (a se vedea în acest sens, în legătură cu dispoziții echivalente care figurează la articolul 47 alineatul (2) din Regulamentul nr. 3665/87, Hotărârea Eribrand, C‑467/01, EU:C:2003:364, punctul 40).

48

Pe de altă parte, reglementarea Uniunii ia de asemenea în considerare faptul că exportatorii riscă să întâmpine dificultăți practice în obținerea documentelor vamale din partea autorităților statului terț de import, în privința cărora nu dispun de niciun mijloc de constrângere. Acesta este contextul în care se conferă autorităților naționale competente posibilitatea de a acorda exportatorului în cauză termene suplimentare (a se vedea în acest sens Hotărârea Eribrand, EU:C:2003:364, punctele 41 și 42).

49

Astfel, rezultă din litera, precum și din spiritul reglementării aplicabile și în special din articolul 49 din Regulamentul nr. 800/1999 că acesta urmărește să nu priveze în mod automat exportatorul care a acționat cu deplin profesionalism de restituirile prevăzute, în condițiile în care acest exportator, în pofida faptului că a depus toate eforturile pe care era obligat să le îndeplinească, se află în imposibilitatea de a prezenta documentele solicitate pentru achitarea restituirilor din cauza pierderii acestor documente din motive independente de voința sa (a se vedea în acest sens Hotărârea Bonn Fleisch, C‑1/06, EU:C:2007:396, punctul 46).

50

Așadar, articolul 49 alineatul (4) din Regulamentul nr. 800/1999 prevede că, în cazul în care, deși a acționat cu deplin profesionalism, exportatorul nu a putut să obțină și să înainteze în termenul de 12 luni documentele care dovedesc îndeplinirea formalităților vamale de import, i se poate oferi, la cerere, o perioadă mai lungă în care să le prezinte.

51

Deși textul articolului 49 din Regulamentul nr. 800/1999 nu conține nicio restricție privind durata termenelor suplimentare care pot fi acordate, reiese din referirea expresă din cadrul articolului 50 alineatul (2) din acest regulament la termenele prevăzute la articolul 49 alineatele (2) și (4) din acesta că, în cazul în care exportatorului i‑a fost acordat un termen suplimentar, acesta mai dispune de o perioadă de 6 luni de la expirarea acestui termen pentru a‑și completa dosarul și a obține astfel plata a 85 % din restituirea care ar fi trebuit plătită dacă toate cerințele ar fi fost îndeplinite (a se vedea în acest sens Hotărârea Eribrand, EU:C:2003:364, punctul 45).

52

În schimb, astfel cum reieșea deja din cuprinsul celui de al douăzeci și cincilea considerent al Regulamentului nr. 3665/87, dacă termenele de export sau termenele de furnizare a dovezilor necesare pentru obținerea plății restituirii sunt depășite, restituirea nu se mai acordă. Curtea a statuat de asemenea, în ceea ce privește acest regulament, că nerespectarea normelor de procedură prevăzute în reglementare poate determina reducerea sau chiar pierderea dreptului la o restituire la export și că această situație se regăsește în special atunci când un exportator prezintă dovezile necesare pentru obținerea unei restituiri la export numai după expirarea termenelor prevăzute la articolul 47 alineatul (2) și la articolul 48 alineatul (2) din acest regulament, al căror conținut este, în esență, identic cu cel al articolului 49 alineatul (2) și al articolului 50 alineatul (2) din Regulamentul nr. 800/1999 (Hotărârea Laub, C‑428/05, EU:C:2007:368, punctul 16).

53

Această concluzie nu este repusă în discuție de împrejurarea că prezentarea tardivă a dovezii intrării mărfurilor exportate în țara de destinație nu a avut niciun efect asupra desfășurării procedurii privind acordarea restituirii la export, procedură care a fost întârziată pentru alte motive decât cele referitoare la dovada acestei intrări.

54

Admiterea unei asemenea prezentări tardive ar conduce la pierderea oricărui efect util nu numai în privința articolelor 49 și 50 din Regulamentul nr. 800/1999 și a posibilității pe care o au autoritățile competente de a acorda o prelungire a termenelor la cererea exportatorului, ci și în privința procesului de verificare a cererilor de restituire. Astfel, dacă documente valabile care să facă dovada intrării mărfurilor exportate în țara de destinație ar putea fi prezentate după constatarea falsificării documentelor vamale depuse inițial, exportatorul ar putea să își adapteze cererea de restituire la propriile interese sau la rezultatul unui eventual control și în acest fel să evite în special sancțiunile prevăzute la articolul 51 din Regulamentul nr. 800/1999, privând acest regulament de caracterul său disuasiv și de o parte importantă a efectului său util.

55

În același context, durata investigațiilor desfășurate de autoritățile naționale competente care au permis constatarea falsificării documentelor care certifică intrarea mărfurilor exportate în țara de destinație nu poate fi asimilată unui caz de forță majoră, în sensul articolului 49 alineatul (2) din Regulamentul nr. 800/1999, în măsura în care, astfel cum reiese din cuprinsul penultimului considerent al Regulamentului nr. 3665/87, întârzierile autorităților naționale pot constitui un caz de forță majoră atunci când sunt de natură administrativă și nu sunt imputabile exportatorului.

56

Or, în conformitate cu o jurisprudență constantă a Curții, chiar dacă neregula sau eroarea comisă de un cocontractant al exportatorului pot constitui o circumstanță care nu poate fi controlată de acesta din urmă, totuși acestea sunt specifice riscului comercial obișnuit și nu pot fi considerate imprevizibile în cadrul tranzacțiilor comerciale. Exportatorul are libertatea alegerii cocontractanților și are obligația de a‑și lua măsurile de precauție adecvate fie prin includerea unor clauze în acest sens în contractele pe care le încheie cu aceștia din urmă, fie prin încheierea unei asigurări specifice în acest scop (a se vedea în acest sens Hotărârea AOB Reuter, C‑143/07, EU:C:2008:249, punctul 36 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea Eurofit, C‑99/12, EU:C:2013:487, punctul 43).

57

Din considerațiile care precedă rezultă că articolele 49 și 50 din Regulamentul nr. 800/1999 trebuie interpretate în sensul că, cu excepția cazurilor de forță majoră, exportatorul care a prezentat, pentru a dovedi intrarea mărfurilor exportate în țara de destinație, documente vamale care s‑au dovedit ulterior a fi false nu poate să prezinte, după expirarea termenelor prevăzute la aceste articole, în cadrul unei proceduri jurisdicționale în curs privind acordarea restituirii la export, documente vamale valabile, chiar dacă această acordare a fost întârziată pentru alte motive decât cele referitoare la dovada intrării mărfurilor respective.

58

Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 51 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 800/1999 trebuie interpretat în sensul că sancțiunea prevăzută la această dispoziție este aplicabilă în cazul în care exportatorul a prezentat în termenele stabilite documente prin care se stabilește intrarea mărfurilor exportate în țara de destinație și care s‑au dovedit a fi false, chiar dacă din documentele valabile prezentate în cursul procedurii rezultă că restituirea la export solicitată corespunde celei care ar fi trebuit acordată.

59

Pentru a aprecia domeniul de aplicare al articolului 51 din Regulamentul nr. 800/1999, trebuie amintit că, conform considerentelor (63) și (64) ale acestui regulament, reglementarea Uniunii are ca obiect, în lumina experienței dobândite, combaterea încălcărilor și îndeosebi a fraudei în detrimentul bugetului Uniunii, prin stabilirea unor sancțiuni menite să stimuleze exportatorii să respecte normele în materie (a se vedea în acest sens Hotărârea Elfering Export, C‑27/05, EU:C:2006:260, punctul 31), aspectul subiectiv al neregulii săvârșite de exportator fiind lipsit de relevanță în această privință (Hotărârea Eurofit, EU:C:2013:487, punctul 38).

60

Rezultă de aici că răspunderea pe care este întemeiată sancțiunea prevăzută la articolul 51 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 800/1999 are un caracter pur obiectiv [a se vedea, în ceea ce privește dispozițiile articolului 11 alineatul (1) primul paragraf litera (a) din Regulamentul nr. 3665/87, al cărui conținut este, în esență, identic cu cel al acestei dispoziții din Regulamentul nr. 800/1999, Hotărârea AOB Reuter, EU:C:2008:249, punctul 19]. În consecință, reducerea restituirii vizate la articolul 51 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 800/1999 trebuie aplicată chiar dacă exportatorul nu a săvârșit o neregulă (a se vedea în acest sens Hotărârea AOB Reuter, EU:C:2008:249, punctul 17).

61

Trebuie de asemenea arătat că normele referitoare la sancțiuni au drept scop determinarea respectării reglementării Uniunii în general, iar nu doar a unei părți sau a dispozițiilor specifice ale acesteia (a se vedea Hotărârea Elfering Export, EU:C:2006:260, punctul 32). Dispozițiile referitoare la sancțiuni nu stabilesc, în consecință, o diferență între condițiile de formă privind respectarea termenelor și condițiile de fond privind conținutul declarațiilor.

62

Or, în speță, documentele prin care se stabilește intrarea mărfurilor exportate în țara de destinație și care au fost depuse în termenele stabilite prin reglementare s‑au dovedit a fi false. Prin urmare, întrucât exportatorul în cauză nu a prezentat în termenele stabilite toate documentele prevăzute de reglementarea în cauză, trebuia să i se aplice sancțiunea prevăzută la articolul 51 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 800/1999, cu excepția situației în care îi este aplicabil unul dintre cazurile de exonerare prevăzute în lista exhaustivă menționată la articolul 51 alineatul (3) din acest regulament, la care nu poate fi adăugat un nou caz de exonerare întemeiat în special pe lipsa comportamentului culpabil al exportatorului (a se vedea în acest sens Hotărârea AOB Reuter, EU:C:2008:249, punctul 36, și Hotărârea Eurofit, EU:C:2013:487, punctul 43).

63

Din considerațiile care precedă rezultă că articolul 51 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 800/1999 trebuie interpretat în sensul că sancțiunea prevăzută la această dispoziție este aplicabilă în cazul în care exportatorul a prezentat în termenele stabilite documente prin care se stabilește intrarea mărfurilor exportate în țara de destinație și care s‑au dovedit a fi false, chiar dacă din documentele valabile prezentate în cursul procedurii rezultă că restituirea la export solicitată corespunde celei care ar fi trebuit acordată.

64

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șasea) declară: