1.

Prin prezentul recurs, Total Marketing Services, succesoare în drepturi a Total Raffinage Marketing (fostă Total France SA, denumită în continuare „Total France”), urmărește să obțină anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene Total Raffinage Marketing/Comisia ( 2 ), prin care acesta din urmă a respins, în esență, acțiunea sa având ca obiect, cu titlu principal, anularea în parte a Deciziei C(2008) 5476 final a Comisiei din 1 octombrie 2008 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] și a articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/39.181 – Ceară de lumânări) (denumită în continuare „decizia în litigiu”) și, în subsidiar, reducerea cuantumului amenzii care i‑a fost aplicată.

2.

Deși prezenta cauză este strâns legată de procedura de recurs introdusă în cauza Total/Comisia (C‑597/13 P), cauză în care ne prezentăm tot astăzi concluziile, problemele de drept care se ridică în speță sunt totuși distincte. Acestea din urmă se raportează, în esență, la aspectul dacă controlul exercitat de Tribunal în ceea ce privește participarea recurentei la înțelegerea prezumată în anumite perioade nu este insuficient sau eronat. Prezenta cauză oferă astfel ocazia de a furniza anumite mențiuni în materie de stabilire a probei cu privire la participarea unei întreprinderi la o înțelegere ilicită și de a preciza în special în ce condiții este posibil să se recurgă la criteriul distanțării publice a întreprinderii în cauză.

3.

Istoricul cauzei, precum și conținutul deciziei în litigiu au fost prezentate pe scurt de Tribunal la punctele 1-17 din hotărârea atacată, la care este trimis cititorul pentru mai multe detalii.

4.

Pentru nevoile analizei prezentului recurs, ne vom limita să amintim următoarele considerații.

5.

Prin decizia în litigiu, Comisia Europeană a constatat că recurenta și societatea sa mamă care o deține în proporție de aproape 100 %, și anume Total SA (denumite în continuare „Total”), au încălcat, împreună cu alte întreprinderi, articolul 81 alineatul (1) CE și articolul 53 alineatul (1) din Acordul privind Spațiul Economic European din 2 mai 1992 (JO 1994, L 1, p. 3, Ediție specială, 11/vol. 53, p. 4, denumit în continuare „SEE”) prin participarea la o înțelegere pe piața cerii de parafină în Spațiul Economic European (SEE) și pe piața germană a „gaciului de parafină”. Recurenta și societatea sa mamă, Total, figurau printre destinatarii deciziei în litigiu.

6.

Adoptarea deciziei în litigiu a fost efectuată în urma unei cereri introductive în primăvara anului 2005 ca urmare a unor informații furnizate de o societate. În urma acestei investigații, Comisia a ajuns la concluzia că majoritatea producătorilor de ceară de parafină și de „gaci de parafină” din cadrul SEE, printre care figura recurenta, luaseră parte la o încălcare unică, complexă și continuă a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE, care acoperea teritoriul SEE.

7.

Această încălcare consta în principal în acorduri sau în practici concertate referitoare la stabilirea prețurilor, precum și la schimbul și la divulgarea de informații sensibile din punct de vedere comercial privind ceara de parafină. În ceea ce privește anumite societăți, printre care figura recurenta, încălcarea care afectează ceara de parafină privea și împărțirea clienților sau a piețelor, precum și „gaciul de parafină” vândut clienților finali pe piața germană [considerentele (2), (95) și (328) și articolul 1 din decizia în litigiu].

8.

Practicile ilicite s‑ar fi concretizat în cadrul unor reuniuni anticoncurențiale denumite de participanți „reuniuni tehnice” sau, uneori, reuniuni „Blauer Salon” și în cadrul unor „reuniuni privind gaciul de parafină” dedicate în mod special problemelor referitoare la „gaciul de parafină”.

9.

Potrivit Comisiei, angajați ai întreprinderii Total France au participat în mod direct la încălcare pe toata durata acesteia. Prin urmare, Comisia a apreciat că Total France era răspunzătoare pentru participarea sa la înțelegere [considerentele (555) și (556) ale deciziei atacate]. În plus, între anul 1990 și încetarea încălcării, Total France era deținută direct sau indirect în proporție mai mare de 98 % de Total. Comisia a considerat că se putea prezuma pe această bază că Total exercita o influență decisivă asupra comportamentului Total France, întrucât cele două societăți făceau parte din aceeași întreprindere [considerentele (557)-(559) ale deciziei atacate].

10.

Cuantumul amenzilor aplicate în speță a fost calculat pe baza Orientărilor privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 ( 3 ), în vigoare la data notificării comunicării privind obiecțiunile.

11.

În temeiul orientărilor menționate, Comisia a ajuns, în ceea ce privește recurenta și societatea sa mamă, la un cuantum total al amenzii de 128163000 de euro [considerentul (785) al deciziei în litigiu].

12.

Potrivit dispozitivului deciziei în litigiu:

„Articolul 1

Întreprinderile următoare au încălcat articolul 81 alineatul 1 [CE] și, începând de la 1 ianuarie 1994, articolul 53 din Acordul privind SEE prin participarea, în perioadele indicate, la un acord continuu și/sau la o practică concertată în sectorul cerii de parafină în cadrul pieței comune și, începând de la 1 ianuarie 1994, în cadrul SEE:

[…]

Total France […]: de la 3 septembrie 1992 până la 28 aprilie 2005 și

[Total]: de la 3 septembrie 1992 până la 28 aprilie 2005.

În ceea ce privește întreprinderile următoare, încălcarea privește de asemenea, pentru perioadele indicate, gaciul de parafină vândut clienților finali pe piața germană:

[…]

Total France […]: de la 30 octombrie 1997 până la 12 mai 2004 și

[Total]: de la 30 octombrie 1997 până la 12 mai 2004.

Articolul 2

Pentru încălcarea menționată la articolul 1 se aplică următoarele amenzi:

[…]

Total France […] în solidar cu [Total]: 128163000 [de euro].

[…]”

13.

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 17 decembrie 2008, reclamanta a introdus o acțiune împotriva deciziei în litigiu, formată din unsprezece motive în total. Al doisprezecelea motiv a fost invocat în ședința care a avut loc la Tribunal.

14.

Tribunalul a respins toate aceste motive, cu excepția celui de al optulea, care era întemeiat pe nelegalitatea metodei de calcul, consacrată la punctul 24 din Orientările din 2006. Tribunalul a considerat că Comisia încălcase, la stabilirea coeficientului multiplicator care reflectă durata participării Total France la încălcare, principiile proporționalității și egalității de tratament, asimilând o perioadă de participare de 7 luni și 28 de zile (pentru ceara de parafină) și o perioadă de participare de 6 luni și 12 zile (pentru „gaciul de parafină”) cu o participare de un an întreg. În consecință, Tribunalul a redus cuantumul total al amenzii aplicate reclamantei de la 128163000 de euro la 125459842 de euro.

15.

În schimb, în hotărârea pronunțată în aceeași zi în cauza Total/Comisia (T‑548/08, EU:T:2013:434), Tribunalul a considerat că, având în vedere circumstanțele speței, cuantumul amenzii aplicate societății‑mamă a reclamantei era adecvat (punctul 224 din hotărâre) și nu a redus, în consecință, în aceeași măsură amenda aplicată societății‑mamă Total. În plus, Tribunalul a respins toate motivele invocate de Total în această din urmă cauză.

16.

Recurenta solicită Curții:

17.

Comisia solicită respingerea recursului și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv a celor efectuate în fața Tribunalului.

18.

Părțile și‑au prezentat pozițiile respective în scris și oral în ședința din 15 ianuarie 2015.

19.

Recursul are la bază patru motive, întemeiate:

20.

În ceea ce privește Comisia, aceasta consideră că motivele, care ar urmări să solicite pur și simplu Curții să se pronunțe a doua oară cu privire la ceea ce Tribunalul ar fi hotărât deja, sunt, în esență, inadmisibile. Aceasta arată că motivele menționate sunt, în orice caz, nefondate.

21.

Înainte de a aborda fondul problemelor ridicate, trebuie să se spună câteva cuvinte cu privire la admisibilitatea motivelor invocate.

22.

Nu se poate contesta că, astfel cum a amintit Comisia într‑un mod foarte corect, nu revine Curții obligația de a efectua o nouă examinare a cererii introductive prezentate în fața Tribunalului, dat fiind că aprecierea amintită nu ține de competența Curții în cadrul unui recurs ( 4 ). În special, Curtea nu este competentă să se pronunțe asupra situației de fapt și nici, în principiu, să examineze probele pe care Tribunalul le‑a reținut în susținerea acesteia. Prin urmare, această apreciere nu constituie, cu excepția cazului denaturării acestor elemente, o problemă de drept supusă ca atare controlului Curții ( 5 ).

23.

În ceea ce privește stabilirea duratei unei încălcări, Curtea a precizat deja că noțiunile de distanțare publică și de continuitate a unei practici anticoncurențiale – la care motivele invocate în susținerea prezentului recurs fac trimitere în special – exprimă situații de fapt a căror existență este constatată de instanța de fond, de la caz la caz, pe baza unei aprecieri „a unui anumit număr de coincidențe și de indicii” care i‑au fost prezentate și ulterior a unei „evaluări globale a tuturor probelor și indiciilor relevante”. Din moment ce aceste probe au fost obținute în mod legal și au fost respectate principiile generale de drept, precum și normele de procedură aplicabile în materie de sarcină a probei și de administrare a probelor, numai Tribunalul are competența de a aprecia valoarea care trebuie să fie atribuită elementelor care i‑au fost prezentate. Prin urmare, această apreciere nu constituie, cu excepția cazului denaturării acestor elemente, o problemă de drept supusă ca atare controlului Curții ( 6 ).

24.

Nu este mai puțin adevărat că trebuie declarate admisibile motivele de recurs care nu se limitează la contestarea materialității și aprecierii elementelor de fapt reținute în vederea stabilirii duratei participării recurentei la înțelegere, dar care pun în discuție pertinența și importanța acestora, precum și forța probantă care le‑a fost atribuită de Tribunal ( 7 ).

25.

În speță, primul și al treilea motiv invocat invită, în esență, Curtea să examineze dacă criteriile reținute de Comisie și susținute de Tribunal, în special cel privind nedistanțarea publică a recurentei și percepția celorlalți participanți, pentru a dovedi participarea acesteia din urmă în două perioade determinate sunt sau nu sunt afectate de nelegalitate. În această măsură, motivele trebuie declarate admisibile.

26.

Odată cu efectuarea acestei precizări, care ne pare importantă, vom aborda, într‑o primă etapă, problema dacă Tribunalul a săvârșit o eroare de drept în ceea ce privește controlul administrării probei privind participarea recurentei la înțelegere, pe de o parte, după reuniunea din 11 și din 12 mai 2004 și, pe de altă parte, între 26 mai 2000 și 26 iunie 2001, referindu‑se la faptul că recurenta nu s‑ar fi distanțat public de această înțelegere în perioadele amintite și la percepția pe care au avut‑o membrii înțelegerii respective în ceea ce privește participarea recurentei.

27.

Prin urmare, vor fi examinate împreună primul și al treilea motiv invocate de recurentă.

28.

Prin intermediul primului motiv, recurenta susține că Tribunalul a săvârșit mai multe erori de drept validând abordarea Comisiei cu privire la participarea sa la încălcare până la 28 aprilie 2005.

29.

În primul rând, întemeindu‑se doar pe constatarea că recurenta nu prezentase dovada de a se fi distanțat public de înțelegere, Tribunalul a răsturnat sarcina probei cu privire la durata participării recurentei la încălcare în momentul în care îi revenea sarcina de a verifica dacă Comisia își îndeplinise obligația de a prezenta dovada că încălcarea a continuat fără întrerupere în perioada cuprinsă între 12 mai 2004 și 28 aprilie 2005, dat fiind că recurenta nu participase la contacte coluzive după această ultimă dată.

30.

În al doilea rând, Tribunalul ar fi efectuat o interpretare eronată a jurisprudenței Curții și a propriei jurisprudențe stabilind principiul general potrivit căruia lipsa distanțării publice exclude, în principiu, orice încetare a încălcării. Astfel, cerința distanțării publice prevăzută de această jurisprudență s‑ar explica prin participarea întreprinderii în cauză la reuniuni coluzive și prin indicii ale concertărilor neîntrerupte în perioada în litigiu.

31.

În al treilea rând, teza Tribunalului ar stabili o prezumție care ar implica un risc de arbitrariu și de insecuritate juridică, întrucât Comisia ar putea stabili astfel participarea unei întreprinderi la o înțelegere pe toată durata sa, întrucât această întreprindere a participat la o singură reuniune anticoncurențială fără a se distanța public de aceasta. În speță, elementele invocate de Tribunal la punctele 375 și 376 din hotărârea atacată ar privi inițiative pur unilaterale ale întreprinderii care era organizatorul înțelegerii, care ar putea stabili cel mult că această întreprindere urmărise prezența recurentei la ultimele trei reuniuni tehnice. Or, recurenta nu a răspuns în niciun fel la aceste inițiative. În plus, poziția Tribunalului (punctul 380 din hotărârea atacată), potrivit căreia simplul fapt că reclamanta nu a participat la ultimele reuniuni tehnice nu demonstrează că aceasta nu a utilizat informațiile pe care le‑a primit în cadrul reuniunilor anterioare la care a asistat și că nu a profitat de acordurile încheiate în cursul acestor reuniuni, implică de asemenea răsturnarea sarcinii probei. Acest raționament este contestat, de altfel, de faptul că înțelegerea se concretiza printr‑o succesiune de concertări care intervin cu o periodicitate foarte apropiată, de la trei la 4 luni în medie.

32.

Comisia arată că, presupunând că primul motiv trebuie considerat admisibil, acesta este, în orice caz, nefondat.

33.

Potrivit Comisiei, interpretarea jurisprudenței oferită de recurentă este eronată. Recurenta se referă, în esență, la hotărârile Tribunalului consacrate de fiecare dată unor cazuri speciale care nu sunt în mod necesar transpozabile în prezenta speță, și aceasta cu atât mai mult cu cât durata participării la o încălcare este o problemă de fapt a cărei probă trebuie prezentată de la caz la caz în funcție de circumstanțele speței. Aceasta subliniază că, în speță, dovada continuității încălcării în ceea ce privește recurenta ar fi întemeiată pe coroborarea faptului că aceasta a continuat să fie invitată la reuniuni, ceea ce ar presupune că persoana care invită percepe invitatul ca făcând parte din înțelegere, și că aceasta nu s‑a distanțat de înțelegere, cele două elemente fiind indisociabil legate.

34.

În opinia Comisiei, jurisprudența Curții consolidează poziția sa și pe cea a Tribunalului. Astfel, în Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia (C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, EU:C:2004:6), Curtea nu ar fi afirmat în niciun fel că trebuia să fi participat în mod necesar la reuniuni pentru ca o distanțare să poată fi impusă. În schimb, criteriul percepției celorlalți membri ai înțelegerii ar fi fost stabilit deja cu claritate. Pe scurt, Comisia susține că jurisprudența Curții și a Tribunalului confirmă că lipsa distanțării este un element foarte important atunci când alte indicii privind continuarea participării la înțelegere sunt constatate și că, în orice caz, percepția celorlalți membri ai înțelegerii este esențială. Astfel, jurisprudența nu ar stabili o ierarhie între mijloacele de probă și nici Comisia, nici Tribunalul nu s‑ar fi întemeiat în speță doar pe lipsa distanțării recurentei.

35.

În orice caz, potrivit Comisiei, acest motiv este neîntemeiat în fapt. Astfel, în considerentul (602) al deciziei în litigiu, Comisia, departe de a se întemeia exclusiv pe lipsa distanțării publice a recurentei, ar fi prezentat indicii, care ar trebui apreciate în ansamblu, care confirmă continuarea participării recurentei la înțelegere, precum și o asemenea percepție din partea celorlalți participanți. Tribunalul ar fi apreciat în mod suveran valoarea pe care ar trebui să o atribuie acestor elemente.

36.

În ceea ce privește administrarea probei, Comisia arată că s‑a întemeiat, în primul rând, pe faptul că recurenta era invitată la trei reuniuni care au avut loc înainte de executarea inspecțiilor și, în al doilea rând, că nu a considerat că doar e‑mailul din 3 noiembrie 2004 ar putea presupune distanțare publică. Faptul de a considera continuarea participării la înțelegere ca stabilită în lipsa unei probe contrare, care ar putea lua forma unei adevărate distanțări publice, ar fi conform cu principiile care reglementează dreptul probei. În plus, faptul că o întreprindere nu participă la reuniuni nu ar presupune că aceasta s‑a retras din înțelegere. Considerațiile recurentei potrivit cărora Tribunalul nu ar fi constatat fapte suficient de apropiate în timp pentru a stabili continuitatea încălcării ar fi lipsite de pertinență întrucât, în speță, nu ar fi vorba despre o întrerupere temporară a participării la o înțelegere, ci despre problema dacă întreprinderea în cauză a rămas membră a acesteia până la sfârșit.

37.

În ceea ce privește al treilea motiv, părțile invocă următoarele considerații.

38.

Recurenta arată că, astfel cum reiese în mod clar din declarația efectuată de o întreprindere care făcea parte din înțelegere (declarație care figurează în dosar), reprezentantul acesteia părăsise în mod brutal și în stare de exasperare reuniunea din 25 și din 26 mai 2000 și că aceasta nu a mai participat la reuniunile ulterioare. Nu s‑ar contesta că, după această altercație, recurenta nu a participat la niciuna dintre cele trei reuniuni următoare până când noul său reprezentant a asistat la reuniunea din 26 și din 27 iunie 2001. Recurenta subliniază că, în schimb, participase la 18 dintre cele 21 de reuniuni organizate în cei 5 ani anteriori, și anume aproximativ 4 reuniuni pe an.

39.

Potrivit recurentei, concluzia la care a ajuns Tribunalul pentru motivul că nu prezentase dovada faptului că s‑a distanțat public de înțelegere, fără a verifica dacă Comisia își îndeplinise obligația de a prezenta elemente de probă care să permită să se considere că recurenta participa încă la înțelegere, constituie o încălcare a principiului prezumției de nevinovăție. Recurenta se referă la Hotărârea Gosselin Group/Comisia ( 8 ), potrivit căreia reluarea participării la o înțelegere este inerentă faptului că este vorba despre o întrerupere și simpla împrejurare că întreprinderea în cauză a participat la înțelegere atât anterior, cât și ulterior perioadei respective este, așadar, lipsită de pertinență.

40.

În ceea ce privește criteriul percepției participanților la o înțelegere, recurenta arată că nu s‑a susținut niciodată și nici nu s‑a demonstrat că aceasta fusese percepută ca un membru al înțelegerii în perioada cuprinsă între luna mai 2000 și luna iunie 2001 și că, dimpotrivă, reiese din declarația citată anterior a unei alte întreprinderi care a participat la înțelegere că aceasta nu avea nicio îndoială cu privire la întreruperea participării recurentei în această perioadă de 30 de luni. În orice caz, Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept excluzând orice distanțare publică a recurentei în cadrul reuniunii din 25 și din 26 mai 2000, contrar abordării sale cu privire la situația Repsol (a se vedea al doilea motiv), potrivit căreia criteriul distanțării publice poate fi îndeplinit din momentul în care se stabilește că ceilalți participanți la o reuniune au îndoieli cu privire la participarea întreprinderii în cauză. Astfel, Tribunalul ar fi acceptat distanțarea Repsol cu privire la simpla constatare a încetării expedierii invitațiilor oficiale adresate de întreprinderea organizatoare a reuniunilor.

41.

Comisia susține, cu titlu principal, că acest motiv este inadmisibil. În subsidiar, Comisia arată acest motiv este nefondat, întrucât nu își întemeiase aprecierea cu privire la continuitatea participării recurentei la înțelegere în această perioadă doar pe lipsa distanțării. Ar reieși astfel din considerentul (603) al deciziei în litigiu că, ținând seama de contextul de ansamblu, neparticiparea recurentei la trei reuniuni succesive, urmată de o reîntoarcere regulată din luna iunie 2001, începând din momentul în care reprezentantul recurentei s‑a schimbat, nu ar putea constitui o întrerupere a participării la înțelegerea însăși. Tribunalul ar fi confirmat această analiză prin faptul că nu s‑a întemeiat doar pe lipsa distanțării, ci pe examinarea circumstanțelor în care reprezentantul recurentei părăsise reuniunea din 26 mai 2000. Pe baza acestei analize, Tribunalul ar fi concluzionat că aceasta nu constituia o distanțare publică. Comisia adaugă că plecarea reprezentantului recurentei de la această reuniune nu demonstra o retragere din înțelegere, ci se datora mai degrabă unui dezacord în ceea ce privește modalitățile de aplicare a înțelegerii. De altfel, incidentul apărut la reuniunea din 26 mai 2000 nu ar fi fost descris, în declarațiile efectuate de Sasol, ca o retragere a recurentei din înțelegere.

42.

Comisia susține, în plus, că, în orice caz, aceasta a stabilit dovada participării recurentei la înțelegere pe toată perioada în litigiu, în temeiul principiilor stabilite prin jurisprudența Curții ( 9 ). Pe de altă parte, dovada duratei participării unei întreprinderi la o înțelegere ar fi o problemă de fapt. În speță, lipsa elementelor de probă privind contactele anticoncurențiale sau participarea la astfel de contacte pe o perioadă de un an nu poate fi suficientă, în sine, pentru a stabili întreruperea participării la înțelegere ( 10 ). În această privință, argumentul recurentei potrivit căruia această lipsă, prin durata și prin continuitatea sa, ar prezenta un caracter excepțional nu ar implica adeziunea, dat fiind că recurenta a fost de asemenea absentă în câteva rânduri de la reuniunile coluzive. În schimb, Tribunalul ar fi subliniat că, în perioada în litigiu, recurenta putea beneficia de informațiile obținute în cursul reuniunilor anterioare și al acordurilor încheiate. În consecință, potrivit Comisiei, Tribunalul a hotărât în mod întemeiat că această absență de la câteva reuniuni era doar un incident izolat legat de o persoană și nu avea nicio legătură cu o întrerupere a participării recurentei la înțelegere.

43.

Înainte de a examina dacă parametrii reținuți de Comisie și consacrați de Tribunal pentru a stabili participarea recurentei în cele două perioade în litigiu, și anume în perioada cuprinsă între 12 mai 2004 și 28 aprilie 2005 (perioada de încetare) și, respectiv, în perioada cuprinsă între 26 mai 2000 și 26 iunie 2001 (perioada de suspendare/întrerupere), ne pare oportun să efectuăm anumite mențiuni în ceea ce privește principiile care reglementează administrarea probelor privind durata participării unei întreprinderi la o înțelegere și, în acest context, să explicăm cum trebuie interpretată trimiterea, efectuată în jurisprudența Curții, la distanțarea publică ( 11 ) a întreprinderii în cauză.

44.

În vederea examinării criticilor invocate în cadrul prezentului recurs, trebuie să se țină seama de anumite principii esențiale în materia administrării și a sarcinii probei privind comportamentele anticoncurențiale.

45.

Mai întâi, trebuie amintit că revine Comisiei sarcina de a dovedi nu numai participarea la o înțelegere, ci și durata acesteia. În temeiul prezumției de nevinovăție, orice îndoială privind durata sau continuitatea participării unei întreprinderi la o încălcare trebuie să profite acestei întreprinderi ( 12 ).

46.

În continuare, în ceea ce privește, mai precis, stabilirea duratei participării unei anumite întreprinderi la o încălcare, pare consacrat că, în lipsa unor elemente de probă susceptibile să stabilească în mod direct durata unei încălcări, Comisia invocă cel puțin elemente de probă care se raportează la fapte suficient de apropiate în timp, astfel încât să se poată admite în mod rezonabil că această încălcare a continuat fără întrerupere între două date precise. Curtea a admis astfel că existența unui comportament ilicit putea să fie dedusă dintr‑o serie de coincidențe și de indicii care, privite în ansamblu, pot constitui, în lipsa unei alte explicații coerente, dovada încălcării normelor de concurență ( 13 ).

47.

În sfârșit, o distincție pare să se fi efectuat după cum este vorba despre stabilirea datei încetării unei participări la o înțelegere și eventualele perioade de suspendare a participării respective. Aceasta pare să reiasă în special din hotărârea pronunțată în cauza Comisia/Verhuizingen Coppens ( 14 ), prin care Curtea a admis că Comisia era îndreptățită să considere că societatea în cauză putea fi considerată răspunzătoare pentru că a participat la acordul respectiv în mod neîntrerupt în toată perioada cuprinsă între 13 octombrie 1992 și 29 iulie 2003, în condițiile în care nu existau dovezi privind participarea activă a acesteia la acord pe devizele de complezență pentru anii 1994 și 1995.

48.

Curtea a precizat astfel că faptul că dovada concretă a punerii în aplicare a unui acord anticoncurențial de către o întreprindere nu a fost prezentată pentru anumite perioade determinate nu se opune ca încălcarea să fie considerată constituită într‑o perioadă totală mai mare decât acestea, din moment ce o astfel de constatare se bazează pe dovezi obiective și concordante. În cadrul unei încălcări care se întinde pe mai mulți ani, faptul că manifestările înțelegerii intervin în perioade diferite, care pot fi separate prin intervale de timp mai mult sau mai puțin lungi, nu are nicio influență asupra existenței acestei înțelegeri, cu condiția ca diferitele acțiuni care fac parte din această încălcare să urmărească un singur scop și să se înscrie în cadrul unei încălcări cu caracter unic și continuu ( 15 ).

49.

Ținând seama de normele fundamentale care reglementează sarcina și administrarea probei în materie, această jurisprudență nu poate conduce, în opinia noastră, la excluderea oricărei posibilități de a stabili că o întreprindere și‑a suspendat efectiv participarea la o înțelegere într‑o anumită perioadă. În funcție de periodicitatea contactelor în litigiu și de caracterul semnificativ sau nesemnificativ al perioadei de întrerupere pretinse în raport cu durata globală a înțelegerii, ceea ce revine doar instanței de fond să verifice, se va putea concluziona pe deplin că întreprinderea respectivă nu a participat la înțelegerea în litigiu în una sau în mai multe perioade determinate.

50.

Cu alte cuvinte, răspunsul la problema dacă lipsa unei probe materiale privind participarea unei întreprinderi în anumite perioade este sau nu este semnificativă depinde de circumstanțele corespunzătoare fiecărei spețe. Pentru a ne ilustra afirmațiile, ne referim la exemplul unei înțelegeri care se întinde pe aproximativ 10 ani și care s‑a concretizat prin reuniuni plurianuale între concurenți având un obiect anticoncurențial. Lipsa eventuală a unui reprezentant al unei întreprinderi la două reuniuni pare nesemnificativă, în cazul în care există alte indicii obiective și concordante care dovedesc participarea întreprinderii respective în perioada în cauză.

51.

Cum trebuie interpretată cerința distanțării publice a întreprinderii în acest context?

52.

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să se revină asupra circumstanțelor elaborării sale și în mod deosebit asupra celor în care s‑a pronunțat Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia (C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, EU:C:2004:6).

53.

Amintim că, în această cauză, societatea incriminată punea în discuție faptul că Comisia, aprobată cu privire la acest aspect de Tribunal, se referise la faptul că nu se distanțase public de acord.

54.

Sesizată cu privire la această problemă, Curtea a confirmat abordarea preconizată de Comisie și validată de Tribunal. În speță, aceasta a considerat că era suficient să se demonstreze, de către Comisie, că întreprinderea în cauză a participat la reuniuni în cursul cărora au fost încheiate acorduri de natură anticoncurențială, fără să se fi opus în mod vădit, pentru a dovedi de o manieră satisfăcătoare participarea întreprinderii respective la înțelegere. Curtea a arătat astfel că, atunci când participarea la asemenea reuniuni a fost stabilită ( 16 ), această întreprindere are obligația să prezinte indicii de natură să demonstreze că participarea sa la acele reuniuni era lipsită de orice spirit anticoncurențial, dovedind astfel că le comunicase concurenților săi că participa la acele reuniuni având o optică diferită de a lor (a se vedea punctul 81 din hotărâre).

55.

În acest sens trebuie interpretată cerința distanțării publice care se întemeiază pe premisa esențială că întreprinderea a participat la o reuniune sau că a avut contacte de natură anticoncurențială. Curtea se preocupa astfel să precizeze că „[r]ațiunea care stă la baza acestui principiu de drept este că, prin participarea la reuniunea menționată fără a se distanța în mod public de conținutul său, întreprinderea a dat de înțeles celorlalți participanți că era de acord cu rezultatul său și că s‑ar conforma acestuia” (a se vedea punctul 82 din hotărâre).

56.

Cu alte cuvinte, criteriul nedistanțării publice permite menținerea prezumției, întemeiată pe indicii concrete, potrivit căreia o întreprindere care a participat la reuniuni având un obiect anticoncurențial este prezumată a fi participat la o înțelegere care intră în sfera interdicției prevăzute la articolul 101 alineatul (1) TFUE. Trimiterea la nedistanțarea publică nu poate veni să suplinească, în opinia noastră, lipsa unei dovezi de participare, chiar și pasive, la o reuniune având un obiect anticoncurențial. Astfel cum arăta avocatul general Ruiz‑Jarabo Colomer în această cauză ( 17 ), în cazul în care o societate participă, împreună cu concurenții de pe piață, la una sau la mai multe reuniuni din care rezultă un acord contrar concurenței, tehnica prezumțiilor permite să se deducă, în lipsa unei manifestări exprese în sens contrar, că aceasta face parte din înțelegere, a fortiori în cazul în care aceasta colaborează în continuare la măsuri de executare a convenției anticoncurențiale. Pentru a demonstra temeinicia unei asemenea prezumții, trebuie, astfel cum se precizează, „să se pornească de la evenimente dovedite ( 18 ) care […] permit să se considere anumite fapte ca fiind demonstrate” ( 19 ).

57.

Această soluție, care se inserează în mod logic în cea care fusese stabilită deja în mai multe cauze, în ceea ce privește recurgerea la anumite prezumții ( 20 ), presupune că, în lipsa oricărei dovezi privind contacte sau manifestări coluzive între o întreprindere și alți participanți la o înțelegere, Comisia nu se poate limita să concluzioneze că participarea unei întreprinderi a continuat, întemeindu‑se pe simpla constatare că aceasta era obligată să se distanțeze de înțelegere.

58.

Cerința distanțării publice nu are astfel niciun sens decât dacă întreprinderea a participat efectiv la reuniuni coluzive sau, cel puțin, în prezența unor indicii de concertare într‑o anumită perioadă. Aceasta ar trebui să se aplice astfel doar în prezența unei situații în care se putea prezuma, având în vedere elemente colectate în mod concret în timpul cercetării, că întreprinderea incriminată a continuat să participe la o înțelegere. Lipsa distanțării publice de o înțelegere de către o întreprindere nu poate constitui în sine dovada unei asemenea participări.

59.

În cazul în care Curtea a avut ocazia să amintească aceste principii în mai multe ocazii ( 21 ).

60.

Reiese din toate aceste considerații că cerința distanțării publice trebuie privită ca o obligație care revine întreprinderii în cauză pentru ca aceasta să poată stabili că nu mai era parte la o înțelegere într‑o anumită perioadă în pofida participării sale aparente la aceasta. Reamintim astfel că cerința distanțării publice are astfel sens numai dacă întreprinderea a participat efectiv la reuniuni coluzive sau, cel puțin, în prezența unor indicii privind concertarea într‑o anumită perioadă.

61.

Este necesar să se amintească în mod expres acest principiu, cu riscul de a efectua o schimbare care afectează o bună interpretare a principiilor care reglementează sarcina și administrarea probei comportamentelor anticoncurențiale.

62.

Astfel cum a subliniat Comisia în înscrisurile sale, aceasta concluzionase în decizia în litigiu că recurenta participase la înțelegere până la verificările efectuate de Comisie la 28 aprilie 2005, întrucât, în pofida faptului că nu se stabilise că aceasta asistase la reuniunile organizate după cea din 11 și din 12 mai 2004, ea nu furnizase nicio dovadă care să ateste că se retrăsese în mod formal din înțelegere la această dată. Pe baza aprecierii faptelor prezentate în considerentul (602) al deciziei în litigiu, Tribunalul a concluzionat că recurenta nu se distanțase de înțelegere conform percepției celorlalți participanți.

63.

Trebuie amintit că, în considerentul (602) al deciziei în litigiu, Comisia a afirmat după cum urmează:

„[Recurenta] declară că nu a participat la nicio reuniune tehnică după cea din 11 și din 12 mai 2004 și adaugă că reprezentantul său și‑a anulat călătoria pentru reuniunea din 3 și din 4 noiembrie 2004, potrivit unei comunicări interne, în urma sfaturilor superiorului său. Comisia observă că nicio dovadă nu există cu privire la o eventuală retragere din înțelegere. În cazul unor încălcări complexe, faptul că o întreprindere nu este prezentă la o reuniune sau este în dezacord cu ceea ce se discută la o reuniune nu înseamnă că întreprinderea a încetat să participe la o încălcare continuă. Pentru a pune capăt încălcării, întreprinderea trebuie să se distanțeze în mod clar de înțelegere. […] [Recurenta] nu a prezentat o dovadă precisă potrivit căreia aceasta ar fi adoptat, într‑un mod în întregime autonom, o strategie unilaterală pe piață și s‑ar fi distanțat în mod clar și deschis de activitățile înțelegerii. Dimpotrivă, dovezile aflate în posesia Comisiei demonstrează că [recurenta] a primit invitații oficiale la următoarele trei reuniuni tehnice (cu alte cuvinte ultimele trei reuniuni tehnice organizate înaintea executării inspecțiilor). Comisia observă că reprezentantul [recurentei] a confirmat că ar participa la o reuniune din 3 și din 4 noiembrie 2004, chiar dacă pare că și‑a anulat călătoria ulterior. De asemenea, în ceea ce privește reuniunea din 23 și din 24 februarie 2005, o cameră fusese rezervată deja de [Sasol Wax International AG, Sasol Holding in Germany GmbH și Sasol Limited, organizatoare a acestei reuniuni, denumită în continuare „Sasol”] pentru reprezentantul [recurentei] la hotelul la care a[vea] loc reuniunea, rezervare care [a fost] anulată ulterior. Prin urmare, Comisia concluzionează de aici că, pentru Sasol și ceilalți participanți, era clar că [recurenta] participase la înțelegere până la sfârșit. Comisia observă de asemenea că discuțiile efectuate cu ocazia reuniunilor nu erau fundamental diferite de cele inițiate în timpul reuniunilor anterioare, dar că participanții au continuat să discute majorările de prețuri fără a menționa o anumită încercare a [recurentei] de a părăsi înțelegerea [a se vedea considerentele (175), (176) și (177)] și că nu era neobișnuit ca întreprinderile să nu participe la anumite reuniuni în timpul înțelegerii. Aceste două elemente dovedesc că [recurenta] nu era percepută că a părăsit înțelegerea după reuniunea din mai 2004. Comunicarea internă a reprezentantului [recurentei] în ceea ce privește motivele sale de a nu participa la o reuniune nu poate fi considerată, în orice caz, ca o distanțare publică. Dat fiind că nicio altă informație nu sugerează [că aceasta] s‑a distanțat de înțelegere, Comisia consideră că participarea [recurentei] la înțelegere nu a încetat înaintea inspecțiilor.”

64.

În hotărârea atacată, Tribunalul a consacrat poziția Comisiei cu privire la criteriul distanțării publice, precum și percepția acesteia din urmă de către ceilalți participanți la înțelegere și a constatat că recurenta nu s‑a distanțat în mod public de înțelegere potrivit percepției celorlalți participanți ( 22 ).

65.

În plus, Tribunalul s‑a referit la e‑mailul intern din 3 noiembrie 2004 trimis de un agent al recurentei, care avea următorul cuprins: „Având în vedere obiectivul reuniunii din Austria, sunt de acord cu recomandarea lui Thibault. Îmi anulez călătoria la Viena (plecarea fiind prevăzută inițial în această după‑amiază)” și a concluzionat că un astfel de e‑mail intern, necomunicat celorlalți participanți, nu constituie o distanțare publică ( 23 ).

66.

În plus, Tribunalul a arătat, cu titlu suplimentar, că simplul fapt că recurenta nu a participat la ultimele reuniuni tehnice nu demonstrează în niciun mod că aceasta nu a utilizat informațiile privind prețurile practicate de concurenții săi pe care le‑a primit în cadrul zecilor de reuniuni tehnice anterioare la care a asistat și că nu a profitat de acordurile de împărțire a piețelor și a clienților încheiate în cursul reuniunilor respective. Tribunalul a concluzionat de aici că recurenta nu a prezentat nicio dovadă care să demonstreze că a încetat să pună în aplicare înțelegerea la 12 mai 2004 ( 24 ).

67.

Prin urmare, se pune întrebarea dacă, în pofida acestor constatări, Comisia putea ajunge la concluzia, consacrată de Tribunal în hotărârea atacată, potrivit căreia recurenta participase la înțelegere chiar și după reuniunea din 11 și din 12 mai 2004. Trebuie să se pronunțe în mod deosebit cu privire la aspectul dacă, pentru aceasta, era posibil să se rețină faptul că recurenta nu se retrăsese în mod formal din înțelegere și că, în aceste condiții, nu prezentase dovada distanțării sale publice de înțelegere.

68.

Sub rezerva încălcării principiilor amintite mai sus, care trebuie să reglementeze proba și administrarea probei comportamentelor anticoncurențiale, considerăm că trebuie să se dea un răspuns negativ la această întrebare.

69.

În speță, nu se contestă că recurenta nu a participat la ultimele reuniuni tehnice ale înțelegerii care au avut loc între 12 mai 2004 (data ultimei sale participări la reuniuni) și 29 aprilie 2005 (data la care au fost efectuate inspecțiile Comisiei). Este de asemenea cert că nu există niciun indiciu cu privire la faptul că recurenta ar fi avut un anumit contact cu participanții la înțelegerea în litigiu în aceeași perioadă.

70.

În asemenea condiții, nu exista niciun început de dovadă cu privire la faptul că recurenta continuase, după reuniunile din 11 și din 12 mai 2004, să participe la înțelegerea în litigiu fie prin participarea la reuniunile respective, fie prin efectuarea altor acțiuni coluzive.

71.

Percepția eventuală pe care au putut să o aibă alți participanți la înțelegere în ceea ce privește continuarea participării recurentei la înțelegere dincolo de aceste date nu ne pare nicidecum un criteriu determinant. Pe lângă faptul că o astfel de percepție, considerată a fi concretizată prin invitații și prin rezervări la hotel, nu a fost stabilită, după toate probabilitățile, în mod clar, aceasta nu constituie nicidecum un indiciu privind participarea activă sau tacită la înțelegere.

72.

Faptul, evocat în special în ședință, că Comisia a putut avea convingerea fermă că recurenta a continuat, spre deosebire de alte întreprinderi ( 25 ), să facă parte din înțelegere trebuie să se întemeieze pe indicii concrete, și nu pe un sentiment sau pe o impresie subiectivă, dacă este cazul, alimentate de presupusa înțelegere a altor participanți la înțelegere.

73.

Din toate aceste considerații reiese că hotărârea atacată este expusă cenzurii cu privire la acest aspect. În opinia noastră, Tribunalul a consacrat în mod greșit concluzia potrivit căreia recurenta a participat la înțelegere după reuniunea din 11 și din 12 mai 2004 și până la inspecțiile din luna aprilie 2005.

74.

Prin urmare, hotărârea atacată va trebui anulată în această măsură. Consecințele concrete ale unei astfel de anulări asupra cuantumului amenzii aplicate recurentei vor fi examinate în continuare.

75.

În cazul în care considerațiile anterioare sunt mutatis mutandis valabile în ceea ce privește dovada participării recurentei în perioada cuprinsă între 26 mai 2000 și 26 iunie 2001, o diferență de dimensiune constă în faptul că este vorba în cauză nu de a afla dacă recurenta a pus capăt în totalitate participării sale, ci dacă, după caz, aceasta a întrerupt participarea în cauză într‑o anumită perioadă.

76.

Cu alte cuvinte, principiile care reglementează sarcina și administrarea probei privind comportamentele anticoncurențiale sunt aceleași. Aplicarea acestora în cazul faptelor care urmează să fie demonstrate, și anume o întrerupere temporară sau, respectiv, o încetare definitivă a apartenenței la o înțelegere, este cea care este diferită.

77.

După cum am arătat anterior, trebuie să se admită astfel că elementele care determină Comisia să concluzioneze în sensul suspendării sau al nesuspendării participării unei întreprinderi la o înțelegere trebuie interpretate diferit, întrucât depind în mare măsură de ansamblul circumstanțelor care au însoțit presupusa întrerupere și caracteristicile proprii ale activităților coluzive incriminate precum frecvența și complexitatea acestora.

78.

În speță, atât Comisia [a se vedea considerentul (603) al deciziei în litigiu], cât și Tribunalul (punctele 394-403 din hotărârea atacată) au efectuat, în opinia noastră, o examinare detaliată a condițiilor privind plecarea reprezentantului recurentei de la reuniunea din 25 și din 26 mai 2000 și a contactelor anticoncurențiale avute în vedere.

79.

Pe lângă faptul că această examinare nu poate fi repusă în discuție, în lipsa unei denaturări dovedite a faptelor, în cadrul prezentului recurs, abordarea reținută ne pare în mare parte conformă cu jurisprudența conform căreia faptul că o asemenea dovadă nu a fost prezentată pentru anumite perioade nu se opune ca încălcarea să fie considerată constituită într‑o perioadă totală mai mare decât acestea, din moment ce o astfel de constatare se bazează pe dovezi obiective și concordante. În cadrul unei încălcări care se întinde pe mai mulți ani, faptul că manifestările înțelegerii intervin în perioade diferite, care pot fi separate prin intervale de timp mai mult sau mai puțin lungi, nu are nicio influență asupra existenței acestei înțelegeri, cu condiția ca diferitele acțiuni care fac parte din această încălcare să urmărească un singur scop și să se înscrie în cadrul unei încălcări cu caracter unic și continuu ( 26 ).

80.

Aprecierea aspectului dacă diferitele acțiuni care fac parte din înțelegerea avută în vedere în speță urmăresc o singură finalitate și se înscriu în cadrul unei încălcări cu caracter unic și continuu nu a fost, de altfel, pusă în discuție în speță sub nicio formă și se referă, în orice caz, la o examinare care nu ține de competența Curții în cadrul prezentului recurs.

81.

O analogie poate fi stabilită astfel între problema prezentată în speță și cea examinată de Curte în Hotărârea Comisia/Verhuizingen Coppens, potrivit căreia s‑a hotărât că lipsa unor probe privind existența unor contacte anticoncurențiale sau privind participarea la astfel de contacte într‑o perioadă de un an nu poate fi suficientă în sine pentru a stabili întreruperea înțelegerii ( 27 ).

82.

Prin urmare, considerăm că trebuie să se respingă al treilea motiv.

83.

Al doilea motiv invocat de recurentă este format din două aspecte.

84.

Prin intermediul primului aspect, recurenta subliniază, în esență, că concluzia Tribunalului, care este întemeiată pe principiul eronat în fapt potrivit căruia Repsol nu ar mai fi primit invitații „oficiale” după reuniunea din 11 și din 12 mai 2004, are la bază o denaturare a probelor și este afectată, în mai multe privințe, de nemotivare.

85.

Al doilea aspect constă în denunțarea unei încălcări a principiului nediscriminării. Recurenta susține că durata participării sale la înțelegere a fost examinată de Tribunal în temeiul unor criterii diferite și mai stricte decât cele aplicate Repsol. Astfel, Tribunalul ar fi supus recurenta unei cerințe de distanțare publică, iar nu pe Repsol, a cărei retragere ar fi fost admisă chiar și în lipsa distanțării.

86.

Comisia arată, cu titlu principal, că motivul este inoperant, întrucât niciunul dintre argumentele invocate nu ar privi Total, ci ar viza situația specială a Repsol. Comisia susține că motivul este în orice caz nefondat.

87.

Presupunând că primul motiv nu trebuie reținut, se ridică problema dacă recurenta nu a făcut obiectul unui tratament diferit în raport cu Repsol.

88.

În această privință, este necesar să se arate că, potrivit considerentului (604) al deciziei în litigiu, Comisia considerase în special că situația Repsol era diferită de cea a Total, întrucât rezervarea camerelor de hotel efectuată pentru cele două reuniuni din 3 și din 4 noiembrie 2004 și din 23 și din 24 februarie 2005 ar demonstra că Sasol era convinsă că Total urma să asiste la reuniune, în condițiile în care nu avea aceeași certitudine cu privire la Repsol.

89.

La punctele 385-389 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat, în esență, că exista o diferență între situațiile acestor două întreprinderi, având în vedere percepția pe care au avut‑o ceilalți participanți la înțelegere cu privire la distanțarea lor, percepție care s‑ar fi concretizat prin trimiterea unor invitații oficiale și prin rezervări de hotel.

90.

În ceea ce ne privește, considerăm că, în cazul în care primul motiv trebuie să fie respins, prezentul motiv ar trebui declarat inoperant.

91.

Astfel cum a amintit Comisia în mod corect, argumentele recurentei se raportează nu la situația sa specifică, ci la cea a Repsol. Chiar presupunând că Tribunalul a săvârșit o anumită eroare de apreciere, recurenta nu se poate prevala de aceasta în favoarea sa, în special în scopul reducerii duratei participării sale la înțelegerea în discuție.

92.

Este astfel consacrat că principiul egalității de tratament trebuie conciliat cu respectarea legalității. Nimeni nu poate invoca în beneficiul său o nelegalitate săvârșită în favoarea altuia ( 28 ).

93.

Prin urmare, considerăm că, chiar și în ipoteza în care ar trebui să se considere că raționamentul Tribunalului prezentat la punctele 385-389 din hotărârea atacată este afectat de o anumită eroare, trebuie să se respingă al doilea motiv invocat de recurentă.

94.

Recurenta arată că, potrivit articolului 31 din Regulamentul nr. 1/2003 ( 29 ), Tribunalul se pronunță în cauzele de concurență în baza competenței de fond și că, în pofida faptului că Comisia dispune de o marjă de apreciere în domeniile care dau naștere la aprecieri economice complexe, Tribunalul nu trebuie să se abțină totuși să controleze interpretarea de către Comisie a datelor de natură economică ( 30 ). În plus, principiul individualității pedepselor ar impune ca lipsa punerii în aplicare a înțelegerii să fie apreciată în mod individual pentru fiecare întreprindere, în special pentru calcularea amenzii care trebuie să le fie aplicată.

95.

Recurenta susține că Tribunalul s‑a abținut să răspundă la motivul său întemeiat pe lipsa luării în considerare a dovezilor economice ale faptului că aceasta se comportase în conformitate cu normele de concurență și să examineze pertinența și conținutul acestor probe. Astfel, recurenta ar fi prezentat Comisiei și, ulterior, Tribunalului o analiză economică aprofundată care să acopere toată perioada încălcării și să demonstreze că aceasta nu pusese niciodată în aplicare acordurile care ar fi fost încheiate cu ocazia reuniunilor tehnice. Această analiză ar fi fost trecută sub tăcere în decizia în litigiu, dar și în hotărârea atacată, în măsura în care punctele 406 și 407 nu ar prezenta niciun răspuns la argumentele recurentei cu privire la lipsa oricărei examinări a analizei sale economice în vederea aprecierii individuale a comportamentului său concurențial în cadrul controlării sancțiunii și în special a circumstanțelor atenuante. Recurenta arată în acest context că considerațiile Tribunalului în cadrul examinării celui de al doilea motiv al cererii introductive, la care face trimitere punctul 407 din hotărârea atacată (a se vedea în special punctele 186 și 237), privesc punerea în aplicare a înțelegerii la nivel global și nu comportamentul individual al fiecăreia dintre întreprinderile implicate.

96.

Comisia susține, cu titlu principal, că motivul este inadmisibil și că, în orice caz, este nefondat.

97.

În opinia noastră, trebuie să se respingă acest motiv.

98.

Astfel, considerăm că Tribunalul a consacrat considerații largi pentru a răspunde la argumentele și la documentele prezentate de recurentă pentru a demonstra că aceasta nu pusese în aplicare înțelegerea.

99.

Astfel, la punctele 163-190 din hotărârea atacată, care se încadrează în examinarea celui de al doilea motiv, Tribunalul a respins argumentul recurentei potrivit căruia aceasta nu ar fi pus în aplicare înțelegerea cu privire la prețuri. În special, Tribunalul s‑a întemeiat pe probe in tempore non suspecto, ca scrisori tarifare ale recurentei prin care se comunică majorări de prețuri clienților (a se vedea în special punctul 189 din hotărâre).

100.

În plus, la punctele 243-259 din hotărârea atacată, care se raportează și la examinarea acestui al doilea motiv al acțiunii în primă instanță, Tribunalul a reluat cu precizie raționamentul reținut pentru a demonstra că recurenta nu prezentase dovezile care atestă că aceasta adoptase un comportament concurențial pe piață, contrar celor susținute în studiul economic prezentat Tribunalului.

101.

Ne pare astfel că Tribunalul și‑a îndeplinit rolul de verificare și de control al analizei Comisiei cu privire la elementele invocate de recurentă în ceea ce privește comportamentul său pe piață.

102.

În consecință, critica recurentei potrivit căreia Tribunalul ar fi efectuat doar o analiză economică „globală”, fără a lua în considerare situația sa individuală, ne pare neîntemeiată.

103.

Astfel cum am arătat anterior, ne pare că primul motiv invocat în recurs este fondat și că, în consecință, este necesar să se anuleze hotărârea atacată în sensul că Tribunalul a exclus în mod greșit încetarea participării recurentei la încălcare după 12 mai 2004.

104.

Anularea în parte a hotărârii atacate care propunem să fie reținută determină în mod obligatoriu o reevaluare a cuantumului amenzii la plata căreia a fost obligată recurenta pentru a reflecta în mod corect durata participării sale la încălcarea în discuție. Cauza ne pare astfel în stare de judecată în sensul articolului 61 alineatul (1) a doua teză din statutul Curții.

105.

Întrucât, în cadrul dreptului său de evocare, Curtea dispune de o competență de fond, astfel cum este prevăzută la articolul 261 TFUE coroborat cu articolul 31 din Regulamentul nr. 1/2003, aceasta poate stabili în mod liber noul cuantum al amenzii ( 31 ).

106.

În cazul în care această competență autorizează instanța Uniunii, dincolo de simplul control al legalității amenzii, să substituie aprecierea Comisiei cu propria apreciere a caracterului adecvat al amenzii, trebuie să se sublinieze de asemenea că exercitarea competenței de fond nu echivalează cu un control din oficiu și că procedura este contradictorie ( 32 ).

107.

De asemenea, propunem Curții să se limiteze la reducerea cuantumului amenzii în vederea corectării erorii de drept identificate la încheierea examinării celui de al treilea motiv.

108.

Mai degrabă decât să invocăm în mod arbitrar o cifră, sugerăm, în plus, în scopuri de coerență și de previzibilitate, să ne limităm la metodologia reținută în Orientările din 2006, astfel cum a fost îmbunătățită și ajustată de Tribunal în ceea ce privește coeficientul multiplicator care trebuie aplicat ( 33 ) și, astfel, să se recalculeze cuantumul amenzii ținând cont de durata redusă a încălcării.

109.

Astfel cum a fost amintit de către Tribunal la punctul 565 din hotărârea atacată, pentru a calcula cuantumul amenzii aplicate recurentei, Comisia a luat în considerare, pentru gravitatea încălcării, 18 % din valoarea anuală a vânzărilor de ceară de parafină și 15 % din valoarea anuală a vânzărilor de „gaci de parafină”. Cuantumurile astfel obținute ( 34 ) au fost înmulțite, din cauza duratei încălcării, cu un coeficient de 13 pentru ceara de parafină și de 7 pentru „gaciul de parafină”. În total, inclusiv pentru „taxa de intrare”, Comisia a utilizat multiplicatori de 14 pentru ceara de parafină și de 7 pentru „gaciul de parafină”.

110.

Pentru a remedia nelegalitățile constatate la punctul 561 din hotărârea atacată, prin ajustarea cuantumului amenzii aplicate recurentei pentru luarea în considerare a duratei exacte a participării sale la încălcare, coeficientul multiplicator utilizat în ceea ce privește durata participării sale la încălcare a fost stabilit de Tribunal la 12,64 (la care se adaugă un punct pentru taxa de intrare) în ceea ce privește ceara de parafină (12 ani 7 luni și 28 de zile) ( 35 ) și la 6,53 în ceea ce privește „gaciul de parafină” (6 ani 6 luni și 12 zile) ( 36 ). În sfârșit, după aplicarea coeficientului de 1,7 ( 37 ) în scop disuasiv, cuantumul amenzii este stabilit la 121626710 euro pentru ceara de parafină și la 3833132 de euro pentru „gaciul de parafină”, respectiv un cuantum total al amenzii aplicate reclamantei de 125459842 de euro.

111.

În speță, sugerăm să se reia etapele calculului amenzii prin luarea în considerare a nelegalității privind stabilirea duratei participării recurentei la înțelegerea referitoare la piața cerii de parafină. Întrucât durata participării recurentei trebuie să se reducă la 11 ani 7 luni și 15 zile, este necesar să se reducă coeficientul multiplicator aplicat cuantumului fixat pentru încălcare (și anume cel care combină luarea în considerare a duratei încălcării și a taxei de intrare) și pe piața respectivă de 13,64 la 12,62, ceea ce conduce la un cuantum intermediar de aproximativ 66194974 de euro. După aplicarea coeficientului de 1,7 în scop disuasiv, cuantumul amenzii trebuie redus, conform calculelor noastre, la aproximativ 112531456 de euro pentru ceara de parafină. Majorat cu suma finală stabilită pentru „gaciul de parafină”, și anume 3833132 de euro, cuantumul total al amenzii aplicate recurentei va trebui stabilit la o sumă de aproximativ 116364588 de euro.

112.

Prin urmare, se sugerează stabilirea cuantumului amenzii impuse recurentei la o sumă rotunjită de 116364588 de euro.

113.

Potrivit articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, atunci când recursul este fondat, iar Curtea soluționează ea însăși în mod definitiv litigiul, aceasta se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.

114.

Potrivit articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții coroborat cu articolul 184 alineatul (1) din același regulament, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Articolul 138 alineatul (3) din regulamentul menționat precizează că, în cazul în care părțile cad, fiecare, în pretenții cu privire la unul sau mai multe capete de cerere, fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată. Cu toate acestea, potrivit aceleiași dispoziții, în cazul în care împrejurările cauzei justifică acest lucru, Curtea poate decide ca, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, o parte să suporte o fracțiune din cheltuielile de judecată efectuate de cealaltă parte.

115.

În speță, considerăm că este necesar, având în vedere circumstanțele speței, în ceea ce privește cheltuielile de judecată efectuate în primă instanță, să se decidă că Total Raffinage Marketing suportă opt zecimi din propriile cheltuieli de judecată și opt zecimi din cele efectuate de Comisie. Aceasta suportă două zecimi din propriile cheltuieli de judecată și două zecimi din cheltuielile de judecată efectuate de Total Raffinage Marketing.

116.

În ceea ce privește prezenta procedură, se propune ca fiecare parte să fie obligată să suporte propriile cheltuieli de judecată aferente procedurii de recurs.

117.

În lumina considerațiilor precedente, propunem Curții să se pronunțe după cum urmează: