1. 

Întrebarea preliminară formulată de Bundesgerichtshof oferă Curții oportunitatea de a‑și consolida jurisprudența în ceea ce privește articolul 8 din Directiva 2004/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală ( 2 ), într‑un domeniu care nu a fost încă analizat. Până în prezent, Curtea a abordat în principal conflictele dintre titularii de drepturi de proprietate intelectuală, pe de o parte, și, pe de altă parte, utilizatorii de internet care descarcă sau distribuie conținut protejat de drepturi de autor, ale căror date trebuie obținute de la furnizorii de acces la internet pentru a se lua măsuri împotriva lor, odată identificați ( 3 ). În această cauză este însă vorba despre o instituție de credit care, invocând secretul bancar, refuză să furnizeze datele necesare pentru urmărirea pe cale civilă a persoanei care, făcând uz de posibilitățile tehnice oferite de internet, comercializează mărfuri contrafăcute.

2. 

Întrebarea care se ridică, în definitiv, în această cauză, se referă la aspectul dacă un terț care nu a participat la o presupusă încălcare a dreptului de proprietate industrială, dar care „[a] fost [găsit] în timp ce furniza, la scară comercială, servicii utilizate în activități de contrafacere” [articolul 8 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2004/48] – în speță, o instituție de credit –, poate refuza, în temeiul directivei menționate și invocând secretul bancar, să furnizeze informațiile (concret, numele și adresa titularului unui cont bancar) solicitate de titularul dreptului de proprietate intelectuală sau de persoana îndreptățită să apere respectivul drept ( 4 ).

3.

Conform considerentului (10), obiectivul Directivei 2004/48 constă în apropierea legislațiilor statelor membre în ceea ce privește respectarea drepturilor de proprietate intelectuală pentru a asigura un nivel de protecție ridicat, echivalent și omogen al respectivelor drepturi, în cadrul pieței interne. Astfel cum reiese din considerentul (8), „disparitățile care există între sistemele din statele membre în ceea ce privește mijloacele de a impune respectarea drepturilor de proprietate intelectuală sunt dăunătoare bunei funcționări a pieței interne și nu permit să se procedeze astfel încât drepturile de proprietate intelectuală să beneficieze de un nivel de protecție echivalent pe întreg teritoriul Comunității. Această situație nu este de natură să favorizeze libera circulație în cadrul pieței interne și nici să creeze un mediu favorabil unei concurențe sănătoase”, în timp ce la considerentul (9) din directiva menționată se arată că „[…] dezvoltarea folosirii internetului permite o distribuire instantanee a produselor piratate în toată lumea […]”.

4.

Conform articolului 2 alineatul (3) din Directiva 2004/48, „prezenta directivă nu aduce atingere: (a) […] Directivei 95/46/CE [a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date]”, aspect menționat de asemenea în considerentul (15) al aceleiași directive.

5.

Articolul 3 din Directiva 2004/48 prevede:

„(1)   Statele membre prevăd măsuri, proceduri și mijloace de reparație necesare pentru a asigura respectarea drepturilor de proprietate intelectuală care intră sub incidența prezentei directive. Aceste măsuri, proceduri și mijloace de reparație trebuie să fie corecte și echitabile, nu trebuie să fie complicate în mod inutil sau costisitoare ori să presupună termene nerezonabile sau să atragă întârzieri nejustificate.

(2)   Măsurile, procedurile și mijloacele de reparație trebuie să fie de asemenea eficiente, proporționale și disuasive și să fie aplicate astfel încât să se evite crearea unor obstacole în calea comerțului legal și să se ofere protecție împotriva folosirii lor abuzive.”

6.

Articolul 8 din Directiva 2004/48, intitulat „Dreptul la informare”, prevede următoarele:

„(1)   Statele membre asigură ca, în cadrul unei acțiuni referitoare la încălcarea unui drept de proprietate intelectuală și ca răspuns la o cerere justificată și rezonabilă a reclamantului, autoritățile judecătorești competente să poată ordona ca informațiile privind originea și rețelele de distribuție a mărfurilor sau a serviciilor care aduc atingere unui drept de proprietate intelectuală să fie furnizate de contravenient și/sau de orice altă persoană care:

[…]

[…]

(2)   Informațiile menționate la alineatul (1) cuprind, după caz:

[…]

(3)   Alineatele (1) și (2) se aplică fără a aduce atingere altor acte cu putere de lege și norme administrative care:

[…]

7.

Articolul 19 din Legea germană privind mărcile din 25 octombrie 1994, cu modificările ulterioare (Markengesetz, denumită în continuare „Legea germană privind mărcile”), este intitulat „Dreptul la informare” și transpune în legislația germană privind mărcile dreptul prevăzut la articolul 8 din Directiva 2004/48. Alineatul 2 al articolului 19 are următorul cuprins:

„În cazul unei încălcări vădite sau în situația în care titularul unei mărci sau al unei denumiri comerciale a formulat o acțiune împotriva autorului contrafacerii, acest drept există [fără a aduce atingere dispozițiilor alineatului 1] de asemenea împotriva persoanei care, pe o scară comercială,

cu excepția cazului în care persoana respectivă este autorizată să refuze să depună mărturie în cadrul procedurii inițiate împotriva autorului contrafacerii, în temeiul articolelor 383-385 din Codul de procedură civilă […]”.

8.

Articolul 383 alineatul 1 punctul 6 din Codul german de procedură civilă (Zivilprozessordnung, în versiunea din 5 decembrie 2005, cu modificările ulterioare; denumit în continuare „ZPO”) recunoaște, în cazul persoanelor cărora, pentru motive legate de funcția, statutul sau profesia acestora, li s‑au încredințat fapte care, prin natura lor sau în temeiul unei dispoziții legale, trebuie să rămână secrete, dreptul de a refuza să depună mărturie în legătură cu faptele care intră sub incidența obligației de confidențialitate.

9.

Cererea de decizie preliminară a fost formulată în cadrul unei litigiu dintre societatea germană Coty Germany GmbH (denumită în continuare „Coty Germany”), deținător exclusiv al licenței pentru marca comunitară „Davidoff Hot Water”, și Stadtsparkasse Magdeburg (denumită în continuare „Sparkasse”).

10.

În luna ianuarie 2011, Coty Germany a achiziționat de pe un site de licitații online o sticlă de parfum marca „Davidoff Hot Water”. A achitat prețul produsului în contul bancar al vânzătorului, deschis la Sparkasse. După ce Coty Germany a constatat că a achiziționat un produs contrafăcut, a solicitat site‑ului de licitații să îi indice numele real al titularului contului de utilizator de pe care a fost vândut parfumul (vânzarea a fost efectuată sub un pseudonim). Persoana desemnată a recunoscut că este proprietarul contului de utilizator de pe site‑ul de licitații, însă a negat că ar fi vândut produsul și, invocând dreptul de a nu depune mărturie, a refuzat să furnizeze alte informații. Coty Germany s‑a adresat în această situație Sparkasse, în temeiul articolului 19 alineatul 2 din Legea privind mărcile, solicitând numele și adresa titularului contului bancar în care a plătit contravaloarea bunului contrafăcut achiziționat. Sparkasse, invocând secretul bancar, a refuzat să furnizeze informațiile respective. Astfel, Coty Germany a introdus acțiune în fața Landgericht Magdeburg (Tribunalul de Primă Instanță), care a obligat Sparkasse să furnizeze informațiile solicitate. Sparkasse a atacat cu apel hotărârea în fața Oberlandesgericht Naumburg, invocând articolul 383 alineatul 1 punctul 6 din ZPO (la care face trimitere articolul 19 alineatul 2 din Legea privind mărcile), care consacră printre altele dreptul instituțiilor de credit de a nu depune mărturie în cadrul unei proceduri civile, invocând în acest sens secretul bancar. Instanța de apel a hotărât în favoarea Sparkasse. Ulterior, Coty Germany a formulat recurs în fața Bundesgerichtshof, solicitând din nou obligarea instituției de credit la furnizarea informațiilor solicitate.

11.

În aceste condiții, Bundesgerichtshof a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 8 alineatul (3) litera (e) din Directiva 2004/48/CE trebuie interpretat în sensul că această dispoziție se opune unei reglementări naționale care într‑un caz precum cel din procedura principală permite unei instituții bancare să invoce secretul bancar pentru refuzul de a furniza în temeiul articolului 8 alineatul (1) litera (c) din această directivă informații cu privire la numele și adresa unui titular de cont?”

12.

În prezenta procedură, au formulat observații scrise Coty Germany, Sparkasse, Comisia Europeană și guvernul german.

13.

Coty Germany susține în observațiile sale că articolul 8 alineatul (3) din Directiva 2004/48 se opune unei norme naționale care permite unei instituții de credit să invoce secretul bancar pentru a refuza furnizarea numelui și a adresei titularului unui cont bancar către persoanele care solicită aceste informații, în conformitate cu articolul 8 alineatul (1) litera (c) din această directivă. Potrivit Coty Germany, persoana care încalcă un drept asupra unei mărci nu va autoriza în niciun caz persoana care îi furnizează un serviciu în sensul articolului 8 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2004/48 să divulge date referitoare la identitatea sa (date cu caracter personal în sensul Directivei 95/46) către titularul dreptului încălcat, astfel încât în aceste cazuri va apărea întotdeauna un conflict. Coty Germany susține că se poate efectua o evaluare comparativă a intereselor divergente în funcție de circumstanțele cauzei, ținând seama de faptul că oricine comercializează mărfuri evident contrafăcute nu merită să beneficieze de protejarea identității.

14.

Sparkasse, care își concentrează observațiile pe admisibilitatea întrebării preliminare, la care vom face referire în cele ce urmează, consideră că, în ceea ce privește fondul, Coty Germany dispune de o altă cale simplă pentru a afla identitatea persoanei despre care se presupune că a încălcat dreptul asupra mărcii, și anume calea penală, care i‑ar permite accesul la informațiile obținute de către Ministerul Public, împotriva căruia nu poate fi invocat secretul bancar. Pe de altă parte, Sparkasse observă că dreptul de a nu depune mărturie nu poate depinde de o evaluare comparativă a intereselor divergente din prezenta cauză. De asemenea, aceasta subliniază că o instituție de credit nu este în măsură să aprecieze, atunci când decide dacă furnizează sau nu furnizează informațiile solicitate, dacă încălcarea unei mărci este sau nu este evidentă în sensul articolului 19 alineatul 2 prima ipoteză din Legea privind mărcile.

15.

Guvernul german susține că articolul 8 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2004/48 trebuie interpretat în sensul că răspunsul oferit unei solicitări de informații, formulată în temeiul acestuia, trebuie să aibă în vedere circumstanțele speței și să respecte cerințele principiului proporționalității la momentul evaluării comparative a drepturilor fundamentale în conflict. Potrivit guvernului german, dreptul Uniunii privind protecția datelor (în special Directiva 95/46) nu exclude a priori comunicarea informațiilor solicitate, în circumstanțele din prezenta cauză. Pe de altă parte, guvernul german consideră că în speță nu este aplicabilă „excepția” – astfel cum o califică acesta – prevăzută la articolul 8 alineatul (3) litera (e) din Directiva 2004/48. Norma națională care permite refuzarea furnizării informațiilor solicitate prin invocarea secretului bancar nu este o normă care guvernează prelucrarea datelor cu caracter personal în sensul respectivei dispoziții. În opinia sa, aceasta este mai degrabă o normă care protejează confidențialitatea surselor de informare în conformitate cu articolul 8 alineatul (3) litera (e), noțiune care, potrivit guvernului german, include de asemenea confidențialitatea informațiilor. Cu toate acestea, dispoziția din directivă citată anterior trebuie interpretată în sensul că trebuie să permită instanței naționale, indiferent de situație, să evalueze comparativ drepturile fundamentale în conflict și să examineze circumstanțele din prezenta cauză.

16.

În ultimul rând, Comisia subliniază în observațiile sale că articolul 8 alineatul (3) litera (e) din Directiva 2004/48 nu se opune unei norme naționale care permite unei instituții de credit să invoce secretul bancar pentru a refuza informațiile solicitate, cu condiția ca această normă să îndeplinească anumite condiții, și anume să respecte cerințele principiului securității juridice, să guverneze prelucrarea datelor cu caracter personal și să permită instanței naționale, în fiecare caz concret, să evalueze comparativ drepturile fundamentale în conflict.

17.

Înainte de a aborda problema de fond ridicată prin întrebarea adresată de Bundesgerichtshof, trebuie să analizăm o chestiune privind admisibilitatea, invocată de Sparkasse, intimata din procedura a quo. Aceasta susține că litigiul cu care a fost sesizată instanța de trimitere nu intră sub incidența Directivei 2004/48, ci doar a dreptului național, întrucât cererea de informații nu este formulată în cadrul unei acțiuni referitoare la încălcarea unui drept de proprietate intelectuală [articolul 8 alineatul (1) din Directiva 2004/48 coroborat cu articolul 19 alineatul 2 a doua ipoteză din Legea privind mărcile], ci într‑o situație de „încălcare vădită” a mărcii (articolul 19 alineatul 2 prima ipoteză din Legea privind mărcile) – care nu este prevăzută de directivă, potrivit Sparkasse –, astfel cum se arată în continuare.

18.

Potrivit Sparkasse, articolul 8 alineatul (1) din Directiva 2004/48 nu prevede un drept material autonom de a cere informații cu privire la un terț, ci îl recunoaște numai în contextul unei acțiuni referitoare la o încălcare a unui drept de proprietate intelectuală sau industrială – în speță, o marcă comunitară –, drept răspuns la o cerere justificată și rezonabilă a reclamantei. Sparkasse susține că în prezenta cauză nu este vorba despre o acțiune referitoare la o încălcare, formulată de titularul mărcii (sau, în acest caz, de către licențiat) împotriva persoanei care i‑a încălcat dreptul, acțiune în cadrul căreia reclamanta solicită unui terț anumite informații, ci că se exercită un drept material autonom, nereglementat de directivă, ci numai de dreptul național.

19.

În opinia noastră, acest argument trebuie respins. Astfel, considerăm că nu este irelevantă introducerea premisei „încălcare vădită” în Legea privind mărcile din 2008, mai ales având în vedere acele cazuri în care titularul dreptului încălcat are nevoie de informațiile respective pentru a identifica autorul contrafacerii, și anume când, ca urmare a caracteristicilor specifice ale dreptului procedural german, nu poate fi inițiată o procedură referitoare la încălcarea unui drept de proprietate intelectuală, atât timp cât nu a fost identificată încă persoana împotriva căreia va fi formulată cererea ( 5 ).

20.

Considerăm că expresia folosită printre altele în versiunea în limba spaniolă a articolului 8 alineatul (1) din Directiva 2004/48, „în cadrul unei acțiuni referitoare la încălcarea unui drept de proprietate intelectuală” ( 6 ), este suficient de cuprinzătoare încât să includă situații precum cea din prezenta cauză, în care, având în vedere că existau suficiente indicii de încălcare a unui drept de proprietate intelectuală („încălcare vădită”), solicitarea de informații vizează în mod evident inițierea unei acțiuni referitoare la încălcarea unei mărci. În acest sens, trebuie menționat că ne situăm „în cadrul” unei acțiuni „referitoare” la încălcarea unui drept de marcă ( 7 ).

21.

Prin urmare, trebuie concluzionat că prezenta cauză intră de asemenea sub incidența Directivei 2004/48, menționată anterior, și că întrebarea preliminară adresată de Bundesgerichtshof este admisibilă.

22.

Trecând la fondul problemei, trebuie precizat, înainte de toate, că scopul întrebării adresate de Bundesgerichtshof, care nu este clar exprimat în cuprinsul acesteia, se regăsește în prevederile articolului 19 alineatul 2 din Legea privind mărcile. Astfel cum s‑a observat anterior, această dispoziție recunoaște expres posibilitatea terțului căruia i se solicită informațiile de a refuza furnizarea lor dacă, în conformitate cu articolele 383-385 din ZPO, acesta ar avea dreptul să nu depună mărturie într‑o acțiune civilă formulată împotriva autorului contrafacerii. În prezenta cauză, Sparkasse s‑a prevalat exact de această posibilitate, invocând secretul bancar ( 8 ).

23.

Trebuie stabilit dacă această posibilitate – prevăzută de dreptul german – de a refuza furnizarea informațiilor invocând, în definitiv, secretul bancar respectă dreptul la informare recunoscut în favoarea titularului sau al licențiatului unei mărci la articolul 8 din Directiva 2004/48.

24.

Dreptul la informare prevăzut la articolul 8 din Directiva 2004/48 este un drept procedural care are ca scop garantarea protecției efective a proprietății intelectuale, astfel cum rezultă din considerentul (21). Scopul său imediat este de a echilibra într‑o oarecare măsură gradul diferit de informație de care dispun persoana despre care se presupune că a încălcat un drept de proprietate intelectuală și titularul respectivului drept ( 9 ), cu consecințele implicite pe care le poate avea asupra efectivității căii de atac faptul că titularul dreptului nu dispune de informațiile minime necesare pentru a putea acționa împotriva presupusului autor al contrafacerii. Desigur, dreptul la informare nu este un drept absolut și, de fapt, articolul 8 include posibilitatea ca statele să stabilească anumite restricții privind exercitarea acestuia. Astfel, cu toate că secretul bancar nu se numără printre acestea, alineatul (3) conține următoarea prevedere: „alineatele (1) și (2) se aplică fără a aduce atingere altor acte cu putere de lege și norme administrative care […] (e) reglementează protecția confidențialității surselor de informare sau prelucrarea datelor cu caracter personal”. Pe de altă parte, articolul 2 alineatul (3) litera (a) din Directiva 2004/48 restrânge dreptul la informare prevăzut la articolul 8, prevăzând că directiva citată „nu aduce atingere” printre altele Directivei 95/46.

25.

În cuprinsul cererii de decizie preliminară, instanța de trimitere se referă în mod expres doar la articolul 8 alineatul (3) litera (e) din Directiva 2004/48, ca fiind dispoziția care ar permite, eventual, calificarea secretului bancar drept limită sau chiar excepție de la dreptul la informare prevăzut la articolul 8 alineatul (1) litera (c) din aceeași directivă. Prin urmare, întrebarea care se ridică este dacă, în circumstanțele din prezenta cauză, articolul 8 alineatul (3) litera (e) din directiva menționată permite unei instituții de credit ca, prevalându‑se de o prevedere legală națională referitoare la dreptul de a refuza să depună mărturie în anumite împrejurări, să invoce secretul bancar pentru a nu furniza informațiile solicitate ca urmare a exercitării dreptului prevăzut la alineatul (1) al aceluiași articol 8.

26.

Înainte de toate, trebuie subliniat că în prezenta cauză este oportun să ne concentrăm asupra celei de a doua situații prevăzute la litera (e), care se referă la prelucrarea datelor cu caracter personal, în detrimentul primei situații, privind protecția confidențialității surselor de informare. Este evident că această situație nu este aplicabilă în prezenta cauză, întrucât nu este vorba despre protejarea identității unei „surse de informare”.

27.

Având în vedere cea de a doua situație prevăzută la articolul 8 alineatul (3) litera (e) din Directiva 2004/48, începem analiza afirmând că, în opinia noastră, legislația națională în litigiu, astfel cum ne este prezentată de instanța de trimitere, are două efecte distincte: în primul rând, un efect imediat, constând în „compromiterea” dreptului la informare consacrat la articolul 8 alineatul (1) din Directiva 2004/48, iar, în al doilea rând, un efect mediat, constând în „atingerea” adusă dreptului fundamental la o cale de atac eficientă și, drept ultimă consecință posibilă, dreptului fundamental de proprietate intelectuală.

28.

Trebuie subliniat imediat că compromiterea dreptului la informare la care tocmai s‑a făcut referire (și, indirect, restrângerea drepturilor fundamentale menționate) are loc, la rândul său, ca o consecință a cerințelor privind „secretul bancar”, astfel cum este reglementat la articolul 383 alineatul 1 punctul 6 din ZPO. Instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă obiectivul privind păstrarea secretului bancar ar putea intra sub incidența excepției prevăzute la articolul 8 alineatul (3) litera (e) din Directiva 2004/48 privind exercitarea dreptului la informare prevăzut la alineatul (1) din aceeași directivă, în măsura în care dreptul menționat este recunoscut „fără a aduce atingere” în special „altor acte cu putere de lege și norme administrative care […] reglementează […] prelucrarea datelor cu caracter personal”.

29.

În aceste condiții, s‑ar putea dezbate dacă excepția menționată anterior se aplică în prezenta cauză, având în vedere că există îndoieli cu privire la calificarea „secretului bancar” în sine, astfel cum este prevăzut în dreptul german, drept un „act cu putere de lege” în sensul articolului 8 alineatul (3) litera (e) din Directiva 2004/48, sau cu privire la aspectul dacă prevederea de la articolul 383 alineatul 1 punctul 6 din ZPO – la care face trimitere articolul 19 alineatul 2 din Legea privind mărcile – are ca obiect să reglementeze „prelucrarea datelor cu caracter personal”, astfel cum a subliniat în special guvernul german în observațiile sale ( 10 ).

30.

Cu toate acestea, trebuie să se țină seama că în foarte multe cazuri, precum și în prezenta cauză, miza aplicării acestei norme este dacă instanței trebuie să i se comunice anumite date cu caracter personal ale unor persoane determinate ( 11 ). Trebuie să se țină seama de asemenea de faptul că, în orice caz, articolul 2 alineatul (3) litera (a) din Directiva 2004/48 conține o clauză generală referitoare la respectarea dispozițiilor Directivei 95/46 privind protecția datelor cu caracter personal. Prin urmare, din interpretarea articolului 8 alineatul (3) litera (e) din Directiva 2004/48, în conformitate cu dreptul fundamental la protecția datelor cu caracter personal, consacrat la articolul 8 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), rezultă, în opinia noastră, că legislația națională contestată intră sub incidența articolului 8 alineatul (3) litera (e) din directiva menționată anterior.

31.

Având în vedere sensul legislației naționale, menționat anterior, considerăm că primul pas care trebuie făcut în vederea examinării compatibilității sale cu Directiva 2004/48 constă în calificarea acesteia din perspectiva garanțiilor privind drepturile fundamentale în discuție. Astfel, înainte de toate, trebuie să se rețină că efectul legislației naționale menționate este de a „restrânge exercitarea” drepturilor fundamentale la o cale de atac și la proprietate industrială în sensul articolului 52 alineatul (1) din cartă. Astfel, interesul legitim al instituției de credit de a păstra secretul bancar, care reprezintă o concretizare a obligației de confidențialitate care guvernează relația acesteia cu clientul său, are drept efect o limitare a două drepturi fundamentale ale titularului sau licențiatului mărcii (aceasta din urmă în calitate de titular al anumitor drepturi patrimoniale referitoare la marcă) în sensul articolului 52 alineatul (1) din cartă, și anume a dreptului său de proprietate intelectuală [articolul 17 alineatul (2) din cartă] și a dreptului la o cale de atac eficientă, prevăzut la articolul 47 din cartă ( 12 ), care este un instrument necesar pentru protecția primului drept.

32.

Articolul 52 alineatul (1) din cartă permite restrângerea exercițiului drepturilor fundamentale din două motive alternative: restrângerea trebuie să aibă un obiectiv de interes general, recunoscut de Uniune (prima alternativă) sau să răspundă necesității protecției drepturilor și libertăților celorlalte persoane (a doua alternativă). Deoarece suntem conștienți că sarcina de a identifica în mod definitiv scopul legitim al legislației în litigiu revine instanței naționale, este evident că ne aflăm în prezența celei de a doua alternative (deși nu excludem faptul că pot să existe și „obiective de interes general” în sensul primei alternative, în legătură cu desfășurarea de către instituțiile de credit a unei activități fundamentale pentru funcționarea sistemului economic în ansamblu). În acest sens, considerăm că restrângerea dreptului la o cale de atac eficientă și a dreptului de proprietate intelectuală ale licențiatului mărcii în temeiul secretului bancar – prin care o instituție de credit se obligă să nu divulge informațiile referitoare la identitatea clientului și la contul său bancar fără consimțământul acestuia – răspunde, în principal, necesității asigurării dreptului la protecția datelor cu caracter personal (de asemenea recunoscut ca drept fundamental la articolul 8 din cartă) ale clienților ale căror informații se află în posesia instituției de credit.

33.

Articolul 52 alineatul (1) din cartă reglementează un regim detaliat al condițiilor în care poate fi „restrâns” un drept fundamental. În acest sens, pentru ca restrângerea unor drepturi fundamentale, contestată în prezenta cauză, să fie legală, trebuie îndeplinite toate condițiile prevăzute de dispoziția respectivă, cu alte cuvinte, trebuie să fie reglementată prin lege, să respecte substanța drepturilor și a libertăților cărora li se aduce atingere și, în final, să fie adecvată și necesară în vederea atingerii scopului urmărit, precum și să respecte principiul proporționalității.

34.

Sarcina de a verifica dacă legislația germană în litigiu îndeplinește cerințele prevăzute la articolul 52 alineatul (1) din cartă revine instanței naționale. Aceasta, cu o cunoaștere mai aprofundată a particularităților „unei cauze precum acțiunea principală”, prezentate de instanța de trimitere, trebuie să aprecieze dacă, în final, sunt întrunite sau nu sunt întrunite circumstanțele care justifică restrângerea drepturilor fundamentale în temeiul secretului bancar.

35.

În cele ce urmează, amintind jurisprudența Curții în materie, vom expune succint informațiile necesare care să permită instanței să aprecieze, prin aplicarea articolului 52 alineatul (1) din cartă, în ce măsură interesul legitim al instituției de credit de a păstra secretul bancar poate restrânge în mod valabil dreptul la o cale de atac eficientă, de care dispune persoana care – drept etapă preliminară pentru a‑și apăra în fața instanțelor drepturile derivate dintr‑o marcă comunitară – intenționează să își valorifice dreptul la informare consacrat la articolul 8 alineatul (1) Directiva 2004/48 și în ce măsură poate restrânge de asemenea dreptul său fundamental de proprietate intelectuală.

36.

Articolul 52 alineatul (1) din cartă prevede că restrângerea „trebuie să fie prevăzută de lege”, cu alte cuvinte trebuie să respecte principiul legalității, astfel încât o restrângere va fi admisibilă doar dacă are un temei legal accesibil, clar și previzibil în dreptul național ( 13 ). Cu toate acestea, în prezenta cauză, constatăm că, astfel cum arată instanța de trimitere la punctul 22 din ordonanța de trimitere, „în Germania, secretul bancar nu este consacrat direct într‑o dispoziție legală, ci, în dreptul german, acesta este întemeiat pe obligația generală a băncii de a proteja și de a nu aduce atingere intereselor patrimoniale ale partenerului contractual”. Bundesgerichtshof susține, în continuare, că „protecția secretului bancar rezultă însă indirect din articolul 383 alineatul 1 punctul 6 din ZPO, care constituie temeiul pentru dreptul de a refuza depunerea mărturiei pentru date supuse secretului bancar […] [care] includ, în general, și numele și adresa titularului unui cont”.

37.

Astfel cum am amintit în Concluziile prezentate în cauza Scarlet Extended ( 14 ), termenul „lege” în sensul articolului 52 alineatul (1) din cartă trebuie înțeles în accepțiunea sa „materială”, iar nu numai în accepțiunea sa formală, în sensul că aceasta poate include atât „dreptul scris”, cât și „dreptul nescris” sau chiar „dreptul elaborat” de instanțe, astfel încât „o jurisprudență constantă” publicată – așadar accesibilă – și respectată de instanțele inferioare să fie în măsură să completeze în anumite împrejurări o dispoziție legală și să o clarifice pentru a deveni previzibilă.

38.

Instanței de trimitere îi revine sarcina de a confirma în ce măsură jurisprudența privind articolul 383 alineatul (1) punctul 6 din ZPO permite să se rețină că secretul bancar, deși nu este consacrat expres în nicio dispoziție legală din dreptul german, îndeplinește cerințele principiului legalității în condițiile menționate anterior (în special cerințele privind accesibilitatea, claritatea și previzibilitatea) și poate, în principiu, să justifice restrângerea drepturilor fundamentale menționate anterior dacă sunt îndeplinite celelalte condiții prevăzute la articolul 52 alineatul (1) din cartă.

39.

Articolul 52 alineatul (1) din cartă prevede de asemenea că restrângerea trebuie să respecte, indiferent de situație, „substanța” dreptului sau a drepturilor fundamentale cărora li s‑a adus atingere. În acest moment, îndoielile cele mai grave apar în special în raport cu dreptul Coty Germany la o cale de atac eficientă. În Germania, în circumstanțe precum cele din prezenta cauză, eficiența căii de atac pe care o invocă licențiatul mărcii căreia i s‑a adus atingere pare să depindă exclusiv de renunțarea, din orice motiv, de către instituția de credit – căreia i se solicită informațiile și care are o obligație contractuală de confidențialitate față de clientul său – la exercitarea dreptului de a nu depune mărturie, conferit de articolul 383 alineatul (1) punctul 6 din ZPO ( 15 ). Este clar că procedura de aplicare a dreptului Uniunii trebuie reglementată de legislația națională a statelor membre, în temeiul principiului autonomiei procedurale (astfel încât, în principiu, fiecare stat membru poate decide în ce condiții reglementează dreptul anumitor persoane de a nu depune mărturie cu privire la fapte despre care au cunoștință). Cu toate acestea, marja de apreciere de care dispun statele membre în exercitarea competenței respective este limitată de cerința asigurării permanente a eficienței căii de atac, astfel încât să nu facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii ( 16 ). În orice caz, este evident că nu s‑ar respecta substanța dreptului dacă legislația națională contestată ar avea drept consecință compromiterea dreptului posibililor titulari ai drepturilor de proprietate intelectuală de a obține protecția instanțelor.

40.

În conformitate cu articolul 52 alineatul (1) a doua teză din cartă, „prin respectarea principiului proporționalității, pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare și numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți”. În acest sens, trebuie să se analizeze dacă, în circumstanțele din prezenta cauză, împiedicarea exercitării de către Coty Germany – prin invocarea secretului bancar – a dreptului la o cale de atac eficientă, lipsind astfel de protecție și dreptul acesteia la proprietate intelectuală, este adecvată, necesară și proporțională pentru realizarea obiectivului legitim urmărit, care este, în opinia noastră, astfel cum am arătat anterior, acela de protecție a dreptului la protecția datelor presupusului autor al contrafacerii, aflate la dispoziția instituției de credit la care acesta are deschis un cont.

41.

În primul rând, în ceea ce privește prima cerință, caracterul adecvat, este necesar să se analizeze dacă restrângerea drepturilor fundamentale la o cale de atac eficientă și la proprietate intelectuală licențiatului mărcii este adecvată pentru realizarea obiectivului urmărit, cu alte cuvinte, în termenii articolului 52 alineatul (1) din cartă, dacă „[răspunde] efectiv” necesității, în acest caz, de a asigura dreptul la protecția datelor titularului contului bancar.

42.

În al doilea rând, iar acest aspect este extrem de important în circumstanțele din prezenta cauză, trebuie să se stabilească dacă restrângerea dreptului este într‑adevăr necesară pentru realizarea obiectivului menționat. Restrângerea drepturilor fundamentale ale Coty Germany va fi necesară numai în cazul în care scopul urmărit (asigurarea de către bancă a protecției datelor clienților) nu poate fi atins prin intermediul unei măsuri care restrânge respectivele drepturi într‑o proporție mai mică. În opinia noastră, la acest moment va trebui să se verifice în special dacă datele solicitate Sparkasse de către Coty Germany ar putea fi obținute prin alte mijloace sau de la alte surse decât instituția de credit ( 17 ). De asemenea, va trebui analizată viabilitatea reală a propunerii pe care Sparkasse o prezintă în observațiile sale, conform căreia Coty Germany ar putea să exercite o acțiune penală împotriva persoanei necunoscute pentru a obține pe această cale numele presupusului autor al contrafacerii. În acest scop, instanța națională va trebui să stabilească în ce măsură se poate cere recurgerea la procedura penală titularului sau licențiatului mărcii și, cu caracter preliminar implicit, dacă acest lucru este posibil în mod concret în legislația națională corespunzătoare (iar dacă este, dacă nu ar constitui, în cele din urmă, un abuz inacceptabil de acțiunea penală, având scopuri care nu îi sunt proprii acesteia).

43.

În ultimul rând, analiza proporționalității va impune examinarea măsurii în care obiectivele de protecție a anumitor drepturi în raport cu alte drepturi fundamentale compensează suficient compromisurile pe care le implică. Instanța națională va trebui să aibă în vedere tipul și amploarea informațiilor solicitate de Coty Germany – care, astfel cum reiese din prezenta cauză, par să se limiteze la strictul necesar pentru a putea iniția o procedură judiciară împotriva presupusului autor al contrafacerii; cât este de evident că s‑a produs o încălcare a dreptului de proprietate intelectuală ( 18 ), precum și că titularul contului, a cărui identificare se urmărește, ar fi putut acționa în mod nelegal ( 19 ), fiind necesar totodată să se analizeze în ce măsură persoanele care comercializează mărfuri contrafăcute merită să beneficieze de protejarea identității, în special deoarece, astfel cum susține Coty Germany în observațiile sale, indicarea unui nume și a unei adrese corecte se înscrie printre obligațiile tuturor persoanelor care își desfășoară cu bună credință activitatea în cadrul comerțului ( 20 ); existența unui prejudiciu substanțial produs titularului mărcii protejate și garanțiile privind modul în care Coty Germany va utiliza datele pe care urmează să le obțină, astfel încât informațiile dezvăluite să fie folosite exclusiv în scopul inițierii unei proceduri împotriva persoanei care se presupune că răspunde pentru actul de contrafacere, iar nu cu alte scopuri străine de acest obiectiv. Astfel, în cadrul acestui control al proporționalității, instanța națională trebuie să țină seama de toate drepturile fundamentale cărora li s‑a adus atingere și, în consecință, să pună în balanță drepturile fundamentale în conflict ( 21 ).

44.

În opinia noastră, având în vedere argumentele anterioare, articolul 8 alineatul (3) litera (e) din Directiva 2004/48 trebuie interpretat în sensul că se opune unei legislații naționale care are drept efect necondiționat să permită unei instituții de credit, prin invocarea secretului bancar, să refuze divulgarea informațiilor referitoare la numele și la adresa titularului unui cont bancar, care i‑au fost solicitate în conformitate cu articolul 8 alineatul (1) litera (c) din directiva respectivă. Acest efect este compatibil cu dispoziția menționată anterior numai în măsura în care este rezultatul unei analize prealabile, care trebuie efectuată de instanța națională, prin intermediul căreia să se asigure caracterul legal al restrângerii drepturilor fundamentale cărora le aduce atingere legislația națională în discuție, în conformitate cu articolul 52 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

45.

În temeiul considerațiilor anterioare, propunem Curții să răspundă Bundesgerichtshof că