1. 

În ce măsură urmărirea asigurării unui nivel ridicat de protecție a consumatorilor afectează autonomia procedurală a statelor membre în ceea ce privește acțiunile în încetare introduse de asociațiile pentru protecția consumatorilor? Trebuie să se recunoască acestor asociații, în vederea garantării eficienței luptei lor împotriva clauzelor abuzive, posibilitatea de a formula apel împotriva unei ordonanțe de constatare a necompetenței teritoriale a instanței sesizate, chiar dacă dreptul național exclude la modul general o astfel de posibilitate, și trebuie ca acestea să beneficieze de forul privilegiat rezervat până în acel moment doar consumatorilor? Aceasta este, în esență, natura problematicii ridicate de prezenta cauză preliminară.

2.

Al douăzeci și treilea considerent al Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii ( 2 ) prevede că „persoanele sau organizațiile, în cazul în care sunt considerate, în temeiul legislației unui stat membru, ca având un interes legitim în acest domeniu, trebuie să aibă posibilitatea de a ataca clauzele contractului care au fost redactate pentru a fi utilizate în general în contractele încheiate cu consumatorii și în special […] clauzel[e] abuzive, fie în fața unui autorități judiciare, fie în fața unei autorități administrative care are competența de a decide cu privire la reclamații sau de iniția procedurile legale corespunzătoare; […] această posibilitate nu implică, cu toate acestea, verificarea prealabilă a condițiilor generale utilizate în anumite sectoare economice”.

3.

Al douăzeci și patrulea considerent al Directivei 93/13 prevede în continuare că „autoritățile judiciare sau administrative din statele membre trebuie să aibă la dispoziție mijloace adecvate și eficace pentru a împiedica aplicarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.

4.

Articolul 7 din Directiva 93/13 are următorul cuprins:

„(1)   Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori.

(2)   Mijloacele menționate la alineatul (1) cuprind dispozițiile în conformitate cu care persoanele sau organizațiile care au, în temeiul legislației interne, un interes legitim în protecția consumatorilor pot introduce o acțiune în justiție sau în fața organismelor administrative competente, în conformitate cu legislația internă în cauză, pentru a obține o decizie care să stabilească dacă clauzele contractuale elaborate pentru a fi utilizate în general sunt abuzive, astfel încât să poată aplica mijloace adecvate și eficiente pentru a preveni utilizarea acestor clauze în continuare.

[…]”

5.

Cadrul juridic național relevant în prezenta trimitere preliminară poate fi rezumat după cum urmează.

6.

Potrivit Codului de procedură civilă (Ley 1/2000 de Enjuiciamento Civil ( 3 ), denumită în continuare „LEC”), acțiunile având ca obiect constatarea nulității clauzelor referitoare la condițiile generale ale contractelor trebuie să fie introduse la instanța de la domiciliul reclamantului. În cazul acțiunilor în încetare, care au ca obiect obligarea pârâtului la încetarea comportamentului său ori la evitarea repetării unui astfel de comportament în viitor ( 4 ), este competentă, dimpotrivă, instanța de la domiciliul sau de la sediul pârâtului – vânzătorul sau furnizorul –, cu condiția ca acest domiciliu sau acest sediu să fie situat pe teritoriul spaniol ( 5 ). Această ultimă regulă de competență teritorială se aplică, așadar, atunci când acțiunea în discuție este exercitată pentru apărarea intereselor colective și a celor generale ale consumatorilor ( 6 ) și este formulată de o asociație pentru protecția consumatorilor care îndeplinește condițiile prevăzute de lege ( 7 ).

7.

Pe de altă parte, deciziile de constatare a necompetenței teritoriale a instanței sesizate nu sunt supuse niciunei căi de atac ( 8 ).

8.

Asociación de Consumidores Independientes de Castilla y León (denumită în continuare „ACICL”) este o asociație pentru protecția consumatorilor înscrisă în Registrul organizațiilor consumatorilor și utilizatorilor din comunitatea autonomă Castilla y León în Spania, cu sediul la Salamanca. Aceasta are 110 membri și pentru anul 2010 dispunea de un buget de 3941 de euro. Acțiunea sa este limitată din punct de vedere geografic la teritoriul comunității menționate. ACICL nu face parte nici dintr‑o federație, nici dintr‑o altă asociație sau organizație la nivel interregional sau național. Pe de altă parte, aceasta îndeplinește cerințele legale pentru a putea apăra în justiție interesele colective ale consumatorilor.

9.

În primă instanță, ACICL a introdus la Juzgado de Primera Instancia no 4 y de lo Mercantil de Salamanca (Spania) o acțiune în încetare împotriva societății Anuntis Segunda Mano SL, al cărei sediu este situat în provincia Barcelona. Acțiunea avea ca obiect declararea nulității anumitor dispoziții cuprinse în condițiile generale de utilizare care figurau pe site‑ul internet al societății menționate ( 9 ), din cauza faptului că acestea constituiau clauze abuzive, și obligarea pârâtei să înceteze, pe viitor, comportamentul abuziv invocat.

10.

Prin ordonanța din 6 aprilie 2011, Juzgado de Primera Instancia no 4 y de lo Mercantil de Salamanca s‑a declarat necompetent să soluționeze acțiunea introdusă de ACICL. Potrivit acestuia, rezultă din articolul 52 alineatul 1 punctul 14 din LEC că instanța competentă pentru soluționarea acțiunilor în încetare introduse pentru apărarea intereselor colective ale consumatorilor este cea de la sediul pârâtului. Juzgado de Primera Instancia no 4 y de lo Mercantil de Salamanca a precizat totuși că hotărârea prin care s‑a declarat necompetent putea fi atacată cu apel, deși nicio normă națională nu prevede o astfel de posibilitate.

11.

Audiencia Provincial de Salamanca a fost, așadar, sesizată cu apelul formulat de ACICL. În fața instanței de trimitere se ridică două categorii de probleme.

12.

Pe de o parte, în temeiul normelor de procedură naționale, în special al articolelor 60 și 67 din LEC, nu poate fi formulată nicio cale de atac împotriva unei hotărâri de declarare a necompetenței teritoriale, astfel încât, în cazul în care dorește examinarea pe fond a acțiunii sale în încetare, ACICL este obligată să sesizeze exclusiv instanța de la sediul pârâtului. Instanța de trimitere ridică problema dacă, în aceste condiții, imposibilitatea de a formula apel împotriva deciziilor instanțelor spaniole care își constată necompetența teritorială pentru soluționarea acțiunilor în încetare exercitate în interesul general al consumatorilor nu constituie un obstacol în calea realizării obiectivului, urmărit de dreptul Uniunii în general și de Directiva 93/13 în special, de a asigura un nivel ridicat de protecție a consumatorilor. Dacă astfel ar sta lucrurile, instanța de trimitere ar trebui să înlăture aplicarea normelor de procedură naționale pentru a accepta să se pronunțe asupra apelului aflat pe rolul său.

13.

Pe de altă parte, instanța de trimitere ridică problema compatibilității, în primul rând, cu dreptul Uniunii, în al doilea rând, cu obiectivul unui nivel ridicat de protecție a consumatorilor și, în al treilea rând, cu importanța recunoscută acțiunilor formulate, în acest domeniu, de asociațiile pentru protecția consumatorilor a normei de competență potrivit căreia acțiunea în încetare formulată de o astfel de asociație trebuie să fie introdusă la instanța de la domiciliul sau de la sediul vânzătorului sau furnizorului, acțiune pe care ACICL ar trebui, in fine, să renunțe să o introducă din cauza bugetului său redus și a domeniului său de acțiune teritorial limitat.

14.

În aceste condiții, Audiencia Provincial de Salamanca a hotărât să suspende judecarea cauzei și, prin decizia de trimitere, primită la grefa Curții la 11 septembrie 2012, să sesizeze Curtea în temeiul articolului 267 TFUE cu următoarele două întrebări preliminare:

15.

Reclamanta din litigiul principal, guvernul spaniol, precum și Comisia Europeană au prezentat Curții observații scrise.

16.

În primul rând, vom examina argumentul prezentat de guvernul spaniol referitor la inadmisibilitatea acestei prime întrebări, înainte de a aminti, în al doilea rând, principiile care decurg dintr‑o jurisprudență consacrată a Curții și care vor fi utile reflecției noastre. În al treilea rând, vom analiza lipsa, în ordinea juridică a unui stat membru, a unui dublu grad de jurisdicție în materia competenței teritoriale, în lumina principiilor menționate mai sus, în special a principiului efectivității.

17.

Trebuie înlăturat imediat argumentul prezentat de guvernul spaniol potrivit căruia prima întrebare preliminară adresată Curții este inadmisibilă din cauza faptului că litigiul ar fi pur intern și că norma procedurală în cauză ar trebui, așadar, analizată doar în lumina protecției jurisdicționale efective, astfel cum este garantată de Constituția spaniolă. Pentru aceasta, este suficient să se amintească faptul că acțiunea deferită de ACICL Juzgado de Primera Instancia no 4 y de lo Mercantil de Salamanca și instanței de trimitere are ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor utilizate de societatea pârâtă din litigiul principal și se referă astfel, în mod evident, la posibilitatea de a sesiza instanțele de judecată cu problema protecției consumatorilor, prevăzută de Directiva 93/13, după caz prin intermediul asociațiilor pentru protecția consumatorilor prevăzute la articolul 7 alineatul (2) din directiva menționată.

18.

Articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 impune statelor membre să se asigure că „există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive”. Instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe asupra aspectului dacă aceste mijloace adecvate și eficace trebuie să includă posibilitatea de a formula apel împotriva unei decizii de necompetență teritorială pronunțate în urma sesizării instanței de către o asociație pentru protecția consumatorilor.

19.

Directiva 93/13 nu realizează armonizarea mijloacelor procedurale aflate la dispoziția acestor asociații. Or, potrivit Curții, „libertatea alegerii căilor și a mijloacelor destinate să asigure punerea în aplicare a unei directive nu afectează obligația fiecăruia dintre statele membre destinatare de a adopta toate măsurile necesare pentru a asigura efectul deplin al directivei vizate, conform obiectivului pe care aceasta îl urmărește” ( 10 ). Potrivit unei jurisprudențe constante, „[o]bligația statelor membre, care rezultă dintr‑o directivă, de a atinge rezultatul prevăzut de aceasta, precum și îndatorirea acestora, în temeiul articolului [4 alineatul (3) TUE], de a lua toate măsurile generale sau speciale necesare pentru a asigura îndeplinirea acestei obligații se impun tuturor autorităților statelor membre, inclusiv autorităților judiciare în cadrul competențelor acestora” ( 11 ), cărora „le revine în special atribuția de a asigura protecția juridică a drepturilor pe care justițiabilii le au în temeiul dispozițiilor de drept al Uniunii și de a garanta efectul deplin al acestor dispoziții” ( 12 ). În plus, în absența unei reglementări a Uniunii în domeniul în discuție – astfel cum este cazul în litigiul principal – „revine ordinii juridice interne din fiecare stat membru atribuția de a desemna instanțele competente și de a stabili modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor destinate să asigure protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii” ( 13 ), sub rezerva unei protecții efective a acestor drepturi ( 14 ).

20.

În această privință, dintr‑o jurisprudență consolidată rezultă de asemenea că „modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor destinate să asigure protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile acțiunilor similare de drept intern (principiul echivalenței) și nu trebuie să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității)” ( 15 ).

21.

Ansamblul acestor considerații trebuie să ne ghideze analiza chestiunii discutate aici.

22.

Situația din litigiul principal trebuie apreciată, așadar, raportat la principiile echivalenței și efectivității. Cu toate acestea, principiul echivalenței nu este pus în discuție în prezenta cauză. Rămâne, așadar, să se analizeze situația în ceea ce privește principiul efectivității.

23.

La modul general, trebuie arătat că, în materia protecției consumatorilor, dreptul Uniunii nu conține o obligație specială cu privire la numărul gradelor de jurisdicție pe care statele membre trebuie să le prevadă. Arhitectura jurisdicțională se încadrează pe deplin în sfera autonomiei procedurale a statelor membre. În plus, se admite că tratatele nu au intenționat să creeze alte căi procesuale decât cele deja stabilite, cu excepția cazului în care rezultă din structura ordinii juridice naționale că nu există nicio cale de atac care să permită, chiar și pe cale incidentală, asigurarea respectării drepturilor pe care justițiabilii le au în temeiul dreptului Uniunii ( 16 ).

24.

Prezenta întrebare preliminară ridică problema imposibilității de a formula apel împotriva unei decizii de constatare a necompetenței teritoriale a instanței sesizate și de desemnare a instanței competente teritorial căreia trebuie să îi fie deferit litigiul. Astfel cum a amintit Comisia, singura regulă existentă la nivelul Uniunii cu privire la o astfel de tematică se referă chiar la instanțele Uniunii. Articolul 54 al doilea paragraf din Protocolul (nr. 3) privind Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, anexat tratatelor, prevede că, „[î]n cazul în care constată că nu are competența de a soluționa o cauză care ține de competența Curții, Tribunalul o transmite Curții; în mod similar, în cazul în care constată că o cauză ține de competența Tribunalului, Curtea o transmite acestuia, care nu își mai poate declina competența în acest caz” ( 17 ). Aceste decizii de trimitere nu sunt supuse niciunei căi de atac ( 18 ).

25.

Desigur, trimiterea unei cauze de la o instanță a Uniunii la alta nu implică aceleași inconveniente geografice în comparație cu cele ocazionate în contextul litigiului principal.

26.

Cu toate acestea – și este fundamental pentru buna înțelegere a primei întrebări –, această întrebare se referă la aprecierea compatibilității cu dreptul Uniunii a normei procedurale naționale potrivit căreia deciziile de constatare a necompetenței teritoriale nu sunt supuse niciunei căi de atac – și anume articolul 67 alineatul 1 din LEC –, în timp ce inconvenientele menționate izvorăsc din aplicarea normei potrivit căreia o acțiune în încetare formulată de o asociație pentru protecția consumatorilor trebuie introdusă la instanța de la domiciliul sau de la sediul vânzătorului sau furnizorului – și anume articolul 52 alineatul 1 punctul 14 din LEC. Or, obiectul întrebării preliminare discutate aici nu este această din urmă dispoziție.

27.

În aceste condiții, comparația cu normele de procedură aplicabile instanțelor Uniunii rămâne relevantă și rezultă din aceasta că nici sistemul căilor procesuale specific acestora din urmă, nici dreptul procesual spaniol nu prevăd o posibilitate de a formula o cale de atac împotriva deciziilor de necompetență.

28.

În ceea ce privește dispozițiile din dreptul derivat, nici Directiva 98/27/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 19 mai 1998 privind acțiunile în încetare în ceea ce privește protecția intereselor consumatorilor ( 19 ), nici Directiva 2009/22/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2009 privind acțiunile în încetare în ceea ce privește protecția intereselor consumatorilor ( 20 ), care i‑a urmat acesteia, nu au dus grija pentru detaliu până la nivelul de a reglementa aspectul numărului gradelor de jurisdicție pe care statele membre ar trebui să le prevadă în ceea ce privește deciziile de necompetență teritorială care ar fi pronunțate împotriva asociațiilor pentru protecția consumatorilor.

29.

În ceea ce privește Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, este interesant de subliniat că abia prin Protocolul nr. 7 ( 21 ) la convenția menționată s‑a consacrat dreptul la un dublu grad de jurisdicție ( 22 ). Cu toate acestea, pe lângă faptul că dreptul respectiv este consacrat exclusiv în materie penală, este de remarcat faptul că acest protocol nu este ratificat, în prezent, de toate statele membre ale Uniunii. Acest lucru reflectă măsura în care variază numărul gradelor de jurisdicție de la un stat membru la altul, indiferent de domeniul în discuție.

30.

În lipsa unei norme care să stabilească precis, la nivelul Uniunii, întinderea garanțiilor jurisdicționale pe care le poate invoca o asociație pentru protecția consumatorilor, trebuie stabilit dacă norma națională în discuție în litigiul principal, care exclude orice cale de atac împotriva unei decizii de constatare a necompetenței teritoriale, nu are drept rezultat faptul că exercitarea drepturilor sau a prerogativelor conferite de dreptul Uniunii asociației respective devine, practic, imposibilă sau excesiv de dificilă.

31.

În această privință, trebuie să se constate în primul rând că imposibilitatea de formula apel cu care se confruntă ACICL privește doar competența teritorială și nu are drept rezultat privarea ACICL de orice acțiune care să permită judecarea pe fond a cererii sale privind încetarea utilizării clauzelor pe care le apreciază ca fiind abuzive. ACICL are însă în orice caz la dispoziție o cale de atac, accesul la instanța de fond fiind garantat prin obligația instanței care a fost desemnată de instanța care și‑a declinat competența de a nu își repune în discuție competența teritorială. Orice ipoteză de denegare de dreptate este, astfel, exclusă.

32.

În al doilea rând, imposibilitatea de a formula apel nu are ca efect nici încheierea definitivă a dezbaterii referitoare la competența teritorială, întrucât competența instanței de la sediul pârâtei din litigiul principal va putea fi rediscutată ( 23 ) odată ce aceasta va fi pronunțat decizia sa cu privire la fond.

33.

Deși înțelegem perfect dificultățile cu care se confruntă ACICL și nu negăm inconvenientele imposibilității de a formula apel împotriva unei decizii prin care se încheie procedura în zona geografică a reclamantei din litigiul principal, trebuie de asemenea să se recunoască faptul că ACICL poate să introducă acțiunea în fața altei instanțe, de data aceasta competentă din punct de vedere teritorial, și să contribuie în acest fel la obiectivul urmărit prin directivă.

34.

Reiterăm faptul că deplasarea geografică a procesului, sursa dificultăților cu care se confruntă ACICL, nu este, per se, consecința lipsei posibilității de a formula o cale de atac împotriva deciziei de constatare a necompetenței teritoriale, ci decurge din aplicarea articolului 52 alineatul 1 punctul 14 din LEC, care se află în centrul celei de a doua întrebări adresate Curții.

35.

Desigur, în urma acestei constatări a necompetenței teritoriale a Juzgado de Primera Instancia no 4 y de lo Mercantil de Salamanca, ACICL riscă să trebuiască să renunțe la acțiune pentru motive exclusiv financiare. Cu toate acestea, considerăm că este dificil de concluzionat în sensul unei încălcări a principiului efectivității de fiecare dată când un justițiabil, după ce a fost pronunțată o decizie de necompetență, renunță la introducerea unei acțiuni din cauza costului acesteia, cu condiția, evident, ca costul global al procedurii să nu fie excesiv, astfel încât să devină disuasiv. Or, nu s‑a susținut nicidecum în acest dosar că costul delocalizării procedurii era în mod obiectiv excesiv.

36.

În schimb, ceea ce s‑a constatat este faptul că această delocalizare nu poate fi suportată, în mod subiectiv, de reclamanta din litigiul principal. Cu toate acestea, situația economică specială a ACICL este un element care, în opinia noastră, nu poate fi luat în calcul pentru aprecierea respectării principiului efectivității. Întrucât normele definite de legislațiile naționale referitoare la structura căilor procesuale, precum și la numărul gradelor de jurisdicție aplicabil fiecărui tip de decizie urmăresc un interes general de bună administrare a justiției și de previzibilitate, acestea trebuie, desigur, să prevaleze în raport cu interesele particulare și nu se poate concepe că acestea pot să varieze de la caz la caz, în funcție de situația financiară a părților ( 24 ).

37.

În sfârșit, trebuie amintit că, pentru aplicarea principiilor echivalenței și efectivității, „fiecare caz în care se ridică problema dacă o prevedere procedurală internă face imposibilă sau excesiv de dificilă aplicarea dreptului [Uniunii] trebuie analizat ținând cont de locul pe care respectiva prevedere îl ocupă în cadrul procedurii în ansamblul său, de modul în care se derulează și de particularitățile acesteia în fața diverselor instanțe naționale” ( 25 ). Or, elementele pe care le‑am invocat deja, referitoare, în primul rând, la excluderea oricărei denegări de dreptate, în al doilea rând, la existența unei căi procesuale aflate efectiv la dispoziția asociației pentru protecția consumatorilor și, în al treilea rând, la posibilitatea redeschiderii, dacă este cazul, a dezbaterilor asupra competenței teritoriale după pronunțarea unei decizii pe fond, ne determină să considerăm că articolul 52 alineatul 1 punctul 14 din LEC nu face nici practic imposibilă, nici excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de Directiva 93/13 asociațiilor pentru protecția consumatorilor și nici nu pune în pericol realizarea obiectivului urmărit de aceasta.

38.

Sugerăm, așadar, Curții să declare că, în stadiul actual al dreptului Uniunii, principiul efectivității, analizat împreună cu obiectivul, urmărit prin Directiva 93/13, de a asigura un nivel ridicat de protecție a consumatorilor, nu se opune, în contextul litigiului principal, unei norme procedurale naționale potrivit căreia o decizie de constatare a necompetenței teritoriale a instanței sesizate, în cadrul unei acțiuni în încetare introduse de o asociație pentru protecția consumatorilor, nu este supusă niciunei căi de atac dacă rezultă, pe de altă parte, din examinarea dreptului național că există efectiv o cale procesuală la dispoziția asociației menționate pentru a‑și expune acțiunea pe fond.

39.

Prin intermediul celei de a doua întrebări adresate Curții se urmărește, în esență, să se stabilească dacă obiectivul, urmărit la nivelul Uniunii, de a asigura un nivel ridicat de protecție a consumatorilor este periclitat de norma procedurală spaniolă potrivit căreia, în contextul unei cauze care nu este transfrontalieră, instanța competentă pentru soluționarea unei acțiuni în încetare introduse de o asociație de consumatori este cea de la domiciliul sau de la sediul vânzătorului sau furnizorului, în cazul în care acest domiciliu sau acest sediu este cunoscut.

40.

Ținând seama de răspunsul pe care sugerăm Curții să îl ofere la prima întrebare, avem îndoieli serioase cu privire la competența sa de a se pronunța asupra acestei a doua întrebări, lucru pe care îl vom explica de îndată.

41.

Întrucât înclinăm să considerăm că dreptul Uniunii nu impune, în împrejurările din acțiunea principală, ca o ordonanță de constatare a necompetenței teritoriale să poată fi atacată cu apel, odată ce Curtea va fi răspuns la prima întrebare a instanței de trimitere, acțiunea deferită de ACICL acesteia din urmă nu va mai fi necesară. Având în vedere imposibilitatea de a soluționa apelul formulat de ACICL, instanța de trimitere va trebui să încheie procedura. În consecință, acțiunea în încetare a ACICL va trebui introdusă la instanța competentă potrivit prevederilor LEC, și anume cea de la sediul vânzătorului sau furnizorului.

42.

Observăm, așadar, că, în aceste condiții, în momentul în care instanța de trimitere va fi luat cunoștință de răspunsul Curții la prima întrebare, instanța menționată nu va mai fi sesizată cu un litigiu pentru rezolvarea căruia este necesar răspunsul la a doua întrebare adresată.

43.

Or, potrivit unei jurisprudențe constante, procedura preliminară presupune ca o cauză să fie efectiv pendinte în fața instanțelor naționale, acestea fiind chemate să adopte în cadrul său o decizie susceptibilă să ia în considerare hotărârea pronunțată cu titlu preliminar ( 26 ). Justificarea trimiterii preliminare nu este formularea unor opinii consultative cu privire la chestiuni generale sau ipotetice, ci nevoia inerentă de a soluționa efectiv un litigiu ( 27 ). Această nevoie nu poate continua să existe după constatarea necompetenței, de această dată materială, a instanței de trimitere.

44.

S‑ar putea presupune totuși că Curtea va răspunde anticipat, într‑un fel, în perspectiva sesizării instanței competente teritorial. Cu toate acestea, sesizarea menționată rămâne ipotetică, întrucât rezultă din dosar că ACICL, din cauza dimensiunii și a bugetului său, ar fi obligată să renunțe la acțiune. În plus, chiar dacă ar introduce în final acțiunea în încetare la instanța competentă teritorial, ACICL nu ar putea, în fața acestei instanțe, să prezinte argumente referitoare la competența teritorială întrucât, potrivit LEC și în scopul evitării unui conflict negativ de competență, instanța desemnată de instanța care și‑a declinat competența nu este abilitată să își repună în discuție propria competență teritorială. Astfel cum am arătat deja și potrivit înscrisurilor guvernului spaniol și ale Comisiei, concordante cu privire la acest aspect, argumentele menționate vor fi admisibile doar în cadrul apelului împotriva deciziei pronunțate pe fond în primă instanță.

45.

Vom formula, așadar, observațiile succinte care urmează doar cu titlu pur subsidiar.

46.

Situația ACICL, căreia i se aplică norma națională de competență teritorială în litigiu, trebuie să fie examinată în lumina principiilor echivalenței și efectivității deja menționate.

47.

Principiul echivalenței nu este pus în discuție în prezenta cauză.

48.

În ceea ce privește principiul efectivității, ACICL arată că, din cauza dimensiunii sale, a domeniului său de acțiune teritorial și a bugetului său, introducerea acțiunii în încetare la instanța de la sediul vânzătorului sau furnizorului ar însemna suportarea unui cost pe care este incapabilă să și‑l asume, cu consecința că ar trebui să renunțe la acțiune. O astfel de situație ar constitui un obstacol considerabil în calea realizării obiectivului urmărit de asociația menționată, limitând, în fapt, însăși capacitatea sa de a formula acțiuni în încetare, în special în domeniul clauzelor pretins abuzive. Norma de competență teritorială aplicabilă ACICL în cadrul unor astfel de acțiuni ar trebui să fie cea aplicabilă acțiunilor introduse de consumatori împotriva vânzătorilor sau furnizorilor, și anume competența de principiu a instanței de la domiciliul reclamantului.

49.

Deși înțelegem bine problematica cu care se confruntă ACICL, trebuie de asemenea să constatăm că dreptul Uniunii nu impune ca tratamentul procedural privilegiat rezervat consumatorilor să fie extins la asociațiile pentru protecția consumatorilor.

50.

În primul rând, Directiva 93/13 se limitează să impună ca „organizațiile […] [care au] un interes legitim în acest domeniu […] să aibă posibilitatea de a ataca clauzele contractului care au fost redactate pentru a fi utilizate în general în contractele încheiate cu consumatorii” ( 28 ). Mijloacele adecvate și eficace prevăzute la articolul 7 din Directiva 93/13 constau în special în a permite organizațiilor menționate să introducă o acțiune în justiție sau în fața organismelor administrative competente ( 29 ). Directiva menționată nu conține nicio prevedere referitoare la instanța la care trebuie introduse acțiunile în încetare formulate de astfel de organizații.

51.

În al doilea rând, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că „sistemul de protecție pus în aplicare prin [Directiva 93/13] se bazează pe ideea că un consumator se găsește într‑o situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare” ( 30 ). Deși se poate admite cu ușurință că ocrotirea drepturilor consumatorilor, astfel cum este reglementată de dreptul Uniunii, impune recunoașterea unui for preferențial pentru consumator – în lumina a ceea ce se recunoaște într‑un context transfrontalier ( 31 ) –, a impune statelor membre să extindă dreptul de a beneficia de acest for preferențial la organizațiile pentru protecția consumatorilor ar reprezenta un pas suplimentar ( 32 ).

52.

Fără a nega importanța fundamentală a acțiunii lor și rolul esențial pe care trebuie să îl poată avea pentru atingerea unui nivel ridicat de protecție a consumatorilor în cadrul Uniunii ( 33 ), trebuie, în același timp, să se recunoască faptul că procedura care se desfășoară între o astfel de asociație și un vânzător sau furnizor nu prezintă exact același dezechilibru precum cel evocat anterior. Acțiunea în încetare nu este o acțiune contractuală ( 34 ).

53.

Guvernul spaniol și Comisia s‑au străduit – în opinia noastră, în mod convingător – să ilustreze această distincție făcând referire la normele de competență stabilite prin Regulamentul nr. 44/2001. Acestea au arătat astfel că, în acest context, Curtea a respins teza potrivit căreia normele speciale de competență prevăzute pentru acțiunile introduse de consumatorii care sunt părți la un contract transfrontalier încheiat cu un vânzător sau furnizor trebuiau să se aplice, prin analogie, acțiunilor introduse de asociațiile pentru protecția consumatorilor ( 35 ).

54.

Desigur, în contextul Directivei 93/13, Curtea a declarat abuzivă o clauză contractuală, care nu a fost negociată, care avea ca rezultat sistematic, în cazul unui litigiu referitor la contract, să atribuie competența instanței de la sediul vânzătorului sau furnizorului ( 36 ). Cu toate acestea, acest lucru nu înseamnă că, în cazul în care această competență este atribuită de legiuitorul național – în afara oricărui cadru contractual – și în ceea ce privește acțiunile în încetare introduse de asociațiile pentru protecția consumatorilor, aceasta este în mod obligatoriu contrară obiectivului de protecție a consumatorilor sau că aduce atingere principiului efectivității.

55.

O astfel de abordare diferențiată după cum acțiunea este formulată, pe de o parte, în materie contractuală sau, pe de altă parte, în materie delictuală sau cvasidelictuală este confirmată de Directivele 98/27 și 2009/22, potrivit cărora instanțele din statul membru în care se găsește domiciliul sau sediul pârâtului ( 37 ) sunt competente să soluționeze acțiunile în încetare introduse, în caz de încălcare intracomunitară a legislației Uniunii privind protecția consumatorilor, de asociațiile pentru protecția consumatorilor ori asimilate acestora, din alte state membre.

56.

În plus, ACICL poate, cu prețul unui anumit efort financiar, să decidă să sesizeze totuși instanța competentă teritorial sau, astfel cum a arătat Comisia, să aducă comportamentul pretins abuziv la cunoștința unei asociații capabile să stea în justiție în provincia Barcelona. În orice caz, pe lângă faptul că o cale procesuală este în mod concret pusă la dispoziția ACICL, aceasta din urmă poate de asemenea să continue să ofere asistență consumatorilor în cadrul acțiunilor contractuale individuale introduse de aceștia la instanțele din comunitatea autonomă Castilla y León.

57.

Vom încheia amintind că, pentru aprecierea respectării principiului efectivității și astfel cum impune jurisprudența Curții ( 38 ), trebuie să se țină seama de ansamblul procedurii, de derularea acesteia și de particularitățile sale în fața diverselor instanțe naționale. Or, precizările aduse de guvernul spaniol în înscrisurile sale în ceea ce privește tratamentul procedural al acțiunilor în încetare introduse de organizațiile pentru protecția consumatorilor, precum exonerarea de garanție sau caracterul imprescriptibil al acestor acțiuni, coroborate cu justificarea prezentată potrivit căreia o astfel de normă de competență urmărește dublul obiectiv de a evita decizii jurisdicționale contradictorii ( 39 ) și de a facilita executarea de către vânzător sau furnizor a deciziei care va fi pronunțată ( 40 ), ajung să ne convingă de faptul că legislația în discuție în litigiul principal nu face nici practic imposibilă, nici excesiv de dificilă aplicarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii în general și de Directiva 93/13 în special organizațiilor în discuție.

58.

Având în vedere toate considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Audiencia Provincial de Salamanca după cum urmează:

„În stadiul actual al dreptului Uniunii, principiul efectivității, avut în vedere împreună cu obiectivul, urmărit prin Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, de a asigura un nivel ridicat de protecție a consumatorilor, nu se opune, în contextul din litigiul principal, unei norme procedurale naționale potrivit căreia o decizie de constatare a necompetenței teritoriale a instanței sesizate în cadrul unei acțiuni în încetare introduse de o asociație pentru protecția consumatorilor nu este supusă niciunei căi de atac, în cazul în care, pe de altă parte, rezultă din examinarea dreptului național că există efectiv o cale procesuală la dispoziția asociației menționate pentru a și susține, pe fond, acțiunea.”