1.

Curtea a trebuit să se pronunțe în mod repetat cu privire la constituirea sistemului Natura 2000, rețeaua europeană de arii de conservare, precum și cu privire la protecția acestor arii. În schimb, prezenta cauză se referă la condițiile în care trebuie retras statutul ariilor protejate.

2.

Deși Directiva habitate ( 2 )menționează posibilitatea declasării ariilor speciale de conservare, în speță sunt contestate drepturile care revin în acest sens proprietarilor suprafețelor respective. Această întrebare prezintă o importanță majoră pentru acceptarea protecției naturii în Europa. Răspunsul la această întrebare depinde de cerințele de drept comun al Uniunii pentru punerea în aplicare a Directivei habitate de către administrația națională, și anume în special de dreptul fundamental la proprietate și de dreptul de a fi ascultat.

3.

Articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din Directiva habitate definește sistemul Natura 2000, rețeaua europeană a ariilor speciale de conservare:

„Se instituie o rețea ecologică europeană coerentă, care să reunească ariile speciale de conservare, cu denumirea de Natura 2000. Compusă din situri care adăpostesc tipurile de habitate naturale enumerate în anexa I și habitatele speciilor enumerate în anexa II, această rețea permite menținerea sau, după caz, readucerea la un stadiu corespunzător de conservare în aria lor de extindere naturală a tipurilor de habitate naturale și a habitatelor speciilor respective.”

4.

Selectarea siturilor ce trebuie să fie conservate este reglementată la articolul 4 din Directiva habitate. Potrivit articolului 4 alineatul (1), fiecare stat membru propune o listă de situri pe baza anumitor criterii. În conformitate cu articolul 4 alineatul (2), din listele tuturor statelor membre, Comisia selectează pe baza unor criterii suplimentare siturile care vor fi incluse pe lista siturilor de importanță comunitară, denumite în continuare „SIC”.

5.

Trebuie să se sublinieze articolul 4 alineatul (1) a patra teză din Directiva habitate, care se referă la modificarea listei:

„După caz, statul membru propune adaptarea listei în funcție de rezultatele controlului prevăzut la articolul 11.”

6.

Articolul 4 alineatele (4) și (5) din Directiva habitate se referă la protecția SIC:

„(4)   După adoptarea unui sit de importanță comunitară în conformitate cu procedura prevăzută la alineatul (2), statul membru respectiv desemnează situl ca arie specială de conservare cât mai curând posibil, în termen de maximum șase ani, stabilind prioritățile în funcție de importanța siturilor pentru menținerea sau readucerea la un stadiu corespunzător de conservare a unui habitat natural din anexa I sau a unei specii din anexa II ori pentru coerența sistemului Natura 2000 și în funcție de pericolele de degradare sau distrugere ce amenință respectivele situri.

(5)   De îndată ce este inclus în lista menționată la alineatul (2) al treilea paragraf, orice sit este supus dispozițiilor articolului 6 alineatele (2), (3) și (4).”

7.

Articolul 6 alineatele (2), (3) și (4) din Directiva habitate concretizează protecția siturilor:

„(2)   Statele membre iau măsurile necesare pentru a evita, pe teritoriul ariilor speciale de conservare, deteriorarea habitatelor naturale și a habitatelor speciilor, precum și perturbarea speciilor pentru care au fost desemnate respectivele arii, în măsura în care perturbările respective ar putea fi relevante în sensul obiectivelor prezentei directive.

(3)   Orice plan sau proiect care nu are o legătură directă cu sau nu este necesar pentru gestionarea sitului, dar care ar putea afecta în mod semnificativ aria, per se sau în combinație cu alte planuri sau proiecte, trebuie supus unei evaluări corespunzătoare a efectelor potențiale asupra sitului, în funcție de obiectivele de conservare ale acestuia din urmă. În funcție de concluziile evaluării respective și în conformitate cu dispozițiile alineatului (4), autoritățile naționale competente aprobă planul sau proiectul doar după ce au constatat că nu are efecte negative asupra integrității sitului respectiv și, după caz, după ce au consultat opinia publică.

(4)   Dacă, în ciuda unui rezultat negativ al evaluării efectelor asupra sitului și în lipsa unei soluții alternative, planul sau proiectul trebuie realizat, cu toate acestea, din motive cruciale de interes public major, inclusiv din rațiuni de ordin social sau economic, statul membru ia toate măsurile compensatorii necesare pentru a proteja coerența globală a sistemului Natura 2000. Statul membru informează Comisia cu privire la măsurile compensatorii adoptate.

[…]”

8.

Articolul 9 din Directiva habitate menționează posibilitatea de declasare a statutului de protecție al anumitor situri:

„Comisia reexaminează periodic, în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 21, contribuția sistemului Natura 2000 la realizarea obiectivelor stabilite la articolele 2 și 3. În acest sens, o arie specială de conservare poate fi declasată dacă acest lucru se justifică printr‑o evoluție naturală constatată în urma programului de control prevăzut la articolul 11.”

9.

Articolul 11 din Directiva habitate obligă statele membre să monitorizeze speciile protejate în conformitate cu directiva:

„Statele membre pun în aplicare programe de control al stadiului de conservare a habitatelor naturale și a speciilor menționate la articolul 2, acordând o atenție deosebită tipurilor de habitate naturale prioritare și speciilor prioritare.”

10.

Conform articolului 17 din Directiva habitate, statele membre transmit Comisiei la fiecare șase ani un raport care conține, printre altele, rezultatele principale ale controalelor prevăzute la articolul 11.

11.

Articolul 3 alineatul 4-bis din Decretul Președintelui Republicii (Decreto del Presidente della Repubblica, denumit în continuare „DPR”) nr. 357 de punere în aplicare a Directivei 92/43/CEE reglementează competența națională pentru evaluarea Natura 2000:

„În scopul de a asigura aplicarea funcțională a […] [Directivei habitate] […], regiunile […], pe baza acțiunilor de monitorizare […], efectuează o evaluare periodică a adecvării siturilor pentru realizarea obiectivelor directivei, în urma căreia pot propune Ministero dell’Ambiente e della Tutela del Territorio (Ministerul Mediului și Protecției Teritoriului, denumit în continuare „Ministerul Mediului”) o actualizare a listei acestor situri, a delimitării lor și a conținutul fișei de informații respective. Ministerul Mediului transmite această propunere Comisiei Europene în vederea reexaminării prevăzute la articolul 9 din directiva menționată”.

12.

Cascina Tre Pini s.s. este o societate de drept civil, proprietara unui teren de aproximativ 22 de hectare situat pe teritoriul comunei Somma Lombardo, în apropiere de aeroportul Milano ‐ Malpensa. Acest teren face parte din situl „Brughiera del Dosso”, pe care Comisia l‑a inclus pe lista SIC ( 3 ), cu o suprafață totală de 455 de hectare, sub numărul IT2010012 ( 4 ).

13.

Potrivit formularului standard care cuprinde informațiile referitoare la acest sit ( 5 ), în acesta există mai ales păduri acidofile de stejar bătrân cu Quercus robur pe câmpii nisipoase (cod 9190) și în parte de asemenea cu pajiști uscate (cod 4030), precum și în total 14 specii în conformitate cu anexa II la Directiva habitate, în special broasca italiană de pădure (Rana latastei) și scobarul italian (Chondrostoma soetta). Nu sunt menționate specii sau habitate prioritare.

14.

Între timp, a fost extins aeroportul Malpensa, a cărui dezvoltare fusese prevăzută de „Piano d’Area Malpensa” (Planul zonei Malpensa), aprobat printr‑o lege regională din 1999. Potrivit Cascina Tre Pini, acest plan prevede că ariile cuprinse, printre altele, în teritoriul comunei Somma Lombardo sunt destinate unor lucrări de transformare cu caracter „comercial și industrial”.

15.

În timp, conform susținerilor Cascina Tre Pini, creșterea treptată a traficului aerian provenind de la Malpensa a provocat o degradare ecologică progresivă a terenului. În consecință, în anul 2005, aceasta a solicitat Consorzio Parco lombardo Valle del Ticino, organismul de gestionare a sitului „Brughiera del Dosso”, să adopte măsurile necesare pentru a preveni degradarea mediului din zonă. Potrivit informațiilor furnizate de Cascina Tre Pini, această solicitare a rămas fără răspuns.

16.

În anul 2006, Cascina Tre Pini a solicitat Ministerului Mediului italian să scoată terenul său din domeniul sitului „Brughiera del Dosso”, considerând că nu mai sunt îndeplinite condițiile de fapt și de drept prevăzute de legislația aplicabilă și în special condițiile prevăzute în anexa III la Directiva habitate. Prin decizia din 2 mai 2006, Ministerul Mediului și‑a declinat competența și a indicat recurentei să se adreseze Regione Lombardia.

17.

Ca urmare, Cascina Tre Pini a depus o cerere la Regione Lombardia, care a respins‑o la 26 iulie 2006, declarând că „[…] cererea conținută în notificare […] va putea fi luată în considerare numai în cazul în care Ministerul Mediului va solicita regiunilor deschiderea procedurii prevăzute la articolul 3 alineatul 4-bis din DPR 357/97”.

18.

În primă instanță, Tribunale amministrativo regionale per la Lombardia a respins acțiunea formulată de Cascina Tre Pini împotriva acestei decizii. Recursul acesteia este în prezent pendinte la Consiglio di Stato (Consiliul de Stat) italian. Acesta adresează Curții următoarele întrebări:

19.

Din cererea de decizie preliminară rezultă că în aceste întrebări trimiterea la articolul 10 din Directiva habitate este rezultatul unei erori materiale. Consiliul de Stat se referă de fapt la articolul 11.

20.

În plus, Consiliul de Stat transmite și o întrebare adresată de Cascina Tre Pini:

21.

În sfârșit, cererea de decizie preliminară cuprinde șase întrebări adresate de Regione Lombardia, care însă, deja conform datelor furnizate de Consiliul de Stat, nu sunt admisibile ( 6 ). Prin urmare, se renunță la prezentarea acestor întrebări.

22.

Cascina Tre Pini s.s., Republica Italiană, Republica Cehă și Comisia Europeană au depus memorii. Cu excepția Republicii Cehe, toate celelalte părți au formulat observații și în ședința din 16 mai 2013.

23.

Întrebările nr. 1-4 adresate de Consiliul de Stat, reproduse mai sus ( 7 ), sunt, fără îndoială, admisibile și, prin urmare, trebuie să se răspundă la acestea.

24.

În schimb, Republica Cehă are îndoieli în ceea ce privește admisibilitatea întrebărilor adresate de părți referitoare la procedura națională. Într‑adevăr, articolul 267 TFUE instituie o cooperare directă între Curte și instanțele naționale printr‑o procedură necontencioasă, independentă de o inițiativă a părților, în cursul căreia acestora li se oferă numai posibilitatea de a‑și exprima poziția. În temeiul acestei dispoziții, numai instanțele naționale au calitatea de a sesiza Curtea, iar nu părțile din acțiunea principală ( 8 ). Deși instanța respectivă este liberă să invite părțile din litigiul cu care este sesizată să sugereze formulări susceptibile să fie reținute pentru enunțarea întrebărilor preliminare, nu este mai puțin adevărat că numai ei îi incumbă sarcina de a decide în cele din urmă atât forma, cât și conținutul acestora ( 9 ).

25.

Spre deosebire de cauzele anterioare, în prezenta procedură întrebările părților nu sunt cuprinse totuși în observațiile acestora, ci instanța națională însăși le‑a comunicat Curții în cererea de decizie preliminară. Astfel cum arată Comisia, în cadrul procedurii instituite la articolul 267 TFUE, revine numai instanței naționale sesizate cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată competența să aprecieze, în raport cu particularitățile cauzei, necesitatea întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate au ca obiect interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe ( 10 ).

26.

Astfel, există prezumția de pertinență a întrebărilor adresate cu titlu preliminar de instanțele naționale ( 11 ). Acest lucru trebuie să fie valabil și în cazul întrebărilor pe care instanța națională le comunică după ce au fost propuse de părți.

27.

Prezumția de pertinență nu poate fi înlăturată decât cu titlu excepțional, dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică ori Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate ( 12 ).

28.

Or, este evident că a cincea întrebare preliminară, adresată de Cascina Tre Pini, are o strânsă legătură cu litigiul principal, ceea ce rezultă și din faptul că se suprapune cu întrebările Consiliului de Stat. De asemenea, cererea de decizie preliminară cuprinde informațiile necesare pentru a se putea răspunde la această întrebare.

29.

În schimb, cele șase întrebări adresate de Regione Lombardia sunt de natură ipotetică. Potrivit datelor furnizate de Consiliul de Stat, aceste întrebări se referă numai la reglementări care nu există pentru moment în ordinea juridică italiană și, prin urmare, nu sunt admisibile ( 13 ).

30.

Cererea de decizie preliminară se referă la aspecte procedurale legate de o posibilă declasare a statutului de protecție al unui sit, stabilit în temeiul dreptului Uniunii, sit pe care Comisia l‑a inclus pe lista siturilor de importanță comunitară.

31.

Se impune gruparea acestora după cum urmează: prima, a patra și a cincea întrebare urmăresc să clarifice aspectul dacă, în conformitate cu articolele 9 și 11 din Directiva habitate, autoritățile competente au obligația ca, la solicitarea justificată a unor proprietari ai terenurilor respective, să evalueze revizuirea SIC, în special în cazul în care aceștia invocă degradarea mediului sitului și/sau degradarea este dovedită (a se vedea secțiunea 1). A doua întrebare privește aspectul dacă autoritățile competente trebuie să evalueze periodic revizuirea SIC (a se vedea secțiunea 2), oferind eventual în acest sens posibilitatea participării publicului (a se vedea secțiunea 3). În sfârșit, a treia întrebare are drept obiect repartizarea interstatală a competențelor, și anume necesitatea unei eventuale competențe cu titlu subsidiar a autorităților centrale ale statului de a evalua revizuirea SIC (a se vedea secțiunea 4).

32.

Prin intermediul primei și al celei de a patra întrebări, care se suprapun în mare parte cu a cincea întrebare adresată de Cascina Tre Pini, Consiliul de Stat solicită să se stabilească dacă aspectul că autoritățile naționale competente sunt libere să propună revizuirea SIC, fără însă a fi obligate să ia în considerare solicitările particularilor proprietari ai terenurilor respective sau datele furnizate de aceștia cu privire la degradarea siturilor, este compatibil cu articolele 9 și 11 din Directiva habitate.

33.

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie mai întâi să se clarifice în ce condiții se pune problema unei revizuiri a SIC în conformitate cu Directiva habitate. Aceasta nu este prevăzută în mod expres în respectiva directivă. Totuși, la articolul 9 a doua teză din directiva menționată se menționează că „o arie specială de conservare poate fi declasată”, aspect care ar putea fi luat în considerare. Acest lucru implică totodată revizuirea SIC, întrucât, în conformitate cu articolul 4 alineatul (4), statele membre trebuie să desemneze toate SIC ca arii speciale de conservare. Prin urmare, statele membre pot să declaseze o arie numai în măsura în care suprafețele respective nu mai sunt considerate drept SIC.

34.

În lipsa unei reglementări speciale, ștergerea sau modificarea unui SIC trebuie să se facă în conformitate cu aceeași procedură ca și includerea sitului pe listă. În conformitate cu articolul 4 alineatele (1) și (2), Comisia adoptă o decizie cu privire la includerea unui sit pe lista SIC la propunerea statului membru. Așadar, în temeiul articolului 4 alineatul (1) a patra teză, statele membre propun, ducă este cazul, adaptarea listei în funcție de rezultatele controlului prevăzut la articolul 11. La articolul 9 a doua teză se arată că o astfel de adaptare poate să includă și declasarea unui sit de importanță comunitară.

35.

Din modul de redactare a articolului 9 a doua teză din Directiva habitate nu rezultă însă că există o obligație de declasare a SIC. Acesta precizează numai faptul că competența Comisiei de a modifica lista SIC include și posibilitatea declasării SIC.

36.

Dimpotrivă, conform articolului 4 alineatul (1) a patra teză din Directiva habitate, propunerea de adaptare a listei SIC nu ține de puterea discreționară a statelor membre. Deși din dispozițiile Directivei habitate privind procedura de stabilire a siturilor care ar putea fi desemnate arii speciale de conservare rezultă că, pentru a face propuneri în temeiul articolului 4 alineatul (1), statele membre dispun de o anumită marjă de apreciere, acestea trebuie să respecte criteriile stabilite de directivă ( 14 ). Așadar, acestea trebuie să facă propuneri corespunzătoare în cazul în care rezultatele controlului prevăzut la articolul 11 nu permit o altă apreciere, cu alte cuvinte în cazul în care marja de apreciere pe baza constatărilor de fapt nu poate conduce decât la o propunere de adaptare a listei. Deosebit de clară este versiunea în limba engleză, care utilizează sintagma „shall”, dar și versiunea în limba olandeză, potrivit căreia propunerea se face când aceasta este „nodig”, adică necesară.

37.

Este neîndoielnic că o astfel de obligație corespunde obiectivelor Directivei habitate în cazul în care sunt descoperite noi situri care trebuie să fie incluse pe listă ( 15 ).

38.

Totuși, este rațională și reducerea listei în cazul în care un sit nu mai poate contribui la atingerea obiectivelor Directivei habitate. În acest caz, nu există niciun motiv pentru a continua să se impună sitului cerințele directivei. Faptul că autoritățile competente ar utiliza în continuare resurse limitate pentru gestionarea siturilor nu poate să servească scopului de conservare a speciilor și habitatelor. De asemenea, în cazul în care rețeaua Natura 2000 ar conține situri care nu mai pot contribui la atingerea obiectivelor acesteia, acest lucru ar putea să conducă la neînțelegeri sau erori cu privire la calitatea rețelei menționate.

39.

Totuși, în speță, decisiv este dreptul fundamental de proprietate. Clasificarea unor terenuri drept componente ale unui SIC limitează posibilitatea utilizării lor și, așadar, dreptul de proprietate al titularului respectivelor terenuri. Atât timp cât sunt îndeplinite condițiile conservării sitului, aceste limitări ale dreptului de proprietate sunt în general justificate prin obiectivul de protecție a mediului ( 16 ). Dacă totuși între timp aceste condiții au dispărut, atunci limitarea în continuare a utilizării terenului poate să aducă atingere dreptului de proprietate. Or, în Uniune nu pot fi admise măsuri incompatibile cu respectarea drepturilor omului care sunt recunoscute și garantate ( 17 ).

40.

Așadar, lăsarea evaluării unei solicitări justificate a proprietarilor de a propune revizuirea SIC la libera apreciere a autorităților competente nu este compatibilă cu o interpretare și o aplicare a articolului 4 alineatul (1) a patra teză din Directiva habitate conforme cu drepturile fundamentale.

41.

Se pune însă problema motivului care poate să declanșeze o evaluare. În cazul în care un motiv oarecare ar fi suficient, ar exista temerea că autoritățile competente ar trebui să fie obligate să evalueze un mare număr de solicitări neîntemeiate, fără ca acest efort să aducă un beneficiu corespunzător pentru proprietari sau pentru Natura 2000.

42.

Conform articolului 9 a doua teză din Directiva habitate, un sit de importanță comunitară poate fi declasat (numai) dacă acest lucru se justifică printr‑o evoluție naturală constatată în urma programului de control prevăzut la articolul 11.

43.

Cererea de decizie preliminară indică două motive pentru o eventuală revizuire: în primul rând, funcționarea aeroportului Malpensa ar fi produs degradarea mediului pe terenurile în discuție. În al doilea rând, terenurile respective se află într‑o zonă destinată unor lucrări de amenajare cu caracter „comercial și industrial”.

44.

Cele două împrejurări nu reprezintă evoluții naturale. Prin urmare, acestea nu pot justifica declasarea terenului ca parte a SIC în conformitate cu articolul 9 a doua teză din Directiva habitate.

45.

Totuși, Directiva habitate nu cuprinde nicio dispoziție care să excludă în mod expres revizuirea SIC pe baza altor evoluții. Așadar, trebuie să se examineze dacă directiva obligă statele membre să propună revizuirea SIC în cazul în care unele terenuri au fost afectate în urma activităților antropice sau sunt prevăzute pentru anumite activități care ar fi incompatibile cu conservarea acestora în conformitate cu Directiva habitate.

46.

În această privință, punctul de plecare ar trebui să fie principiile care stau la baza selectării SIC. În conformitate cu articolul 4 alineatele (1) și (2) din Directiva habitate, trebuie să fie luate în considerare numai cerințele referitoare la conservarea habitatelor naturale, precum și a speciilor de faună și floră sălbatică sau la constituirea sistemului Natura 2000 ( 18 ). Acest lucru este necesar pentru realizarea obiectivului vizat la articolul 3 alineatul (1) din Directiva habitate, respectiv de instituire a rețelei Natura 2000. Acest sistem este compus din situri care adăpostesc tipurile de habitate naturale enumerate în anexa I și habitatele speciilor enumerate în anexa II la directivă și permite menținerea sau, după caz, readucerea la un stadiu corespunzător de conservare în aria lor de extindere naturală a tipurilor de habitate naturale și a habitatelor speciilor respective ( 19 ).

47.

În schimb, pentru selectarea SIC nu pot fi luate în considerare alte motive decât cele de protecție a mediului, în special rațiunile de ordin economic, social și cultural, precum și particularitățile regionale și locale ( 20 ).

48.

În consecință, declasarea este de asemenea justificată numai în cazul în care situl nu mai poate contribui la conservarea habitatelor naturale enumerate în anexa I la Directiva habitate, precum și a speciilor de faună și floră sălbatică enumerate în anexa II sau la constituirea rețelei Natura 2000 ( 21 ).

49.

Deși nu este cert, este însă posibil ca funcționarea aeroportului Malpensa să afecteze atât de puternic terenurile în discuție încât acestea să nu își mai poată aduce contribuția corespunzătoare, există îndoieli în privința contribuției în acest sens a terenurilor respective, în cazul în care, în cadrul planului zonal Malpensa, acestea vor fi dezvoltate pentru scopuri comerciale sau industriale.

50.

Totuși, nu orice degradare gravă a unui SIC justifică declasarea acestuia, întrucât articolul 6 alineatul (2) din Directiva habitate obligă statele membre să protejeze SIC împotriva degradării. În cazul în care un stat membru nu îndeplinește această obligație de protecție pentru un sit, acest lucru nu poate să justifice declasarea statutului de protecție al sitului ( 22 ). Dimpotrivă, statele membre trebuie să adopte măsurile necesare pentru restaurarea sitului. În special în cazul indiciilor de degradare, statele membre nu trebuie să rămână inactive, ci trebuie să utilizeze aceste indicii pentru a asigura protecția suficientă a sitului astfel încât starea acestuia să nu se deterioreze în continuare.

51.

Totuși, această obligație de protecție nu este aplicabilă în cazul în care un sit este afectat pe baza unui plan sau a unui proiect care a fost autorizat în conformitate cu articolul 6 alineatele (3) și (4) din Directiva habitate ( 23 ). Prin urmare, evaluarea efectului măsurii asupra obiectivelor de conservare a sitului în conformitate cu articolului 6 alineatul (3) trebuie să fi indicat faptul că situl este afectat în continuare. Cu toate acestea, autoritățile competente trebuie să fi decis în temeiul articolului 6 alineatul (4) că era necesar ca măsura să fie realizată din motive imperative de interes public major și că nu exista o soluție alternativă. În plus, trebuie luate toate măsurile compensatorii necesare pentru a proteja coerența globală a sistemului Natura 2000.

52.

Totuși, la aprobarea planului pentru zona Malpensa din anul 1999, situl „Brughiera del Dosso” nu era încă înscris pe lista SIC. Prin urmare, articolul 6 alineatele (3) și (4) din Directiva habitate nu era încă aplicabil ( 24 ). Aspectul dacă acest lucru este valabil și în cazul autorizării extinderii aeroportului Malpensa ar necesita o evaluare suplimentară de către instanța națională.

53.

Totuși, de la data înregistrării sitului pe listă este aplicabilă obligația statului de protecție în conformitate cu articolul 6 alineatul (2) ( 25 ). În acest caz, afectarea suferită de sit prin intermediul unui proiect aprobat anterior poate fi luată în considerare numai dacă efectele acestuia sunt analizate – ulterior, dacă este cazul – pe baza criteriilor prevăzute la articolul 6 alineatul (3) și sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 6 alineatul (4) ( 26 ).

54.

În plus, articolul 6 alineatul (2) poate să impună de asemenea statelor membre obligația să adopte măsuri pentru a opri evoluțiile naturale care ar putea să înrăutățească starea de conservare a speciilor și a habitatelor naturale în zonele de protecție specială ( 27 ).

55.

Astfel, la prima și la a patra întrebare, precum și la a cincea întrebare adresată de Cascina Tre Pini trebuie să se răspundă că, la solicitarea unui proprietar de terenuri incluse într‑un SIC, autoritățile naționale competente trebuie să evalueze, în conformitate cu articolul 4 alineatul (1) a patra teză din Directiva habitate, dacă trebuie să se propună Comisiei excluderea acestor terenuri din SIC în cazul în care această solicitare este întemeiată pe faptul că, în pofida respectării dispozițiilor articolului 6 alineatele (2)-(4) din directivă, aceste terenuri nu mai pot contribui la conservarea habitatelor naturale și a speciilor de faună și floră sălbatice sau la constituirea rețelei Natura 2000.

56.

Prin intermediul primei părți a celei de a doua întrebări, Consiliul de Stat solicită să se stabilească dacă autoritățile competente trebuie să evalueze periodic, de exemplu la interval de doi până la trei ani, revizuirea SIC.

57.

Directiva habitate nu cuprinde nicio dispoziție expresă cu privire la intervalele la care trebuie efectuată o astfel de evaluare. Din examinarea primei, a celei de a patra și a celei de a cincea întrebări se poate trage doar concluzia că o astfel de evaluare trebuie efectuată numai în cazul în care există elemente care indică faptul că un SIC sau anumite părți ale acestuia nu mai îndeplinesc condițiile de protecție a mediului.

58.

Articolul 4 alineatul (1) a patra teză și articolul 9 a doua teză din Directiva habitate arată totuși că programul de control în conformitate cu articolul 11 prezintă o importanță majoră pentru revizuirea SIC.

59.

Articolul 11 din Directiva habitate obligă statele membre să pună în aplicare programe de control al stadiului de conservare a speciilor și habitatelor menționate la articolul 2. Prin urmare, statele membre trebuie să monitorizeze toate habitatele naturale, precum și toate speciile de faună și floră sălbatică de pe teritoriul european al acestora. În plus, programul trebuie să urmărească realizarea obiectivelor Directivei habitate, așadar menținerea biodiversității prin conservarea habitatelor naturale și a speciilor.

60.

Includerea acestei dispoziții în secțiunea directivei privind conservarea habitatelor arată atenția specială acordată SIC în această privință, aspect care corespunde importanței acestora, întrucât, în conformitate cu articolul 3 alineatul (1), ele trebuie să permită menținerea sau, după caz, readucerea la un stadiu corespunzător de conservare a habitatelor naturale și a speciilor de importanță comunitară ( 28 ), cu alte cuvinte a celor care, în temeiul articolului 1 literele (c) și (g), necesită o protecție specifică.

61.

Programul de control al SIC trebuie să fie adecvat în special în vederea atingerii priorităților stabilite la articolul 4 alineatul (4) pentru menținerea sau readucerea la un stadiu corespunzător de conservare a habitatelor naturale sau a speciilor din respectivul SIC, pentru realizarea măsurilor concrete de conservare stabilite la articolul 6 alineatul (1) și pentru îndeplinirea obligațiilor de protecție prevăzute la articolul 6 alineatul (2).

62.

La luarea în considerare a acestor obiective sunt incluse în mod necesar împrejurările care pot să conducă la necesitatea revizuirii SIC în sensul unei declasări a acestora.

63.

În cazul în care controlul revelează aspecte în acest sens, autoritățile competente trebuie să deducă consecințele care se impun. În primul rând, trebuie să se conceapă măsuri complementare pentru protecția SIC și pentru refacerea elementelor afectate. Totuși, în cazul în care ar fi posibil să fie îndeplinite condițiile arătate mai sus pentru declasarea statutului de protecție, acestea trebuie de asemenea evaluate pentru a se evita o limitare nejustificată a dreptului de proprietate asupra terenurilor respective.

64.

Cerințele minime privind intervalele pentru efectuarea măsurilor de control rezultă din cooperarea cu Comisia prevăzută de Directiva habitate. Articolul 9 prima teză obligă Comisia să preia rezultatele controlului și să le utilizeze la evaluarea generală a contribuției sistemului Natura 2000 la realizarea obiectivelor directivei. Conform articolului 17 din Directiva habitate, statele membre întocmesc la fiecare șase ani pentru Comisie un raport în acest scop, care conține printre altele rezultatele principale ale controalelor prevăzute la articolul 11.

65.

Statele membre trebuie, așadar, să își organizeze în timp programul de control astfel încât la fiecare șase ani să transmită Comisiei informații actuale cu privire la habitatele și speciile controlate și în special cu privire la SIC.

66.

În general, statele membre nu pot să își îndeplinească totuși obligațiile privind SIC controlând siturile numai la intervale de șase ani. În acest mod nu s‑ar putea garanta nici protecția siturilor impusă, nici asigurarea priorităților stabilite ori realizarea măsurilor de conservare. Dimpotrivă, obligația de control are caracter continuu. Numai intensitatea controlului impus se modifică în funcție de situație.

67.

Rezumând, la prima parte a celei de a doua întrebări trebuie să se răspundă că statele membre trebuie să își organizeze programul de control al SIC, prevăzut la articolele 11 și 17 din Directiva habitate, astfel încât să protejeze și să gestioneze în mod adecvat aceste situri și, de asemenea, să poată transmite Comisiei cel puțin o dată la șase ani informații actuale despre starea SIC, care includ și aspectul dacă SIC contribuie la conservarea habitatelor naturale, precum și a speciilor de faună și floră sălbatică sau la constituirea rețelei Natura 2000.

68.

Partea a doua a celei de a doua întrebări vizează aspectul dacă în cadrul evaluării revizuirii SIC autoritățile competente trebuie să implice participarea publicului.

69.

Directiva habitate nu cuprinde nicio dispoziție expresă nici referitor la această întrebare. Totuși, din principiile generale de drept al Uniunii rezultă anumite cerințe în legătură cu proprietarii terenurilor respective, în special dreptul de a fi ascultat ( 29 ).

70.

Or, respectarea dreptului la apărare constituie un principiu general al dreptului comunitar care își găsește aplicare atunci când administrația își propune să adopte față de o persoană un act care îi cauzează un prejudiciu. În temeiul acestui principiu, destinatarilor deciziilor care le afectează în mod sensibil interesele trebuie să li se dea posibilitatea de a‑și face cunoscut în mod util punctul de vedere cu privire la elementele pe care administrația intenționează să își întemeieze decizia. În acest scop, ei trebuie să beneficieze de un termen suficient ( 30 ).

71.

Această obligație revine administrațiilor statelor membre atunci când adoptă decizii care intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, în vreme ce legislația comunitară aplicabilă nu prevede în mod expres o astfel de formalitate. În ceea ce privește punerea în aplicare a acestui principiu, trebuie precizat că, atunci când acestea nu sunt stabilite de dreptul Uniunii, precum în acțiunea principală, acestea intră în sfera dreptului național în măsura în care, pe de o parte, sunt de aceeași natură ca și cele de care beneficiază particularii sau întreprinderile în situații de drept național comparabile (principiul echivalenței) și, pe de altă parte, nu fac practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea dreptului la apărare conferit de ordinea juridică comunitară (principiul efectivității) ( 31 ).

72.

Evaluarea aspectului dacă trebuie să se propună Comisiei revizuirea SIC servește punerii în aplicare a Directivei habitate și intră astfel în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii. Este adevărat că proprietarii terenurilor respective nu sunt destinatarii unei decizii de a propune Comisiei o declasare sau de a renunța la o astfel de propunere. Totuși, această decizie poate să le afecteze în mod sensibil interesele. Dacă autoritățile competente nu propun Comisiei declasarea SIC, terenurile respective intră în continuare sub protecția sitului, care poate să limiteze în mod semnificativ utilizarea lor. Dimpotrivă, propunerea de declasare poate să afecteze interesul de a fi încurajat financiar pentru o gestionare în sensul obiectivelor de conservare.

73.

Așadar, la a doua parte a celei de a doua întrebări trebuie să se răspundă că, în cadrul evaluării de către statele membre a aspectului dacă vor propune Comisiei o adaptare a listei SIC în legătură cu terenurile respective, acestea trebuie să ofere proprietarilor terenurilor menționate ocazia de a‑și exprima opinia.

74.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, trebuie să se clarifice dacă faptul că inițiativa revizuirii SIC revine regiunilor și provinciilor autonome, fără a prevedea și o competență de inițiativă a statului, cel puțin cu titlu subsidiar, în cazul inacțiunii regiunilor sau a provinciilor autonome, este compatibil cu articolele 9 și 11 din Directiva habitate.

75.

Totuși, și în această privință articolul 4 alineatul (1) a patra teză din Directiva habitate prezintă o mai mare pertinență decât articolul 9. Trebuie, așadar, să se ia în considerare și prima dispoziție menționată.

76.

Există dispoziții în dreptul Uniunii care stabilesc cerințe pentru autoritățile administrative care au atribuții pentru punerea în aplicare a acestora ( 32 ). În măsura în care într‑o directivă lipsesc însă cerințele corespunzătoare, este valabilă norma prevăzută la articolul 288 alineatul (3) TFUE, potrivit căreia directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele ( 33 ). Acest lucru include în special stabilirea autorităților competente. Dreptul Uniunii impune numai ca transpunerea, inclusiv stabilirea autorităților competente, să asigure efectiv deplina aplicare a dispozițiilor acestuia într‑un mod suficient de clar și de precis ( 34 ).

77.

Competența autorităților regionale pentru punerea în aplicare a Directivei habitate și în special a articolului 4 alineatul (1) a patra teză pare perfect rațională, întrucât protecția și gestionarea SIC necesită cunoașterea concretă a situației de pe teren.

78.

Dreptul Uniunii nu impune nici completarea competenței autorităților regionale printr‑o competență subsidiară a autorităților naționale. În plus, există îndoieli cu privire la aspectul că o astfel de competență ar fi necesară pentru punerea în aplicare în mod corect a acestei dispoziții. În cazul în care statul nu are la dispoziție la fața locului autorități competente, birourile acestuia din capitală nu pot să aprecieze ce măsuri sunt necesare.

79.

Deși în legătură cu solicitările Cascina Tre Pini nu se poate exclude că autoritățile competente din Lombardia au încălcat Directiva habitate, chiar în cazul în care s‑ar dovedi o astfel de încălcare, acest lucru nu ar reprezenta o dovadă a faptului că aceste autorități nu ar fi capabile să garanteze deplina aplicare a directivei.

80.

Așadar, la a treia întrebare trebuie să se răspundă că o dispoziție națională care prevede că inițiativa revizuirii SIC revine regiunilor și provinciilor autonome, fără a prevedea și o competență de inițiativă a statului, cel puțin cu titlu subsidiar, în cazul inacțiunii regiunilor sau a provinciilor autonome, nu se opune aplicării corecte a articolului 4 alineatul (1) a patra teză și a articolelor 9 și 11 din Directiva habitate.

81.

Propunem, așadar, Curții să răspundă la întrebările cuprinse în cererea de decizie preliminară după cum urmează: