EUR-Lex Access to European Union law

Back to EUR-Lex homepage

This document is an excerpt from the EUR-Lex website

Document 62012CC0159

Concluziile avocatului general N. Wahl prezentate la 5 septembrie 2013.
Alessandra Venturini împotriva ASL Varese și alții (C-159/12) Maria Rosa Gramegna împotriva ASL Lodi și alții (C-160/12) și Anna Muzzio împotriva ASL Pavia și alții (C-161/12).
Cereri de decizie preliminară formulate de Tribunale amministrativo regionale per la Lombardia.
Libertatea de stabilire – Articolul 49 TFUE – Sănătate publică – Legislație națională care interzice parafarmaciilor vânzarea de medicamente eliberate pe bază de prescripție medicală suportate de pacient.
Cauzele conexate C-159/12-C-161/12.

Court reports – general

ECLI identifier: ECLI:EU:C:2013:529

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

NILS WAHL

prezentate la 5 septembrie 2013 ( 1 )

Cauzele conexate C‑159/12, C‑160/12 şi C‑161/12

Alessandra Venturini

împotriva

A.S.L. Varese şi alţii

Maria Rosa Gramegna

împotriva

A.S.L. Lodi şi alţii

Anna Muzzio

împotriva

A.S.L. Pavia şi alţii

[cerere de decizie preliminară formulată de Tribunale Amministrativo Regionale della Lombardia (Italia)]

„Libertate de stabilire — Admisibilitate — Situaţie de fapt în litigiul principal limitată la interiorul unui singur stat membru — Sănătate publică — Reglementare naţională care restricţionează vânzarea de medicamente eliberate exclusiv pe bază de prescripţie medicală al căror cost este suportat integral de client — Parafarmacii”

1. 

Doamna Venturini, doamna Gramegna şi doamna Muzzio – reclamantele din litigiul principal (denumite în continuare „reclamantele”) – sunt farmaciste autorizate înscrise în „Ordine dei Farmacisti di Milano” (Ordinul Farmaciştilor din Milano) şi proprietare ale unor puncte de vânzare cu amănuntul cunoscute sub denumirea de parafarmacii.

2. 

În esenţă, reclamantele susţin în faţa Tribunale Amministrativo Regionale della Lombardia (Tribunalul Administrativ Regional din Lombardia, denumit în continuarea „TAR Lombardia”) că reglementările naţionale (denumite în continuare „reglementarea în discuţie”) determină o restricţie nelegală a libertăţii de stabilire prevăzute la articolul 49 TFUE prin faptul că interzic vânzarea de medicamente care se eliberează pe bază de prescripţie medicală, deşi costul acestora nu este suportat de serviciul de sănătate naţional, ci de client.

3. 

Toate reclamantele au calitatea de resortisant italian şi sunt stabilite deja în Italia, iar acţiunea acestora este îndreptată împotriva reglementării italiene. Se pare că niciuna dintre reclamante nu s‑a prevalat de vreuna dintre libertăţile consfinţite de tratat în legătură cu situaţia supusă analizei în litigiul principal.

4. 

Din punctul de vedere al situaţiei de fapt, se pare că situaţia reclamantelor este limitată la interiorul unui singur stat membru. Astfel, în cauza aflată pe rolul instanţei de trimitere nu poate fi identificat niciun element transfrontalier.

5. 

În aceste împrejurări, Curtea de Justiţie are competenţa de a răspunde la întrebarea preliminară cu privire la interpretarea articolului 49 TFUE adresată de TAR Lombardia?

6. 

În opinia noastră, aceasta este problema esenţială care se ridică în prezenta cauză şi, prin urmare, acesta este și aspectul pe care îl vom examina mai întâi în prezentele concluzii. În cea de a doua parte a prezentelor concluzii, după ce vom propune Curţii, prin intermediul unei concluzii provizorii, să considere cererea de decizie preliminară admisibilă, vom ilustra motivele pentru care nu suntem de acord cu reclamantele în privinţa pretinsei incompatibilităţi a reglementării în discuţie cu articolul 49 TFUE.

I – Cadrul juridic

7.

În Italia, Legea nr. 468/1913 a definit furnizarea de servicii farmaceutice drept „activitate primară a statului”, care putea fi exercitată numai de către farmaciile municipale sau de către farmaciile private care îşi desfăşurau activitatea pe baza unei licenţe emise de guvern. Pentru controlul livrărilor a fost creat un instrument administrativ: „pianta organica” (grila teritorială), care reprezintă un tip de grilă teritorială destinată să asigure distribuţia uniformă a medicamentelor pe întreg teritoriul naţional. Este semnificativ că, prin Decretul regal nr. 1265/1934, adoptat ulterior, vânzarea tuturor medicamentelor a fost limitată exclusiv la farmacii (articolul 122).

8.

Ulterior, Legea nr. 537/1993 a reclasificat medicamentele pe baza următoarelor clase: „clasa A” pentru medicamente esenţiale şi medicamente pentru boli cronice, „clasa B” pentru medicamente (altele decât cele încadrate în clasa A) de interes terapeutic semnificativ şi „clasa C” pentru alte medicamente decât cele încadrate în clasa A sau în clasa B. Potrivit articolului 8 alineatul 14 din Legea nr. 537/1993, costul medicamentelor din clasa A sau din clasa B se suportă integral de „Servizio Sanitario Nazionale” (SSN) (Serviciul de Sănătate Naţional din Italia), în timp ce costul medicamentelor din clasa C trebuie suportat în mod integral de client.

9.

Ulterior, articolul 85 alineatul 1 din Legea nr. 388/2000 a abrogat „clasa B”, iar articolul 1 din Legea nr. 311/2004 a creat o nouă categorie de medicamente – „clasa C‑bis” – cu scopul de a include medicamentele care nu se eliberează pe bază de prescripţie medicală şi care, spre deosebire de medicamentele din celelalte categorii, pot fi promovate public (denumite în general „medicamente comercializate liber”). Ca şi în cazul medicamentelor din clasa C, costul medicamentelor din clasa C‑bis trebuie suportat de client.

10.

Decretul‑lege nr. 223/2006, transformat ulterior în Legea nr. 248/2006 (denumit în continuare „Decretul Bersani”), a autorizat deschiderea unor noi puncte comerciale, distincte de farmacii. Acestea sunt denumite în general „parafarmacii” şi sunt autorizate să vândă medicamente comercializate liber („clasa C‑bis”). Mai recent, Decretul‑lege nr. 201/2011, transformat în prezent în Legea nr. 214/2011, a extins şi mai mult categoriile de medicamente care pot fi vândute de parafarmacii, astfel că acum acestea pot oferi publicului anumite medicamente din clasa C care nu sunt eliberate pe bază de prescripţie medicală.

II – Situaţia de fapt, procedura şi întrebarea preliminară

11.

La 30 iunie 2012, fiecare reclamantă a formulat o cerere către „Azienda Sanitaria Locale” (ASL) (autoritatea de sănătate locală) competentă, către municipalităţile competente, precum şi către „Ministero della Salute” (Ministerul Sănătăţii) şi către „Agenzia Italiana del Farmaco” (Agenţia Italiană pentru Medicamente), prin care solicitau autorizaţia de a vinde publicului medicamente care se eliberează pe bază de prescripţie medicală, însă al căror cost este suportat în mod integral de client, precum şi medicamente de uz veterinar brevetate eliberate exclusiv pe bază de prescripţie medicală, al căror cost este de asemenea suportat în mod integral de client.

12.

La 15 august 2011 şi, respectiv, la 17 august 2011, ASL a respins toate aceste cereri pentru motivul că, potrivit reglementării naţionale în vigoare, vânzarea acestor medicamente poate avea loc numai în farmacii. La 16 august 2011 şi, respectiv, la 18 august 2011, Ministerul Sănătăţii a respins de asemenea cererile menţionate. Vom denumi toate aceste decizii împreună „deciziile în litigiu”.

13.

Reclamantele au contestat deciziile în litigiu la TAR Lombardia, susţinând că reglementarea italiană pe care se întemeiază este incompatibilă cu dreptul Uniunii.

14.

În cadrul litigiului menţionat, instanţa italiană, exprimând îndoieli cu privire la compatibilitatea reglementării în discuţie cu Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (denumit în continuare „tratatul”), a decis să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curţii următoarea întrebare:

„Principiul libertăţii de stabilire, al nediscriminării şi al protecţiei concurenţei prevăzute la articolul 49 TFUE şi următoarele se opun unei reglementări naţionale care nu îi permite farmacistului autorizat şi înscris în ordinul profesional respectiv, dar care nu este proprietarul unei farmacii încadrate în «pianta organica» [grila teritorială], să poată distribui cu amănuntul, în parafarmacia pe care o deţine, chiar şi acele medicamente eliberate pe baza prescripţiei medicale pe «ricetta bianca» (reţeta albă), adică al căror cost nu este suportat de [Serviciul de Sănătate Naţional], ci se suportă integral de cetăţean, stabilind şi în acest domeniu o interdicţie a vânzării anumitor categorii de produse farmaceutice şi o limitare numerică a punctelor comerciale care se pot înfiinţa pe teritoriul naţional?”

15.

În prezenta cauză au prezentat observaţii scrise doamna Venturini, Federfarma, guvernele italian, spaniol şi portughez, precum şi Comisia. În şedinţa din 15 mai 2013, doamna Venturini, Federfarma, guvernul spaniol şi Comisia au prezentat observaţii orale. În mod regretabil, guvernul italian nu a participat la şedinţă, în pofida complexităţii reglementării naţionale în discuţie şi a faptului că observaţiile sale scrise sunt foarte succinte.

III – Analiză

A – Admisibilitatea

16.

Atât în observaţiile sale scrise, cât şi în şedinţă, Federfarma a contestat admisibilitatea prezentei cereri de decizie preliminară. În esenţă, aceasta a susţinut că, în lipsa unui element transfrontalier, întrebarea adresată de TAR Lombardia nu are nicio legătură cu dreptul Uniunii şi este, aşadar, ipotetică. În special, Federfarma a invocat concluzia la care a ajuns Curtea în Hotărârea Sbarigia ( 2 ).

17.

În cadrul şedinţei, doamna Venturini a subliniat că, deşi nu exista niciun element transfrontalier în cauza aflată pe rolul instanţei de trimitere, reglementarea în discuţie era susceptibilă să conducă la restrângerea semnificativă a posibilităţii de stabilire în Italia a operatorilor cu sediul în alte state membre. Acest lucru însemna că întrebarea trebuia considerată admisibilă. Comisia a contestat de asemenea argumentul Federfarma, făcând trimitere în primul rând la Hotărârea Blanco Pérez ( 3 ) , în care împrejurările de fapt erau în esență identice cu cele din cauza aflată pe rolul TAR Lombardia şi în care Curtea de Justiţie se declarase competentă.

18.

Suntem de acord cu opinia Comisiei şi a reclamantelor conform căreia obiecţiile Federfarma ar trebui respinse în lumina jurisprudenţei constante a Curţii.

19.

Cu toate acestea, se impune să reţinem şi faptul că jurisprudenţa Curţii cu privire la admisibilitatea întrebărilor adresate de instanţele naţionale în cauze în care toate elementele de fapt se limitează la interiorul unui singur stat membru a făcut obiectul criticii mai multor avocaţi generali ( 4 ), precum şi a doctrinei juridice ( 5 ).

20.

Nu este mai puţin adevărat că unele dintre criticile aduse împotriva acestei jurisprudenţe nu sunt lipsite de temei. Dacă este interpretată prea larg, această jurisprudenţă poate implica obligaţia Curţii de a se pronunţa în aproape orice cauză în care un operator invocă în faţa unei instanţe naţionale dispoziţiile Uniunii referitoare la piaţa internă cu scopul de a contesta validitatea reglementărilor naţionale – chiar dacă este posibil ca reglementările respective să fi fost adoptate în scopuri perfect legitime şi impactul acestora asupra comerţului intracomunitar să fie minor, nesemnificativ sau pur ipotetic.

21.

O astfel de interpretare largă nu este nici utilă, nici plauzibilă. Într‑adevăr, aceasta ar implica riscul ca Curtea să interpreteze normele Uniunii chiar dacă nu există o ameninţare reală cu privire la aplicarea uniformă a reglementării Uniunii ( 6 ), pronunţând o hotărâre care ar putea să fie absolut străină de contextul de fapt şi de drept al cauzei aflate pe rolul instanţei de trimitere ( 7 ) şi extinzând în acest fel domeniul de aplicare al dreptului Uniunii dincolo de limitele stabilite în tratat ( 8 ).

22.

În plus, lărgirea competenţei Curţii ca urmare a intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, precum şi creşterea substanţială a numărului de state membre ale Uniunii Europene înregistrată în cursul ultimului deceniu, care a culminat cu recenta aderare a Croaţiei, ar putea influenţa în mod semnificativ capacitatea Curţii de a soluţiona cauzele cu celeritatea necesară, menţinând în acelaşi timp calitatea deciziilor ( 9 ). Datele statistice referitoare la activitatea Curţii din ultimii ani atestă, de fapt, o creştere clară şi constantă a numărului de cereri de decizie preliminară ( 10 ).

23.

În consecinţă, considerăm că o analiză mai aprofundată a Curţii cu privire la aspectele referitoare la admisibilitatea cererilor de decizie preliminară ar fi, în acest moment, atât oportună, cât şi adecvată. În acest sens, înainte de a explica în mod mai detaliat motivele pentru care considerăm că întrebarea adresată de TAR Lombardia în prezenta cauză este admisibilă, vom formula câteva consideraţii generale cu privire la aspectul menţionat, cu care intenţionăm să contribuim la această analiză.

24.

Deşi nu considerăm că jurisprudenţa Curţii cu privire la acest aspect ar trebui anulată sau că domeniul său de aplicare ar trebui restrâns în mod radical, suntem convinşi că această jurisprudenţă trebuie interpretată în mod restrictiv, astfel încât să se evite riscurile inerente extinderii excesive a competenţei Curţii.

25.

Cu toate acestea, sugestiile noastre ar trebui considerate pertinente nu numai în ceea ce priveşte admisibilitatea cererilor de decizie preliminară privind reglementarea naţională despre care se pretinde că ar restricţiona comerţul în interiorul Uniunii. Dimpotrivă, aceasta este o problemă mai generală, care depășește cadrul celor aproximativ 100 de cauze prezentate în fiecare an Curţii în materie de drepturi fundamentale – şi este o problemă susceptibilă să influenţeze toate cererile de decizie preliminară.

1. Jurisprudenţa Curţii

26.

Încă de la început, dorim să amintim că, potrivit unui principiu constant de drept material al Uniunii, normele tratatului referitoare la libertăţile fundamentale „nu pot fi aplicate unor activităţi în care toate elementele se limitează la interiorul unui singur stat membru” ( 11 ).

27.

Necesitatea existenţei unui element transfrontalier pentru ca dispoziţiile tratatului referitoare la libertăţile fundamentale să fie aplicabile este conformă cu însuşi obiectivul acestor dispoziţii. Parafrazându‑l pe avocatul general Tesauro în Concluziile sale prezentate în cauza în care s‑a pronunţat Hotărârea Hünermund, acest obiectiv constă „în liberalizarea comerţului în interiorul [Uniunii], [iar nu în] promovarea exercitării libere a comerţului în fiecare stat membru” ( 12 ). În mod similar, avocatul general Tizzano a subliniat, în Concluziile sale prezentate în cauza în care s‑a pronunţat Hotărârea CaixaBank France, că o interpretare a dispoziţiilor tratatului privind libertăţile fundamentale care ar extinde aplicabilitatea acestora dincolo de propriile lor limite „ar echivala cu o orientare a tratatului înspre un obiectiv care nu i‑ar aparţine: şi anume, nu înspre obiectivul care constă în instituirea unei pieţe interne în care condiţiile sunt similare cu cele ale unei pieţe unice şi în care operatorii pot circula în mod liber, ci înspre obiectivul care constă în instituirea unei pieţe fără reguli sau a unei pieţe în care regulile sunt interzise din principiu, cu excepţia celor care sunt necesare şi proporţionale pentru îndeplinirea cerinţelor imperative de ordine publică” ( 13 ).

28.

Aşadar, dacă situaţia de fapt din cauza aflată pe rolul instanţei de trimitere nu are nicio legătură cu exercitarea unei libertăţi fundamentale, examinarea compatibilităţii reglementării naţionale relevante cu dispoziţiile Uniunii invocate nu este, în principiu, necesară pentru ca instanţa de trimitere să poată pronunţa o hotărâre. În măsura în care normele tratatului nu sunt aplicabile cauzei aflate pe rolul unei instanţe de trimitere, răspunsul la întrebările preliminare nu este relevant pentru soluţionarea litigiului şi, în consecinţă, aceste întrebări trebuie considerate ipotetice.

29.

Totuşi, acest principiu de drept material trebuie conciliat cu anumite principii generale de natură procedurală. Aproape că nu mai este necesar să subliniem că o abordare relativ „generoasă” a Curţii cu privire la admisibilitatea cererilor de decizie preliminară este în mod clar întemeiată pe însuşi textul tratatului. De fapt, articolul 267 TFUE impune doar ca o chestiune de interpretare a normelor Uniunii „[să fie] invoc[ată] în faţa unei instanţe dintr‑un stat membru”. În consecinţă, instanţei respective îi revine sarcina să decidă dacă „apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre”.

30.

Competenţa largă conferită Curţii de articolul 267 TFUE include şi respectarea spiritului de colaborare dintre Curtea de Justiţie şi instanţele naţionale, care „trebuie să stea la baza procedurii trimiterii preliminare” ( 14 ).

31.

Prin urmare, Curtea a statuat în mod constant că numai instanţa naţională sesizată cu soluţionarea litigiului şi care trebuie să îşi asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească care urmează a fi pronunţată are competenţa să aprecieze, în raport cu particularităţile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunţe propria hotărâre, cât şi pertinenţa întrebărilor pe care le adresează Curţii. În consecinţă, în cazul în care întrebările adresate au ca obiect interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunţe ( 15 ). Curtea poate refuza să statueze asupra unei cereri de decizie preliminară numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul procedurii principale, atunci când problema este de natură ipotetică ori Curtea nu dispune de elementele de fapt şi de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate ( 16 ).

32.

Necesitatea de a concilia principiile de drept material menţionate mai sus cu principiile procedurale a determinat Curtea să considere, în mai multe cauze, că întrebările preliminare erau admisibile în pofida faptului că toate elementele de fapt din procedura principală erau limitate la interiorul unui singur stat membru. Deşi aceste decizii ale Curţii nu pot fi încadrate în grupuri strict definite, considerăm că este posibil să se identifice trei linii jurisprudenţiale principale.

33.

În cadrul primei linii jurisprudenţiale, care a început probabil cu Hotărârea Oosthoek ( 17 ) şi a fost confirmată mai recent prin Hotărârea Blanco Pérez (denumită în continuare „jurisprudenţa Oosthoek”), Curtea a arătat că, deşi împrejurările de fapt ale cauzei erau limitate la interiorul unui singur stat membru, nu puteau fi excluse anumite efecte transfrontaliere ale reglementării naţionale contestate ( 18 ). Întrebările preliminare au fost considerate, aşadar, admisibile.

34.

În opinia noastră, raţionamentul Curţii este corect atât timp cât nu este interpretat în sensul că stabilește o prezumţie sau o cvasiprezumţie conform căreia Curtea se pronunţă în toate cauzele în care efectele asupra comerţului în interiorul Uniunii nu pot fi excluse a priori.

35.

Într‑adevăr, nu există niciun motiv pentru a limita competenţa Curţii, în contextul cererilor de decizie preliminară, la cauzele care prezintă un element transfrontalier concret şi direct. În măsura în care există un temei suficient pentru a considera că reglementarea naţională respectivă este capabilă să producă efecte transfrontaliere care sunt relevante, de exemplu, potrivit articolelor 34 TFUE, 35 TFUE, 45 TFUE, 49 TFUE, 56 TFUE sau 63 TFUE, atunci această reglementare intră în mod clar în domeniul de aplicare al dispoziţiilor din tratat menţionate.

36.

În plus, considerăm că nu ar fi logic să pornim de la premisa că, pentru a fi analizate de Curte, toate eventualele încălcări ale libertăţilor fundamentale trebuie să fie invocate în mod necesar în contextul unor proceduri judiciare de către o parte care a exercitat deja (sau care încearcă să exercite) una dintre aceste libertăţi. O astfel de interpretare strictă a principiilor care stau la baza admisibilităţii cererilor de decizie preliminară s‑ar opune ca Curtea să se pronunţe cu privire la reglementările naţionale care ar putea restrânge în mod grav accesul la pieţele naţionale şi care, chiar pentru acest motiv, ar descuraja operatorii străini să încerce să facă acest lucru. Adeseori este mai uşor pentru resortisanţii statului membru vizat – având în vedere că investiţia necesară este mai mică, că nu se confruntă cu problema barierelor lingvistice şi că sunt mai bine familiarizaţi atât cu sistemul juridic naţional, cât şi cu practica administrativă locală – să conteste reglementările naţionale care sunt incompatibile cu normele privind piaţa internă. De exemplu, s‑ar putea susţine că în cauza aflată pe rolul TAR Lombardia faptul că toate elementele sunt limitate la interiorul unui singur stat membru este o pură întâmplare. Reclamantele ar fi putut să aibă, în aceeaşi măsură, calitatea de resortisanţi ai altui stat membru.

37.

Suntem, aşadar, de acord cu avocatul general Geelhoed, care a susţinut în cauza în care s‑a pronunţat Hotărârea Reisch că „natura şi conţinutul măsurii naţionale sunt cele care determină decizia Curţii de a răspunde la întrebările preliminare care îi sunt adresate, iar nu situaţia de fapt din litigiul principal” ( 19 ).

38.

În mod clar, atunci când în litigiul principal există un element transfrontalier concret, importanţa pe care o prezintă pentru instanţa naţională interpretarea Curţii referitoare la normele tratatelor devine evidentă imediat. În cazul în care, pe de altă parte, faptele sunt limitate la interiorul unui singur stat membru, efectele transfrontaliere nu pot fi prezumate. În consecinţă, cu excepţia cazului în care acest aspect rezultă din dosarul cauzei, revine instanţei naţionale sarcina să explice Curţii motivele pentru care aplicarea măsurii supuse analizei este susceptibilă să îngreuneze exercitarea unei libertăţi fundamentale de către operatorii economici străini. În opinia noastră, Curtea are dreptul, în lipsa oricăror explicaţii detaliate cu privire la acest aspect, să decidă că o cauză are natură ipotetică sau că nu există informaţii suficiente pentru ca aceasta să furnizeze o interpretare utilă a normelor tratatului.

39.

În cadrul celei de a doua linii jurisprudenţiale, care începe cu Hotărârea Guimont ( 20 ) şi care a fost de asemenea confirmată recent în Hotărârea Blanco Pérez (denumită în continuare „jurisprudenţa Guimont”), Curtea a apreciat că întrebările preliminare erau admisibile, în pofida faptului că toate aspectele din litigiul principal erau limitate la interiorul unui singur stat membru, în măsura în care interpretarea solicitată a dreptului Uniunii ar fi considerată utilă de către instanţa naţională „în cazul în care reglementarea sa naţională i‑ar impune să acorde unui [resortisant al statului membru respectiv] aceleaşi drepturi cu cele de care ar beneficia, în temeiul dreptului Uniunii, un resortisant al unui alt stat membru aflat într‑o situaţie similară” ( 21 ).

40.

În opinia noastră, această linie jurisprudenţială este corectă dacă este interpretată în mod adecvat. Considerăm totuşi că linia jurisprudenţială în discuţie a evoluat puţin cam prea departe.

41.

În opinia noastră, raţiunea acestei linii jurisprudenţiale este corectă: în măsura în care există o normă sau un principiu naţional care interzice discriminarea pozitivă, iar reglementările naţionale contestate se pot aplica şi operatorilor străini, instanţa naţională poate avea nevoie de asistenţă din partea instanţei Uniunii pentru a interpreta în mod corect dispoziţiile relevante de drept al Uniunii. Acest lucru se întâmplă în pofida faptului că – în sens strict – dispoziţiile respective de drept al Uniunii nu sunt direct aplicabile în cauza supusă analizei, ci se aplică, incontestabil, numai în mod indirect ( 22 ), prin trimiterea făcută la acestea în cuprinsul reglementării naţionale. În aceste împrejurări, competenţa Curţii este astfel justificată prin faptul că, în lipsa unei hotărâri a acesteia, instanţa de trimitere nu ar fi efectiv în măsură să pronunţe o hotărâre în litigiul cu care a fost sesizată.

42.

Cu toate acestea, în opinia noastră, existenţa unei astfel de norme referitoare la discriminarea pozitivă şi aplicabilitatea sa în litigiul principal nu poate fi considerată implicită, astfel cum pare să fi procedat Curtea în unele dintre hotărârile sale anterioare cu privire la acest aspect ( 23 ). În caz contrar, toate cererile de decizie preliminară privind compatibilitatea reglementării naţionale cu libertăţile fundamentale ar fi, în esenţă, admisibile, indiferent de faptul că impactul reglementării respective asupra comerţului din interiorul Uniunii nu reprezintă decât o posibilitate abstractă şi că legătura sa cu situaţiile reglementate de normele relevante ale Uniunii nu este decât una îndepărtată.

43.

În plus, Curtea ar trebui să se asigure că reglementarea naţională vizată poate fi aplicată în situaţii transfrontaliere şi că nu priveşte numai situaţiile reglementate de legea naţională ( 24 ). Fără nicio îndoială, discriminarea pozitivă nu poate avea loc în cazul în care reglementarea naţională atacată nu se poate aplica, în niciun caz, de exemplu, în cazul operatorilor sau al produselor străine.

44.

În lumina acestor consideraţii, apreciem că instanţa de trimitere trebuie să precizeze, în mod explicit, dacă în ordinea sa juridică naţională există o astfel de normă sau un astfel de principiu împotriva discriminării pozitive. Cu excepţia cazurilor în care aceasta rezultă din dosarul cauzei, instanţa de trimitere ar trebui de asemenea să arate că norma naţională contestată poate fi aplicată în situaţii transfrontaliere.

45.

Considerăm că, în cazul în care în decizia de trimitere nu se face nicio menţiune cu privire la aceste aspecte sau, a fortiori, în cazul în care este clar că în ordinea juridică naţională nu există o astfel de normă sau de principiu împotriva discriminării pozitive ( 25 ) sau că măsura se poate aplica numai în situaţii strict interne, Curtea ar trebui să îşi decline competenţa, cu excepţia cazurilor în care există alte motive determinante pentru a nu proceda astfel.

46.

În sfârşit, există o a treia linie jurisprudenţială, care a început cu Hotărârea Thomasdünger ( 26 ) şi a fost confirmată mai recent în Hotărârea Allianz (denumită în continuare „jurisprudenţa Thomasdünger”), în care Curtea s‑a declarat competentă să statueze asupra cererilor de decizie preliminară referitoare la dispoziţii de drept al Uniunii în cazuri în care situaţia de fapt din cauza principală se situa în afara domeniului de aplicare directă al dreptului Uniunii, dar în care aplicabilitatea respectivelor dispoziţii fusese determinată de dreptul naţional, care se conforma, în soluţionarea unor situaţii pur interne, soluţiilor reţinute de dreptul Uniunii ( 27 ).

47.

În opinia noastră, această a treia linie jurisprudenţială reprezintă corolarul jurisprudenţei Guimont: şi în cauzele Guimont aplicarea normelor relevante de drept al Uniunii în cauzele aflate pe rolul instanţelor naţionale a fost indirectă şi a depins de existenţa unei trimiteri (explicite sau implicite) la aceste norme în cuprinsul reglementării naţionale.

48.

Astfel cum Curtea a subliniat în mai multe rânduri, nici textul articolului 267 TFUE, nici obiectul procedurii instituite prin acest articol nu sugerează că autorii tratatului ar fi intenţionat să excludă aceste situaţii din domeniul de competenţă al Curţii ( 28 ). În plus, Curtea a considerat că există un interes al Uniunii ca, pentru evitarea unor viitoare divergenţe de interpretare, dispoziţiile sau noţiunile preluate din dreptul Uniunii să primească o interpretare uniformă, indiferent care ar fi condiţiile în care acestea urmează să fie aplicate ( 29 ).

49.

În consecinţă, Curtea s‑a declarat competentă, de exemplu, în cauze în care normele de concurenţă naţionale erau în mod clar inspirate din articolele 101 TFUE şi 102 TFUE, iar interpretarea acestor dispoziţii din tratat era solicitată în vederea aplicării normelor naţionale similare într‑un mod coerent ( 30 ). Acest raţionament a fost urmat şi în cauze privind norme fiscale care transpuneau o dispoziţie dintr‑o directivă a Uniunii şi care extindeau aplicarea acestei dispoziţii la situaţii similare pur interne ( 31 ) sau în cauze privind norme fiscale care erau elaborate pe baza modelului Codului vamal comunitar pentru a asigura o procedură unică în situaţii similare ( 32 ).

50.

Considerăm că şi această linie jurisprudenţială este acceptabilă, cu condiţia ca principiile sale de bază să fie aplicate în condiţii foarte stricte: deşi nu este necesar ca trimiterea la normele pertinente ale Uniunii să apară chiar în textul reglementării naţionale care trebuie aplicată ( 33 ), aceasta trebuie să fie totuşi suficient de clară sau, astfel cum a statuat Curtea în anumite ocazii, trebuie să fie „directă şi necondiţionată” ( 34 ). Mai important, Curtea are competenţă în aceste cauze doar atunci când este clar că interpretarea dată de Curte va fi obligatorie pentru instanța națională; cauza va fi altfel ipotetică ( 35 ) şi va determina o utilizare a procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE ( 36 ) neconformă cu scopul ei.

51.

În sfârşit, întrucât Curtea are competenţa de a analiza numai dispoziţiile de drept al Uniunii invocate, iar nu şi normele naţionale care fac trimitere la aceste dispoziţii, rolul său interpretativ trebuie să se menţină în limite extrem de stricte. De exemplu, revine instanţei de trimitere competenţa de a aprecia limitele pe care le poate stabili reglementarea naţională în aplicarea dispoziţiilor Uniunii invocate ( 37 ). De asemenea, în principiu, obligaţia de a aplica interpretarea dată de Curte la împrejurările cauzei cu care a fost sesizată revine tot instanţei de trimitere ( 38 ).

52.

Revine, aşadar, instanţei naţionale care adresează o trimitere preliminară obligaţia să precizeze în mod clar, în cuprinsul cererii sale de decizie preliminară, toate normele şi principiile interne care ar permite Curţii să aprecieze dacă este necesar să răspundă întrebărilor instanţei naţionale şi dacă răspunsul său va fi obligatoriu pentru aceasta din urmă.

53.

În concluzie, în cadrul tuturor celor trei linii jurisprudenţiale discutate, Curtea s‑a declarat în mod corect competentă întrucât, în pofida faptului că toate elementele de fapt relevante erau limitate la interiorul unui singur stat membru, elementele de drept relevante nu erau astfel limitate.

54.

Cu toate acestea, trebuie să adăugăm că, astfel cum am arătat mai sus, în anumite cauze, Curtea pare să se fi declarat competentă pe baza unor simple prezumţii, fără a mai realiza o analiză concretă cu privire la îndeplinirea condiţiilor relevante.

55.

Considerăm că această abordare este destul de problematică. Competenţa Curţii în situaţii care au o natură pur internă şi sunt limitate la interiorul unui singur stat membru constituie o excepţie de la principiul general şi, ca atare, trebuie interpretată în mod restrictiv.

56.

Dorim să subliniem că „spiritul de colaborare” care trebuie să stea la baza procedurii trimiterii preliminare este valabil în mod reciproc ( 39 ): Curtea ar trebui să depună toate eforturile pentru a asista instanţele de trimitere în interpretarea şi aplicarea corectă a dreptului Uniunii, însă aceste instanţe ar trebui de asemenea să încerce să acorde asistenţă Curţii furnizându‑i toate informaţiile şi elementele de probă necesare pentru a‑i permite să își exercite funcţia interpretativă în mod consecvent, în conformitate cu articolul 267 TFUE ( 40 ). Acest lucru este important mai ales atunci când informaţiile şi elementele de probă care trebuie prezentate de instanţele de trimitere sunt necesare Curţii pentru a verifica dacă este într‑adevăr competentă.

57.

În general, problemele cauzate de descrierea neadecvată a contextului de fapt şi de drept al întrebărilor preliminare nu se limitează, în mod evident, numai la cauzele privind piaţa internă. Într‑adevăr, aceste probleme pot să apară în legătură cu orice cerere de decizie preliminară, indiferent de materia de drept al Uniunii vizată.

58.

În opinia noastră, în cazul în care instanţa naţională nu prezintă toate informaţiile şi elementele de probă pertinente referitoare la aspectele esenţiale ale litigiului, aceasta nu îndeplineşte cerinţele prevăzute la articolul 94 din Regulamentul de procedură ( 41 ), ceea ce ar trebui să determine Curtea – în general – să îşi decline competenţa; dacă este cazul, Curtea poate să îşi decline competenţa prin ordonanţă motivată în conformitate cu articolul 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură ( 42 ).

59.

Desigur, Curtea poate să decidă să încerce să acopere lacunele din cuprinsul unei cereri de decizie preliminară prin solicitarea de lămuriri din partea instanţei de trimitere – în conformitate cu articolul 101 din Regulamentul de procedură – sau, atunci când este posibil, prin extragerea informaţiilor necesare din documentele anexate deciziei ( 43 ) sau din observaţiile părţilor ( 44 ).

60.

Totuşi, în opinia noastră, aceste „mijloace de remediere” ar trebui considerate ca având o natură mai degrabă excepţională şi ar trebui să fie aplicabile numai în măsura în care lacunele dintr‑o cerere de decizie preliminară sunt destul de limitate şi/sau privesc aspecte care nu sunt esenţiale pentru înţelegerea clară a aspectelor principale. Considerăm că decizia de trimitere trebuie să fie un document independent, care să conţină toate informaţiile relevante. Orice alte documente ar trebui să reprezinte doar surse suplimentare de informaţie ( 45 ), iar aceste surse suplimentare, în opinia noastră, nu pot remedia situaţiile în care unei decizii preliminare îi lipsesc chiar şi cele mai de bază informaţii.

61.

În măsura în care o decizie de trimitere este incompletă sau neclară, dreptul statelor membre (şi, dacă este cazul, al altor părţi) ( 46 ) de a prezenta observaţii în cauza respectivă, în care acestea pot avea un interes, riscă să fie compromis. De exemplu, în pofida faptului că reglementarea unui stat membru este elaborată în termeni similari sau că în ordinea sa juridică internă proprie pot apărea probleme juridice echivalente, guvernul statului membru respectiv poate să nu intervină pentru simplul motiv că nu a avut posibilitatea să aprecieze pe deplin obiectul sau întinderea litigiului ( 47 ). Acest lucru nu este numai în dezavantajul părţilor, ci poate aduce atingere şi capacităţii Curţii de a își exercita funcţia jurisdicţională, respectiv pronunţarea de decizii preliminare în temeiul articolului 267 TFUE pe baza observaţiilor documentate prezentate de toate părţile interesate ( 48 ).

62.

În plus, orice încercare a Curţii de a colecta informaţiile şi elementele de probă care lipsesc dintr‑o cerere de decizie preliminară implică în mod necesar o utilizare mai mult sau mai puţin intensivă a resurselor limitate ale Curţii. În consecinţă, eforturile suplimentare depuse de Curte nu aduc atingere doar administrării corecte şi cu celeritate a cauzelor respective, ci pot să aibă de asemenea, în mod indirect, un anumit impact asupra finalizării la termen a altor cauze aflate pe rolul Curţii.

63.

În acest stadiu, după prezentarea observaţiilor de ordin general anterioare, ne vom îndrepta atenţia înspre admisibilitatea întrebării preliminare formulate de TAR Lombardia.

2. Admisibilitatea întrebării preliminare

64.

Este cert că toate aspectele din litigiul principal se limitează la interiorul unui singur stat membru.

65.

În lumina informaţiilor conţinute în dosar, rezultă că, deşi jurisprudenţa Guimont şi jurisprudenţa Thomasdünger nu sunt relevante în prezenta cauză, jurisprudenţa Oosthoek este pertinentă.

66.

Astfel cum am sugerat mai sus, Curtea a declarat în Hotărârea Blanco Pérez, tot în conformitate cu jurisprudenţa Oosthoek, că întrebările preliminare formulate de instanţa naţională cu privire la compatibilitatea normelor care limitau deschiderea de noi farmacii în Asturii erau admisibile, în pofida faptului că excepţia de incompatibilitate fusese ridicată de doi resortisanţi spanioli care nu se prevalaseră de libertăţile consfinţite de tratat. Curtea a observat, printre altele, că „nu poate fi nicidecum exclus ca resortisanţi stabiliţi în alte state membre decât Regatul Spaniei să fi fost sau să fie interesaţi să exploateze farmacii în comunitatea autonomă Asturii” ( 49 ).

67.

În opinia noastră, considerăm că această afirmaţie trebuie interpretată în sensul că, deşi toate faptele erau limitate la teritoriul Spaniei, efectele potenţial restrictive ale reglementării contestate în cauza respectivă asupra situaţilor transfrontaliere erau atât de evidente încât Curtea a putut să se declare competentă imediat şi fără nicio dificultate ( 50 ).

68.

Este adevărat că, astfel cum a arătat Comisia, situaţia de drept şi de fapt din cauza respectivă este destul de similară cu cea în cauza aflată în prezent pe rolul TAR Lombardia. În consecinţă, considerăm că aprecierile Curţii din Hotărârea Blanco Pérez sunt, mutatis mutandis, valabile şi în prezenta cauză. TAR Lombardia sugerează, în decizia de trimitere, că reglementarea în discuţie poate avea efecte restrictive care nu sunt limitate la Italia, în măsura în care poate descuraja resortisanţii altor state membre să exercite o activitate comercială în Italia.

69.

În consecinţă, considerăm, spre deosebire de Federfarma, că împrejurările din prezenta cauză sunt diferite de cele din Hotărârea Sbarigia. Litigiul din cauza Sbarigia privea eventuala acordare a unei derogări în ceea ce priveşte perioadele de funcţionare a unei anumite farmacii situate într‑o anumită zonă a municipiului Roma. Nu se putea stabili modul în care decizia din cauza respectivă ar fi putut să aibă un efect, direct sau indirect, real sau potenţial, asupra oricărui alt operator stabilit în alt stat membru ( 51 ). În consecinţă, Curtea a statuat în mod corect că întrebarea preliminară era inadmisibilă.

70.

Adăugăm că Hotărârea Sbarigia este conformă unei jurisprudenţe constante. De exemplu, Curtea a ajuns la o concluzie similară în Hotărârea Woningstichting Sint Servatius ( 52 ) , în care restricţia privind circulaţia capitalurilor contestată privea numai o anumită societate, care intra sub incidenţa reglementării statului membru respectiv, şi nu era capabilă să producă niciun efect asupra pieţei interne. În mod similar, în Hotărârea van Buynder ( 53 ), Curtea nu s‑a pronunţat cu privire la aspectul dacă reglementarea belgiană care supunea exercitarea activităţii medicale veterinare mai multor condiţii (precum deţinerea unei diplome legale în medicină veterinară şi includerea în registrul ordinului chirurgilor veterinari) era compatibilă cu articolul 49 TFUE, în măsura în care întrebarea a fost ridicată în contextul unei proceduri penale formulate împotriva unui resortisant belgian, pentru motivul că acesta desfăşurase, în Belgia, activităţi veterinare neautorizate fără a îndeplini condiţiile prevăzute în reglementarea menţionată mai sus.

71.

În toate aceste cauze, Curtea a concluzionat în mod corect că legalitatea măsurilor contestate de reclamanţii din litigiul principal nu putea depinde de interpretarea normelor din tratat cu privire la libertatea de circulaţie, în măsura în care nu putea fi identificat cu uşurinţă niciun fel de efect transfrontalier. Situaţia din prezenta cauză este totuşi diferită. Pentru motivele explicate la punctul 68 de mai sus, reglementarea în discuţie intră în domeniul de aplicare al articolului 49 TFUE. În consecinţă, acum vom analiza în detaliu aspectele de fond invocate în cauza cu care a fost sesizat TAR Lombardia.

B – Analiza întrebării preliminare

72.

Prin intermediul cererii sale de decizie preliminară, TAR Lombardia solicită îndrumări din partea Curţii cu privire la aspectul dacă o reglementare internă care rezervă numai farmaciilor vânzarea de produse farmaceutice eliberate pe bază de prescripţie medicală, însă al căror cost nu este suportat de SSN, ci de client, este compatibilă cu normele Uniunii cu privire la libertatea de stabilire.

1. Existenţa unei restricţii

73.

Potrivit unei jurisprudenţe constante, constituie o restricţie în sensul articolului 49 TFUE orice măsură naţională care, chiar şi atunci când se aplică fără discriminare pe motiv de cetăţenie sau de naţionalitate, este susceptibilă să îngreuneze sau să facă mai puţin atractivă exercitarea de către resortisanţii Uniunii a libertăţii de stabilire garantate de tratat ( 54 ).

74.

Considerăm că, în prezenta cauză, condiţia obligatorie pentru orice interpretare este identificarea pieţei pe care se presupune că îşi produce efectele restrictive reglementarea în discuţie prin faptul că împiedică stabilirea operatorilor străini.

75.

Acest element nu este evident. Decizia de trimitere nu analizează de fapt acest aspect, iar doamna Venturini face doar trimitere, în mod general, la anumite efecte restrictive în raport cu activităţile profesionale ale unui farmacist.

76.

În această privinţă, observăm că deciziile administrative contestate de reclamante în procedura principală nu sunt decizii de respingere a unor cereri de deschidere de farmacii, ci sunt doar decizii de respingere a unor cereri de autorizare a vânzării anumitor medicamente.

77.

De fapt, reclamantele nu pun sub semnul întrebării compatibilitatea cu tratatul nici a reglementării interne care limitează numărul de farmacii în conformitate cu pianta organica, nici a reglementării care rezervă numai farmaciilor vânzarea medicamentelor din clasa A. Singura măsură pe care o contestă este norma care le interzice să vândă medicamente care se eliberează pe bază de prescripţie medicală, dar al căror cost este suportat de client.

78.

Aceasta ne determină să credem că eventualele efecte restrictive ale reglementării italiene relevante asupra libertăţilor fundamentale care sunt pertinente în speţă nu sunt cele legate de deschiderea de farmacii în Italia, ci sunt cele legate de deschiderea de puncte de vânzare cu amănuntul precum parafarmaciile.

79.

În acest moment, după ce a fost identificată piaţa afectată, considerăm că următorul pas ar trebui să îl constituie examinarea aspectului dacă efectele restrictive produse de reglementarea în discuţie sunt cele relevante potrivit articolului 49 TFUE. În alţi termeni, este necesar să analizăm aspectul dacă reglementarea în discuţie poate împiedica stabilirea operatorilor străini pe piaţa parafarmaciilor italiene.

80.

În observaţiile sale, Federfarma subliniază că parafarmaciile sunt, în esenţă, magazine obişnuite care comercializează o varietate de produse, iar interdicţia de a vinde anumite medicamente nu este susceptibilă să descurajeze niciun operator străin să înfiinţeze noi parafarmacii în Italia.

81.

Totuşi, în opinia noastră, dacă parafarmaciile ar fi într‑adevăr magazine a căror activitate nu ar avea absolut nicio legătură cu vânzarea medicamentelor (precum supermarketurile, staţiile de alimentare cu combustibil şi aşa mai departe), nu am fi ezitat să admitem opinia Federfarma şi să concluzionăm că orice pretins efect restrictiv determinat de reglementarea în discuţie trebuie considerat ca fiind „prea nesigur şi indirect” ( 55 )„pur speculativ” ( 56 ) sau „prea puţin semnificativ şi nesigur” ( 57 ) şi, în consecinţă, că nu are o astfel de natură încât să împiedice accesul pe piaţă.

82.

Cu toate acestea, observăm că – în pofida faptului că nu sunt în întregime similare cu farmaciile – parafarmaciile au o serie de caracteristici comune cu cele dintâi menţionate. De exemplu: (i) sunt supuse unor controale sanitare şi farmaceutice specifice efectuate de autorităţile italiene competente (ii) trebuie să fie dotate cu echipamente şi spaţii adecvate pentru a garanta conservarea şi distribuirea optimă a medicamentelor (iii) achiziţionează medicamente prin aceleaşi canale de distribuţie ca şi farmaciile şi (iv) trebuie să asigure urmărirea medicamentelor vândute prin intermediul unui cod specific atribuit de Ministerul Sănătăţii. În plus, atât în farmacii, cât şi în parafarmacii, vânzarea medicamentelor trebuie să aibă întotdeauna loc în prezenţa unui farmacist care posedă o diplomă de specialitate. În plus, este clar că principala activitate a parafarmaciilor implică produse destinate bunăstării, sănătăţii şi, în termeni mai generali, tratamentelor medicale.

83.

În şedinţă, ca răspuns la o întrebare directă, doamna Venturini şi Federfarma au furnizat valori estimative destul de diferite în ceea ce priveşte cantitatea şi valoarea produselor farmaceutice în legătură cu care reclamantele solicită autorizaţie de vânzare. Totuşi, niciuna dintre aceste estimări nu ne permite să apreciem că activitatea comercială în cauză ar avea o importanţă neglijabilă.

84.

În aceste împrejurări, considerăm că nu există niciun motiv pentru a pune la îndoială analiza realizată de instanţa naţională, potrivit căreia reglementarea în discuţie produce într‑adevăr efecte restrictive care pot împiedica stabilirea în Italia a operatorilor interesaţi de vânzarea medicamentelor respective.

85.

În lumina acestor consideraţii, suntem înclinaţi să concluzionăm că reglementarea în discuţie constituie o restricţie a libertăţii de stabilire prevăzute la articolul 49 TFUE. În orice caz, acest aspect nu este totuşi esenţial pentru răspunsul care trebuie dat instanţei naţionale întrucât, astfel cum vom explica în cele ce urmează, reglementarea în discuţie este justificată de motive imperative de interes general.

2. Justificarea restricţiei

86.

Potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii, restricţiile privind libertatea de stabilire, care sunt aplicabile fără discriminare pe motiv de cetăţenie sau naţionalitate, pot fi justificate de motive imperative de interes general, cu condiţia ca acestea să fie de natură să asigure realizarea obiectivului urmărit şi să nu depăşească ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia ( 58 ).

87.

Întrucât este cert că reglementarea în discuţie se aplică fără discriminare pe motiv de cetăţenie sau naţionalitate, analiza noastră ar trebui să se concentreze, în primul rând, mai degrabă pe obiectivele pe care le urmăreşte reglementarea în discuţie şi, în al doilea rând, pe aspectul dacă restricţia este în conformitate cu principiul proporţionalităţii.

88.

Cu privire la primul aspect, observăm, încă de la început, că măsurile italiene relevante sunt destul de lungi şi de complexe şi nu permit persoanei care le interpretează să identifice obiectivul sau obiectivele reale urmărite de legiuitor. În plus, observaţiile scrise ale guvernului italian sunt, în mod regretabil, deosebit de laconice şi conţin numai câteva afirmaţii vagi cu privire la obiectivele de protecţie a sănătăţii publice prin prevenirea consumului excesiv de medicamente şi de protecţie a bugetului public prin prevenirea cheltuirii resurselor financiare limitate care pot fi alocate îngrijirii sănătăţii.

89.

Deşi, teoretic, aceste obiective pot, cu siguranţă, să constituie justificări acceptabile ( 59 ), relevanţa lor în cauza aflată pe rolul instanţei de trimitere pare a fi destul de discutabilă. De fapt, se impune să reamintim că reglementarea în discuţie priveşte numai medicamentele care sunt eliberate pe bază de prescripţie medicală şi care sunt plătite de client, iar nu de SSN, şi astfel atât cererea, cât şi oferta sunt fixe. În consecinţă, nu putem înţelege modul în care reglementarea în discuţie poate urmări obiectivele legitime menţionate de guvernul italian.

90.

Cu toate acestea, argumentele prezentate de părţi cu privire la acest aspect nu sunt convingătoare. Într‑adevăr, este mult mai important, în opinia noastră, ca Curtea să poată să identifice scopurile obiective urmărite de legiuitor analizând însuşi textul dispoziţiilor naţionale, astfel cum este acesta interpretat şi aplicat de instanţele naţionale ( 60 ).

91.

În prezenta cauză, Curtea îndeplineşte această sarcină cu ajutorul informaţiilor furnizate în decizia de trimitere, precum şi cu ajutorul anumitor hotărâri ale Curţii Constituţionale italiene la care părţile au făcut trimitere pe larg în cadrul observaţiilor scrise şi orale.

92.

În decizia sa de trimitere, TAR Lombardia menţionează că obiectivul urmărit de reglementarea italiană în discuţie este de a proteja sănătatea publică prin asigurarea unei distribuţii teritoriale uniforme a medicamentelor în întreaga ţară, evitând riscul concentrării farmaciilor doar în zonele mai atractive din punct de vedere comercial.

93.

Aceste afirmaţii sunt confirmate de mai multe decizii pronunţate de Curtea Constituţională italiană, care a statuat în mod constant că scopul cadrului juridic complex privind farmaciile este de a asigura şi de a controla accesul cetăţenilor la medicamente şi, astfel, de a asigura protecţia dreptului fundamental la sănătate ( 61 ). Curtea Constituţională italiană a statuat de asemenea că serviciile farmaceutice sunt reglementate astfel încât să asigure o distribuire adecvată a medicamentelor ( 62 ). La fel de important este şi faptul că, potrivit Curţii Constituţionale, obiectivul concret urmărit de legiuitor este să asigure că serviciile farmaceutice sunt sigure atât din punct de vedere teritorial, cât şi din punct de vedere temporal şi să ofere o zonă de acoperire pentru farmacişti, astfel încât să prevină dispariţia farmaciilor locale, ceea ce, la rândul său, ar aduce atingere distribuirii echilibrate a farmaciilor în întreaga ţară ( 63 ).

94.

În această privinţă, dorim să reamintim că, în conformitate cu o jurisprudenţă constantă a Curţii, potrivit articolului 52 alineatul (1) TFUE, protecţia sănătăţii publice poate justifica restricţiile cu privire la libertăţile fundamentale garantate de tratat, precum libertatea de stabilire ( 64 ). Mai precis, restricţiile privind libertatea de stabilire pot fi justificate prin obiectivul referitor la asigurarea unei aprovizionări sigure şi de calitate a populaţiei cu medicamente ( 65 ) .

95.

În acest context, Curtea a admis, în Hotărârea Blanco Pérez, că obiectivul de a asigura că distribuirea medicamentelor este adaptată nevoilor populaţiei prin intermediul unei reţele de farmacii larg răspândite şi echilibrate în mod adecvat, prin care prezenţa farmaciilor este garantată şi în zonele mai puţin avantajoase din punct de vedere economic, poate constitui un motiv imperativ de interes general ( 66 ).

96.

Nu observăm niciun motiv pentru care concluzia Curţii din Hotărârea Blanco Pérez cu privire la acest aspect nu ar trebui să se aplice şi în prezenta cauză. Este adevărat că guvernul italian nu a invocat în mod explicit acest argument. Cu toate acestea, considerăm că este exclus ca Curtea să ajungă la concluzii diferite în două cauze care sunt în esenţă identice pentru simplul motiv că, în una dintre cauze, avocatul a prezentat argumente juridice coerente şi detaliate, în timp ce în cealaltă cauză astfel de argumente au lipsit în mod evident. Prin urmare, apreciem că obiectivele urmărite de reglementarea în discuţie pot constitui o justificare valabilă a unei restricţii a libertăţii de stabilire prevăzute la articolul 49 TFUE.

97.

Astfel, cel de al doilea şi ultim aspect juridic care trebuie analizat este aspectul dacă restricţia determinată de reglementarea în discuţie este în conformitate cu principiul proporţionalităţii. Într‑adevăr, astfel cum am menţionat anterior, spre deosebire de situaţia din cauza Blanco Pérez, reclamantele nu solicită deschiderea de noi farmacii, ci solicită numai autorizaţia de a vinde, în parafarmaciile pe care le deţin în proprietate, anumite medicamente pe care legea le rezervă farmaciilor.

98.

Cu toate acestea, diferenţa dintre cele două cauze pare a fi irelevantă în ceea ce priveşte acest aspect. Este într‑adevăr evident că regimul special instituit de legiuitorul italian în cazul farmaciilor ar risca să fie prejudiciat, cel puţin parţial, în cazul în care li s‑ar permite şi altor tipuri de puncte de vânzare să ofere medicamente a căror vânzare este în momentul de față rezervată farmaciilor.

99.

Potrivit sistemului italian, farmaciilor le revine sarcina de a presta un serviciu public şi, în acest scop, acestea au mai multe obligaţii specifice şi sunt ţinute să respecte anumite restricţii cu privire la modul în care îşi desfăşoară activitatea comercială. Reclamantele nu neagă că unele dintre aceste obligaţii şi restricţii nu sunt impuse celorlalte puncte de vânzare cu amănuntul: în special, acestea nu sunt impuse parafarmaciilor.

100.

Aceste obligaţii şi restricţii presupun costuri suplimentare semnificative pentru farmacii. Nu este exclus ca o reducere substanţială a monopolului acestora asupra medicamentelor să expună unele dintre farmacii la riscul de a‑şi pierde viabilitatea economică, pentru motivul că ar fi lipsite de un venit adecvat. Precum în cazul deschiderii de noi farmacii din cauza Blanco Pérez, extinderea gamei de medicamente oferite de parafarmacii ar putea lipsi farmaciile de resurse considerabile.

101.

Aspectul dacă – şi, în caz afirmativ, în ce măsură şi în ce condiţii – s‑ar putea permite parafarmaciilor să vândă alte clase de medicamente fără ca sistemul de distribuire teritorială a farmaciilor instituit de reglementarea italiană să fie pus în pericol prin aceasta este o problemă care, în mod clar, nu ţine de competenţa Curţii.

102.

În acest context trebuie amintit că Curtea a statuat în mod constant că tratatele Uniunii nu aduc atingere competenţei statelor membre în ceea ce priveşte organizarea sistemelor lor de securitate socială şi adoptarea, în special, de dispoziţii menite să reglementeze organizarea serviciilor de sănătate precum farmaciile ( 67 ). Cu toate acestea, în exercitarea acestei competenţe, statele membre trebuie să respecte dreptul Uniunii, mai ales dispoziţiile tratatului referitoare la libertăţile fundamentale, întrucât prin dispoziţiile menţionate se interzice statelor membre să instituie sau să menţină restricţii nejustificate privind exercitarea acestor libertăţi în domeniul asistenţei sanitare ( 68 ).

103.

Atunci când a interpretat aceste principii, Curtea a arătat că, atunci când se apreciază respectarea obligaţiei menţionate, trebuie să se ţină seama de faptul că sănătatea şi viaţa persoanelor ocupă primul loc între aspectele şi interesele protejate de tratat şi statele membre sunt cele care decid cu privire la nivelul la care înţeleg să asigure protecţia sănătăţii publice, precum şi cu privire la modul în care acest nivel trebuie atins. Întrucât nivelul menţionat poate varia de la un stat membru la altul, este necesar să se recunoască statelor membre o anumită marjă de apreciere ( 69 ).

104.

În sfârşit, Curtea a subliniat că, în cazul în care subzistă incertitudini cu privire la existenţa sau la importanţa unor riscuri pentru sănătatea publică, un stat membru poate adopta măsuri de protecţie fără să trebuiască să aştepte ca realitatea acestor riscuri să fie deplin demonstrată ( 70 ).

105.

Aceasta înseamnă că, în cazul în care subzistă incertitudini, un stat membru poate adopta măsuri care pot să evite sau să diminueze orice risc ca anumite părţi ale teritoriului său să rămână fără un număr suficient de farmacii şi, în consecinţă, riscul ca aprovizionarea cu medicamente să nu fie sigură şi de calitate pe tot teritoriul său ( 71 ).

106.

Garanţia că toate medicamentele eliberate pe bază de prescripţie medicală (indiferent de cine suportă costurile) sunt oferite numai de farmacii pare a urmări să evite tocmai acest risc. În prezenta cauză nu a existat niciun element care să sugereze că este posibil să existe o altă măsură, o alternativă la măsura prevăzută de reglementarea în discuţie, care poate oferi statului acelaşi nivel de garanţie cu privire la realizarea obiectivelor urmărite şi care este în acelaşi timp mai puţin restrictivă în ceea ce priveşte operatorii economici.

107.

În consecinţă, considerăm că reglementarea în discuţie este conformă principiului proporţionalităţii.

IV – Concluzie

108.

În lumina celor prezentate mai sus, propunem Curţii să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Tribunale Amministrativo Regionale della Lombardia (Italia) după cum urmează:

„Articolul 49 trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naţionale precum cea în discuţie în litigiul principal, care rezervă farmaciilor vânzarea medicamentelor eliberate pe bază de prescripţie medicală al căror cost este suportat de client.”


( 1 ) Limba originală: engleza.

( 2 ) Hotărârea din 1 iulie 2010, Sbarigia (C-393/08, Rep., p. I-6337).

( 3 ) Hotărârea din 1 iunie 2010, Blanco Pérez şi Chao Gómez (cauzele conexate C‑570/07 şi C-571/07, Rep., p. I-4629).

( 4 ) A se vedea în special Concluziile avocatului general Darmon prezentate în cauzele conexate în care s‑a pronunţat Hotărârea din 18 octombrie 1990, Dzodzi (C‑297/88 şi C-197/89, Rec., p. I-3763), Concluziile avocatului general Tesauro prezentate în cauza în care s‑a pronunţat Hotărârea din 28 martie 1995, Kleinwort Benson (C-346/93, Rec., p. I-615), Concluziile avocatului general Jacobs prezentate în cauza în care s‑a pronunţat Hotărârea din 17 iulie 1997, Leur‑Bloem (C-28/95, Rec., p. I-4161), şi Concluziile avocatului general Saggio prezentate în cauza în care s‑a pronunţat Hotărârea din 5 decembrie 2000, Guimont (C-448/98, Rec., p. I-10663).

( 5 ) Hatzopoulos, V., „De l’arrêt «Foglia‑Novello» à l’arrêt «TWD Textilwerke» – La jurisprudence de la Cour de justice relative à la recevabilité des renvois préjudiciels”, în Revue du Marché Unique Européen (3)1994, p. 195-219, la p. 217, Simon, D., „Questions préjudicielles”, în Journal de droit international 118(2) 1991, p. 455-457, la p. 457, şi Fenger, N., „Article 177”, în Smit, H., şi Herzog, P. (editori), The Law of the European Community: a commentary to the EEC Treaty, Matthew Bender & Co., New York, 1997, p. 5‑443-5‑470, la p. 5‑466.

( 6 ) Concluziile avocatului general Jacobs prezentate în cauza în care s‑a pronunţat Hotărârea Leur‑Bloem, punctul 47.

( 7 ) Concluziile avocatului general Tizzano prezentate în cauza în care s‑a pronunţat Hotărârea din 11 octombrie 2001, Adam (C-267/99, Rec., p. I-7467, punctul 34).

( 8 ) Concluziile avocatului general Darmon prezentate în cauza în care s‑a pronunţat Hotărârea Dzodzi, punctele 10 şi 11.

( 9 ) A se vedea de exemplu analiza efectuată de House of Lords, European Union Committee, 16th Report of Session 2012-13, „Workload of the Court of Justice of the European Union: Follow‑Up Report”, 29 aprilie 2013, p. 9 şi 24.

( 10 ) Potrivit Rapoartelor anuale ale Curţii (a se vedea de exemplu rapoartele din 2004, p. 183, şi, respectiv, din 2012, p. 90), în anul 2000 au fost formulate 224 de cereri de decizie preliminară, în anul 2004 au fost formulate 249 de cereri, în anul 2010 au fost formulate 385 de cereri, iar în anul 2012 au fost formulate 404 astfel de cereri.

( 11 ) A se vedea în special Hotărârea din 16 ianuarie 1997, USSL No 47 di Biella (C-134/95, Rec., p. I-195, punctul 19), Hotărârea din 9 septembrie 1999, RI.SAN. (C-108/98, Rec., p. I-5219, punctul 23), Hotărârea din 21 octombrie 1999, Jägerskiöld (C-97/98, Rec., p. I-7319, punctul 42), şi Hotărârea din 22 decembrie 2010, Omalet (C-245/09, Rep., p. I-13771, punctul 12).

( 12 ) Concluziile avocatului general Tesauro prezentate în cauza în care s‑a pronunţat Hotărârea din 15 decembrie 1993, Hünermund şi alţii (C-292/92, Rec., p. I-6787, punctele 1 şi 28).

( 13 ) Concluziile avocatului general Tizzano prezentate în cauza în care s‑a pronunţat Hotărârea din 5 octombrie 2004, CaixaBank France (C-442/02, Rec., p. I-8961, punctul 63). Deşi Concluziile avocatului general Tizzano – ca şi cele prezentate de avocatul general Tesauro, menţionate la nota de subsol precedentă – priveau noţiunea „restricţie” în conformitate cu dispoziţiile tratatului privind libertăţile fundamentale, considerăm că observaţiile acestora cu privire la aspectul menţionat sunt relevante mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte admisibilitatea cauzelor privind compatibilitatea măsurilor naţionale cu dispoziţiile respective ale tratatului.

( 14 ) Hotărârea din 22 octombrie 2009, Zurita García şi Choque Cabrera (cauzele conexate C‑261/08 şi C‑348/08, p. I‑10143, punctul 36), şi Hotărârea din 24 aprilie 2012, Kamberaj (C‑571/10, punctul 41).

( 15 ) A se vedea printre altele Hotărârea din 18 iulie 2007, Lucchini (C-119/05, Rep., p. I-6199, punctul 43 şi jurisprudenţa citată), şi Hotărârea din 25 octombrie 2011, eDate Advertising şi Martinez (cauzele conexate C‑509/09 şi C-161/10, Rep., p. I-10269, punctul 32 şi jurisprudenţa citată).

( 16 ) A se vedea printre altele Hotărârea Lucchini, punctul 44 şi jurisprudenţa citată, şi Hotărârea eDate Advertising şi Martinez, punctul 33 şi jurisprudenţa citată.

( 17 ) Hotărârea din 15 decembrie 1982, Oosthoek's Uitgeversmaatschappij BV (286/81, Rec., p. I-4575).

( 18 ) A se vedea de asemenea Hotărârea din 7 mai 1997, Pistre şi alţii (cauzele conexate C-321/94-C-324/94, Rec., p. I-2343, punctul 45), şi Hotărârea din 14 iulie 1988, Smanor (298/87, Rec., p. 4489, punctele 8-10).

( 19 ) Concluziile prezentate de avocatul general Geelhoed în cauzele conexate în care s‑a pronunţat Hotărârea din 5 martie 2002, Reisch şi alţii (C‑515/99, C‑519/99-C‑524/99 şi C-526/99-C-540/99, Rec., p. I-2157, punctul 88).

( 20 ) Hotărârea din 5 decembrie 2000 (C-448/98, Rec., p. I-10663).

( 21 ) Hotărârea Blanco Pérez, punctul 39, Hotărârea din 30 martie 2006, Servizi Ausiliari Dottori Commercialisti (C-451/03, Rec., p. I-2941, punctul 29), şi Hotărârea din 5 decembrie 2006, Cipolla şi alţii (cauzele conexate C‑94/04 şi C-202/04, Rec., p. I-11421, punctul 30). A se vedea de asemenea Hotărârea Guimont, punctul 23.

( 22 ) A se vedea trimiterea la aplicarea indirectă a dispoziţiilor Uniunii în Hotărârea Leur‑Bloem, punctul 26, şi în Hotărârea din 17 iulie 1997, Giloy (C-130/95, Rec., p. I-4291, punctul 22). A se vedea de asemenea Concluziile avocatului general Kokott prezentate în cauza în care s‑a pronunţat Hotărârea din 11 decembrie 2007, ETI şi alţii (C-280/06, Rep., p. I-10893, punctele 54 şi 55).

( 23 ) A se vedea printre altele Hotărârea Reisch şi alţii, punctul 26, Hotărârea Servizi Ausiliari Dottori Commercialisti, punctul 29, şi Hotărârea din 11 septembrie 2003, Anomar şi alţii (C-6/01, Rec., p. I-8621, punctul 41).

( 24 ) A se vedea Concluziile avocatului general Jacobs prezentate în cauza în care s‑a pronunţat Hotărârea Pistre şi alţii, punctele 37 şi 38, şi Concluziile avocatului general Cosmas prezentate în cauza în care s‑a pronunţat Hotărârea din 11 august 1995, Belgapom (C-63/94, Rec., p. I-2467, punctul 14).

( 25 ) Hotărârea din 21 iunie 2012, Susisalo şi alţii (C‑84/11, punctul 21), şi Hotărârea Omalet, punctele 16 şi 17.

( 26 ) Hotărârea din 26 septembrie 1985 (166/84, Rec., p. 3001).

( 27 ) Hotărârea Dzodzi, punctele 36 şi 37, Hotărârea Leur‑Bloem, punctul 25,Hotărârea din 14 decembrie 2006, Confederación Española de Empresarios de Estaciones de Servicio (C-217/05, Rec., p. I-11987, punctul 19), Hotărârea din 14 martie 2013, Allianz Hungária Biztosító şi alţii (C‑32/11, punctele 17-23), şi Hotărârea din 17 decembrie 1998, IP (C-2/97, Rec., p. I-8597, punctul 59).

( 28 ) Hotărârea ETI şi alţii, punctul 22 şi jurisprudenţa citată.

( 29 ) Hotărârea Allianz Hungária Biztosító şi alţii, punctele 17-23. În doctrina juridică s‑a observat că deciziile Curţii în aceste cauze contribuie la emergenţa „ius communae europeum”; a se vedea Tridimas, T., „Knocking on heaven’s door: Fragmentation, efficiency and defiance in the preliminary reference procedure”, în Common Market Law Review (40) 2003, p. 9-50, la p. 47.

( 30 ) A se vedea Hotărârea ETI şi alţii, punctele 19-29, şi Hotărârea Allianz Hungária Biztosító şi alţii.

( 31 ) Hotărârea Leur‑Bloem, punctul 25.

( 32 ) Hotărârea din 11 ianuarie 2001, Kofisa Italia (C-1/99, Rec., p. I-207, punctele 30-32).

( 33 ) Hotărârea Allianz Hungária Biztosíto şi alţii. A se vedea de asemenea Concluziile avocatului general Kokott prezentate în cauza în care s‑a pronunţat Hotărârea ETI şi alţii, punctul 39.

( 34 ) Hotărârea din 21 decembrie 2011, Cicala (C-482/10, Rep., p. I-14139, punctul 19 şi jurisprudenţa citată), şi Hotărârea din 18 octombrie 2012, Nolan (C‑583/10, punctul 47).

( 35 ) A se vedea Hotărârea Kleinwort Benson, punctele 16-25, Hotărârea Allianz Hungária Biztosíto şi alţii, punctele 22 şi 23, Hotărârea ETI şi alţii, punctele 24-26, Hotărârea Leur‑Bloem, punctul 31, Hotărârea Kofisa Italia, punctele 30 şi 31, Hotărârea Adam, punctele 30-32, şi Hotărârea din 7 ianuarie 2003, BIAO (C-306/99, Rec., p. I-1, punctul 92).

( 36 ) A se vedea în acest sens Avizul 1/91 din 14 decembrie 1991 (Rec., p. I‑6079, punctul 61). A se vedea de asemenea Concluziile avocatului general Tesauro prezentate în cauza în care s‑a pronunţat Hotărârea Kleinwort Benson, punctul 27.

( 37 ) Hotărârea din 25 iunie 1992, Federconsorzi (C-88/91, Rec., p. I-4035, punctul 10), şi Hotărârea Dzodzi, punctele 41 şi 42.

( 38 ) A se vedea de exemplu Hotărârea Allianz Hungária Biztosíto şi alţii, punctul 29, şi Hotărârea ETI şi alţii, punctul 51.

( 39 ) Hotărârea din 16 decembrie 1981, Foglia (244/80, Rec., p. 3045, punctul 20).

( 40 ) Încă din anul 1974, Curtea a statuat că procedura trimiterii preliminare „este esenţială pentru păstrarea caracterului [comunitar] al dreptului instituit prin tratat şi are obiectivul de a asigura că, în orice împrejurare, acest drept este acelaşi în toate statele [Uniunii Europene]”: a se vedea Hotărârea din 16 ianuarie 1974, Rheinmühlen‑Düsseldorf (166/73, Rec., p. 33, punctul 2).

( 41 ) Hotărârea Foglia, punctele 17 şi 18.

( 42 ) Hotărârea din 9 octombrie 1997, Grado şi Bashir (C-291/96, Rec., p. I-5531, punctul 14), Ordonanţa din 23 martie 1995, Saddik (C-458/93, Rec., p. I-511, punctele 18 şi 19), şi Ordonanţa din 25 mai 1998, Nour (C-361/97, Rec., p. I-3101, punctele 19 şi 20).

( 43 ) Hotărârea din 3 martie 1994, Vaneetveld (C-316/93, Rec., p. I-763, punctul 14), şi Hotărârea din 17 decembrie 1995, Gervais şi alţii (C-17/94, Rec., p. I-4353, punctul 21).

( 44 ) Hotărârea din 17 mai 1994, Corsica Ferries (C-18/93, Rec., p. I-1783, punctul 13), şi Hotărârea Vaneetveld, punctul 14.

( 45 ) Conform Barnard, C., şi Sharpston, E., „The changing face of Article 177 references”, în Common Market Law Review, nr. (34)1997, p. 1113-1171, la p. 1153.

( 46 ) De fapt, este posibil ca aceste părţi nici să nu cunoască conţinutul documentelor anexate la decizia de trimitere, care de regulă nu sunt traduse în alte limbi. De asemenea, acestea nu au acces la observaţiile prezentate de părţile din litigiul principal decât în cazul în care au decis să prezinte observaţii în cauza respectivă.

( 47 ) Curtea a avut deja ocazia să sublinieze că „informaţiile furnizate în deciziile de trimitere nu au numai rolul de a permite Curţii să formuleze răspunsuri utile, ci şi de a permite guvernelor statelor membre şi altor părţi interesate să prezinte observaţii în conformitate cu articolul 20 din Statutul Curţii de Justiţie”, precum şi că „revine Curţii obligaţia de a asigura protecţia acestei posibilităţi, ţinând seama de faptul că, potrivit [articolului 20 din Statutul Curţii de Justiţie], părţilor interesate li se comunică numai decizia de trimitere”. A se vedea printre multe altele Ordonanţa din 8 octombrie 2002, Viacom (C-190/02, Rec., p. I-8287, punctul 14 şi jurisprudenţa citată).

( 48 ) Barnard, C., şi Sharpston, E., op. cit., p. 1151.

( 49 ) Hotărârea Blanco Pérez, punctul 40.

( 50 ) Hotărârea Blanco Pérez, punctele 54 şi 55. Dorim de asemenea să adăugăm că, în această cauză, efectele transfrontaliere potenţiale au apărut şi ca rezultat al faptului că una dintre dispoziţiile de drept intern contestate favoriza în mod explicit farmaciştii care îşi exercitaseră activităţile profesionale în cadrul comunităţii autonome Asturii, discriminând astfel în mod indirect operatorii proveniţi din alte state membre. A se vedea punctul 117 şi următoarele din hotărâre.

( 51 ) A se vedea Hotărârea Sbarigia, în special punctele 25-29.

( 52 ) Hotărârea din 1 octombrie 2009 (C-567/07, Rep., p. I-9021, punctele 40-47).

( 53 ) Hotărârea din 16 noiembrie 1995 (C-152/94, Rec., p. I-3981).

( 54 ) Hotărârea din 14 octombrie 2004, Comisia/Ţările de Jos (C-299/02, Rec., p. I-9761, punctul 15 şi jurisprudenţa citată), şi Hotărârea din 21 aprilie 2005, Comisia/Grecia (C-140/03, Rec., p. I-3177, punctul 27 şi jurisprudenţa citată).

( 55 ) Hotărârea din 7 martie 1990, Krantz (C-69/88, Rec., p. I-583, punctul 11), Hotărârea din 14 iulie 1994, Peralta (C-379/92, Rec., p. I-3453, punctul 24), şi Hotărârea din 30 noiembrie 1995, Esso Española (C-134/94, Rec., p. I-4223, punctul 24), şi Hotărârea din 3 decembrie 1998, Bluhme (C-67/97, Rec., p. I-8033, punctul 22).

( 56 ) Hotărârea din 16 decembrie 1992, B & Q (C-169/91, Rec., p.I-6635, punctul 15).

( 57 ) Hotărârea din 26 mai 2005, Burmanjer şi alţii (C-20/03, Rec., p. I-4133, punctul 31).

( 58 ) Hotărârea din 10 martie 2009, Hartlauer (C-169/07, Rep., p. I-1721, punctul 44 şi jurisprudenţa citată), şi Hotărârea din 19 mai 2009, Apothekerkammer des Saarlandes şi alţii (cauzele conexate C‑171/07 şi C-172/07, Rep., p. I-4171, punctul 25).

( 59 ) A se vedea în special Hotărârea Apothekerkammer des Saarlandes şi alţii, punctul 33, şi Hotărârea din 19 mai 2009, Comisia/Italia (C-531/06, Rep., p. I-4103, punctul 57).

( 60 ) Potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii, domeniul de aplicare al actelor cu putere de lege şi al actelor administrative naţionale trebuie apreciat în funcţie de interpretarea oferită acestora de către instanţele naţionale [Hotărârea din 16 decembrie 1992, Katsikas şi alţii (cauzele conexate C‑132/91, C‑138/91 şi C-139/91, Rec., p. I-6577, punctul 39 şi jurisprudenţa citată), şi Hotărârea din 18 iulie 2007, Comisia/Germania (C-490/04, Rep., p. I-6095, punctul 49 şi jurisprudenţa citată).

( 61 ) Hotărârea Corte costituzionale din 10 martie 2006, nr. 87, punctul 3, şi hotărârea Corte costituzionale din 14 decembrie 2007, nr. 430, punctul 4.2.1.

( 62 ) Hotărârea Corte costituzionale din 14 decembrie 2007, nr. 430, punctul 4.2.1.

( 63 ) Hotărârea Corte costituzionale din 4 februarie 2003, nr. 27, punctul 3.2.

( 64 ) A se vedea printre altele Hotărârea Hartlauer, punctul 46, şi Hotărârea Apothekerkammer des Saarlandes şi alţii, punctul 27.

( 65 ) A se vedea Hotărârea Comisia/Italia pronunţată în cauza C‑531/06, punctul 52 şi jurisprudenţa citată, şi Hotărârea Apothekerkammer des Saarlandes şi alţii, punctul 28 şi jurisprudenţa citată.

( 66 ) Hotărârea Blanco Pérez, punctele 70-73 şi jurisprudenţa citată.

( 67 ) Acest principiu este reafirmat şi în considerentul (26) al Directivei 2005/36/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoaşterea calificărilor profesionale (JO L 255, p. 22, Ediţie specială, 05/vol. 8, p. 3), care prevede: „Prezenta directivă nu asigură coordonarea tuturor condiţiilor de acces la activităţile din domeniul farmaciei şi de exercitare a acestora. În special, repartizarea geografică a farmaciilor şi monopolul de distribuţie a medicamentelor trebuie să fie în continuare de competenţa statelor membre. Prezenta directivă nu aduce atingere actelor cu putere de lege şi actelor administrative ale statelor membre care interzic societăţilor comerciale exercitarea anumitor activităţi de farmacist sau condiţionează exercitarea activităţilor respective”.

( 68 ) A se vedea în acest sens Hotărârea Hartlauer, punctul 29, Hotărârea din 19 mai 2009, pronunţată în cauza C‑531/06, punctul 35 şi jurisprudenţa citată, şi Hotărârea Apothekerkammer des Saarlandes şi alţii, punctul 18 şi jurisprudenţa citată.

( 69 ) A se vedea Hotărârea din 11 septembrie 2008, Comisia/Germania (C-141/07, Rep., p. I-6935, punctul 51 şi jurisprudenţa citată), şi Hotărârea Apothekerkammer des Saarlandes şi alţii, punctul 19 şi jurisprudenţa citată.

( 70 ) Hotărârea Apothekerkammer des Saarlandes şi alţii, punctul 30, şi Hotărârea Blanco Pérez, punctul 74.

( 71 ) Hotărârea Blanco Pérez, punctul 75.

Top