1. 

Protecția dreptului de autor constituie un domeniu extrem de complex al dreptului, în care interesele în joc sunt multiple și în care dezvoltarea rapidă a tehnologiei a modificat și continuă să modifice profund natura operelor protejate, modalitățile utilizării lor, precum și modelele comercializării acestora, prezentând în mod constant noi provocări pentru protecția drepturilor autorilor acestor opere și pentru echilibrul just între interesele în cauză.

2. 

În cadrul unei strategii menite să încurajeze dezvoltarea societății informaționale în Europa, legiuitorul Uniunii a încercat să armonizeze anumite aspecte ale dreptului de autor adoptând, printre altele, Directiva 2001/29/CE (denumită în continuare „Directiva 2001/29”) ( 2 ), care face obiectul prezentei cereri de decizie preliminară formulate de Oberster Gerichtshof (Austria). Directiva 2001/29 a fost adoptată cu obiectivul declarat de a oferi un cadru juridic armonizat pe piața internă, garantând inexistența denaturărilor care rezultă din diversitatea legislației statelor membre ( 3 ), și de a permite adaptarea la noi forme de exploatare a drepturilor, la noi forme de utilizare, precum și la dezvoltarea tehnologică ( 4 ).

3. 

Cu toate acestea, ca soluție de compromis între diferitele tradiții și concepții juridice existente în statele membre ale Uniunii ( 5 ), Directiva 2001/29 a sfârșit prin a lăsa nearmonizate diferite aspecte ale reglementărilor privind dreptul de autor, prevăzând numeroase derogări și lăsând statelor membre marje de manevră considerabile pentru transpunerea sa, astfel încât s-a ridicat problema dacă, în pofida obiectivelor declarate, legiuitorul Uniunii nu a renunțat practic în realitate la armonizarea dreptului de autor ( 6 ).

4. 

În aceste împrejurări, directiva a dat naștere mai multor probleme de punere în aplicare, iar procedura națională în care au fost adresate Curții cele patru întrebări preliminare în prezenta cauză constituie un exemplu tipic. Această procedură privește un litigiu între un grup internațional activ în comercializarea pe internet a unor suporturi de înregistrare, pe de o parte, și o societate de gestiune colectivă a drepturilor de autor, pe de altă parte, cu privire la plata „compensației echitabile” prevăzute de Directiva 2001/29 drept despăgubire pentru utilizarea operelor protejate prin dreptul de autor. Aplicarea în practică de către statele membre a noțiunii de compensație echitabilă constituie unul dintre aspectele cele mai complexe ale Directivei 2001/29 și continuă să ridice probleme în ceea ce privește raportul dintre aceasta și diferitele legislații naționale de transpunere. Curtea a avut deja ocazia să se ocupe de această problemă și să formuleze anumite principii directoare în domeniu ( 7 ) și va fi chemată, într-un viitor apropiat, să se ocupe din nou, în mai multe rânduri, de această problemă ( 8 ).

5. 

Cu toate acestea, înainte de a analiza problemele care stau la baza prezentei cauze, în care Curtea este chemată, pe de o parte, să completeze jurisprudența sa cu privire la noțiunea de compensație echitabilă și, pe de altă parte, să răspundă la anumite întrebări specifice noi care se ridică în acest sens, nu putem să nu subliniem că răspunsurile pe care Curtea le-a oferit și le va oferi la diferitele întrebări adresate de instanțele naționale se înscriu în mod necesar în contextul normativ definit de normele existente de drept al Uniunii. Or, dacă într-un context normativ definit răspunsurile Curții oferă indicații importante pentru identificarea în concret a formelor, a întinderii și a modalităților de protecție a dreptului de autor și pentru echilibrarea diferitelor interese aflate în joc, este de competența legiuitorului Uniunii să asigure un cadru de reglementare adecvat care, pe baza unor alegeri inclusiv de natură politică, să permită stabilirea fără echivoc a acestor forme, întinderi și modalități, precum și a echilibrului menționat. Din această perspectivă, nu poate fi decât salutată pozitiv inițiativa recentă a Comisiei Europene de aprobare a unui plan de acțiune menit să modernizeze dreptul de autor ( 9 ).

6. 

În această privință, considerăm important să subliniem și că, astfel cum va rezulta în mod clar din analiza anumitor probleme ridicate în prezenta cauză, numeroase probleme de aplicare a Directivei 2001/29 decurg din nivelul insuficient de armonizare a reglementării dreptului de autor în cadrul Uniunii. Acest lucru demonstrează în opinia noastră că, deși este important să se respecte diferitele tradiții și concepții juridice existente în acest domeniu în statele membre, totuși, în scopul elaborării unui cadru juridic modern în Europa pentru dreptul de autor, care, ținând seama de diferitele interese aflate în joc, să permită asigurarea existenței unei adevărate piețe unice în acest domeniu, prin încurajarea creativității, a inovației și a apariției unor noi modele de activitate economică, trebuie să se urmărească în mod necesar atingerea unui nivel net superior de armonizare a legislațiilor naționale față de cel realizat prin Directiva 2001/29.

7.

Potrivit articolului 2 din Directiva 2001/29, statele membre acordă, în principiu, autorilor dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice reproducerea directă sau indirectă, temporară sau permanentă, prin orice mijloace și în orice formă, în totalitate sau în parte, a operelor lor.

8.

Alineatele (2) și (3) ale articolului 5 din Directiva 2001/29 prevăd însă posibilitatea statelor membre de a dispune anumite excepții și limitări ale acestui drept. În special, conform articolului 5 alineatul (2) litera (b) din aceeași directivă, statele membre pot dispune o excepție de la dreptul exclusiv de reproducere al autorului asupra operei sale în ceea ce privește „reproducerile pe orice suport realizate de către o persoană fizică pentru uz personal și în scopuri care nu sunt direct sau indirect comerciale, cu condiția ca titularii de drepturi să primească compensații echitabile” (așa-numita excepție „privind copia privată”) ( 10 ).

9.

Articolul 42 din Urheberrechtsgesetz ( 11 ) (Legea austriacă privind dreptul de autor, denumită în continuare „UrhG”) prevede:

„1.   Oricine poate realiza copii izolate, pe hârtie sau pe un suport similar, ale unei opere pentru uzul său personal.

2.   Oricine poate realiza copii izolate, pe alte suporturi decât cele menționate la alineatul 1, ale unei opere, pentru uzul său personal și în scopuri de cercetare, în măsura în care acest lucru este justificat de obiectivul necomercial urmărit.

3.   Oricine poate realiza copii izolate ale unor opere care au fost publicate în cadrul unor informații jurnalistice, pentru uzul său personal, cu condiția să fie o utilizare similară.

4.   Orice persoană fizică poate realiza copii izolate ale unei opere pe alte suporturi decât cele menționate la alineatul 1, pentru uz personal și în scopuri care nu sunt în mod direct sau indirect comerciale.

5.   Fără a aduce atingere dispozițiilor de la alineatele 6 și 7 ale prezentului articol, o reproducere nu este considerată pentru uz privat sau personal dacă aceasta se efectuează cu obiectivul de a pune opera la dispoziția publicului prin intermediul copiei. Copiile realizate pentru uz privat sau personal nu pot fi utilizate pentru a pune opera la dispoziția publicului.

[...]”

10.

Alineatul 6 al articolului 42 din UrhG prevede, în anumite condiții, așa-numita excepție pentru uz personal de învățământ în favoarea școlilor și a universităților. Alineatul 7 al aceluiași articol prevede, în anumite condiții, o excepție pentru copiile reproduse de entități accesibile publicului care colecționează opere în scopuri care nu sunt direct sau indirect economice sau comerciale (așa-numita copie pentru uz personal în cadrul unor colecții).

11.

Articolul 42ter din UrhG prevede:

„1.   Dacă, prin natura sa, este de așteptat ca o operă radiodifuzată sau pusă la dispoziția publicului ori înregistrată pe un suport de înregistrare a unor imagini sau a unor sunete, produsă cu scop comercial, să fie reprodusă, conform articolului 42 alineatele 2-7, prin fixarea pe un suport de imagini sau de sunet, pentru uz personal sau privat, autorul are dreptul la o remunerație echitabilă (remunerație pentru casete neînregistrate) în cazul în care materialul de suport este comercializat la nivel național, în scopuri comerciale și cu titlu oneros; sunt considerate materiale de suport pentru înregistrare suporturile vide de înregistrare a unor imagini sau a unor sunete adaptate pentru astfel de reproduceri ori alte suporturi de înregistrare a unor imagini sau a unor sunete destinate acestui scop.

[...]

3.   Următoarele persoane sunt obligate la plata remunerației echitabile:

[...]

5.   Numai societățile de gestiune colectivă a drepturilor de autor pot invoca dreptul la remunerația prevăzută la alineatele 1 și 2.

6.   Societatea de gestiune colectivă a drepturilor de autor este obligată să ramburseze remunerația echitabilă:

12.

Articolul 13 din Verwertungsgesellschaftengesetz (Legea austriacă privind societățile de gestiune colectivă, denumită în continuare „VerwGesG” ( 12 )) prevede:

„1.   Societățile de gestiune colectivă pot crea instituții cu scopuri sociale și culturale pentru titularii drepturilor pe care îi reprezintă, precum și pentru membrii familiilor lor.

2.   Societățile de gestiune colectivă care invocă dreptul la remunerație pentru casete neînregistrate au obligația de a crea instituții cu scopuri sociale sau culturale și de a plăti acestora 50 % din veniturile generate prin remunerația respectivă, după deducerea cheltuielilor de gestiune aferente.”

13.

Societatea reclamantă din litigiul principal, Austro-Mechana Gesellschaft zur Wahrnehmung mechanisch-musikalischer Urheberrechte Gesellschaft m.b.H. (denumită în continuare „Austro-Mechana”) este o societate de gestiune colectivă a drepturilor care exercită în Austria, în nume propriu și în temeiul unor contracte cu alte societăți de gestiune colectivă străine și austriece, drepturile autorilor și ale titularilor de drepturi conexe. Aceasta este în special persoana îndreptățită să obțină în Austria plata remunerației pentru casete neînregistrate prevăzută la articolul 42ter alineatul 1 din UhrG.

14.

Toate societățile pârâte, Amazon.com International Sales Inc., Amazon EU Sàrl, Amazon.de GmbH, Amazon.com GmbH, în lichidare, și Amazon Logistik GmbH (denumite în continuare împreună și „societățile grupului Amazon”), aparțin grupului internațional Amazon, activ, printre altele, în vânzarea de produse prin internet, printre care și suporturile de înregistrare de imagini sau de sunete potrivit legislației austriece.

15.

Cel puțin din anul 2003, societățile grupului Amazon, în cadrul colaborării lor interne și pe baza comenzilor efectuate prin internet, au pus în circulație în Austria suporturi de înregistrare de imagini sau de sunete, precum CD-uri și DVD-uri neînregistrate, carduri de memorie și playere MP3.

16.

Austro-Mechana a chemat în judecată societățile grupului Amazon solicitând plata în solidar a remunerației echitabile prevăzute la articolul 42ter alineatul 1 din UrhG pentru materialul de suport pus în circulație în Austria între 2002 și 2004. În ceea ce privește primul semestru al anului 2004, Austro-Mechana a invocat o pretenție pecuniară în cuantum de 1856275 de euro. În ceea ce privește anii 2002 și 2003, precum și perioada începând cu luna iunie a anului 2004, Austro-Mechana a solicitat ca societățile grupului Amazon să fie obligate să furnizeze informații contabile referitoare la materialul de suport introdus în Austria, rezervându-și cuantificarea cererii de plată pentru aceste perioade.

17.

Instanța de prim grad a admis, printr-o hotărâre parțială, cererea de informații contabile și și-a amânat decizia privind cererea de plată. Instanța de apel a confirmat hotărârea pronunțată în primă instanță.

18.

Sesizată cu recursul împotriva hotărârii din apel, Oberster Gerichtshof, instanța de trimitere, a suspendat judecarea cauzei principale și a adresat Curții următoarele întrebări preliminare ( 13 ):

19.

Ordonanța de trimitere a fost primită la grefa Curții la 12 octombrie 2011. Au prezentat observații societățile grupului Amazon, Austro-Mechana, guvernele austriac, finlandez, francez și polonez, precum și Comisia. La ședința care a avut loc la 6 decembrie 2012 au participat societățile grupului Amazon, Austro-Mechana, guvernele austriac și polonez, precum și Comisia.

20.

Toate întrebările preliminare adresate de instanța de trimitere privesc noțiunea „compensație echitabilă” prevăzută de Directiva 2001/29 ( 14 ).

21.

Astfel cum reiese din articolul 42 alineatul 4 din UrhG, Republica Austria a introdus în dreptul său național „excepția privind copia privată” prevăzută la articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29. „Compensația echitabilă” aferentă acesteia, în favoarea autorilor, este prevăzută la articolul 42ter alineatul 1 din UhrG sub forma „remunerației echitabile”.

22.

Din alineatul 1 al articolului 42ter din UhrG rezultă însă că, în Austria, plata remunerației echitabile este prevăzută în favoarea autorului nu numai în cazul reproducerii operei sale de către o persoană fizică în scopuri private potrivit articolului 42 alineatul 4 din UrhG, ci în toate cazurile de reproducere a acestei opere prevăzute la alineatele 2-7 ale articolului 42 din UhrG. Prin urmare, în dreptul austriac, remunerația echitabilă nu corespunde numai compensației echitabile datorate de persoana fizică pentru excepția privind copia privată, ci este datorată și în alte cazuri considerate de UhrG ca fiind de „uz personal”, în cadrul altor excepții prevăzute la articolul 42 din UhrG ( 15 ).

23.

Această considerație preliminară, pe care o vom comenta, astfel cum se va vedea, în cursul analizei, ne face să credem că, în afara celei de a doua întrebări preliminare, care se referă numai la excepția prevăzută la articolul 5 alineatul (2) litera (b) din directivă, întinderea celorlalte întrebări preliminare nu este limitată la excepția privind copia privată, ci trebuie să fie examinată în raport cu noțiunea de compensație echitabilă în general, potrivit Directivei 2001/29.

24.

În acest sens, ne vom limita la a sublinia cu titlu incidental că, cu condiția ca excepțiile prevăzute de legislația națională să fie compatibile cu dispozițiile directivei, un astfel de sistem, care prevede plata unei compensații echitabile și pentru alte excepții decât „excepția privind copia privată”, nu este în sine contrar Directivei 2001/29 ( 16 ). Va reveni însă instanței naționale sarcina ca, eventual, în cazul în care se va impune, să verifice, pe baza criteriilor dreptului Uniunii ( 17 ), compatibilitatea acestor excepții cu dispozițiile directivei ( 18 ).

25.

În aceste condiții, pentru a putea răspunde în mod adecvat la întrebările preliminare adresate de instanța de trimitere, vom reaminti anumite principii enunțate de Curte în ceea ce privește noțiunea de compensație echitabilă prevăzută de Directiva 2001/29.

26.

Astfel cum s-a subliniat la punctul 4, Curtea a avut ocazia să se pronunțe în mai multe rânduri cu privire la noțiunea de compensație echitabilă prevăzută de Directiva 2001/29. Rezultă în special din jurisprudență că aceasta constituie o noțiune autonomă a dreptului Uniunii, care trebuie interpretată în mod uniform în toate statele membre care au introdus excepția privind copia privată. O astfel de interpretare uniformă nu depinde de posibilitatea conferită respectivelor state membre de a determina, în limitele stabilite de dreptul Uniunii, și în special de directiva menționată, forma, modalitățile de finanțare și de percepere, precum și nivelul acestei compensații echitabile ( 19 ).

27.

Structura și nivelul compensației echitabile sunt legate de prejudiciul care rezultă pentru autor din reproducerea neautorizată a operei sale protejate, pentru uz personal. Din această perspectivă, compensația echitabilă trebuie considerată contraprestația pentru prejudiciul cauzat autorului. Rezultă că aceasta trebuie calculată în mod obligatoriu pe baza criteriului prejudiciului cauzat autorilor operelor protejate ca efect al introducerii excepției privind copia privată ( 20 ). Cu toate acestea, astfel cum rezultă din considerentul (31) al Directivei 2001/29, trebuie păstrat un „echilibru just” între drepturile și interesele autorilor, beneficiari ai compensației echitabile, pe de o parte, și cele ale utilizatorilor materialelor protejate, pe de altă parte ( 21 ).

28.

Realizarea unei copii de către o persoană fizică ce acționează în scop personal trebuie considerată un act de natură să genereze un prejudiciu pentru autorul operei în cauză. Așadar, îi revine în principiu persoanei care a cauzat prejudiciul titularului exclusiv al dreptului de reproducere, autorul, sarcina de a repara prejudiciul rezultat din această reproducere, prin finanțarea compensației care va fi plătită titularului ( 22 ).

29.

Cu toate acestea, ținând seama de dificultățile practice de identificare a utilizatorilor privați și de obligare a acestora să îi despăgubească pe titularii de drepturi pentru prejudiciul cauzat și având în vedere, de asemenea, că prejudiciul care poate rezulta din orice utilizare privată, considerată în mod individual, poate fi minim, fără a da, așadar, naștere unei obligații de plată ( 23 ), Curtea a reținut că statele membre pot institui, pentru a finanța compensația echitabilă, o „redevență pentru copia privată”, nu în sarcina persoanelor private vizate, ci a celor care dispun de echipamente, de aparate sau de suporturi de reproducere digitală și care, în consecință, în drept sau în fapt, pun respectivele echipamente la dispoziția persoanelor private sau le furnizează acestora din urmă un serviciu de reproducere. În cadrul unui astfel de sistem, persoanele care dispun de aceste echipamente au obligația de a plăti redevența pentru copia privată ( 24 ).

30.

Curtea a precizat în plus că, având în vedere că acest sistem permite debitorilor să repercuteze cuantumul redevenței pentru copia privată asupra prețului corespunzător punerii la dispoziție a respectivelor echipamente, aparate și suporturi de reproducere sau asupra prețului serviciului de reproducere furnizat, sarcina redevenței va fi suportată în definitiv de utilizatorul privat care achită acest preț, care trebuie considerat în realitate „debitor indirect” al compensației echitabile. Un astfel de sistem este conform cu „echilibrul just” care trebuie realizat între interesele autorilor și interesele utilizatorilor de obiecte protejate ( 25 ).

31.

Curtea a clarificat că există, așadar, în mod necesar o conexiune între aplicarea redevenței pentru copia privată cu privire la respectivele echipamente, aparate și suporturi de reproducere digitală și utilizarea acestora din urmă în scopul reproducerii private. În consecință, aplicarea nediferențiată a redevenței pentru copia privată cu privire la toate tipurile de echipamente, de aparate și de suporturi de reproducere digitală, inclusiv în ipoteza în care sunt achiziționate de alte persoane decât persoanele fizice, în scopuri vădit străine de realizarea de copii private, se dovedește a fi neconformă cu articolul 5 alineatul (2) din Directiva 2001/29 ( 26 ).

32.

Totuși, în cazul în care echipamentele în discuție sunt puse la dispoziția persoanelor fizice pentru uz personal, nu este nicidecum necesar să se demonstreze că acestea au realizat în mod efectiv copii private cu ajutorul echipamentelor respective și au cauzat, așadar, în mod efectiv un prejudiciu autorului operei protejate. Astfel, Curtea a statuat că persoanele fizice în cauză puteau fi prezumate că beneficiază în integralitate de această punere la dispoziție, cu alte cuvinte că sunt prezumate a exploata toate funcțiile îndeplinite de respectivele echipamente, inclusiv funcția de reproducere. Rezultă că simpla capacitate a acestor echipamente sau a acestor aparate de a realiza copii este suficientă pentru a justifica aplicarea redevenței pentru copia privată, cu condiția ca respectivele echipamente sau aparate să fi fost puse la dispoziția persoanelor fizice în calitate de utilizatori privați ( 27 ).

33.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă există o compensație echitabilă în sensul articolului 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 în cazul în care legislația națională prevede o redevență pentru copia privată sub forma remunerației echitabile care poate fi invocată, fără deosebire, numai de societatea de gestiune colectivă a drepturilor față de cel care introduce primul pe piața națională, în scopuri comerciale și cu titlu oneros, suporturi pentru reproducerea operelor, prevăzând în același timp, în anumite condiții, și dreptul la rambursarea acestei remunerații echitabile în cazul în care plata acesteia nu este datorată.

34.

Instanța de trimitere consideră că, întrucât legislația austriacă prevede aplicarea nediferențiată a redevenței pentru copia privată, aceasta este „în mod vădit” contrară Hotărârii Padawan ( 28 ). Totuși, instanța de trimitere constată de asemenea că legislația națională în cauză prezintă o diferență fundamentală față de cea care face obiectul cauzei Padawan, întrucât prevede posibilitatea unei rambursări a redevenței menționate.

35.

Instanța de trimitere observă că această posibilitate este prevăzută explicit la alineatul 6 al articolului 42ter din UhrG numai în două cazuri: exportul ulterior al suporturilor și reproducerea operei cu consimțământul autorului. În dreptul austriac, obligația de a plăti remunerația echitabilă ar exista, așadar, și în cazul utilizării suporturilor care nu implică nicio încălcare a dreptului de autor ( 29 ). Instanța de trimitere se referă în special la două situații: în primul rând, la cazurile de reproducere a operei prevăzute la articolul 42 din UhrG care se încadrează într-o altă excepție prevăzută la articolul 5 alineatul (2) sau (3) din Directiva 2001/29 pentru care legislația națională ar prevedea însă, în conformitate cu directiva, plata unei „compensații echitabile” în favoarea autorului ( 30 ) și, în al doilea rând, la cazul utilizării suporturilor pentru memorizarea datelor „generate” de utilizator, caz care însă, potrivit instanței de trimitere, trebuie să fie asimilat celui al reproducerii cu consimțământul autorului și trebuie, așadar, să dea naștere, prin analogie, unei obligații de rambursare a redevenței ( 31 ).

36.

Potrivit instanței de trimitere, rămâne, așadar, o singură îndoială în ceea ce privește compatibilitatea cu dreptul Uniunii a soluției rambursării adoptate de legislația națională în cauză. Un sistem bazat pe posibilitatea rambursării ulterioare implică plata compensației echitabile și în cazul furnizării de suporturi pentru utilizatorii profesionali, care le utilizează în mod evident în scopuri care, în sistemul prevăzut de directivă și de legislația națională, nu trebuie să determine plata compensației echitabile, transferând astfel costurile și riscurile legate de eventuala obținere a acestei rambursări asupra unor persoane care nu ar trebui să fie obligate să plătească compensația echitabilă. Instanța de trimitere nu exclude posibilitatea ca o legislație de acest tip să fie în ansamblul său incompatibilă cu dreptul Uniunii.

37.

Prima întrebare preliminară adresată de instanța de trimitere este împărțită în trei părți. Vom analiza în detaliu fiecare dintre cele trei părți, ceea ce ne va permite apoi să oferim un răspuns complet la prima întrebare preliminară.

38.

În prima parte a primei întrebări preliminare, corespunzătoare literei a), instanța de trimitere menționează trei elemente caracteristice legislației naționale cu privire la care instanța respectivă ridică problema compatibilității cu noțiunea de compensație echitabilă prevăzută de Directiva 2001/29.

39.

În primul rând, instanța de trimitere subliniază că legislația națională în cauză a prevăzut compensația echitabilă sub forma remunerației echitabile. Remunerația echitabilă este o noțiune care figurează în Directiva 2006/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 noiembrie 2006 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale ( 32 ). Din jurisprudență rezultă că și aceasta constituie o noțiune autonomă a dreptului Uniunii ( 33 ). În această privință, considerăm că, având în vedere autonomia de care se bucură statele membre, în limitele impuse de dreptul Uniunii și în special de Directiva 2001/29, în stabilirea formei„compensației echitabile” ( 34 ), nimic nu împiedică un stat membru să instituie compensația echitabilă sub forma „remunerației echitabile”, cu condiția ca sistemul instituit de acesta să îndeplinească condițiile prevăzute de Directiva 2001/29 și să prezinte caracteristicile unei compensații echitabile în sensul directivei și al jurisprudenței Curții ( 35 ).

40.

În al doilea rând, prima parte a primei întrebări preliminare subliniază că legislația în cauză prevede că remunerația echitabilă poate fi invocată exclusiv de societatea de gestiune colectivă a drepturilor de autor. Or, în opinia noastră, nici o asemenea dispoziție nu este contrară în sine Directivei 2001/29. Astfel, din jurisprudența menționată la punctul 26 de mai sus rezultă că statele membre beneficiază de autonomie și în ceea ce privește stabilirea, în limitele impuse de dreptul Uniunii și în special de directivă, a modalităților de percepere a „compensației echitabile” ( 36 ). Intermedierea organismelor de gestiune colectivă în colectarea veniturilor provenind din drepturile de autor este foarte răspândită în statele membre și este inspirată în principal de rațiuni de ordin practic ( 37 ). Rezultă că exclusivitatea perceperii compensației echitabile de către o societate de gestiune colectivă a drepturilor de autor prevăzută de o legislație națională, în măsura în care această societate îi reprezintă efectiv pe diferiții titulari ai drepturilor, nu determină în sine incompatibilitatea legislației respective cu dreptul Uniunii.

41.

În al treilea rând, prima parte a primei întrebări preliminare evidențiază că legislația națională prevede că este obligat să plătească remunerația echitabilă cel care introduce primul pe piața națională, în scopuri comerciale și cu titlu oneros, materialul de suport destinat reproducerii operelor. În această privință, trebuie remarcat că, din jurisprudența menționată la punctele 26-32 de mai sus rezultă că, deși Curtea a afirmat că debitorul compensației echitabile este cel care cauzează un prejudiciu autorului prin reproducerea fără autorizație a operei sale și că, prin urmare, el este în principiu obligat să îi plătească compensația echitabilă corespunzătoare daunei pe care a cauzat-o, statelor membre le este totuși permis să prevadă un sistem care pune compensația echitabilă în sarcina altor persoane, în special a persoanelor care pun suporturile la dispoziția utilizatorilor, care pot repercuta apoi cuantumul respectiv asupra prețului acestei puneri la dispoziție. Reiese, așadar, din această jurisprudență că faptul că sarcina de a plăti compensația echitabilă revine unor persoane aflate la un nivel superior în lanțul de distribuire a suporturilor în raport cu particularii nu este în sine contrar dreptului Uniunii.

42.

În ceea ce privește partea a doua a primei întrebări preliminare, care corespunde literei b), trebuie subliniat că părțile nu contestă că, astfel cum subliniază de altfel instanța de trimitere și fără a aduce atingere posibilei justificări discutate în cadrul analizei celei de a treia părți a primei întrebări preliminare, în măsura în care reglementarea în cauză prevede aplicarea nediferențiată a redevenței corespunzătoare plății compensației echitabile pentru orice utilizare a suportului, cu includerea, așadar, a cazurilor de utilizare a suportului în scopuri evident străine de cele ale reproducerii pentru care este datorată plata compensației echitabile, aceasta se opune directivei, astfel cum a fost interpretată de jurisprudența Curții ( 38 ).

43.

În întrebarea preliminară, instanța de trimitere deosebește trei categorii diferite de potențiali cumpărători ai suportului de la persoana obligată în primul rând la plata remunerației echitabile, cu alte cuvinte cel care îl introduce primul pe piață în scopuri comerciale și cu titlu oneros. Or, fără a fi necesar să se analizeze în detaliu situația tuturor persoanelor diferite care pot cumpăra suportul de la această persoană, două considerații ni se par totuși relevante.

44.

În primul rând, astfel cum s-a menționat la punctul 22 de mai sus, legislația națională în cauză prevede obligația de a plăti remunerația echitabilă nu numai în temeiul excepției privind copia privată realizată de o persoană fizică în sensul articolului 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29, ci și pentru alte utilizări, definite drept „personale”, care intră sub incidența altor excepții prevăzute de legislația austriacă. Or, într-un astfel de context, nu este exclus ca aceste alte excepții să se aplice altor persoane decât persoanele fizice, cum ar fi, de exemplu, bibliotecile sau institutele de cercetare. Este, așadar, posibil ca persoanele care nu sunt persoane fizice să fie obligate să plătească remunerația echitabilă (corespunzătoare compensației echitabile), întrucât utilizează suportul în scopuri pentru care o astfel de plată este datorată. Prin urmare, în cazul unei legislații precum cea în cauză, împrejurarea că persoana care cumpără suportul nu este o persoană fizică, ci o persoană juridică, nu o poate scuti în mod automat de plata remunerației echitabile, iar acest lucru nu este în mod necesar contrar dreptului Uniunii.

45.

În al doilea rând, invers, împrejurarea că o persoană fizică este cea care cumpără suportul nu implică în opinia noastră în mod necesar că această persoană utilizează suportul în scopuri personale, astfel încât să fie necesar să se aplice în mod inevitabil prezumția prevăzută de jurisprudența menționată la punctul 32 de mai sus, care determină, în consecință, nașterea obligației de plată a compensației echitabile. Chestiunea va fi analizată mai în detaliu în cadrul celei de a doua întrebări preliminare, dar considerăm că este important să subliniem încă de acum că este foarte posibil ca o persoană fizică să cumpere suportul nu ca particular, ci, de exemplu, în calitate de întreprinzător sau de liber profesionist. Or, dacă persoana fizică este în măsură să demonstreze că a cumpărat suportul în scopuri vădit diferite de realizarea de copii private (sau de utilizarea suportului în alte scopuri supuse plății compensației echitabile), considerăm că nu trebuie să fie supusă plății acesteia.

46.

Trecând la a treia parte a primei întrebări preliminare, care corespunde literei c), tocmai aici regăsim elementul esențial al întrebării adresate de instanța de trimitere. Întrebarea adresată de această instanță este, în esență, următoarea: faptul de a prevedea un sistem de rambursare a compensației echitabile în favoarea celor care nu sunt obligați să o plătească poate remedia nelegalitatea care decurge din aplicarea nediferențiată a redevenței corespunzătoare compensației echitabile?

47.

În această privință, trebuie amintit în primul rând că, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 35, instanța de trimitere a clarificat în ordonanța de trimitere că domeniul de aplicare al dreptului la rambursare prevăzut la alineatul 6 al articolului 43ter din UhrG nu se limitează la cele două cazuri prevăzute expres de lege, ci se extinde și la anumite alte cazuri. Or, extinderea domeniului de aplicare al dispoziției care prevede dreptul la rambursare la celelalte cazuri menționate de instanța de trimitere trebuie considerată un element stabilit ( 39 ).

48.

Considerăm pe de altă parte că, sub rezerva considerațiilor care urmează cu privire la posibilitatea unei scutiri a priori de plata compensației echitabile, pentru ca o legislație națională care prevede un sistem de rambursare a compensației echitabile să poată fi considerată eventual compatibilă cu dreptul Uniunii, este necesar ca acest sistem să se aplice nu numai unor cazuri specifice, ci, în general, tuturor cazurilor în care plata compensației echitabile nu este datorată, întrucât utilizarea suportului nu constituie un act de natură să cauzeze un prejudiciu autorului unei opere ( 40 ).

49.

Cu toate acestea, îndoielile exprimate de instanța de trimitere și asupra cărora Curtea este solicitată să se pronunțe sunt independente de întinderea sistemului de rambursare. Instanța de trimitere subliniază astfel că un sistem întemeiat pe o plată nediferențiată a compensației echitabile și pe o posibilitate ulterioară, oricât de generalizată, de rambursare determină suportarea costurilor și a riscurilor legate de obținerea rambursării de către persoane care nu sunt obligate la plata compensației echitabile în sensul Directivei 2001/29. Aceste persoane, deși utilizează suporturile pentru un uz care nu este supus plății compensației echitabile, ar trebui mai întâi să o plătească, și abia apoi să obțină rambursarea acesteia, cu riscurile și costurile conexe.

50.

În ceea ce privește aceste îndoieli, atât Comisia, cât și societățile grupului Amazon consideră că posibilitatea acordată statelor membre de a stabili forma și modalitățile de percepere a compensației echitabile nu poate ajunge să le permită să opteze pentru un sistem de rambursare care să impună obligații unor persoane care nu se încadrează în domeniul de aplicare al noțiunii de compensație, a cărei definiție este prevăzută de Directiva 2001/29, și care nu ar fi de competența statelor membre. Din această perspectivă, posibilitatea de a obține o rambursare nu ar elimina incompatibilitatea cu directiva menționată a unei legislații naționale care prevede perceperea compensației echitabile inclusiv în absența legăturii, impuse de jurisprudență, dintre aceasta și utilizarea suporturilor.

51.

În această privință, trebuie remarcat însă că din dosar rezultă că, în Austria, în cazul în care cel care introduce primul pe piața națională un suport, în scopuri comerciale și cu titlu oneros, garantează în mod credibil că nici el, nici cumpărătorii săi nu vor utiliza suportul în scopuri pentru care ar fi obligați să plătească remunerația echitabilă pentru uz privat sau personal, acesta are posibilitatea de a beneficia de un tip de „scutire a priori” de obligația de a plăti respectiva remunerație echitabilă.

52.

Această „scutire a priori” poate fi obținută de la Austro-Mechana prin utilizarea unui formular pus la dispoziție în acest scop de societatea menționată și este acordată întreprinderilor pentru care se poate presupune de la început, cu o probabilitate rezonabilă, că nu vor efectua copii ale operelor protejate prin dreptul de autor pentru utilizări supuse plății remunerației echitabile. Potrivit celor afirmate de Austro-Mechana în ședință, temeiul acestei „scutiri a priori” s-ar afla în însuși textul articolului 42ter alineatul 1 din UhrG, care prevede că dreptul la remunerația echitabilă ia naștere pentru autor numai în cazul în care „este de așteptat” ca opera să fie reprodusă pe un suport. Prin urmare, în cazul în care este, în schimb, de așteptat în mod rezonabil că suportul va fi utilizat în alte scopuri decât reproducerea unei opere, acest drept nu ia naștere ab initio.

53.

Or, potrivit jurisprudenței, Curtea este competentă să furnizeze instanței naționale toate elementele de interpretare proprii dreptului Uniunii care să îi permită acesteia să aprecieze compatibilitatea normelor de drept intern cu reglementarea Uniunii ( 41 ). Din această perspectivă, considerăm că ar fi compatibilă cu Directiva 2001/29 o legislație care prevede, pe de o parte, posibilitatea de scutire a priori de la plata compensației echitabile a persoanelor fizice sau juridice pentru care se poate considera în mod rezonabil, pe baza unor elemente obiective – chiar pur indicative – că achiziționează suporturile în scopuri vădit străine de cele care fac obiectul plății compensației echitabile ( 42 ) și, pe de altă parte, posibilitatea generalizată de a obține a posteriori rambursarea acestei compensații echitabile în toate cazurile în care s-a dovedit că utilizarea suportului nu a constituit un act de natură să cauzeze un prejudiciu autorului operei.

54.

Astfel, un asemenea sistem, pe de o parte, permite reducerea a priori a cazurilor în care se atribuie unor persoane care nu sunt supuse plății compensației echitabile eventualele riscuri și costuri legate de plata acesteia și, pe de altă parte, permite, inclusiv în cazul în care a intervenit o plată nedatorată a compensației echitabile, să se obțină rambursarea acesteia. Un astfel de sistem este, în opinia noastră, destinat să asigure atât o protecție eficientă și riguroasă a dreptului de autor, cât și un echilibru just între drepturile și interesele diferitelor categorii de persoane implicate ( 43 ).

55.

Pe de altă parte, este de competența instanței de trimitere să verifice incidența reală și eficiența funcționării sistemului de scutire a priori în speța care face obiectul procedurii principale. În opinia noastră, în acest scop, instanța menționată va trebui să verifice în special o serie de elemente, printre care, în primul rând, dacă sistemul de scutire a priori are în mod efectiv un temei în legea austriacă, astfel cum a afirmat Austro-Mechana și, în al doilea rând, dacă legislația în cauză obligă Austro-Mechana să utilizeze această „putere de scutire a priori” în mod obiectiv sau îi permite să aibă o anumită marjă de apreciere în aplicarea acestei puteri. În acest al doilea caz ar putea apărea astfel, fără îndoială, probleme referitoare la imparțialitatea Austro-Mechana, rezultate din natura sa de societate privată, deși cu anumite aspecte de interes public, care are un interes în decizia de a acorda sau de a nu acorda scutirea.

56.

În sfârșit, în cazul în care instanța de trimitere consideră că sistemul de scutire a priori nu îndeplinește condițiile de mai sus, ne întrebăm, pe de altă parte, și dacă o legislație care prevede o posibilitate generalizată de rambursare nu poate fi considerată oricum compatibilă cu dreptul Uniunii, deși are ca rezultat că riscul plății în avans a compensației echitabile și costurile sunt atribuite unor persoane care nu sunt obligate să o plătească.

57.

Or, considerăm că, pentru a stabili eventuala compatibilitate a unei astfel de legislații cu dreptul Uniunii, ar trebui realizată o comparație, ținând seama de împrejurările proprii cazului concret, între dreptul autorilor de a obține o protecție deplină a drepturilor legate de operele lor, drept care își găsește expresia supremă în articolul 17 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, și dreptul societăților care comercializează suporturile de a nu susține costuri nejustificate, drept legat de libertatea de a desfășura o activitate comercială recunoscută la articolul 16 din Cartă.

58.

În această privință, amintim că, tocmai în ceea ce privește Directiva 2001/29, Curtea a afirmat că statele membre sunt obligate, cu ocazia transpunerii directivei menționate, să se bazeze pe o interpretare a acesteia care poate asigura un echilibru just între diferitele drepturi fundamentale protejate de sistemul juridic comunitar. În plus, la punerea în aplicare a măsurilor de transpunere a directivei, autoritățile și instanțele din statele membre nu trebuie doar să interpreteze dreptul lor național în conformitate cu aceasta, ci trebuie, de asemenea, să nu se bazeze pe o interpretare a sa care ar intra în conflict cu drepturile fundamentale sau cu celelalte principii generale ale dreptului comunitar ( 44 ).

59.

În acest sens, remarcăm de asemenea că faptul că plata compensației echitabile este atribuită „cu titlu provizoriu” unor persoane care nu sunt obligate să o plătească, cu condiția ca acestea să poată recupera ulterior această plată, este inerent sistemului menționat în Hotărârea Padawan. În această hotărâre, Curtea a admis astfel că este posibil ca plata compensației echitabile să fie atribuită unor persoane care nu sunt adevăratele debitoare ale acesteia, dar care o pot repercuta apoi asupra cumpărătorilor ulteriori ( 45 ).

60.

Instanța de trimitere adresează Curții a doua întrebare preliminară numai în cazul în care răspunsul la prima întrebare este negativ. Astfel, instanța menționată consideră că, în cazul în care se oferă un răspuns negativ la prima întrebare, așadar, în cazul în care Curtea declară legislația națională în cauză incompatibilă cu dreptul Uniunii, acesteia i-ar reveni totuși obligația ca, pentru soluționarea litigiului din procedura principală, să încerce să găsească o interpretare a legislației menționate care să fie conformă cu Directiva 2001/29. Suntem de acord cu abordarea instanței de trimitere ( 46 ).

61.

Cu toate acestea, întrucât am apreciat, pe baza considerațiilor din secțiunea anterioară a prezentelor concluzii, că se poate oferi un răspuns pozitiv la prima întrebare, considerăm că, în cazul în care Curtea acceptă o astfel de abordare, nu ar fi necesar să se răspundă la a doua întrebare. Așadar, numai pentru cazul în care Curtea, adoptând o abordare diferită de cea pe care am propus-o, ar da un răspuns negativ la prima întrebare preliminară, expunem considerațiile care urmează.

62.

A doua întrebare preliminară este împărțită în două părți. În prima parte (punctul 2.1), instanța de trimitere solicită Curții să stabilească dacă ne aflăm în prezența unei compensații echitabile, în sensul articolului 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29, în cazul în care dreptul la remunerația echitabilă prevăzută de legislația națională în cauză există numai în ceea ce privește comercializarea materialului de suport către persoane fizice care îl utilizează în scopuri private. Astfel cum au arătat toate părțile care au prezentat observații cu privire la a doua întrebare, la întrebarea menționată se poate oferi numai un răspuns afirmativ. În această privință, este astfel suficient să se sublinieze că din textul articolului 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 rezultă că, în cazul în care materialul de suport este comercializat către persoane fizice care îl folosesc în scopuri personale, există obligația de percepere a compensației echitabile.

63.

A doua parte a celei de a doua întrebări preliminare (punctul 2.2), la care trebuie să se răspundă numai în cazul în care răspunsul la prima parte este afirmativ, prezintă, în schimb, un interes major. Prin intermediul acestei întrebări, instanța de trimitere solicită Curții să stabilească dacă, în cazul comercializării suporturilor către persoane fizice, trebuie să se prezume, până la proba contrarie, că acestea le vor folosi în scopuri personale.

64.

Or, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 32, în Hotărârea Padawan, citată în mai multe rânduri, Curtea a afirmat deja că, în cazul în care suporturile sunt puse la dispoziția persoanelor fizice în scopuri personale, se poate prezuma că acestea le utilizează în scopul reproducerii unor opere protejate prin dreptul de autor. Instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă această prezumție poate fi extinsă, având în vedere că, în cazul în care suporturile sunt puse la dispoziția persoanelor fizice, se poate prezuma că acestea le utilizează pentru uz personal (așadar, în temeiul prezumției menționate la punctul 32 de mai sus, se poate prezuma că acestea le utilizează pentru a reproduce opere protejate).

65.

În această privință, trebuie remarcat că rațiunea prezumției recunoscute de Curte la punctele 54-56 din Hotărârea Padawan se regăsește în împrejurarea că, în concret, este practic imposibil să se stabilească dacă persoanele fizice utilizează sau nu utilizează suportul cumpărat pentru a reproduce, în scopuri personale, opere protejate prin dreptul de autor, cu obligația care rezultă din aceasta de a plăti compensația echitabilă. Din cauza acestei imposibilități Curtea a stabilit că, dacă o persoană fizică cumpără suportul în scopuri personale, se poate prezuma că îl utilizează pentru a reproduce opere protejate. Or, în acest context, considerăm că funcționarea unei astfel de prezumții ar fi în concret zădărnicită dacă nu se poate prezuma, până la proba contrară, că, din moment ce o persoană fizică cumpără suportul, ea îl va utiliza în scopuri personale. Astfel, în caz contrar, de fiecare dată când o persoană fizică cumpără un suport, ar persista o stare de incertitudine cu privire la utilizarea acestuia și, prin urmare, cu privire la existența sau la inexistența obligației de a plăti compensația echitabilă ( 47 ).

66.

Considerăm, așadar, că, având în vedere motivul de mai sus, trebuie să se ofere un răspuns afirmativ la a doua parte a celei de a doua întrebări preliminare. Cu toate acestea, astfel cum s-a arătat deja la punctul 45 de mai sus, este în orice caz necesar ca prezumția utilizării suportului în scopuri personale în cazul cumpărării sale de către o persoană fizică să constituie o prezumție relativă. Persoana fizică însăși sau persoana obligată la plata compensației echitabile trebuie să poată demonstra, așadar, în vederea unei eventuale scutiri a priori de la plata compensației echitabile sau a unei eventuale rambursări a acesteia, că persoana fizică a cumpărat suportul în scopuri vădit diferite de realizarea de copii private sau de utilizarea suportului în alte scopuri care implică plata compensației echitabile. În acest caz, este incontestabil că plata compensației echitabile nu va fi datorată.

67.

Prin intermediul celei de a treia întrebări preliminare, la care Curtea este chemată să răspundă în cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare sau la a doua întrebare punctul 2.1, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă din articolul 5 din Directiva 2001/29 sau din altă dispoziție a dreptului Uniunii rezultă inexistența dreptului la o compensație echitabilă care trebuie solicitată de o societate de gestiune colectivă a drepturilor în cazul în care această societate este obligată prin lege să plătească jumătate din venituri nu beneficiarilor legitimi, ci unor instituții sociale și culturale.

68.

Instanța de trimitere ridică în special problema dacă obligația prevăzută la articolul 13 din VerwGesG pentru societățile de gestiune colectivă a drepturilor de autor de a crea instituții sociale sau culturale pentru titularii drepturilor de autor și de a plăti acestora jumătate din cuantumul veniturilor generate de „remunerația pentru casete neînregistrate” poate determina incompatibilitatea sistemului austriac al remunerației echitabile cu noțiunea de compensație echitabilă prevăzută de Directiva 2001/29. În această privință, instanța de trimitere exprimă o dublă îndoială. Pe de o parte, autorii trebuie să se mulțumească să primească în bani numai jumătate din despăgubirea pentru prejudiciul suferit prin utilizarea operei lor. Pe de altă parte, instanța de trimitere se referă la o posibilă discriminare de fapt între autorii austrieci și străini în ceea ce privește posibilitatea utilizării instituțiilor sociale și culturale menționate mai sus.

69.

Referitor la această întrebare preliminară, trebuie să se adopte în prealabil o poziție cu privire la anumite aspecte legate de admisibilitatea acesteia.

70.

În primul rând, considerăm că trebuie respinsă excepția ridicată de guvernul austriac potrivit căreia această întrebare preliminară ar fi inadmisibilă, întrucât, astfel cum admite aceeași instanță de trimitere, nu ar avea nicio incidență asupra soluționării procedurii principale. În această privință, potrivit unei jurisprudențe constante, în lumina prezumției de pertinență de care beneficiază întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională, refuzul Curții de a se pronunța cu privire la acestea este posibil numai în cazul în care este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu caracterul efectiv sau cu obiectul procedurii principale, în cazul în care întrebarea este de natură ipotetică sau, de asemenea, în cazul în care Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care îi sunt adresate ( 48 ). Or, din ordonanța de trimitere rezultă în mod expres că instanța de trimitere nu exclude posibilitatea ca o eventuală incompatibilitate a legislației naționale cu Directiva 2001/29, declarată în urma răspunsului Curții la a treia întrebare preliminară, să poată avea drept consecință respingerea cererii reclamantului în procedura principală. Este, așadar, evident că instanța amintită consideră că întrebarea poate fi decisivă pentru soluționarea acestei proceduri. În consecință, cererea menționată trebuie considerată, în opinia noastră, admisibilă.

71.

În al doilea rând, considerăm, în schimb, că a treia întrebare preliminară trebuie declarată inadmisibilă în măsura în care se referă fără deosebire la orice „altă dispoziție a dreptului Uniunii”. În această privință, Curtea a statuat deja că o întrebare care are un caracter prea general nu se pretează la o soluție utilă ( 49 ). În plus, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul unei proceduri preliminare, este indispensabil ca instanța națională, pe de o parte, să indice motivele precise care au determinat-o să formuleze întrebări cu privire la interpretarea anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii și să considere necesară pronunțarea de către Curte a unei decizii preliminare cu privire la aceste dispoziții și, pe de altă parte, să ofere explicații minime cu privire la motivele alegerii normelor de drept al Uniunii a căror interpretare o solicită, precum și cu privire la legătura existentă între acestea și legislația națională aplicabilă litigiului ( 50 ). Din aceste cerințe rezultă că o trimitere generică și nemotivată la orice „altă dispoziție a dreptului Uniunii”, precum cea din cadrul celei de a treia întrebări preliminare, nu poate fi considerată admisibilă.

72.

În consecință, în opinia noastră, Curtea va trebui să se pronunțe numai cu privire la aspectele întrebării preliminare referitoare la Directiva 2001/29, astfel cum sunt indicate în ordonanța de trimitere. Nu este în schimb necesar, în opinia noastră, ca Curtea să se pronunțe cu privire la diferitele argumente prezentate de părți, întrucât instanța națională nu a formulat nicio întrebare în acest sens ( 51 ).

73.

În ceea ce privește fondul acestei întrebări preliminare, trebuie remarcat că ceea ce instanța de trimitere solicită Curții este să se stabilească, în esență, dacă eventuala neconformitate cu Directiva 2001/29 a unei legislații naționale care prevede plata a jumătate din compensația echitabilă nu direct autorilor, ci unor instituții sociale și culturale care desfășoară activități în favoarea lor, îl poate scuti pe debitor de plata compensației echitabile datorate.

74.

În această privință, remarcăm în prealabil că din principiile exprimate de Curte, menționate la punctele 27 și 28 de mai sus, rezultă că noțiunea de compensație echitabilă este definită drept o despăgubire a autorului pentru prejudiciul suferit prin reproducerea operei sale protejate fără autorizație. Curtea a statuat de asemenea că, din modul de redactare a articolului 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 rezultă că dreptul Uniunii prevede că dreptul autorului la compensația echitabilă este un drept inalienabil. Prin urmare, autorul trebuie să perceapă în mod necesar plata ( 52 ). Curtea a afirmat de asemenea că excepția prevăzută de această dispoziție trebuie interpretată în mod restrictiv și că nu poate fi extinsă, așadar, dincolo de ceea ce prevede în mod explicit dispoziția în cauză și nu poate fi, așadar, aplicată drepturilor autorului la remunerație ( 53 ). În plus, potrivit jurisprudenței, statele membre sunt supuse unei obligații de rezultat de a percepe compensația echitabilă pentru a-i despăgubi pe titularii drepturilor afectate de prejudiciul suferit pe teritoriul acestui stat membru ( 54 ).

75.

Or, în opinia noastră, este un corolar logic al acestor principii jurisprudențiale faptul că dreptul la compensația echitabilă, drept inalienabil și necesar, trebuie să fie efectiv. O dispoziție de drept intern care limitează exercitarea acestui drept prin sustragerea perceperii chiar numai a unei părți a acestei compensații titularilor de drepturi nu este, așadar, în opinia noastră, compatibilă cu dreptul Uniunii ( 55 ).

76.

Acestea fiind spuse, nu găsim însă niciun element, nici în legislația Uniunii, nici în jurisprudență care să ne facă să considerăm că statelor membre trebuie să li se impună să plătească autorilor totalitatea compensației echitabile în bani sau care să împiedice statele membre să prevadă ca o parte a acestei compensații să fie plătită sub formă de compensație indirectă. Faptul că o legislație națională prevede forme de compensație indirectă pentru autori nu pare a fi deloc contrară, în sine, noțiunii de compensație echitabilă. La fel, nu considerăm că este contrară, în sine, noțiunii de compensație echitabilă posibilitatea de a prevedea ca o parte a acestei compensații să se realizeze prin forme de compensație colectivă pentru toți autorii ( 56 ).

77.

Desigur, un sistem care ar prevedea că plata întregii compensații echitabile s-ar face sub formă de compensație indirectă sau colectivă ar risca să nu fie compatibil cu cerința efectivității, care stă la baza noțiunii înseși de compensație echitabilă. Se ridică, așadar, problema în ce măsură forme de compensare indirectă sunt admisibile pentru a garanta eficiența compensației echitabile.

78.

În această privință, observăm însă că formele și modalitățile de distribuire a compensației echitabile de către entitățile care primesc plata acesteia nu este reglementată în mod specific de dreptul Uniunii, astfel încât statele membre dispun de o anumită marjă de apreciere în stabilirea lor, în limitele impuse de dreptul Uniunii. Nu revine, așadar, Curții obligația de a înlocui statele membre în stabilirea acestor forme și modalități, în condițiile în care Directiva 2001/29 nu le impune niciun criteriu special în această privință ( 57 ), cu excepția celui al efectivității compensației echitabile.

79.

În ceea ce privește în mod specific activitățile desfășurate de instituțiile create și finanțate potrivit legislației naționale în cauză, considerăm că prestațiile de protecție socială în favoarea autorilor în general și a familiilor lor pot constitui, fără îndoială, tipuri de compensație indirectă și colectivă compatibile cu noțiunea de compensație echitabilă și cu obiectivele Directivei 2001/29 ( 58 ). Considerații similare se aplică, în opinia noastră, și pentru activitățile de promovare culturală care pot fi deopotrivă în avantajul protejării și dezvoltării culturii în general, în conformitate cu obiectivele atât ale TFUE ( 59 ), cât și ale protecției dreptului de autor propriu-zis ( 60 ), și în avantajul direct al autorilor, sub forma promovării, mai mult sau mai puțin specifice, a operelor lor.

80.

În ceea ce privește eventuala discriminare între autorii austrieci și autorii străini din perspectiva beneficiului acestor forme de compensație indirectă, în opinia noastră, revine instanței de trimitere obligația de a verifica dacă aceasta există în mod efectiv in concreto sau nu există. Considerăm însă că, în cazul în care accesul la aceste prestații sociale este deschis fără discriminare tuturor autorilor, austrieci și străini, și în cazul în care prestațiile culturale constituie o formă efectivă de compensație indirectă care să poată profita fără discriminare, chiar dacă într-o măsură nu neapărat echivalentă, atât autorilor naționali, cât și celor străini, nu există o discriminare care să poată determina incompatibilitatea legislației naționale cu dreptul Uniunii.

81.

În sfârșit, pentru a răspunde în mod specific la întrebarea adresată de instanța de trimitere, trebuie observat de asemenea că, dacă s-ar admite că o întrebare privind distribuirea compensației echitabile ar avea ca rezultat eliberarea de obligația de a o plăti care revine debitorului, rezultatul ar fi că autorii nu ar fi nicicum despăgubiți pentru prejudiciul suferit prin suporturile vândute în cazul concret. Un astfel de rezultat ni se pare a fi în sine contrar dreptului Uniunii și, prin urmare, inacceptabil ( 61 ).

82.

În consecință, în lumina tuturor considerațiilor de mai sus, apreciem că, în cazul unei legislații naționale care prevede că toate veniturile provenite din plata compensației echitabile sunt destinate autorilor, jumătate sub formă de compensație directă și cealaltă jumătate sub formă de compensație indirectă, răspunsul la întrebarea preliminară privind inexistența dreptului la compensația echitabilă nu poate fi decât negativ. Va reveni însă instanței de trimitere sarcina de a aprecia dacă, și în ce măsură, aplicarea legislației naționale în cauză în procedura principală implică în mod efectiv forme de compensație indirectă pentru autori ( 62 ).

83.

Prin intermediul celei de a patra întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită Curții să stabilească dacă articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 sau o altă dispoziție din dreptul Uniunii se opune dreptului la o compensație echitabilă în cazul în care în alt stat membru a fost plătită deja o compensație asemănătoare pentru comercializarea materialului de suport.

84.

Din ordonanța de trimitere rezultă că această întrebare se bazează pe argumentul invocat de societățile grupului Amazon, pârâte în procedura principală, potrivit căruia acestea ar fi plătit deja în Germania o sumă cu titlu de compensație echitabilă pentru o parte din suporturile comercializate în Austria. Aceste societăți susțin, așadar, că a doua plată cu titlu de compensație echitabilă fiind ilegală, ele nu ar fi obligate la plata respectivă în Austria ( 63 ).

85.

În această privință, trebuie să se constate în prealabil că, în conformitate cu considerațiile pe care le-am dezvoltat la punctele 71 și 72 de mai sus, și a patra întrebare preliminară trebuie declarată, în opinia noastră, în parte inadmisibilă, în măsura în care face o trimitere generală la „orice altă dispoziție a dreptului Uniunii”. Așadar, și pentru această întrebare Curtea va putea să se pronunțe numai cu privire la aspectele menționate în ordonanța de trimitere, fără a trebui să se pronunțe cu privire la diferitele argumente invocate de părți, dar care nu au fost invocate de instanța națională.

86.

Pe fond, considerăm că, în principiu, plata dublă a compensației echitabile pentru același suport nu este admisibilă. Din jurisprudența citată la punctele 27 și 28 de mai sus, menționată de mai multe ori în prezentele concluzii, rezultă astfel că această compensație echitabilă corespunde contraprestației pentru prejudiciul cauzat autorului prin reproducerea neautorizată a operei. Or, ni se pare că din această configurare a noțiunii de compensație echitabilă rezultă în mod logic că, în principiu, despăgubirea trebuie să intervină o singură dată pentru utilizarea fiecărui suport de reproducere supusă plății compensației echitabile. Nu există niciun motiv care să justifice plata de două ori a compensației echitabile. În opinia noastră, nu este, așadar, acceptabilă teza propusă de guvernul polonez, potrivit căreia marja de apreciere lăsată statelor membre, în lipsa unei armonizări a reglementării privind compensația echitabilă, nu s-ar opune perceperii unei a doua plăți cu titlu de compensație echitabilă pentru același suport ( 64 ).

87.

Acestea fiind spuse, nu putem să nu subliniem însă, cum a făcut de altfel instanța de trimitere, că Curtea a admis existența unei obligații de rezultat pentru statul membru în care s-a realizat prejudiciul de a încasa compensația echitabilă pentru a-i despăgubi pe autorii prejudiciului rezultat din utilizarea operei. Curtea a declarat astfel că, în cazul în care un stat membru a introdus excepția privind copia privată în dreptul intern, iar utilizatorii finali care realizează în scop personal reproducerea unei opere protejate au reședința pe teritoriul acestuia, statul membru menționat este obligat să garanteze, conform competenței sale teritoriale, perceperea efectivă a compensației echitabile pentru a-i despăgubi pe titularii drepturilor pentru prejudiciul suferit pe teritoriul acestui stat membru ( 65 ).

88.

Curtea a stabilit de asemenea, pe de o parte, că se poate prezuma că prejudiciul care trebuie reparat a apărut pe teritoriul statului membru în care au reședința utilizatorii finali care realizează reproducerea operei și cauzează, astfel, dauna ( 66 ) și, pe de altă parte, că simpla împrejurare că vânzătorul profesionist al suporturilor de reproducere este stabilit în alt stat membru decât cel în care au reședința cumpărătorii nu are niciun efect asupra acestei obligații de rezultat impuse statelor membre ( 67 ).

89.

Or, în prezenta cauză nu există nicio îndoială că, suporturile fiind cumpărate de utilizatorii finali în Austria, prejudiciul care trebuie reparat prin intermediul compensației echitabile s-a produs în această țară. În aplicarea jurisprudenței menționate, există, prin urmare, o obligație în sarcina autorităților austriece să garanteze încasarea efectivă a compensației echitabile pentru a-i despăgubi pe autori pentru prejudiciul suferit pe teritoriul său. În acest context, un debitor al compensației echitabile nu poate, așadar, în opinia noastră, să pretindă că se poate elibera de obligația de plată a acesteia în Austria, susținând că a plătit-o deja în alt stat membru, în care autorului nu i s-a cauzat prejudiciul care justifică plata compensației echitabile. În cazul în care plata unei sume cu acest titlu a intervenit în mod real în alt stat membru, va reveni debitorului sarcina de a recupera suma menționată, în statul membru în cauză, prin instrumentele juridice oferite de ordinea juridică respectivă.

90.

Societățile grupului Amazon susțin că, în Germania, nu pot formula nicio pretenție de a recupera plata compensației echitabile plătite deja pentru anumite suporturi comercializate ulterior în Austria. Revine însă statului membru în care s-a efectuat plata nedatorată sarcina de a garanta celor care nu sunt obligați să plătească compensația echitabilă o posibilitate rezonabilă de a obține, eventual prin intermediul unor acțiuni în fața instanțelor naționale, rambursarea plăților efectuate în temeiul compensației echitabile nedatorate.

91.

Desigur, dacă în speță s-ar dovedi într-adevăr o plată dublă a compensației echitabile, aceasta ni s-ar părea o consecință regretabilă a coordonării insuficiente dintre legislațiile statelor membre, din cauza lipsei de armonizare a regimului compensației echitabile. Va reveni legiuitorului Uniunii obligația de a interveni, prin creșterea nivelului de armonizare a legislațiilor naționale, în scopul de a evita ca astfel de situații să se poată produce în viitor ( 68 ).

92.

Pe baza considerațiilor expuse, propunem Curții să răspundă astfel la întrebările preliminare adresate de Oberster Gerightshof: