1.

Prin acțiunile sale introduse la 19 mai 2011, Republica Franceză solicită Curții anularea deliberării Parlamentului European din 9 martie 2011 referitoare la calendarul perioadelor de sesiune a Parlamentului European pentru anul 2012 (cauza C-237/11), precum și a deliberării Parlamentului European din aceeași zi referitoare la calendarul perioadelor de sesiune a Parlamentului European pentru anul 2013 (cauza C-238/11) (denumite în continuare, împreună, „deliberările atacate”).

2.

Particularitatea acestor calendare constă în faptul că, pentru lunile octombrie 2012 și octombrie 2013, se prevede că Parlamentul European ține două sesiuni plenare la Strasbourg (Franța) regrupate pe parcursul aceleiași săptămâni și cu o durată redusă în raport cu cea a sesiunilor prevăzute să se desfășoare în celelalte luni ale anului.

3.

În 1992, la summitul de la Edinburgh, guvernele statelor membre au adoptat o decizie, numită „decizia de la Edinburgh”, privind stabilirea sediilor unor instituții și ale anumitor organe, oficii, agenții și servicii ale Comunităților Europene, în temeiul articolelor 216 CEE, 77 CECO și 189 CEEA.

4.

Articolul 1 litera (a) din decizia de la Edinburgh prevedea:

„Parlamentul European are sediul la Strasbourg, unde au loc cele douăsprezece sesiuni plenare lunare, inclusiv sesiunea bugetară. Perioadele sesiunilor plenare suplimentare se țin la Bruxelles [(Belgia)]. Comisiile Parlamentului European au sediul la Bruxelles. Secretariatul General al Parlamentului European și serviciile acestuia își păstrează sediul la Luxemburg.”

5.

Cu ocazia conferinței interguvernamentale care a condus la adoptarea Tratatului de la Amsterdam, s-a decis anexarea la tratate a deciziei de la Edinburgh. În prezent, Protocolul nr. 6 anexat la Tratatul UE și la Tratatul FUE, precum și Protocolul nr. 3 anexat la Tratatul CEEA (denumite în continuare, împreună, „protocoalele”) reproduc textul articolului 1 litera (a) din decizia de la Edinburgh ( 2 ).

6.

Dreptul primar impune astfel Parlamentului European să se reunească în sesiune plenară lunară la Strasbourg. Cu toate acestea, în mod tradițional, sesiunea plenară din luna august este mutată în luna octombrie, în cursul căreia trebuie să se țină așadar două sesiuni plenare la Strasbourg.

7.

La 3 martie 2011, Conferința președinților a adoptat două proiecte de calendar al perioadelor de sesiune a Parlamentului European pentru anii 2012 și 2013. Aceste două proiecte prevedeau că Parlamentul European ține o sesiune plenară în perioada 1-4 octombrie 2012, ulterior în perioada 22-25 octombrie 2012, precum și în perioadele 30 septembrie 2013-3 octombrie 2013 și 21-24 octombrie 2013.

8.

La 7 martie 2011, au fost depuse două amendamente la proiectul de calendar prezentat de Conferința președinților, unul dintre acestea privind calendarul pentru anul 2012, iar celălalt privind calendarul pentru anul 2013. Redactate în termeni identici, cele două amendamente propuneau „eliminarea perioadei de sesiune din săptămâna 40” ( 3 ) și „împărțirea perioadei de sesiune din octombrie II [cuprinsă între 22-25 octombrie 2012 și între 21-24 octombrie 2013] în două perioade de sesiune distincte”. Prima perioadă de sesiune din luna octombrie 2012 era astfel prevăzută la 22 și 23 octombrie 2012 (pentru anul 2013, la 21 și 22 octombrie 2013), fiind necesar ca a doua perioadă de sesiune din luna octombrie 2012 să se desfășoare la 25 și 26 octombrie 2012 (pentru anul 2013, la 24 și 25 octombrie 2013). Cele două amendamente au fost supuse la vot și adoptate.

9.

Astfel, calendarul perioadelor de sesiune pentru anul 2012 prevede că două perioade de sesiune au loc în luna octombrie, în aceeași săptămână, la 22 și 23 octombrie (prima perioadă de sesiune) și la 25 și 26 octombrie (a doua perioadă de sesiune).

10.

În ceea ce privește calendarul perioadelor de sesiune pentru anul 2013, se prevede că două perioade de sesiune au loc în luna octombrie, în aceeași săptămână, la 21 și 22 octombrie (prima perioadă de sesiune) și la 24 și 25 octombrie (a doua perioadă de sesiune).

11.

Prin Ordonanța din 9 ianuarie 2012, președintele Curții a dispus conexarea cauzelor C-237/11 și C-238/11 pentru buna desfășurare a procedurii orale și pentru pronunțarea hotărârii.

12.

Republica Franceză solicită Curții:

13.

Parlamentul European solicită Curții:

14.

Prin Ordonanța din 21 septembrie 2011, președintele Curții a admis cererea de intervenție a Marelui Ducat al Luxemburgului în susținerea concluziilor Republicii Franceze.

15.

Republica Franceză, Marele Ducat al Luxemburgului și Parlamentul European au fost ascultate în ședința care a avut loc la 5 iunie 2012.

16.

Întrucât acțiunea introdusă de Republica Franceză în cadrul cauzei C-237/11 a fost formulată în termeni strict identici cu cea introdusă în cadrul cauzei C-238/11 și dat fiind că aceeași situație se aplică și memoriilor prezentate de Parlamentul European, precum și celor prezentate de Marele Ducat al Luxemburgului ( 4 ), vom propune Curții o analiză unică a celor două acțiuni.

17.

Astfel, cele două acțiuni în anulare introduse de Republica Franceză sunt articulate în jurul unui motiv unic, întemeiat pe încălcarea protocoalelor privind sediile unor instituții și pe nerespectarea Hotărârii Franța/Parlamentul European ( 5 ). Dat fiind că Parlamentul European și-a exprimat îndoieli cu privire la admisibilitatea acțiunilor, este necesar să se înceapă analiza cu această problemă a litigiului.

18.

Parlamentul European contestă admisibilitatea acțiunilor în anulare, susținând că deliberările atacate nu ar fi acte care pot fi atacate în sensul articolului 263 TFUE. Deliberările amintite ar ține exclusiv de organizarea internă a Parlamentului European și nu ar produce efecte juridice față de terți, ceea ce lipsa unei obligații de motivare a deliberărilor amintite ar tinde să confirme. În plus, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții și a Tribunalului Uniunii Europene, deși acțiunea în anulare poate fi îndreptată împotriva actelor Parlamentului European destinate să producă efecte juridice față de terți, actele care privesc numai organizarea internă a lucrărilor Parlamentului European nu pot face obiectul unei asemenea acțiuni ( 6 ). Planificarea lucrărilor Parlamentului European impune adoptarea unor măsuri de ordin intern, printre care deliberările atacate, care țin de exercitarea competenței conferite instituției în cauză prin articolul 232 TFUE. Singurele consecințe ale acestor deliberări ar fi de natură economică și ar privi numai statul membru de sediu. Instituția pârâtă consideră că Republica Franceză urmărește să solicite constatarea unei eventuale neîndepliniri de către Parlamentul European a obligațiilor sale, în condițiile în care o asemenea cale de atac nu este prevăzută de tratate. În sfârșit, Parlamentul European respinge teza invocată de reclamantă și de Marele Ducat al Luxemburgului care constă în susținerea că Curtea s-ar fi pronunțat în mod implicit, dar necesar, asupra admisibilității acțiunii în anulare în cadrul Hotărârii sale Franța/Parlamentul European, citată anterior.

19.

În ceea ce privește Republica Franceză și Marele Ducat al Luxemburgului, acestea consideră că hotărârea în discuție constituie în mod incontestabil un precedent prin care Curtea a ajuns la anularea deliberării Parlamentului European din 20 septembrie 1995 prin care s-a stabilit calendarul de lucru pentru anul 1996. Acestea susțin că, întrucât admisibilitatea este un motiv de ordine publică care trebuie invocat din oficiu, tăcerea Curții cu privire la acest aspect în hotărârea sa ar impune recunoașterea faptului că aceasta a admis în mod implicit, dar necesar, admisibilitatea acțiunii în anulare introduse la acel moment împotriva unei deliberări comparabile din toate punctele de vedere cu cele contestate astăzi. Republica Franceză adaugă că problema dacă deliberările atacate țin de organizarea internă a Parlamentului European sau dacă acestea produc efecte juridice față de terți ar fi o problemă indisociabil legată de examinarea conținutului acestora și, în consecință, de examinarea acțiunilor pe fond ( 7 ).

20.

În ceea ce privește actele Parlamentului European, o acțiune în anulare introdusă în temeiul articolului 263 TFUE poate fi îndreptată numai împotriva actelor menite să producă efecte juridice față de terți. Pentru a stabili dacă o măsură constituie un act atacabil în sensul articolului 263 primul paragraf TFUE, este necesar să fie analizat conținutul acestuia, forma în care este adoptat nefiind importantă în această privință ( 8 ). În speță, părțile au opinii divergente tocmai în ceea ce privește stabilirea efectelor juridice ale deliberărilor atacate.

21.

Potrivit Hotărârii Weber/Parlamentul European ( 9 ), Curtea a afirmat că actele Parlamentului European „care privesc numai organizarea internă a lucrărilor Parlamentului European” nu pot face obiectul unei acțiuni în anulare și că „intră în această categorie acte ale Parlamentului European care fie nu produc efecte juridice, fie produc efecte juridice numai în cadrul Parlamentului European în ceea ce privește organizarea lucrărilor sale și fac obiectul procedurilor de verificare stabilite prin regulamentul acestuia” ( 10 ). Curtea a considerat astfel că o decizie a Parlamentului European prin care se refuză acordarea, către un deputat, a unei indemnizații tranzitorii la încheierea mandatului produce „efecte juridice care depășesc organizarea internă a lucrărilor instituției, în măsura în care acestea aduc atingere situației patrimoniale a deputatului la încetarea exercitării funcțiilor acestuia” ( 11 ).

22.

Într-un alt context, Curtea a considerat de asemenea că o rezoluție a Parlamentului European, care desemna în mod exact personalul însărcinat cu exercitarea anumitor activități a cărui prezență la Bruxelles era considerată indispensabilă de instituție și care autoriza organele competente ale Parlamentului European să ia fără întârziere toate măsurile necesare pentru punerea în aplicare a rezoluției menționate, prezenta „un caracter decizional și că efectele acesteia ar putea aduce atingere, dacă este cazul, garanțiilor care rezultă pentru Marele Ducat al Luxemburgului din textele referitoare la sediu și la locurile unde Parlamentul European își desfășoară activitatea” ( 12 ).

23.

În schimb, aceasta a opus o cauză de inadmisibilitate unei acțiuni în anulare îndreptate împotriva unei decizii a președintelui Parlamentului European care considera admisibilă cererea de constituire a unei comisii de anchetă, statuând că „actul atacat nu este de natură să producă efecte juridice față de terți […] comisiile de anchetă [dispunând] numai de o competență de analiză și, în consecință, actele referitoare la constituirea acestora privesc numai organizarea internă a lucrărilor Parlamentului European” ( 13 ). Această situație se regăsește în cadrul unei acțiuni având ca obiect contestarea legalității procedurii de desemnare a președintelui unei delegații interparlamentare, care dispune doar de o competență de informare și de contact, ale cărei acte constitutive privesc numai organizarea internă a lucrărilor Parlamentului European ( 14 ).

24.

În lumina acestor diferite luări de poziție ale Curții, unde se situează deliberările atacate?

25.

Ne îndoim că efectele deliberărilor atacate sunt, astfel cum susține Parlamentul European, strict limitate la nivelul intern al instituției. Desigur, prima facie, votarea calendarului permite Parlamentului European să își planifice lucrările și pare să țină de organizarea internă a acestuia. Cu toate acestea, calendarul stabilește pentru întregul an nu numai perioadele de activitate a Parlamentului European, dar și de prezență în acesta din urmă, a deputaților care îl compun și a personalului afectat la diferitele locuri de desfășurare a activității. În consecință, intenționăm să împărtășim poziția avocatului general Lenz, potrivit căreia „indispensabila punere la dispoziție a infrastructurii [fiind necesar să se organizeze sesiunile] creează […] în mod indirect obligații juridice față de terți” ( 15 ) și să nu excludem posibilitatea ca astfel de deliberări să îndeplinească condițiile prevăzute la articolul 263 primul paragraf TFUE.

26.

În plus, faptul de a împărtăși observațiile avocatului general Lenz ne determină să respingem argumentul Parlamentului European care contestă calitatea de precedent, în ceea ce privește admisibilitatea acțiunii, a Hotărârii din 1 octombrie 1997, Franța/Parlamentul European, citată anterior. Astfel, după cum s-a arătat mai sus, dacă Republica Franceză consideră că Curtea s-a exprimat „în mod implicit, dar necesar” cu privire la admisibilitatea acțiunii în contextul acestei hotărâri, Parlamentul European susține, dimpotrivă, că inexistența unei mențiuni în hotărârea menționată cu privire la acest aspect echivalează cu absența luării de poziție a Curții. Or, pe lângă faptul că inadmisibilitatea acțiunii este un motiv de ordine publică pe care Curtea este obligată să îl invoce din oficiu ( 16 ), astfel cum au susținut în mod corect Republica Franceză și Marele Ducat al Luxemburgului, atenția Curții fusese, în plus, atrasă de avocatul general Lenz tocmai asupra problemei admisibilității acțiunii introduse la acea dată de Republica Franceză împotriva deliberării Parlamentului European atacate în acel caz ( 17 ). Prin urmare, în speță, Curtea s-a pronunțat pe fond în deplină cunoștință de cauză.

27.

În orice caz, chiar și atunci când Curtea consideră că nu este în măsură să stabilească a priori dacă actul avut în vedere de acțiunea în anulare produce în realitate efecte juridice, aceasta apreciază că o simplă examinare pe fond îi va permite să se asigure în acest sens. Astfel, Curtea a statuat deja că „aprecierea efectului juridic al rezoluției în litigiu este legată în mod indisociabil de examinarea conținutului acesteia și de respectarea normelor de competență. Trebuie să se procedeze așadar la examinarea pe fond” ( 18 ). De altfel, Curtea a reiterat această poziție atunci când a fost sesizată cu o acțiune în anulare îndreptată împotriva deciziilor biroului Parlamentului European, una dintre acestea luând forma unei note referitoare la previziunile pe termen mediu pentru activitățile Parlamentului European în cele trei locuri de desfășurare a activității ( 19 ).

28.

Prin urmare, nu este posibil să fie respinse, în toate cazurile, încă din acest stadiu al analizei, acțiunile care, în consecință, trebuie declarate admisibile.

29.

Prin intermediul primului aspect al motivului unic, Republica Franceză susține că, întrucât protocoalele se limitează să reia decizia de la Edinburgh, Hotărârea din 1 octombrie 1997, Franța/Parlamentul European, citată anterior, în care Curtea a avut ocazia să interpreteze decizia menționată, rămâne pe deplin pertinentă în cadrul prezentelor cauze. Reclamanta amintește că Curtea considerase în acest caz că, prin adoptarea deciziei de la Edinburgh, statele membre consacraseră practica Parlamentului European de a se reuni, în principiu, lunar la Strasbourg și de a amâna sesiunea din luna august în luna octombrie. Întrucât textele vizează „cele” douăsprezece sesiuni plenare lunare, decizia, ca și protocoalele, ar trebui interpretată ca făcând trimitere în mod necesar la practică, astfel cum exista aceasta înaintea adoptării deciziei de la Edinburgh. Or, din punctul 5 din Hotărârea din 1 octombrie 1997, Franța/Parlamentul European, citată anterior, ar reieși că Curtea a definit o perioadă de sesiune plenară lunară, care trebuie să se țină la Strasbourg, ca având loc de luni până vineri. Potrivit Republicii Franceze, Curtea ar fi admis în acest caz „în mod implicit, dar necesar” că decizia de la Edinburgh stabilise și durata sesiunilor. Prin urmare, prin reducerea celor două perioade de sesiune care trebuie să aibă loc în octombrie 2012, și ulterior în octombrie 2013, la două zile, deliberările atacate au adus atingere esenței protocoalelor menționate mai sus, dat fiind că un asemenea demers ar conduce la o reducere cu 1/12 a duratei anuale a perioadelor de sesiuni plenare care trebuie să aibă loc la Strasbourg și, în consecință, la stabilirea în realitate a numai unsprezece perioade de sesiuni plenare lunare pentru fiecare an. Deși Curtea ar trebui să considere că deliberările atacate sunt conforme cu protocoalele, Republica Franceză avertizează cu privire la riscurile de generalizare a unui astfel de demers și, în sfârșit, cu privire la o reducere chiar mai semnificativă a perioadelor de sesiuni plenare care trebuie să aibă loc la Strasbourg.

30.

Prin intermediul celui de al doilea aspect al motivului, Republica Franceză reproșează Parlamentului European că a întrerupt regularitatea ritmului în care trebuie să se țină sesiunile plenare. Or, în conformitate cu ceea ce a considerat Curtea la punctul 29 din Hotărârea sa din 1 octombrie 1997, Franța/Parlamentul European, citată anterior, decizia de la Edinburgh definește sediul Parlamentului European ca fiind „locul unde trebuie să aibă loc, în mod periodic, douăsprezece perioade de sesiuni plenare ordinare ale acestei instituții”. O întrerupere a acestei periodicități nu ar fi tolerată decât în ceea ce privește sesiunea din luna august și, pentru anii electorali, cea din luna iunie.

31.

Prin intermediul celui de al treilea aspect al motivului, Republica Franceză susține, întemeindu-se pe același punct menționat mai sus din Hotărârea din 1 octombrie 1997, Franța/Parlamentul European, citată anterior, că Parlamentul nu era în măsură să prevadă desfășurarea sesiunilor suplimentare la Bruxelles, ținând seama de faptul că o asemenea fixare a sesiunilor suplimentare poate interveni doar dacă sunt prevăzute în prealabil douăsprezece perioade de sesiuni plenare. Întrucât calendarul pentru anii 2012 și 2013 prevede doar unsprezece sesiuni plenare, Parlamentul European nu ar fi putut prevedea sesiuni suplimentare pentru cei doi ani avuți în vedere.

32.

Prin intermediul celui de al patrulea aspect al motivului, Republica Franceză consideră că Parlamentul European a încălcat principiul repartizării competențelor între statele membre și Parlament, astfel cum a fost definit de Curte în Hotărârea sa din 1 octombrie 1997, Franța/Parlamentul European, citată anterior. Aceasta susține că obiectivul urmărit prin deliberările atacate nu este altul decât reducerea prezenței deputaților europeni la Strasbourg. Acest lucru ar fi confirmat de faptul că, pentru lunile octombrie 2012 și octombrie 2013, calendarul a fost votat în mod identic, dovadă că, în acest caz, nu este vorba despre un răspuns punctual la o necesitate conjuncturală, ci este vorba chiar despre o practică menită să se permanentizeze. Republica Franceză consideră că deliberările atacate dovedesc un anumit paradox care constă în reducerea duratei sesiunilor plenare ale Parlamentului European la ora la care volumul de lucru al acestei instituții este din ce în ce mai mare. În sfârșit, reclamanta amintește conținutul unei sesiuni plenare a Parlamentului European și explică că nu ar fi posibil ca toate aceste activități să fie asumate în același mod în cazul în care durata sesiunilor se reduce la două zile.

33.

În cadrul intervenției sale în susținerea Republicii Franceze, Marele Ducat al Luxemburgului împărtășește concluziile acesteia din urmă și susține că, astfel, obiectivul real urmărit prin deliberările atacate nu ar fi o mai bună organizare internă a lucrărilor. Marele Ducat al Luxemburgului amintește că, în mod clar, contextul actual este cel al unei repuneri în discuție a pluralității locurilor de desfășurare a activității Parlamentului European și, în special, a obligației acestuia de prezență la Strasbourg. Prin deliberările atacate, Parlamentul European ar avea într-adevăr intenția de a-și stabili el însuși sediul. Marele Ducat al Luxemburgului subliniază, în plus, că Parlamentul European nu a explicat în ce măsură această nouă organizare a sesiunilor din luna octombrie i-ar permite să își organizeze mai eficient lucrările și că creșterea constantă a competențelor Parlamentului European conduce la o incoerență a reducerii duratei și frecvenței sesiunilor plenare lunare. În sfârșit, Marele Ducat al Luxemburgului consideră că ar exista o diferență foarte clară între perioadele de sesiuni plenare lunare și perioadele de sesiuni plenare suplimentare care se disting atât prin durata acestora (patru zile pentru perioadele de sesiuni lunare, două zile pentru perioadele de sesiuni suplimentare), cât și prin locul unde trebuie să se desfășoare acestea (Strasbourg pentru perioadele de sesiuni lunare și Bruxelles pentru perioadele de sesiuni suplimentare). Astfel, fie se reține că cele două sesiuni de două zile prevăzute în luna octombrie prin deliberările atacate trebuie considerate, de fapt, ca o singură sesiune de patru zile. În acest caz, calendarele în cauză ar prevedea doar unsprezece perioade de sesiuni plenare lunare. Fie se consideră că este vorba efectiv despre două perioade de sesiuni de două zile, iar sesiuni de o asemenea durată ar trebui să fie recalificate ca sesiuni plenare suplimentare pe care Parlamentul European nu avea dreptul să le prevadă, dat fiind că fixarea unor astfel de perioade nu poate interveni decât după ce Parlamentul European își va fi stabilit efectiv douăsprezece perioade de sesiuni plenare lunare. Indiferent de interpretarea reținută, deliberările atacate ar încălca protocoalele.

34.

Parlamentul European își începe memoriul în apărare printr-o prezentare a evoluției istorice a competențelor sale, subliniind că împrăștierea sa în trei locuri de desfășurare a activității constituie dintotdeauna un handicap de funcționare. Acesta consideră totuși că și-a respectat întotdeauna obligațiile care rezultă din dreptul primar. În ceea ce privește calendarele pentru anii 2012 și 2013, acesta precizează că, pentru fiecare an, se prevede efectiv desfășurarea a douăsprezece perioade de sesiuni plenare la Strasbourg, și anume zece perioade cu o durată de patru zile și două perioade cu o durată de două zile. În total, Parlamentul European își va ține sesiunile, pentru fiecare dintre cei doi ani vizați de deliberările atacate, pe parcursul a 44 de zile la Strasbourg ( 20 ), față de 8 zile de prezență în sesiuni plenare suplimentare la Bruxelles.

35.

Acesta continuă arătând diferențele factuale și juridice care disting prezenta cauză de cauza în care s-a pronunțat Hotărârea din 1 octombrie 1997, Franța/Parlamentul European, citată anterior. Organizarea lucrărilor Parlamentului European evoluează concomitent cu competențele acestuia. Ca urmare a adoptării Tratatului de la Lisabona, printre altele, procedura bugetară a fost simplificată și nu mai necesită decât o simplă lectură, ceea ce, în opinia Parlamentului European, ar face inutilă desfășurarea unei „sesiuni bugetare”, astfel cum este prevăzută de protocoale. Or, în principiu, sesiunea bugetară este una dintre cele două sesiuni din luna octombrie. În continuare, Parlamentul European menționează anumite luări de poziție, fie ale Parlamentului însuși, fie ale deputaților europeni care fac parte din acesta, fie chiar ale societății civile și care urmăresc toate să denunțe inconvenientele legate de pluralitatea locurilor de desfășurare a activității, și în special de deplasările la Strasbourg, fie că este vorba despre aspecte economice, de mediu sau care țin de productivitate. Potrivit Parlamentului European, deliberările atacate ar trebui interpretate așadar și în lumina acestor considerații la care se adaugă un context de criză economică și financiară.

36.

Ca răspuns la argumentele prezentate de Republica Franceză, Parlamentul European susține că protocoalele nu stabilesc nicio durată a perioadelor de sesiune. Articolul 341 TFUE prevede competența statelor membre pentru a stabili sediul instituțiilor. Acest temei juridic trebuie interpretat strict, iar exercitarea de către statele membre a acestei competențe nu poate avea nicio incidență asupra competenței de organizare internă a Parlamentului European. Chiar dacă se consideră că decizia de la Edinburgh conține vreo precizare în ceea ce privește durata sesiunilor lunare ale Parlamentului European, ar trebui să se constate în acest caz că, procedând astfel, statele membre au exercitat ultra vires competența care le este recunoscută de articolul 341 TFUE. Astfel, nu ar exista nicio prevedere explicită nici în tratate, nici în protocoale și nici chiar în Regulamentul de procedură al Parlamentului European în ceea ce privește durata perioadelor de sesiuni plenare. Parlamentul European contestă și interpretarea dată Hotărârii din 1 octombrie 1997, Franța/Parlamentul European, citată anterior, de Republica Franceză, subliniind în special că situația de fapt supusă în acel caz examinării Curții era cu totul diferită de cea pe care se axează prezentele acțiuni.

37.

Acesta susține, dimpotrivă, că, în ceea ce privește durata perioadelor de sesiune, ar fi relevantă Hotărârea Wybot ( 21 ), dat fiind că Curtea a considerat în acest caz că „în lipsa oricărei dispoziții a tratatelor în această privință, fixarea duratei sesiunilor ține de competența de organizare internă recunoscută Parlamentului European”. Prin urmare, ar reveni acestuia din urmă să stabilească liber durata sesiunilor sale.

38.

Parlamentul European contestă puternic interpretarea dată de Republica Franceză deciziei de la Edinburgh. În opinia acestuia, considerând că decizia de la Edinburgh a concretizat cristalizarea practicii anterioare, Republica Franceză urmărește să priveze instituția de puterea de a face ca practica sa să evolueze, evoluția practicii fiind necesară ca urmare a evoluției rolului și competențelor Parlamentului European. Deși Parlamentul European nu ascunde faptul că obiectivul său este să reducă impactul stabilirii sediului propriu asupra funcționării sale și să limiteze efectele legate de pluralitatea locurilor de desfășurare a activității sale, acesta susține că, în stadiul actual al previziunilor pentru anii 2012 și 2013, Strasbourg rămâne centrul de gravitație al sediului. De altfel, trebuie să se observe că luna octombrie este singura lună a anului în care reducerea celor două sesiuni este posibilă, întrucât celelalte perioade de sesiuni lunare au loc, începând cu anul 2001, pe parcursul a patru zile, și consideră că riscul de a reduce mai mult durata acestora este doar pură speculație.

39.

În memoriul în replică, Republică Franceză arată că Parlamentul European își exercită competențele față de Banca Centrală Europeană și Curtea de Conturi chiar dacă aceste instituții nu au sediul la Bruxelles. Prin urmare, este bine că Parlamentul European nu este obligat să aibă sediul în același oraș cu cel în care se găsește instituția față de care își exercită competența.

40.

În plus, aceasta contestă afirmațiile Parlamentului European în ceea ce privește sesiunea bugetară și consideră că votarea bugetului de către Parlamentul European, în sesiune plenară, în prezența Consiliului Uniunii Europene și a Comisiei Europene, ar impune Parlamentului European o lectură cu atât mai atentă, cu cât este unică. În aceste condiții, sesiunea bugetară ar rămâne deosebit de importantă.

41.

În ceea ce privește diversele luări de poziție invocate de Parlamentul European, Republica Franceză arată caracterul părtinitor al acestora și amintește că stabilirea sediului instituțiilor ține doar de competența statelor membre. În ședință, Republica Franceză a contestat, pe de altă parte, cifrele prezentate de Parlamentul European în ceea ce privește emisia de dioxid de carbon și în ceea ce privește costurile generate de distribuirea geografică a locurilor de desfășurare a activității Parlamentului European ( 22 ).

42.

În plus, invocarea Hotărârii Wybot, citată anterior, nu ar fi de natură să repună în discuție interpretarea protocoalelor propusă de Republica Franceză în ceea ce privește durata sesiunilor, această hotărâre fiind pronunțată într-un context foarte diferit care nu ar fi relevant în cadrul prezentelor acțiuni. Tot potrivit Republicii Franceze, deși Curtea a admis „în mod implicit, dar necesar” că decizia de la Edinburgh codificase practica existentă, inclusiv în ceea ce privește durata perioadelor de sesiune, cu toate acestea, ea nu a considerat că statele membre își depășiseră competența. Astfel, Parlamentul European nu ar fi invocat niciun argument de natură să justifice modificările aduse de deliberările atacate.

43.

În cadrul memoriului în duplică, Parlamentul European reiterează, în esență, aceleași argumente ca cele invocate în cadrul memoriului în apărare, și anume că competența statelor membre de a stabili sediul instituțiilor nu include fixarea duratei perioadelor de sesiuni lunare care ține doar de organizarea internă a Parlamentului European. Prevalându-se de autonomia care trebuie să îi fie recunoscută în mod necesar pentru a-și organiza mai eficient și cu costuri mai reduse lucrările, Parlamentul European contestă că intenționează să repună în discuție stabilirea sediului său la Strasbourg. Parlamentul European observă că și durata sesiunilor plenare suplimentare, care trebuie să aibă loc la Bruxelles, a fost redusă. Parlamentul European amintește că, atunci când a fost vorba despre modificarea practicii referitoare la durata perioadelor de sesiuni plenare prin eliminarea ședințele de vineri, în anul 2000, Republica Franceză nu a introdus o acțiune. Or, proporțional, deliberările atacate ar reprezenta, în cel mai rău caz, o reducere cu 1/12, în timp ce modificarea practicii introduse în anul 2000 și efectivă începând cu anul 2001 constituia o reducere cu 1/5. Parlamentul European sugerează că s-ar putea deduce din necontestarea eliminării ședințelor de vineri de către Republica Franceză o recunoaștere, de asemenea implicită, dar necesară, a libertății Parlamentului European de a fixa durata perioadelor sale de sesiune. Parlamentul European adaugă că organizarea lucrărilor sale are drept obiectiv creșterea eficacității și observă că, pe viitor, activitățile comisiilor sunt mai importante decât activitatea desfășurată în incintă. În orice caz, efectul util al dreptului de organizare autonomă al Parlamentului European ar trebui conservat, cu atât mai mult cu cât această instituție este singura aleasă în mod direct de către cetățeni. În sfârșit, ca răspuns la argumentele Marelui Ducat al Luxemburgului, Parlamentul European respinge ideea potrivit căreia o sesiune și-ar pierde caracterul plenar ordinar în cazul în care aceasta ar trebui să dureze doar două zile. Nu este posibil să ajungem la o interpretare a deciziei de la Edinburgh și, în consecință, a protocoalelor, care ar echivala cu o constrângere a Parlamentului European de a organiza sesiunile plenare de luni dimineața până vineri seara, fără a ține cont de nevoile sale reale.

44.

Deși Curtea nu poate ignora contextul contestării puternice a obligației Parlamentului European de a desfășura sesiunile la Strasbourg pe care, de altfel, părțile au menționat-o, este important să se amintească faptul că aceasta este chemată să se pronunțe în drept în cadrul prezentelor acțiuni.

45.

Prin intermediul motivului său unic, Republica Franceză susține că deliberările atacate încalcă protocoalele, precum și Hotărârea din 1 octombrie 1997, Franța/Parlamentul European, citată anterior, ca urmare a duratei prevăzute a sesiunilor plenare care trebuie să aibă loc în lunile octombrie ale anilor 2012 și 2013 (primul aspect), a întreruperii periodicității desfășurării sesiunilor generate de pretinsa organizare a două sesiuni plenare de două zile în aceeași săptămână (al doilea aspect), a confuziei dintre noțiunile de sesiuni plenare ordinare și de sesiuni plenare suplimentare care afectează deliberările atacate (al treilea aspect) și, în sfârșit, a unei încălcări a repartizării de competențe între statele membre și Parlamentul European (al patrulea aspect).

46.

Pentru o înțelegere mai bună a cauzei, propunem să începem analiza printr-o evocare a contribuțiilor esențiale aduse de Hotărârea din 1 octombrie 1997, Franța/Parlamentul European, citată anterior. În continuare, vom propune o analiză transversală a diferitelor aspecte ale motivului invocat de reclamantă care va presupune, în primul rând, să se demonstreze că problema duratei perioadelor de sesiuni plenare lunare nu poate fi unicul criteriu pe care Curtea trebuie să își întemeieze raționamentul în această cauză, întrucât nu există o normă explicită care să determine a priori această durată și, în al doilea rând, să se propună un test mai semnificativ în vederea aprecierii legalității deliberărilor atacate, și anume cel al coerenței globale.

47.

În cadrul acțiunii în anulare care era formulată la acea dată, astfel cum am amintit deja, împotriva deliberării Parlamentului European prin care s-a stabilit calendarul său de activitate pentru anul 1996, Curtea a declarat, în ceea ce privește împărțirea lucrărilor Parlamentului European în trei locuri de desfășurare a activității, că, „având în vedere această pluralitate a locurilor de desfășurare a activității, exercitarea [competenței statelor membre de a stabili de comun acord sediul instituțiilor Uniunii] implica nu numai obligația de a stabili locația pentru sediul Parlamentului European, dar implica și competența de a preciza această noțiune, indicând activitățile care trebuie să se desfășoare aici” ( 23 ). Curtea a considerat în acest caz că statele membre, prin adoptarea deciziei de la Edinburgh, „au intenționat să enunțe că sediul Parlamentului European, stabilit la Strasbourg, constituie locul unde instituția se reunește cu titlu principal în sesiuni plenare ordinare și au precizat în acest sens, în mod obligatoriu, numărul perioadelor de sesiuni care trebuie să aibă loc la acest sediu ( 24 ). Mai mult, potrivit aprecierii Curții, statele membre au „consacr[at] practica acestei instituții care constă în reunirea de principiu în fiecare lună la Strasbourg” ( 25 ). În ceea ce privește sesiunea bugetară, Curtea a interpretat decizia de la Edinburgh în sensul că sesiunea respectivă „trebuie să aibă loc în cursul uneia dintre perioadele de sesiuni plenare ordinare care se desfășoară la sediul instituției” ( 26 ).

48.

Astfel, sediul Parlamentul European a fost definit, potrivit interpretării date de Curte deciziei de la Edinburgh, ca „locul unde trebuie să aibă loc, în mod periodic, douăsprezece perioade de sesiuni plenare ordinare ale acestei instituții, inclusiv cele în cursul cărora Parlamentul European trebuie să exercite competențele bugetare pe care i le conferă tratatul. Perioade de sesiuni plenare suplimentare nu pot fi stabilite așadar în alt loc decât dacă Parlamentul ține cele douăsprezece perioade de sesiuni plenare ordinare la Strasbourg, locul unde se află sediul instituției” ( 27 ).

49.

În continuare, Curtea a trasat o linie de demarcație între competența statelor membre de a stabili sediul instituțiilor și competența de organizare internă care trebuie recunoscută Parlamentului European. Aceasta a considerat astfel că, „deși Parlamentul European este autorizat să ia, în temeiul acestei competențe de organizare internă, măsuri adecvate în vederea asigurării unei bune funcționări și desfășurări a procedurilor sale, aceste decizii trebuie să respecte competența statelor membre de a stabili sediul” ( 28 ). În schimb, „statele membre au datoria, prin exercitarea competenței lor […], să respecte competența de organizare internă a Parlamentului European și să asigure ca o astfel de decizie să nu împiedice buna funcționare a acestei instituții ( 29 ). Astfel, Curtea a recunoscut de asemenea că, „deși este evident că decizia de la Edinburgh impune Parlamentului European anumite constrângeri în ceea ce privește organizarea lucrărilor sale, aceste constrângeri sunt inerente necesității de a-și defini sediul, menținând în același timp o pluralitate a locurilor de desfășurare a activității Parlamentului European” ( 30 ).

50.

Întrucât decizia de la Edinburgh a fost codificată în drept prin intermediul protocoalelor, nu este necesar să se revină asupra interpretării pe care Curtea a dat-o acesteia în vederea aprecierii legalității deliberărilor atacate, cu atât mai mult cu cât părțile nu intenționează să o repună în discuție.

51.

Părțile au opinii divergente cu privire la problema dacă decizia de la Edinburgh, astfel cum a fost codificată prin protocoale, stabilește obligațiile pe care Parlamentul European trebuie să le respecte în ceea ce privește durata sesiunilor sale plenare.

52.

De la bun început, respingem pertinența pentru cauza noastră, a invocării Hotărârii Wybot, citată anterior. Dacă Curtea a considerat în această hotărâre, astfel cum amintește Parlamentul European, că „în lipsa oricărei dispoziții a tratatelor în această privință, stabilirea duratei sesiunilor ține de competența de organizare internă recunoscută Parlamentului European” ( 31 ), a procedat astfel în contextul propriu cauzei în care s-a pronunțat Hotărârea Wybot, citată anterior. În acel caz, cauza amintită se înscria într-un cadru juridic destul de diferit și privea problema stabilirii duratei sesiunii anuale ( 32 ), și anume durata totală a perioadei pe parcursul căreia Parlamentul European se afla în sesiune și pe care acesta era liber să o stabilească. Este evident că, pentru aceste motive, Curtea a putut afirma că stabilirea duratei sesiunilor, privite ca sesiuni anuale, rezulta, la o ultimă analiză, din competența de organizare internă a Parlamentului European. Acest lucru nu înseamnă în niciun fel că se poate deduce de aici, în cadrul prezentelor acțiuni, o asemenea libertate în ceea ce privește stabilirea duratei sesiunilor plenare lunare.

53.

Chiar dacă, prin reducere la absurd, am dori să deducem din această Hotărâre Wybot că, chiar și în ceea ce privește perioadele de sesiuni plenare lunare, stabilirea duratei sesiunilor ține de competența de organizare internă a Parlamentului European, nu este mai puțin adevărat că această competență trebuie să fie exercitată cu respectarea dreptului primar. În opinia noastră, există o legătură evidentă între stabilirea duratei perioadelor de sesiuni plenare și respectarea deciziei statelor membre de a stabili sediul Parlamentului European la Strasbourg. Pentru mai multă claritate, o deliberare care ar prevedea că toate perioadele de sesiuni plenare lunare care trebuie să aibă loc la Strasbourg durează fiecare numai o jumătate de zi ar încălca protocoalele care stabilesc sediul Parlamentului European. Din această perspectivă, competența exercitată de statele membre atunci când acestea au stabilit sediul Parlamentului European a avut în mod necesar o incidență asupra intervalului de prezență a instituției menționate la Strasbourg, fără ca totuși să meargă până la stabilirea unei norme rigide. De altfel, Curtea a recunoscut acest lucru, enunțând că „sediul […] constituie locul în care instituția se reunește cu titlu principal” ( 33 ). Prin urmare, stabilirea sediului are, prin natura sa, o incidență cantitativă, fără ca, totuși, să se poată reproșa statelor membre, astfel cum a susținut Parlamentul European, că și-au exercitat competența ultra vires.

54.

În aceste condiții, se impune recunoașterea faptului că, în ceea ce privește durata concretă a perioadelor sesiunilor plenare, textul protocoalelor nu este edificator și trebuie să se constate, în acord cu Parlamentul European, că nicio normă explicită nu există în această privință. În plus, avem tendința să relativizăm obligațiile în ceea ce privește durata pe care Republica Franceză o deduce din punctul 5 din Hotărârea din 1 octombrie 1997, Franța/Parlamentul European, citată anterior. Acest punct, care precizează doar că era „cert în acest caz între părți că perioadele de sesiuni plenare care se desfășoară de luni până vineri au loc la Strasbourg”, este situat în mod clar în partea din hotărârea menționată care amintește istoricul cauzei, astfel încât nicio consecință juridică nu se poate deduce cu adevărat de aici. Poziția deosebit de rigidă adoptată de Republica Franceză în această privință este afectată în mod considerabil de faptul că, începând cu anul 2001, perioadele de sesiuni plenare lunare nu au mai avut loc decât de luni până joi, fără ca Republica Franceză să își fi manifestat în acest caz vreo opoziție ( 34 ).

55.

Astfel, nu se poate proceda pur și simplu la examinarea legalității deliberărilor atacate prin confruntarea acestora cu o normă stabilită în mod clar care ar fixa durata perioadelor de sesiuni plenare lunare. În aceste condiții, exercitarea de către Curte a controlului său impune desfășurarea unei examinări mai complete.

56.

Lipsa unei norme explicite coroborate cu evoluția naturală a rolului Parlamentului European și, în consecință, a lucrărilor sale dovedește că trebuie să se procedeze la o interpretare dinamică a protocoalelor cu luarea în considerare a principiilor respectului reciproc stabilite de Curte în cadrul Hotărârii sale din 1 octombrie 1997, Franța/Parlamentul European, citată anterior. Prin urmare, analiza trebuie să fie mai globală și, în acest caz, nu mai este durata, stricto sensu, elementul determinant pentru a se pronunța asupra legalității deliberărilor atacate, ci mai mult coerența globală a calendarelor.

57.

Astfel, examinarea coerenței globale se desfășoară în două etape.

58.

Mai întâi, trebuie să fie examinată integralitatea calendarelor de activitate pentru anii 2012 și 2013, luând în considerare în special frecvența și durata celor douăsprezece perioade de sesiuni plenare lunare avute în vedere.

59.

În continuare, dacă este cazul, constatarea unei întreruperi a ritmului sau a unei incoerențe în organizarea calendarelor nu trebuie să determine Curtea să constate în mod automat o încălcare a protocoalelor, întrucât, din Hotărârea din 1 octombrie 1997, Franța/Parlamentul European, citată anterior, reiese că Curtea a recunoscut Parlamentului European posibilitatea de a justifica asemenea neregularități. În această privință, pe lângă diferitele motive de justificare de tip conjunctural care ar putea fi invocate, Curtea va trebui să manifeste o atenție deosebită pentru păstrarea bunei funcționări a instituției și a bunei desfășurări a procedurilor sale.

60.

Prin examinarea deliberărilor atacate, examinare care pare să fie cea mai în măsură să păstreze echilibrul pe care Curtea a încercat să îl atingă și cu cel mai mult respect, atât pentru competența statelor membre de a stabili sediul Parlamentului European, cât și pentru competența acestuia de a decide organizarea sa internă, ce se constată?

61.

Pentru anii 2012 și 2013, deliberările atacate prevăd, pentru fiecare lună a anului cu excluderea lunii august și a lunii octombrie, ca o perioadă de sesiune plenară lunară să aibă loc într-un interval de patru zile (mai precis de luni ora 17.00 până joi ora 17.00). În ceea ce privește luna octombrie, în urma adoptării unei modificări care a urmărit „să elimine perioada de sesiune 40” și „să împartă perioada de sesiune din octombrie II” ( 35 ), două sesiuni de două zile (de luni până marți și, ulterior, de joi până vineri) au loc în aceeași săptămână.

62.

Rezultă astfel dintr-o examinare deosebit de obiectivă a calendarelor că deliberările atacate au confirmat o întrerupere a regularității ritmului sesiunilor. În consecință, se poate contesta cu dificultate că, deși lipsa unei perioade de sesiuni în luna august determină în mod necesar o neregularitate în calendar, în sensul în care două sesiuni trebuie să aibă loc în aceeași lună, această neregularitate este, în ceea ce privește anii 2012 și 2013, amplificată de diferența de durată în raport cu celelalte luni ale anului în cursul cărora trebuie să aibă loc o perioadă de sesiune plenară lunară – care acoperă patru zile.

63.

Totuși, astfel cum am amintit, Parlamentul European poate adopta, în temeiul competenței sale de organizare internă, măsuri adecvate în vederea asigurării bunei funcționări și a desfășurării procedurilor sale. Tot în Hotărârea din 1 octombrie 1997, Franța/Parlamentul European, citată anterior, Curtea nu s-a pronunțat de altfel într-un sens diferit, întrucât aceasta a admis că pot fi prezentate derogări de la principiul desfășurării a douăsprezece perioade de sesiuni plenare ordinare, cu condiția justificării acestora ( 36 ). Prin urmare, protocoalele nu pot fi interpretate astfel încât această competență de organizare internă să fie negată.

64.

Faptul că cele două perioade de sesiuni plenare lunare planificate în luna octombrie din anii 2012 și 2013 nu au o durată echivalentă cu cea din celelalte luni ale anului poate fi așadar justificat.

65.

Cu toate acestea, trebuie să se constate că Parlamentul European nu reușește să ne convingă în ceea ce privește rațiunile care pot să justifice, sau cel puțin să explice, motivele pentru care durata celor două perioade de sesiuni plenare din lunile octombrie 2012 și 2013 a fost modificată la două zile prin deliberările atacate.

66.

Pe de o parte, trebuie să se admită că argumentele în drept ale Parlamentului European sunt afectate în mod constant de intenția sa manifestată în mod clar de a-și putea stabili el însuși sediul, astfel încât nu este ușor să se distingă între ceea ce ține de nevoile reale ale Parlamentului European cu privire la organizarea lucrărilor sale și ceea ce ține de o manipulare ghidată de competența sa de organizare internă în vederea eludării normelor care îi sunt impuse de dreptul primar. Or, a se recunoaște Parlamentului European libertatea de a-și stabili el însuși sediul, oricât de dezirabilă ar putea fi aceasta, nu se poate realiza prin exercitarea competenței sale de organizare internă, ci impune, dimpotrivă, o activitate de revizuire a dreptului primar care, dacă este cazul, poate fi inițiată de Parlamentul European ( 37 ).

67.

Pe de altă parte, Parlamentul European nu a invocat niciun motiv special care să permită înțelegerea motivelor pentru care ar fi necesar să se organizeze, astfel cum este prevăzut în deliberările atacate, sesiunile plenare din luna octombrie.

68.

Acesta a susținut că sesiunea bugetară cu privire la care protocoalele prevăd că trebuie să aibă loc la Strasbourg nu prezintă, în prezent și în urma modificărilor succesive ale procedurii bugetare, aceeași importanță ca în momentul în care a fost adoptată decizia de la Edinburgh. În pofida faptului că exercitarea de către Parlamentul European a competenței sale bugetare constituie un moment fundamental al vieții democratice a Uniunii și trebuie să fie așadar realizată cu toată atenția, rigoarea și tot angajamentul pe care o asemenea responsabilitate îl impune, nu revine Curții să impună a priori o durată medie a sesiunii bugetare. Cu toate acestea, chiar dacă se admite – lucru de care nu suntem convinși – că o astfel de sesiune poate avea loc pe o durată mai limitată în raport cu cea a celorlalte perioade de sesiuni plenare lunare, acest lucru nu ar ascunde faptul că a doua perioadă de sesiune plenară lunară prevăzută în aceeași săptămână a lunilor octombrie 2012 și 2013, care nu este, așadar, sesiunea bugetară, a fost redusă în raport cu sesiunile plenare lunare din celelalte luni ale anului fără niciun motiv aparent.

69.

În această privință, este puțin convingător să se considere deja că, de exemplu, activitatea Parlamentului European în cadrul sesiunii plenare lunare din luna octombrie 2013 care nu va fi consacrată bugetului va fi simplificată și că două zile de sesiune ( 38 ) vor fi suficiente. O examinare rapidă a ordinii de zi a ultimelor sesiuni plenare lunare arată o agendă deosebit de încărcată, care se întinde în acest caz pe patru zile ( 39 ). Întrebat cu privire la acest aspect în cadrul ședinței, reprezentatul Parlamentului European nu a explicat de ce, mai precis, în afara ipotezei sesiunii bugetare, ar fi necesar să se prezume că ordinea de zi a celeilalte perioade de sesiune prevăzute în luna octombrie ar fi simplificată, recunoscând chiar că nu este posibil pentru Parlamentul European să anticipeze, în momentul votării calendarului său, conținutul ordinii de zi a diferitelor sesiuni.

70.

Argumentul întemeiat pe creșterea volumului lucrărilor Parlamentului European în cadrul comisiilor, în detrimentul lucrărilor în plen, este deosebit de interesant și reflectă în mod cert o evoluție reală în organizarea lucrărilor Parlamentului European. Astfel, încă o dată, persistă problema motivului pentru care este vizată numai durata acestei perioade de sesiune din octombrie.

71.

În sfârșit, Parlamentul European a invocat de asemenea faptul că deliberările atacate trebuie interpretate în lumina costurilor generate de pluralitatea locurilor de desfășurare a activității Parlamentului European, costuri care se dovedesc și mai remarcabile într-un context de criză economică. În mod incontestabil, este vorba în acest caz despre argumentul cel mai puternic. După toate probabilitățile, contextul actual impune ca o reflecție să fie efectuată pe această temă. Nu este mai puțin adevărat că, având în vedere repartizarea de competențe realizată de tratate, această responsabilitate revine statelor membre. Adăugăm că, în opinia noastră, aceste costuri fac parte din „constrângerile inerente” pluralității locurilor de desfășurare a activității Parlamentului European pe care Curtea o invoca în Hotărârea sa din 1 octombrie 1997, Franța/Parlamentul European ( 40 ). Întrucât protocolul impune, în orice caz, douăsprezece perioade de sesiuni plenare lunare, desfășurarea în aceeași lună a două sesiuni plenare care ar avea fiecare o durată echivalentă cu cele din celelalte luni ale anului nu reprezintă un cost suplimentar în raport cu cel care ar rezulta din desfășurarea, pe tot parcursul anului, a unei astfel de perioade pe lună, inclusiv luna august.

72.

În consecință, Parlamentul European nici nu a invocat motive conjuncturale de natură să justifice o modificare punctuală a calendarului său, nici nu a demonstrat că desfășurarea, în luna octombrie, a două perioade de sesiuni plenare ordinare cu o durată echivalentă cu cele din celelalte luni ale anului ar împiedica buna funcționare a acestuia sau ar aduce atingere desfășurării procedurilor sale.

73.

Ținând seama de economia generală a calendarelor pentru anii 2012 și 2013, pare astfel evident că cele două perioade de sesiune prevăzute în aceeași săptămână din luna octombrie din anii 2012 și 2013 acoperă, de fapt, o perioadă unică de sesiune, despre care se poate prezuma în mod legitim, dată fiind lipsa unor explicații convingătoare prezentate de Parlamentul European în cadrul prezentelor proceduri, că a fost împărțită în mod artificial în două pentru a răspunde, într-un mod nu mai puțin artificial, cerințelor prevăzute de protocoale.

74.

Prin urmare, este necesar să se constate că cele două perioade de sesiune stabilite în aceeași săptămână din luna octombrie nu pot fi calificate, privite individual, drept perioade de sesiuni plenare lunare în sensul protocoalelor. În consecință, deliberările atacate nu stabilesc, pentru anii 2012 și 2013, cele douăsprezece perioade de sesiuni plenare lunare impuse de protocoalele amintite.

75.

Întrucât motivul unic invocat în cadrul prezentelor acțiuni de Republica Franceză apare astfel fondat, este necesar să fie admis.

76.

Potrivit articolului 69 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Republica Franceză a solicitat plata cheltuielilor de judecată, este necesară obligarea Parlamentului European la plata acestora.

77.

Potrivit articolului 69 alineatul (4) din Regulamentul de procedură, Marele Ducat al Luxemburgului suportă propriile cheltuieli de judecată.

78.

În lumina considerațiilor care precedă, propunem Curții să declare și să constate următoarele: