1

Prin Acțiunea comună 2002/210/PESC a Consiliului din 11 martie 2002 privind Misiunea de Poliție a Uniunii Europene (JO 2002, L 70, p. 1), a fost creată Misiunea de Poliție a Uniunii Europene (MPUE) în vederea asigurării preluării activităților Forței Internaționale de Poliție a Organizației Națiunilor Unite în Bosnia și Herțegovina.

2

MPUE, care a început la 1 ianuarie 2003, a fost prelungită de mai multe ori, printre altele prin Decizia 2009/906/PESC a Consiliului din 8 decembrie 2009 privind MPUE în Bosnia și Herțegovina (JO 2009, L 322, p. 22).

3

Reclamanta, H, este un magistrat italian care a fost detașat în cadrul MPUE la Sarajevo (Bosnia și Herțegovina) prin decretul ministrului justiției italian din 16 octombrie 2008, pentru a exercita funcția de Criminal Justice Unit Adviser, începând de la 14 noiembrie 2008.

4

Prin decretele ministrului justiției italian din 7 aprilie și 9 decembrie 2009, detașarea reclamantei a fost prelungită pentru exercitarea funcției de Chief Legal Officer până la 31 decembrie 2009 și, ulterior, până la 31 decembrie 2010.

5

În urma restructurării MPUE la 1 ianuarie 2010, postul de Chief of Legal Office ocupat de reclamantă a fost redenumit Senior Legal Advisor/Legal Counsel.

6

Prin scrisoarea din 17 martie 2010 (denumită în continuare „scrisoarea din 17 martie 2010”), reclamanta, precum și una dintre colegele sale, A, consiliera juridică a MPUE, au informat conducerea lor ierarhică cu privire la pretinsele nereguli săvârșite în gestionarea MPUE. Această scrisoare a fost transmisă la 17 martie 2010 superiorului ierarhic al reclamantei, directorul unității politice a MPUE. La 26 martie 2010, o listă cu pretinsele nereguli vizate de scrisoarea din 17 martie 2010 a fost transmisă biroului șefului MPUE în perspectiva unei întâlniri cu acesta din urmă.

7

Prin decizia din 7 aprilie 2010 (denumită în continuare „decizia din 7 aprilie 2010”), semnată de șeful personalului MPUE, reclamantei i‑a fost schimbată, din „motive operaționale”, repartizarea pe postul de Criminal Justice Adviser – Prosecutor (ROBL-04) în cadrul Biroului regional din Banja Luka (Bosnia și Herțegovina), începând de la 19 aprilie 2010.

8

Prin scrisoarea din 15 aprilie 2010, un funcționar al Reprezentanței Permanente a Republicii Italiene la Uniunea Europeană a informat‑o pe reclamantă că decizia din 7 aprilie 2010 fusese suspendată.

9

Prin decizia din 30 aprilie 2010 (denumită în continuare „decizia din 30 aprilie 2010”), semnată de șeful MPUE menționat la articolul 6 din Decizia 2009/906, acesta din urmă a confirmat decizia din 7 aprilie 2010. Cu această ocazie, el a precizat că decizia din 7 aprilie 2010 fusese luată de el însuși și că motivul operațional al schimbării repartizării reclamantei se întemeia pe necesitatea de a dispune de consiliere în materie penală în cadrul biroului din Banja Luka.

10

Prin scrisoarea din 26 mai 2010, șeful MPUE a reziliat contractul lui A pentru pierderea încrederii.

11

La 4 iunie 2010, reclamanta a sesizat Tribunale amministrativo regionale del Lazio (Tribunalul Administrativ Regional din Lazio, Italia) cu o acțiune având ca obiect anularea deciziei din 7 aprilie 2010 și repararea prejudiciului pretins suferit. Aceasta a sesizat de asemenea instanța menționată cu o cerere de suspendare a executării deciziei din 7 aprilie 2010.

12

Începând cu luna august 2010, reclamanta a intrat în concediu medical până la sfârșitul detașării sale la MPUE.

13

La 31 decembrie 2010, detașarea reclamantei la MPUE a încetat.

14

MPUE s‑a încheiat în cursul anului 2012.

15

Ca urmare a plângerii formulate de A, Ombudsmanul European a constatat, în decizia sa din 4 iunie 2015, existența unui caz de administrare defectuoasă. Ombudsmanul a criticat în special lipsa unui cadru predeterminat pentru prelucrarea raportărilor făcute de avertizori de integritate cu privire la disfuncționalități și pentru protejarea acestora.

16

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 16 iunie 2010, reclamanta a introdus o acțiune împotriva Consiliului Uniunii Europene, a Comisiei Europene și a MPUE, având ca obiect anularea deciziilor din 7 și 30 aprilie 2010 (denumite în continuare, împreună, „deciziile atacate”).

17

La 17 iunie 2010, reclamanta a introdus de asemenea o cerere de măsuri provizorii prin care a solicitat în special suspendarea punerii în aplicare a deciziilor atacate. Prin Ordonanța din 22 iulie 2010, H/Consiliul și alții (T‑271/10 R, nepublicată, EU:T:2010:315), președintele Tribunalului a respins această cerere motivând-o prin lipsa urgenței și a dispus soluționarea cererii privind cheltuielile de judecată odată cu fondul.

18

Prin Ordonanța din 10 iulie 2014, H/Consiliul și alții (T‑271/10, nepublicată, denumită în continuare „ordonanța inițială”, EU:T:2014:702), Tribunalul a respins acțiunea ca inadmisibilă, întrucât a apreciat că nu avea competența de soluționare.

19

Reclamanta a formulat recurs împotriva ordonanței inițiale susținând în esență că Tribunalul a săvârșit erori de drept atunci când s‑a declarat necompetent să se pronunțe cu privire la acțiune.

20

Prin Hotărârea din 19 iulie 2016, H/Consiliul și alții (C‑455/14 P, denumită în continuare „prima hotărâre pronunțată în recurs”, EU:C:2016:569), Curtea a anulat ordonanța inițială, a respins ca inadmisibilă acțiunea în măsura în care era îndreptată împotriva Comisiei și a MPUE și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunal pentru a se pronunța pe fondul acțiunii în măsura în care era îndreptată împotriva Consiliului și a dispus ca cererile privind cheltuielile de judecată să se soluționeze odată cu fondul.

21

Prin Hotărârea din 11 aprilie 2018, H/Consiliul (T‑271/10 RENV, denumită în continuare „hotărârea pronunțată după rejudecare”, EU:T:2018:180), Tribunalul a respins acțiunea ca nefondată.

22

Reclamanta a formulat recurs împotriva hotărârii pronunțate după rejudecare. Prin Hotărârea din 4 decembrie 2019, H/Consiliul (C‑413/18 P, nepublicată, denumită în continuare „a doua hotărâre pronunțată în recurs”, EU:C:2019:1044), Curtea a anulat hotărârea pronunțată după rejudecare, a trimis cauza spre rejudecare la Tribunal pentru a se pronunța asupra motivelor al treilea‑al cincilea ale cererii de anulare, precum și cu privire la cererea de despăgubiri și a dispus soluționarea cererii privind cheltuielile de judecată odată cu fondul.

23

Prin scrisorile din 9 decembrie 2019, grefa Tribunalului a invitat părțile să își prezinte, în conformitate cu articolul 217 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, observațiile scrise cu privire la modul în care trebuie, în prezenta procedură, să se dea curs celei de a doua hotărâri pronunțate în recurs. Reclamanta și Consiliul au prezentat observații în termenul stabilit.

24

Prin Decizia președintelui Tribunalului din 27 februarie 2020, prezenta cauză a fost repartizată Camerei a treia.

25

La propunerea judecătorului raportor și prin Decizia președintelui de cameră din 5 martie 2020, s‑a decis ca această cauză să beneficieze de tratament prioritar.

26

Prin scrisorile din 9 martie 2020, grefa Tribunalului a invitat părțile să prezinte memorii complementare de observații scrise, în conformitate cu articolul 217 alineatul (3) din Regulamentul de procedură. Părțile și‑au depus observațiile complementare în termenul stabilit, și anume la 25 martie 2020.

27

În urma închiderii fazei scrise a procedurii, reclamanta a introdus, la 8 aprilie 2020, o cerere de organizare a unei ședințe de audiere a pledoariilor.

28

La propunerea judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a treia) a decis deschiderea fazei orale a procedurii și, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 89 din Regulamentul de procedură, a invitat părțile să răspundă în scris la anumite întrebări, precum și Consiliul să depună un document. Părțile au dat curs acestor măsuri de organizare a procedurii în termenul stabilit.

29

Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările orale adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 1 iulie 2020.

30

În cererea introductivă, reclamanta solicită Tribunalului:

31

Prin replică, reclamanta și‑a modificat capetele de cerere, astfel încât a adăugat suma de 8000 de euro la cuantumul total al daunelor interese solicitate în cererea introductivă și a renunțat la acțiunea față de MPUE.

32

În observațiile sale după prima trimitere spre rejudecare, reclamanta și‑a adaptat capetele de cerere astfel încât acțiunea să fie îndreptată numai împotriva Consiliului. În același timp, Comisia le‑a modificat pentru ca, pe de o parte, acțiunea să nu mai vizeze anularea deciziilor atacate, ci doar pronunțarea cu privire la nelegalitatea acestora, iar, pe de altă parte, daunele interese să acopere și prejudiciul suferit ca urmare a imposibilității de anulare a deciziilor atacate. În cadrul procedurii desfășurate după prima trimitere spre rejudecare, reclamanta a precizat că, prin capele de cerere formulate, solicita cu titlu principal anularea Deciziei din 7 aprilie 2010 și, dacă este necesar, a celei din 30 aprilie 2010, daune interese astfel cum au fost precizate și, cu titlu subsidiar, constatarea nelegalității deciziilor menționate numai în vederea acordării de despăgubiri.

33

În observațiile depuse după a doua trimitere spre rejudecare, reclamanta a reiterat capetele de cerere prin care solicita cu titlu principal anularea deciziilor atacate și, în subsidiar, constatarea nelegalității deciziilor menționate numai în vederea acordării de despăgubiri. În plus, aceasta a reiterat cererea de reparare a prejudiciului suferit, precum și de obligare a Consiliului la plata cheltuielilor de judecată majorate cu o dobândă de 8 %.

34

Consiliul solicită Tribunalului:

35

În susținerea cererii sale de anulare a deciziilor atacate, reclamanta a invocat în cererea introductivă cinci motive, întemeiate, primul, pe încălcarea dispozițiilor Deciziei 2009/906, al doilea, pe nemotivare, al treilea, pe abuz de putere, al patrulea, pe eroare vădită de apreciere și, respectiv, al cincilea, pe hărțuire morală.

36

Astfel cum reiese din cuprinsul punctului 21 de mai sus, cererea de anulare a fost respinsă în totalitate ca nefondată de Tribunal prin hotărârea pronunțată după trimiterea spre rejudecare.

37

Prin a doua hotărâre pronunțată în recurs, Curtea, pe de o parte, a anulat hotărârea pronunțată după trimiterea cauzei spre rejudecare, fără altă precizare (a se vedea punctul 1 din dispozitiv). Pe de altă parte, a trimis cauza spre rejudecare la Tribunal pentru ca acesta să se pronunțe, în ceea ce privește cererea de anulare, asupra motivelor al treilea‑al cincilea (a se vedea punctul 2 din dispozitiv). Drept motivare (a doua hotărâre pronunțată în recurs, punctele 102-117), Curtea a arătat în esență că Tribunalul a încălcat principiul contradictorialității care rezultă din cerințele privind dreptul la un proces echitabil, întrucât răspunsurile și documentele furnizate de Consiliu după ședință nu au făcut obiectul unor dezbateri contradictorii în procedura desfășurată la Tribunal și au fost decisive în argumentarea respingerii de către acesta a motivelor al treilea‑al cincilea invocate în primă instanță.

38

În această privință, trebuie amintit că, potrivit articolului 61 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, aplicabil Tribunalului în temeiul articolului 53 primul paragraf din statutul menționat, în cazul în care recursul este întemeiat, iar cauza este trimisă spre rejudecare la Tribunal pentru a se pronunța asupra litigiului, acesta este legat de chestiunile de drept soluționate prin decizia Curții. Astfel, în urma anulării de către Curte și a trimiterii cauzei spre rejudecare la Tribunal, acesta este sesizat, în conformitate cu articolul 215 din Regulamentul de procedură, prin hotărârea Curții și trebuie să se pronunțe din nou cu privire la toate motivele de anulare invocate de reclamant, cu excepția elementelor din cuprinsul dispozitivului care nu au fost anulate de Curte, precum și a considerațiilor care constituie temeiul necesar al respectivelor elemente, acestea din urmă dobândind autoritate de lucru judecat (a se vedea Hotărârea din 3 iulie 2018, Keramag Keramische Werke și alții/Comisia, T‑379/10 RENV și T‑381/10 RENV, nepublicată, EU:T:2018:400, punctul 26 și jurisprudența citată).

39

În aceste condiții și în special având în vedere modul de redactare a punctului 2 din dispozitivul celei de a doua hotărâri pronunțate în recurs, trebuie să se examineze mai întâi motivele al treilea‑al cincilea ale cererii de anulare înainte de a stabili, eventual, dacă obiectul litigiului privește și primele două motive ale cererii de anulare, astfel cum susține reclamanta ca răspuns la o întrebare scrisă a Tribunalului.

40

În susținerea celui de al treilea motiv, reclamanta arată în esență că decizia de a i se schimba repartizarea și a o „retrograda” nu a fost luată în interesul serviciului și nu avea niciun alt obiectiv decât hărțuirea sa morală și ofensarea ei. Aceasta afirmă că procedura de schimbare a repartizării și de retrogradare a fost, așadar, derulată pentru a se atinge alte obiective decât cele stabilite prin lege. În această privință, ea precizează că nu exista o necesitate reală de a repartiza de urgență un Prosecutor la Banja Luka, că a fost inițiată imediat o procedură pentru recrutarea unui nou Senior Legal Advisor/Legal Counsel (anterior Chief of Legal Office) la Sarajevo pentru înlocuirea sa și că, la momentul schimbării repartizării sale la Banja Luka, era încă în curs procedura de apel pentru depunerea de candidaturi pentru postul de Criminal Justice Expert din Banja Luka. În plus, aceasta susține că, prin decizia din 7 aprilie 2010, a fost de asemenea „retrogradată”, întrucât funcția de Criminal Justice Expert într‑un birou regional era, ținând seama de structura MPUE, precum și de sarcinile asumate, inferioară funcțiilor de Senior Legal Advisor/Legal Counsel exercitate în cartierul general al MPUE. Aceasta susține totodată că schimbarea repartizării și „retrogradarea” sunt represalii pentru trimiterea scrisorii din 17 martie 2010. În susținerea celui de al cincilea motiv, reclamanta arată că decizia din 7 aprilie 2010 a fost adoptată pentru hărțuirea sa psihologică și profesională, dat fiind nu numai că i s‑a schimbat repartizarea fără niciun motiv legitim, dar a fost și „retrogradată”. Ea adaugă că schimbarea repartizării sale și „retrogradarea” sa au fost însoțite de o serie de acte ofensatoare, printre care restricții privind accesul telefonic, un e‑mail „foarte agresiv” prin care era invitată să își golească biroul, dificultăți nejustificate în obținerea unui concediu sau excluderea sa de la activitățile principale ale MPUE în cursul detașării sale. În replică, aceasta invocă acte suplimentare pe care le consideră acte de hărțuire.

41

Consiliul contestă temeinicia argumentației reclamantei. Acesta arată că afirmația reclamantei potrivit căreia ar fi fost „retrogradată” ca urmare a schimbării repartizării sale nu este întemeiată nici în fapt, nici în drept. Schimbarea repartizării sale în aprilie 2010 de la Sarajevo la Banja Luka nu ar fi modificat nici statutul său administrativ, nici plata remunerației și a indemnizațiilor sale. Acesta precizează că reclamanta nu beneficia de niciun drept la un post specific în cadrul misiunii și nu a furnizat nicio indicație factuală mai detaliată care să permită să se considere că a fost retrogradată ca urmare a repartizării sale. În plus, Consiliul susține că reclamanta nu prezintă niciun element în dovedirea faptului că decizia de schimbare a repartizării ar fi fost luată cu scopul unic sau principal de a o hărțui moral și de a o ofensa. Pe de altă parte, acesta contestă faptul că nu exista un interes obiectiv de a avea un Prosecutor la Banja Luka și că schimbarea repartizării a avut loc în timp ce o procedură de selecție pentru postul de Criminal Justice Expert era încă în curs de desfășurare. Acesta susține de asemenea că Tribunalul nu are competența de a se pronunța cu privire la problema dacă repartizarea unui procuror la Biroul regional din Banja Luka era circumscrisă unei necesități operaționale. Consiliul arată că nu există niciun element care să demonstreze că reclamanta a făcut obiectul unei hărțuiri morale.

42

Cu titlu introductiv, pe de o parte, trebuie să se arate că, deși deciziile adoptate de autoritățile competente ale MPUE referitoare la alocarea resurselor umane afectate acesteia de statele membre și de instituțiile Uniunii în vederea realizării activităților desfășurate în teatrul de operațiuni au un aspect operațional care ține de politica externă și de securitate comună (PESC), ele constituie, prin însăși esența lor, și acte de gestionare a personalului, ca orice decizie similară adoptată de instituțiile Uniunii în exercitarea competențelor proprii (prima hotărâre pronunțată în recurs, punctul 54).

43

În plus, deciziile atacate se înscriu într‑un context în care instituțiile Uniunii beneficiază de o largă putere de apreciere (prima hotărâre pronunțată în recurs, punctul 69).

44

Pe de altă parte, trebuie amintit că, în jurisprudența în materia funcției publice a Uniunii, s‑a recunoscut posibilitatea de a invoca existența unei hărțuiri morale în susținerea capetelor de cerere în anulare care nu sunt îndreptate împotriva respingerii unei cereri de asistență formulate de un agent pentru motivul că se consideră victima unei hărțuiri, dar care sunt îndreptate împotriva altor decizii adoptate de administrație (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 februarie 2010, Menghi/ENISA, F‑2/09, EU:F:2010:12, punctele 67 și 70-72). Întrucât agenții detașați de instituțiile Uniunii, al căror statut este reglementat de Statutul funcționarilor Uniunii Europene (denumit în continuare „statutul”), și cei detașați de statele membre, cum este reclamanta, sunt supuși acelorași norme în ceea ce privește exercitarea funcțiilor lor în „teatrul de operațiuni” (a se vedea în acest sens prima hotărâre pronunțată în recurs, punctul 50), această jurisprudență trebuie aplicată prin analogie capetelor de cerere îndreptate împotriva deciziilor șefului MPUE prin care se dispune schimbarea repartizării unui agent detașat de un stat membru.

45

În plus, reiese din jurisprudență că existența unui context de hărțuire morală poate fi luată în considerare, în cazul în care autorul acestei hărțuiri este și semnatarul deciziei contestate, pentru a constata că această decizie a fost adoptată în scopul de a aduce prejudicii agentului și că, în consecință, este viciată de un abuz de putere. Astfel, în ceea ce privește o acuzație de hărțuire morală invocată în susținerea capetelor de cerere îndreptate împotriva unei decizii de schimbare a repartizării, decizia menționată va putea fi considerată viciată de un abuz de putere în cazul în care a fost adoptată în scopul de a aduce atingere personalității, demnității sau integrității fizice ori psihice a agentului (a se vedea prin analogie Hotărârea din 24 februarie 2010, Menghi/ENISA, F‑2/09, EU:F:2010:12, punctele 71 și 72).

46

În speță, trebuie să se constate că ceea ce reclamanta arată ca fiind al cincilea motiv, întemeiat pe o hărțuire morală, constituie, cel puțin în parte, temeiul factual al celui de al treilea motiv, întemeiat pe un abuz de putere, în cadrul căruia afirmă că șeful MPUE ar fi săvârșit un abuz de putere cu unicul scop de a o hărțui și de a o ofensa.

47

În aceste condiții, al treilea și al cincilea motiv trebuie analizate împreună.

48

Potrivit unei jurisprudențe constante, noțiunea de abuz de putere are un conținut precis care se referă la exercitarea de către o autoritate administrativă a competenței sale în alt scop decât cel în care i‑a fost conferită. O decizie reprezintă un abuz de putere numai dacă rezultă din indicii obiective, pertinente și concordante că a fost adoptată în scopul atingerii altor obiective decât cele declarate. În această privință, nu este suficient ca o persoană să invoce anumite fapte în susținerea pretențiilor sale, ci trebuie de asemenea ca aceasta să prezinte indicii suficient de precise, de obiective și de concordante, de natură să susțină veridicitatea acestor pretenții sau cel puțin caracterul lor plauzibil, în caz contrar nefiind posibilă repunerea în discuție a exactității materiale a afirmațiilor instituției în cauză (a se vedea Ordonanța din 19 decembrie 2013, da Silva Tenreiro/Comisia, T‑32/13 P, EU:T:2013:721, punctele 31-33 și jurisprudența citată).

49

Trebuie amintit de asemenea că jurisprudența a recunoscut instituțiilor Uniunii o largă putere de apreciere în organizarea serviciilor lor în funcție de misiunile care le sunt încredințate și în repartizarea personalului aflat la dispoziția lor în vederea îndeplinirii acestor misiuni, cu condiția însă ca această repartizare să se facă în interesul serviciului și cu respectarea echivalenței posturilor (a se vedea Hotărârea din 25 iulie 2006, Fries Guggenheim/Cedefop, T‑373/04, EU:T:2006:224, punctul 67 și jurisprudența citată). În aceste împrejurări, controlul Tribunalului trebuie să vizeze doar problema dacă instituția implicată s‑a menținut în limite care nu pot face obiectul criticii și nu și‑a utilizat puterea în mod vădit eronat (a se vedea Hotărârea din 25 iulie 2006, Fries Guggenheim/Cedefop, T‑373/04, EU:T:2006:224, punctul 68 și jurisprudența citată).

50

În plus, din moment ce o decizie nu a fost considerată contrară interesului serviciului, nu se poate pune problema unui abuz de putere (a se vedea Hotărârea din 7 februarie 2007, Clotuche/Comisia, T‑339/03, EU:T:2007:36, punctul 126 și jurisprudența citată).

51

În speță, în decizia din 7 aprilie 2010, schimbarea repartizării reclamantei, începând cu 19 aprilie 2010, de pe postul de Senior Legal Advisor/Legal Counsel, pe care îl ocupa în cartierul general al MPUE la Sarajevo, pe postul de Criminal Justice Adviser – Prosecutor din cadrul Biroului regional al MPUE din Banja Luka a fost justificată de „motive operaționale”. Această motivare a fost completată în decizia din 30 aprilie 2010, din care reiese că motivul operațional al schimbării repartizării reclamantei se întemeia pe necesitatea de a dispune de consiliere din partea unui procuror în cadrul biroului din Banja Luka.

52

În lumina acestei motivări și a principiilor enunțate mai sus trebuie să se examineze dacă șeful MPUE a săvârșit un abuz de putere prin schimbarea repartizării reclamantei în cadrul MPUE.

53

Reclamanta invocă în esență trei direcții de argumentare prin care urmărește să demonstreze că deciziile atacate sunt viciate de un abuz de putere. În primul rând, schimbarea repartizării sale nu ar fi fost decisă în interesul serviciului, în al doilea rând, schimbarea repartizării sale ar fi fost efectuată în scopul de a o hărțui și, în al treilea rând, schimbarea repartizării sale ar fi fost decisă ca reacție la criticile aduse gestionării MPUE și ar avea, așadar, caracter punitiv.

54

Trebuie să se examineze mai întâi dacă argumentația reclamantei întemeiată pe caracterul punitiv al schimbării repartizării sale permite să se constate existența unui abuz de putere.

55

În această privință, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței citate la punctul 45 de mai sus, decizia de schimbare a repartizării ar fi viciată de un abuz de putere dacă a fost adoptată într‑un context de hărțuire morală și în scopul de a aduce atingere personalității, demnității sau integrității fizice ori psihice a persoanei care face obiectul măsurii de schimbare a repartizării. Acest lucru este valabil și pentru cazul în care schimbarea repartizării echivalează în realitate cu o sancțiune împotriva reclamantei pentru criticile sale privind gestionarea MPUE. Astfel de împrejurări, dacă ar fi dovedite, ar constitui un abuz de putere, în măsura în care șeful MPUE și‑ar fi exercitat competențele în alt scop decât cel în care i‑au fost conferite aceste competențe și, pe de altă parte, schimbarea repartizării nu poate fi considerată în interesul serviciului. Prin urmare, trebuie să se examineze dacă motivul determinant pentru schimbarea repartizării reclamantei îl reprezentau motivele invocate în deciziile atacate și care priveau interesul serviciului sau dacă deciziile menționate au fost adoptate pentru atingerea altor scopuri, nelegitime, iar nu a celor declarate.

56

În speță, trebuie să se arate că obiectivul urmărit prin schimbarea repartizării reclamantei, și anume necesitatea de a dispune de consiliere din partea unui procuror în Biroul regional al MPUE la Banja Luka, corespundea, pe plan formal, misiunii MPUE, astfel cum rezultă aceasta din articolul 2 din Decizia 2009/906, și anume sprijinul acordat agențiilor competente din Bosnia și Herțegovina de aplicare a legii în lupta împotriva criminalității organizate și a corupției. Trebuie să se precizeze de asemenea că postul din Banja Luka, de pe care i s‑a schimbat reclamantei repartizarea (Criminal Justice Adviser – Prosecutor), identificat drept postul ROBL-04, era vacant la momentul adoptării deciziei din 7 aprilie 2010 sub denumirea de Criminal Justice Expert și, potrivit procedurii de apel pentru depunerea de candidaturi, trebuia să fie ocupat „cât mai curând posibil”. În plus, nu se contestă că calificările și experiența profesională ale reclamantei corespundeau profilului căutat. Pe de altă parte, din candidatura reclamantei pentru postul de Chief of Legal Office reiese explicit că, astfel cum susține Consiliul, s‑a declarat dispusă să servească în cadrul MPUE pe un alt post decât cel vizat de candidatura sa.

57

Cu toate acestea, trebuie să se constate că indiciile furnizate de reclamantă, precum și elementele care se regăsesc în dosar sunt suficient de precise, de obiective și de concordante pentru a putea concluziona că este plauzibil ca deciziile atacate să fi fost adoptate din cauza altor împrejurări decât necesitatea de a dispune de serviciile reclamantei în calitate de procuror la Banja Luka și că șeful MPUE urmărea prin schimbarea repartizării acesteia în principal un alt scop decât acela de a sprijini agențiile competente din Bosnia și Herțegovina de aplicare a legii în lupta împotriva criminalității organizate și a corupției.

58

În această privință, în primul rând, trebuie amintit că, prin scrisoarea din 17 martie 2010, reclamanta, precum și una dintre colegele sale, A, au informat superiorul lor ierarhic cu privire la pretinse nereguli săvârșite în gestionarea MPUE. Această scrisoare a fost transmisă la 17 martie 2010 superiorului ierarhic al reclamantei, directorul Unității politice a MPUE, aspect care nu este contestat de Consiliu. La 26 martie 2010, o listă de nereguli, vizate de scrisoarea din 17 martie 2010, a fost transmisă de asistenta reclamantei la biroul șefului MPUE în vederea unei ședințe între reclamantă, A și acesta din urmă, nici acest aspect nefiind contestat de Consiliu. Prin urmare, decizia din 7 aprilie 2010 a fost adoptată la numai trei săptămâni de la transmiterea scrisorii din 17 martie 2010 superiorului ierarhic al reclamantei și la 12 zile de la transmiterea unei liste de nereguli șefului MPUE.

59

În al doilea rând, este necesar să se arate că decizia din 7 aprilie 2010 a fost adoptată înainte de efectuarea unei anchete cu privire la problemele ridicate de reclamantă și de A în scrisoarea din 17 martie 2010.

60

În al treilea rând, din dosar reiese că reuniunea dintre reclamantă, A și șeful MPUE a fost programată la 14 aprilie 2010. Potrivit reclamantei, această reuniune nu a avut loc, aspect pe care Consiliul nu îl neagă.

61

În al patrulea rând, trebuie arătat că șeful MPUE a decis abia la 22 aprilie 2010, în urma unui schimb de scrisori între el însuși și A, să deschidă o anchetă internă cu privire la afirmațiile făcute de aceasta din urmă în e‑mailurile sale din 5 și din 21 aprilie 2010. În acest context, este necesar să se precizeze că șeful MPUE a făcut trimitere în această decizie, care a fost depusă de reclamantă în anexa la observațiile sale cu privire la a doua hotărâre pronunțată în recurs, la o listă transmisă de departamentul juridic (Legal Office). Este rezonabil să se considere că acesta viza lista transmisă la 26 martie 2010 de asistenta reclamantei la biroul șefului MPUE (a se vedea punctul 58 de mai sus). În plus, trebuie să se arate că șeful MPUE a amintit, în această decizie de deschidere a unei anchete, termenii scrisorii sale din 19 aprilie 2010, potrivit cărora A făcuse, în e‑mailul său din 5 aprilie 2010, afirmații grave și nesusținute împotriva echipei de conducere a MPUE. Pe de altă parte, din scrisoarea din 19 aprilie 2010, depusă de Consiliu ca răspuns la o măsură de organizare a procedurii, reiese că e‑mailul lui A din 5 aprilie 2010 și lipsa de reacție managerială a reclamantei în legătură cu e‑mailul menționat, în calitate de superior ierarhic al lui A, au afectat din nou în mod serios relațiile dintre departamentul juridic și departamentul administrativ și de suport.

62

În al cincilea rând, trebuie să se arate că șeful MPUE a confirmat, prin decizia din 30 aprilie 2010, schimbarea repartizării reclamantei la Banja Luka înainte ca rezultatul anchetei interne menționate la punctul 61 de mai sus să fie cunoscut și ca o anchetă specifică să fie efectuată cu privire la problemele ridicate de reclamantă și de A în scrisoarea din 17 martie 2010.

63

În al șaselea rând, din dosar reiese că, prin scrisoarea din 26 mai 2010, șeful MPUE a reziliat contractul lui A pentru pierderea încrederii. În această privință, trebuie precizat că, în urma plângerii formulate de A, Ombudsmanul a constatat, prin decizia sa din 4 iunie 2015, existența unui caz de administrare defectuoasă. Ombudsmanul a criticat faptul că contractul lui A fusese reziliat la opt zile după transmiterea de către aceasta a unei scrisori directorului capacității civile de planificare și de conducere, care își exercită funcția în cadrul Secretariatului General al Consiliului, în calitate de comandant al operațiunilor civile al MPUE, cu privire la pretinsele nereguli săvârșite în cadrul MPUE. În plus, acesta a deplâns lipsa unui cadru predeterminat pentru prelucrarea raportărilor făcute de avertizori de integritate cu privire la disfuncționalități și pentru protejarea acestora. În acest context, el a formulat critici în ceea ce privește faptul că, în speță, ancheta a fost efectuată pe baza unui temei ad‑hoc.

64

În al șaptelea rând, înscrisurile din dosar nu permit să se concluzioneze că, la data adoptării deciziei din 7 aprilie 2010, procedura de selecție lansată pentru ocuparea postului de Criminal Justice Expert nu fusese finalizată și că decizia de schimbare a repartizării reclamantei fusese luată tocmai în contextul lipsei de candidați eligibili pentru acest post.

65

Astfel, reiese dintr‑un tabel nedatat furnizat de Consiliu după ședința organizată în cadrul procedurii desfășurate după prima trimitere spre rejudecare de către Curte că, dintre cei doi candidați care și‑au depus candidatura pentru postul de Criminal Justice Expert, un singur candidat, de cetățenie italiană, era eligibil, dar a fost respins pentru motivul că un alt candidat corespundea mai bine profilului cerut. Din tabelul menționat nu rezultă însă că exista un alt candidat care putea fi considerat eligibil pentru postul în cauză. În plus, Consiliul arată, în observațiile formulate cu privire la a doua hotărâre pronunțată în recurs, că niciunul dintre candidații care au participat la procedura de selecție nu corespundea la fel ca reclamanta pentru postul în cauză.

66

În plus, raportul din 23 aprilie 2010 adresat de șeful MPUE comandantului operațiunilor civile al MPUE cu privire la rezultatul diferitor proceduri de apel pentru depunerea de candidaturi pentru MPUE, pe lângă faptul că este ulterior deciziei din 7 aprilie 2010, se limitează să arate că șase posturi nu au putut fi ocupate și că trei posturi au făcut obiectul unei prelungiri sau al „altor decizii operaționale”.

67

În aceste condiții, nu se poate considera, contrar celor susținute de Consiliu în înscrisurile sale, că procedura nu se finalizase din cauza lipsei de candidați corespunzători. În realitate, este mai plauzibil să se considere, pe baza elementelor din dosar, că procedura menționată nu a fost finalizată întrucât s‑a decis schimbarea repartizării reclamantei pe postul în cauză.

68

Împrejurările evocate de Consiliu, și anume că postul de Criminal Justice Expert nu era opțiunea principală a celor doi candidați pentru postul respectiv și că ei au fost aleși pentru alte posturi în cadrul MPUE în funcție de preferințele lor, nu pot dovedi că procedura de selecție pentru postul menționat nu mai era în curs de desfășurare la momentul adoptării deciziei din 7 aprilie 2010. Deși nu se poate nega, pe baza înscrisurilor din dosar, că cei doi candidați în cauză nu au ales postul de Criminal Justice Expert ca prima opțiune, în lipsa unor elemente de probă care să susțină o astfel de constatare, nu s‑a stabilit că recrutarea candidaților respectivi pe alte posturi a fost decisă înainte de adoptarea deciziei din 7 aprilie 2010. Pe de altă parte și în orice caz, în ceea ce privește candidatul considerat eligibil pentru postul de Criminal Justice Expert, preferințele sale personale nu ar fi trebuit să fie determinante pentru a concluziona că nu exista, la data schimbării repartizării reclamantei, un candidat adecvat pentru ocuparea postului respectiv.

69

Pe de altă parte, Consiliul a recunoscut în ședință că procedura de selecție pentru postul de Criminal Justice Expert nu fusese încheiată la data adoptării deciziei de schimbare a repartizării reclamantei la Banja Luka. În condițiile în care Consiliul a susținut că, la 7 aprilie 2010, candidaturile pentru postul menționat erau deja cunoscute, pentru motivul că data limită pentru depunerea lor era 23 martie 2010, este suficient să se constate că din dosar nu reiese că aceste informații ar fi fost aduse la cunoștința șefului MPUE înainte de adoptarea deciziei din 7 aprilie 2010.

70

Desigur, pot exista cazuri în care schimbarea repartizării unui agent pe un alt post se dovedește necesară înainte de a aștepta finalizarea unei proceduri de selecție. Cu toate acestea, Consiliul nu a furnizat elemente care să permită înțelegerea motivelor pentru care șeful MPUE procedase astfel în speță. În plus, procedura de apel pentru depunerea de candidaturi pentru postul de Criminal Justice Expert a fost trimis statelor membre numai cu puțin mai mult de o lună înainte de data deciziei de schimbare a repartizării în cauză, și anume 2 martie 2010, cu o dată limită de depunere a candidaturilor stabilită la 23 martie 2010. Pe de altă parte, din dosar nu reiese că procedura de selecție ar fi fost anulată înainte de adoptarea deciziei din 7 aprilie 2010.

71

Prin urmare, în speță, șeful MPUE ar fi trebuit să aștepte finalizarea oficială a procedurii de selecție lansate pentru postul de Criminal Justice Expert înainte de adoptarea, dacă era cazul, a deciziei din 7 aprilie 2010.

72

În al optulea rând, afirmația reclamantei potrivit căreia șeful MPUE ar fi luat decizia de a‑i schimba repartizarea pe oricare alt post din cadrul MPUE este susținută, cel puțin indirect, de conținutul unui schimb de e‑mailuri cu directorul unității politice a MPUE, care era superiorul său ierarhic, și cu șeful Biroului regional din Banja Luka. Astfel, din răspunsul directorului menționat la e‑mailul reclamantei din 7 aprilie 2010 reiese că posturile disponibile în Bosnia și Herțegovina pentru schimbarea repartizării se aflau la Banja Luka, la Mostar și la Tuzla. În plus, din răspunsul șefului Biroului regional din Banja Luka la e‑mailul reclamantei din 8 aprilie 2010 reiese că acesta nu a solicitat să se facă apel la un alt procuror și că nu avea nevoie în mod urgent de prezența sa la Banja Luka.

73

În al nouălea rând, trebuie să se constate că schimbarea repartizării reclamantei la Banja Luka a fost efectuată împotriva voinței sale. În plus, din dosar nu reiese că i s‑a oferit posibilitatea să își formuleze observațiile înainte de adoptarea deciziei din 7 aprilie 2010.

74

În al zecelea rând, chiar dacă schimbarea repartizării reclamantei de la Sarajevo la Banja Luka nu a modificat nici statutul său administrativ, nici remunerația sau indemnizațiile sale, nu este mai puțin adevărat că această schimbare a repartizării, decisă la 7 aprilie 2010, începând în mod oficial de la 19 aprilie 2010 și în fapt de la 26 aprilie 2010 și, prin urmare, pe termen scurt, într‑un alt loc care implică, de altfel, o schimbare a sarcinilor care trebuie efectuate și fără ca această decizie să fie însoțită de explicații detaliate, a fost în mod necesar percepută de reclamantă ca o sancțiune.

75

Reclamanta avea în mod obligatoriu această impresie cu atât mai mult cu cât faptul că postul pe care i‑a fost schimbată repartizarea echivala cu schimbarea repartizării de pe un post „senior” pe un post „non senior”. Contrar celor susținute de Consiliu, din dosar reiese că, în cadrul MPUE, existau posturi de mai multe niveluri, printre care, pe de o parte, posturi calificate drept „senior”, precum „Senior Legal Advisor/Legal Counsel”, „Senior Criminal Justice Expert” sau „Senior Economic Crime Expert”, și, pe de altă parte, posturi care corespund unui nivel inferior și care implică mai puține responsabilități, în special de gestiune și de coordonare, precum „Criminal Justice Expert” sau „Economic Crime Expert”. Rezultă că era efectiv posibil ca reclamanta să perceapă schimbarea repartizării sale de pe postul de Senior Legal Advisor/Legal Counsel la cartierul general al MPUE la Sarajevo, pentru care și‑a depus candidatura în mod specific la momentul la care exercita funcția de Criminal Justice Unit Adviser tot la Sarajevo, pe postul de Criminal Justice Adviser – Prosecutor în cadrul Biroului regional al MPUE din Banja Luka ca fiind o repartizare pe un post de nivel inferior, care prezenta pentru ea mai puțin interes pe plan profesional, și, prin urmare, ca fiind o sancțiune.

76

În plus, trebuie remarcat că orice funcționar care, încă înainte de intrarea în vigoare a articolului 22a din statut, ar fi luat inițiativa de a avertiza superiorii ierarhici cu privire la existența unor nelegalități sau a unor încălcări ale obligațiilor statutare despre care ar fi avut cunoștință, de natură să aducă atingere intereselor financiare ale Uniunii, ar fi avut deja dreptul de a beneficia de protecție din partea instituției în serviciul căreia lucra împotriva oricărui eventual act de represalii provocat de aceste dezvăluiri, precum și de a nu suferi un prejudiciu din partea respectivei instituții, cu condiția ca el să fi acționat cu bună‑credință (Hotărârea din 4 aprilie 2019, Rodriguez Prieto/Comisia, T‑61/18, EU:T:2019:217, punctul 71). Situația nu poate fi diferită în cazul unui membru al personalului MPUE, cum este reclamanta căreia i se aplică mutatis mutandis aceste principii (a se vedea jurisprudența citată la punctul 44 de mai sus).

77

În aceste condiții, elementele sus‑menționate, cronologia lor, precum și contextul în care se înscriu permit să se aprecieze că motivul determinant pentru care au fost adoptate deciziile atacate nu era interesul serviciului, care consta în necesitatea de a dispune de serviciile reclamantei la Banja Luka pentru postul de Criminal Justice Adviser – Prosecutor, ci faptul că aceasta a denunțat împreună cu A pretinse nereguli în ceea ce privește gestionarea MPUE. Prin urmare, trebuie să se constate că deciziile atacate sunt viciate de un abuz de putere pentru motivul că au fost adoptate pentru a atinge alte scopuri, nelegitime, decât cele declarate și că șeful MPUE și‑a exercitat, așadar, competențele în alt scop decât cel în care i‑au fost conferite aceste competențe.

78

Împrejurarea evocată de Consiliu, potrivit căreia ancheta desfășurată pe baza deciziei directorului capacității civile de planificare și de conducere în urma unei scrisori a lui A (a se vedea punctul 63 de mai sus) nu a permis identificarea existenței unor nereguli, nu poate infirma concluzia de la punctul 77 de mai sus. Astfel, rezultatul acestei anchete nu are efecte asupra aspectului dacă schimbarea repartizării reclamantei era în legătură cu scrisoarea din 17 martie 2010 și avea un caracter punitiv ca urmare a faptului că aceasta menționase pretinse nereguli în gestionarea MPUE. Pe de altă parte, Consiliul nu a susținut în niciun moment că reclamanta nu a acționat cu bună‑credință prin remiterea scrisorii menționate superiorului său ierarhic.

79

În plus, deoarece Consiliul susține că reclamanta s‑a declarat dispusă să servească MPUE pe un alt post decât cel vizat prin candidatura sa la postul de Chief of Legal Office, este suficient să se arate că o astfel de declarație, care reiese efectiv din dosar, nu poate justifica o schimbare a repartizării care a fost decisă în contextul denunțării unor pretinse nereguli săvârșite în cadrul MPUE. Nici faptul că reclamanta ar fi putut solicita autorităților italiene încetarea detașării sale nu poate confirma legalitatea schimbării repartizării. Pe lângă faptul că o astfel de posibilitate nu ar interveni decât în urma schimbării repartizării, aceasta nu poate legitima o măsură de schimbare a repartizării care are un caracter punitiv, ba chiar abuziv.

80

În continuare, împrejurarea, amintită de Consiliu, că postul de Chief of Legal Office ocupat de reclamantă la Sarajevo a fost redenumit Senior Legal Advisor/Legal Counsel, începând de la 1 ianuarie 2010, în urma restructurării MPUE, nu permite să se stabilească faptul că nu mai era nevoie de serviciile sale la cartierul general al MPUE la Sarajevo sau că deciziile atacate fuseseră adoptate exclusiv în interesul serviciului.

81

Pe de altă parte, întrucât Consiliul susține în esență că pretinsele schimburi verbale dintre reclamantă și șeful adjunct al MPUE în aprilie 2010, menționate în observațiile reclamantei formulate la 17 februarie 2020, constituie fapte noi și sunt, prin urmare, inadmisibile, este suficient să se arate că asemenea conversații au fost deja invocate, pe fond, în cererea introductivă.

82

Având în vedere cele ce precedă, motivul întemeiat pe un abuz de putere trebuie admis. Prin urmare, se impune anularea deciziilor atacate, fără a fi necesară pronunțarea cu privire la celelalte critici invocate în cadrul celui de al treilea și de al cincilea motiv, precum și cu privire la celelalte motive invocate de reclamantă.

83

Consiliul, fără a ridica în mod formal o excepție de inadmisibilitate, susține în duplică faptul că, pentru cererea de daune interese în cuantum de 8000 de euro, formulată de reclamantă pentru prima dată în replică și având ca obiect repararea prejudiciului material pe care aceasta pretinde că l‑a suferit ca urmare a faptului că, din cauza concediului medical, nu a putut beneficia de alocația de misiune, aceasta nici nu a solicitat și nici nu a obținut permisiunea de a-și modifica acțiunea în această privință.

84

În această privință, trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 76 litera (e) din Regulamentul de procedură, reclamantul este obligat să își formuleze pretențiile în cererea introductivă. Astfel, în principiu, numai pretențiile menționate în cererea de sesizare a instanței pot fi luate în considerare, iar temeinicia acțiunii trebuie examinată numai în raport cu pretențiile cuprinse în cererea de sesizare a instanței (Hotărârea din 24 octombrie 2018, Epsilon International/Comisia, T‑477/16, nepublicată, EU:T:2018:714, punctul 45; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 8 iulie 1965, Krawczynski/Comisia, 83/63, EU:C:1965:70, p. 785, și Hotărârea din 25 septembrie 1979, Comisia/Franța, 232/78, EU:C:1979:215, punctul 3).

85

Articolul 84 alineatul (1) din Regulamentul de procedură permite invocarea de motive noi cu condiția ca acestea să se bazeze pe elemente de fapt și de drept care au survenit în cursul procedurii. Reiese din jurisprudență că această condiție reglementează a fortiori orice modificare a pretențiilor și că, în lipsa unor elemente de drept și de fapt apărute în faza scrisă a procedurii, numai pretențiile din cererea introductivă pot fi luate în considerare (Hotărârea din 13 septembrie 2013, Berliner Institut für Vergleichende Sozialforschung/Comisia, T‑73/08, nepublicată, EU:T:2013:433, punctul 43, și Hotărârea din 24 octombrie 2018, Epsilon International/Comisia, T‑477/16, nepublicată, EU:T:2018:714, punctul 46).

86

În plus, potrivit unei jurisprudențe constante, un motiv care constituie dezvoltarea unui motiv enunțat anterior, direct sau implicit, în cererea introductivă și care prezintă o legătură strânsă cu acesta trebuie declarat admisibil (a se vedea Hotărârea din 8 noiembrie 2018, Pro NGO!/Comisia, T‑454/17, EU:T:2018:755, punctul 70 și jurisprudența citată).

87

În speță, este, desigur, adevărat că, astfel cum susține Consiliul, solicitarea de despăgubire în cauză nu a fost formulată în cuprinsul cererii introductive. Cu toate acestea, prejudiciul material pretins suferit de reclamantă se situează într‑un context factual intervenit după introducerea acțiunii, și anume la 16 iunie 2010, având legătură, potrivit reclamantei, cu actele de hărțuire morală pretins suferite de aceasta din urmă în cadrul MPUE și enunțate în cererea introductivă. Pe de o parte, reclamanta se referă la certificate medicale care sunt ulterioare datei introducerii acțiunii pentru a dovedi că s‑a aflat în concediu medical începând din luna august 2010 și până la sfârșitul detașării sale la MPUE și că acest concediu medical trebuia corelat cu episoadele de hărțuire pe care pretinde că le suferise în cadrul misiunii. Pe de altă parte, aceasta se întemeiază pe e‑mailurile din februarie și din martie 2011 pentru a dovedi că nu a putut beneficia de o parte din alocația de misiune pentru anul 2010 din cauza absenței sale la locul de muncă legate de concediul medical. Aceste elemente au apărut în faza scrisă a procedurii în cauza T‑271/10, între depunerea cererii introductive și replică, și au fost invocate de reclamantă în replică, în cuprinsul căreia a fost de asemenea formulată cererea de despăgubire în discuție.

88

În aceste condiții, ar fi contrar bunei administrări a justiției și cerinței privind economia procedurii ca reclamanta să fie obligată să introducă o nouă acțiune în ceea ce privește cererea de daune interese vizând repararea prejudiciului material pe care aceasta pretinde că l‑a suferit ca urmare a pretinsei sale hărțuiri morale. Prin urmare, această cerere este admisibilă.

89

În plus, întrucât Consiliul susține că anumite împrejurări menționate în observațiile reclamantei cu privire la a doua hotărâre pronunțată în recurs ar fi noi și, prin urmare, inadmisibile, trebuie arătat că, la punctul vizat de Consiliu, reclamanta prezintă în esență un argument întemeiat pe o ordonanță a unei instanțe italiene din 21 ianuarie 2020 și urmărește să determine existența unui prejudiciu moral cauzat prin deciziile atacate în esență reputației sale profesionale. În acest scop, ea prezintă decizia în cauză prin care se dispune, ca urmare a plângerii sale, investigarea autorului unui articol care a fost publicat în aprilie 2011. Aceasta prezintă de asemenea articolul menționat, care se referă, în opinia sa, la situația de fapt din prezenta cauză și este defăimător în privința sa.

90

Potrivit articolului 85 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, cu titlu excepțional, părțile principale mai pot depune sau propune probe înainte de închiderea fazei orale a procedurii sau înainte de decizia Tribunalului de a se pronunța fără parcurgerea fazei orale a procedurii, cu condiția ca întârzierea în depunerea sau propunerea de probe să fie justificată. Aceste principii sunt aplicabile în prezenta procedură după anulare și trimitere spre rejudecare, din moment ce aceasta constituie prelungirea parțială a aceluiași litigiu care a debutat prin depunerea cererii introductive (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 decembrie 2018, Kakol/Comisia, T‑641/16 RENV și T‑137/17, nepublicată, EU:T:2018:958, punctul 70).

91

În speță, este cert că ordonanța prezentată de reclamantă în anexa la observațiile sale din 17 februarie 2020 nu a putut fi prezentată anterior, în măsura în care această ordonanță datează din ianuarie 2020. Prin urmare, ținând seama de caracterul recent al ordonanței menționate, prezentarea sa este admisibilă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 aprilie 2018, Verein Deutsche Sprache/Comisia, T‑468/16, nepublicată, EU:T:2018:207, punctul 20).

92

În schimb, în ceea ce privește articolul publicat în aprilie 2011, reclamanta nu invocă împrejurări speciale care să justifice prezentarea sa în anexa la observațiile sale cu privire la a doua hotărâre pronunțată în recurs și, prin urmare, după mai mulți ani de la publicarea articolului menționat. În aceste împrejurări, elementul de probă menționat trebuie declarat inadmisibil.

93

Reclamanta susține că conduita nelegală a MPUE i‑a cauzat un prejudiciu. Pe de o parte, ea ar fi suferit un prejudiciu moral care rezultă din daunele cauzate sănătății, integrității, demnității și reputației sale profesionale, prin schimbarea repartizării sale și prin „retrogradarea” sa. Pe de altă parte, ea ar fi suferit un prejudiciu moral ca urmare a actelor de hărțuire suferite în cadrul MPUE. În acest context, ea invocă prejudiciul adus sănătății sale. Aceasta apreciază că cuantumul daunelor interese trebuie evaluat ex aequo et bono și se ridică la suma de 30000 de euro. Aceasta precizează că acordarea de daune interese rămâne singura modalitate de a repara nelegalitatea deciziilor atacate. În plus, aceasta solicită, în replică, repararea prejudiciului suferit ca urmare a faptului că, din cauza concediului medical, nu a putut beneficia de alocația de misiune. Acest prejudiciu s‑ar ridica la 8000 de euro.

94

Consiliul arată că cererea introductivă nu conține niciun element de fapt privind existența unui prejudiciu adus integrității reclamantei. În ceea ce privește existența unui prejudiciu cauzat sănătății sale, acesta arată că reclamanta nu demonstrează că ar fi existat o legătură de cauzalitate între schimbarea repartizării sale și starea sa de sănătate. Acesta susține, în plus, că reclamanta a introdus în replică elemente noi, care se bazează pe evenimente care avuseseră loc după schimbarea repartizării sale și, prin urmare, nu pot servi la stabilirea legăturii de cauzalitate necesare cu deciziile atacate. În ceea ce privește cererea de daune interese în cuantum de 8000 de euro, acesta susține că reclamanta nu a stabilit o legătură de cauzalitate directă și certă între prejudiciul vizat și decizia de schimbare a repartizării. El adaugă că cuantumul indemnizațiilor de misiune nu s‑a schimbat odată cu schimbarea repartizării reclamantei la Banja Luka. Pe de altă parte, acesta contestă faptul că lipsa efectului util al unei eventuale anulări a deciziilor atacate ar determina dreptul la repararea unui prejudiciu suplimentar.

95

Cu titlu introductiv, trebuie să se arate că cererea de despăgubire a reclamantei se întemeiază pe regimul răspunderii extracontractuale a Uniunii ca urmare a pretinsului comportament ilicit al organelor sale.

96

Potrivit unei jurisprudențe constante, angajarea răspunderii extracontractuale a Uniunii, în sensul articolului 340 al doilea paragraf TFUE, este subordonată îndeplinirii unui ansamblu de condiții, și anume existența unei încălcări suficient de grave a unei norme de drept al cărei obiect este conferirea de drepturi particularilor, caracterul real al prejudiciului și existența unei legături de cauzalitate directă între încălcarea obligației care revine autorului actului și prejudiciul suferit de părțile vătămate (a se vedea Hotărârea din 10 septembrie 2019, HTTS/Consiliul, C‑123/18 P, EU:C:2019:694, punctul 32 și jurisprudența citată).

97

În speță, în primul rând, în ceea ce privește cererea reclamantei având ca obiect repararea prejudiciului moral cauzat de schimbarea repartizării sale, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, atunci când concluziile în despăgubire se întemeiază pe nelegalitatea actului anulat, anularea pronunțată de Tribunal constituie, în sine, o reparare adecvată și, în principiu, suficientă a oricărui prejudiciu moral pe care reclamantul l‑ar fi putut suferi (a se vedea Hotărârea din 18 septembrie 2015, Wahlström/Frontex, T‑653/13 P, EU:T:2015:652, punctul 82 și jurisprudența citată).

98

Cu toate acestea, s‑a statuat că anularea unui act, atunci când este lipsită de orice efect util, nu poate constitui în sine repararea adecvată și suficientă a oricărui prejudiciu moral cauzat prin actul anulat (Hotărârea din 18 septembrie 2015, Wahlström/Frontex, T‑653/13 P, EU:T:2015:652, punctul 83).

99

Or, în speță, întrucât detașarea reclamantei s‑a încheiat la sfârșitul anului 2010, iar mandatul MPUE a expirat în anul 2012, anularea deciziilor atacate va fi lipsită de orice efect util și nu va constitui o reparare adecvată și suficientă a prejudiciului moral suferit de reclamantă.

100

Prin urmare, trebuie să se stabilească dacă nelegalitatea deciziilor atacate, astfel cum a fost constatată la punctele 48-82 de mai sus, corespunde unei încălcări suficient de grave a unei norme de drept care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor și dacă reclamanta a demonstrat existența unui prejudiciu legat de această nelegalitate.

101

În ceea ce privește condiția referitoare la existența unui comportament nelegal, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe consacrate, constatarea nelegalității unui act juridic nu este suficientă, indiferent cât de regretabilă ar fi această nelegalitate, pentru a considera îndeplinită condiția de angajare a răspunderii extracontractuale a Uniunii pentru motivul nelegalității comportamentului imputat instituțiilor (a se vedea Hotărârea din 25 noiembrie 2014, Safa Nicu Sepahan/Consiliul, T‑384/11, EU:T:2014:986, punctul 50 și jurisprudența citată). Această condiție presupune încălcarea suficient de gravă a unei norme de drept care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor. O asemenea încălcare este dovedită atunci când ea implică o nerespectare vădită și gravă de către instituția în cauză a limitelor care se impun puterii sale de apreciere, elementele care trebuie luate în considerare în această privință fiind printre altele gradul de claritate și de precizie ale normei încălcate, precum și întinderea marjei de apreciere pe care norma încălcată o lasă autorității Uniunii (a se vedea Hotărârea din 30 mai 2017, Safa Nicu Sepahan/Consiliul, C‑45/15 P, EU:C:2017:402, punctele 29 și 30 și jurisprudența citată).

102

În speță, s‑a stabilit că deciziile atacate sunt afectate de un abuz de putere pentru motivul că au fost adoptate pentru a atinge alte obiective, nelegitime, decât cele declarate, și anume pentru a o sancționa pe reclamantă pentru că a denunțat, împreună cu una dintre colegele sale, pretinse nereguli în ceea ce privește gestionarea MPUE.

103

O astfel de nelegalitate săvârșită într‑un context în care instituțiile Uniunii se bucură de o largă putere de apreciere, iar controlul exercitat de Tribunal este limitat (a se vedea punctele 43 și 49 de mai sus) trebuie să fie considerată deosebit de gravă și trebuie să constituie o încălcare suficient de gravă, de natură să angajeze răspunderea Uniunii.

104

În orice caz, în speță, simpla constatare a unei nelegalități este suficientă pentru a considera îndeplinită prima dintre cele trei condiții necesare pentru angajarea răspunderii Uniunii pentru prejudiciile cauzate unui agent național detașat.

105

Astfel, contenciosul în materie de funcție publică în temeiul articolului 270 TFUE și al articolelor 90 și 91 din statut, inclusiv cel privind repararea unui prejudiciu produs unui funcționar sau unui agent, urmează reguli particulare și speciale în raport cu cele care rezultă din principiile generale care reglementează răspunderea extracontractuală a Uniunii în cadrul articolului 268 TFUE și al articolului 340 al doilea paragraf TFUE. Din statut reiese în special că, spre deosebire de orice alt particular, funcționarul sau agentul Uniunii este legat de instituția de care depinde prin raporturi juridice de muncă ce presupun un echilibru al drepturilor și al obligațiilor reciproce specifice, reflectat de obligația de solicitudine a instituției față de persoana interesată (a se vedea Hotărârea din 16 decembrie 2010, Comisia/Petrilli, T‑143/09 P, EU:T:2010:531, punctul 46 și jurisprudența citată). În consecință, simpla constatare a unei nelegalități este suficientă pentru a considera îndeplinită prima dintre cele trei condiții necesare pentru angajarea răspunderii Uniunii pentru prejudiciile cauzate funcționarilor și agenților săi în urma unei încălcări a dreptului funcției publice a Uniunii (Hotărârea din 12 iulie 2011, Comisia/Q, T‑80/09 P, EU:T:2011:347, punctul 45). Pentru motivele indicate la punctul 44 de mai sus, aceste principii sunt aplicabile mutatis mutandis într‑un caz precum cel în speță.

106

Rezultă că trebuie să se examineze, într‑o a doua etapă, dacă nelegalitatea constatată i‑a produs reclamantei un prejudiciu moral real și cert, urmând a se verifica în această privință dacă prejudiciul respectiv este consecința directă a încălcărilor menționate (a se vedea în acest sens în special Hotărârea din 4 aprilie 2017, Ombudsmanul/Staelen, C‑337/15 P, EU:C:2017:256, punctul 127 și jurisprudența citată). În această privință, este necesar să se precizeze că, deși prezentarea unei propuneri de probe nu este în mod necesar considerată o condiție a recunoașterii unui prejudiciu moral, revine reclamantului cel puțin sarcina de a dovedi că acel comportament reproșat instituției în cauză era de natură să îi cauzeze un astfel de prejudiciu (Hotărârea din 16 iulie 2009, SELEX Sistemi Integrati/Comisia, C‑481/07 P, nepublicată, EU:C:2009:461, punctul 38).

107

Reclamanta susține că ar fi suferit un prejudiciu moral care rezultă din daunele cauzate sănătății, integrității, demnității și reputației sale profesionale, prin schimbarea repartizării sale. Aceasta invocă de asemenea sentimentele de nedreptate și de anxietate provocate de necesitatea de a recurge la calea jurisdicțională pentru a obține recunoașterea drepturilor sale. În plus, reclamanta amintește că schimbarea repartizării sale și „retrogradarea” sa erau consecința directă a denunțării unor pretinse disfuncționalități din cadrul MPUE.

108

În această privință, trebuie să se constate că o schimbare a repartizării de pe un post „senior” pe un post „non senior”, intervenită într‑un context de denunțare a unor pretinse disfuncționalități și considerată nelegală pentru motivul că este viciată de un abuz de putere, poate provoca persoanei în cauză în special sentimente de atingere adusă integrității și demnității, de nedreptate, precum și de anxietate, generând un prejudiciu moral care dă naștere unei despăgubiri. În plus, un astfel de prejudiciu are o legătură directă cu nelegalitatea care viciază deciziile atacate și această nelegalitate constituie cauza determinantă a unui astfel de prejudiciu. Pe de altă parte, această constatare este confirmată de un certificat medical din 23 august 2010 prezentat de reclamantă, din care reiese în special că schimbarea repartizării sale și împrejurările aferente au avut un impact asupra sănătății sale psihice.

109

În consecință, ținând seama de împrejurările speței, trebuie să se considere că alocarea unui cuantum de 30000 de euro, evaluat ex aequo et bono, constituie o despăgubire adecvată pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă ca urmare a schimbării repartizării sale la Banja Luka prin deciziile atacate.

110

În al doilea rând, în ceea ce privește cererea reclamantei privind repararea prejudiciului moral care rezultă din hărțuirea sa morală, aceasta se referă, dincolo de schimbarea repartizării și de „retrogradarea” prevăzute de deciziile atacate, la alte acte fie anterioare, fie ulterioare deciziilor menționate. Reclamanta evocă, ca indiciu al unui context de hărțuire anterior deciziilor atacate, excluderea sa din activitățile principale ale MPUE în timpul detașării sale și, ca indicii ulterioare acestora, restricții privind accesul telefonic la cartierul general al MPUE, un e‑mail „foarte agresiv” care o invita să își golească biroul și dificultăți nejustificate în obținerea unui concediu. În replică, aceasta menționează acte suplimentare pe care le consideră acte de hărțuire, precum anularea în parte a unei misiuni, reducerea soldului său de concediu, excluderea sa din consiliul de coordonare între bărbați și femei și lipsa prelungirii funcției sale de președintă a tribunal d’arbitrage (Tribunalul de Arbitraj).

111

Presupunând că adoptarea deciziilor atacate poate fi calificată în sine drept hărțuire morală, este suficient să se constate că o despăgubire adecvată pentru prejudiciul moral global suferit de reclamantă ca urmare a schimbării repartizării sale la Banja Luka prin deciziile atacate a fost deja recunoscută (a se vedea punctele 97-109 de mai sus). În acest cadru, efectele negative ale deciziilor menționate asupra sănătății mentale a reclamantei au fost de asemenea luate în considerare. Celelalte împrejurări invocate de reclamantă nu permit, pe baza elementelor furnizate, să se stabilească faptul că deciziile atacate se înscriau într‑o serie de acte de hărțuire morală. În aceste condiții, nu poate fi acordată o despăgubire suplimentară pentru prejudiciul moral rezultat din hărțuirea morală a reclamantei.

112

În al treilea rând, în ceea ce privește cererea de reparare a prejudiciului material în cuantum de 8000 de euro pretins suferit de reclamantă ca urmare a faptului că, din cauza concediului medical rezultat din hărțuirea morală, ea nu a putut beneficia de alocația de misiune, trebuie să se constate că răspunderea extracontractuală a Consiliului nu poate fi angajată în acest temei.

113

Astfel, argumentele prezentate de reclamantă nu sunt suficient de precise și de clare pentru a se putea constata că în speță sunt întrunite condițiile de care depinde angajarea răspunderii extracontractuale. Mai precis, elementele de probă furnizate de reclamantă nu permit să se identifice existența unei legături de cauzalitate între pretinsa hărțuire morală a acesteia și problemele de sănătate aflate la originea concediului medical survenit în perioada în care aceasta nu ar fi beneficiat de alocația de misiune. Întrucât reclamanta se referă la un certificat medical, trebuie să se constate că, deși evidențiază existența unei „tulburări depresive” a reclamantei cauzate de hărțuirea morală la locul de muncă, el nu permite totuși să se stabilească faptul că tulburarea respectivă ar rezulta dintr‑o hărțuire morală, din moment ce, pentru a constata existența unei astfel de hărțuiri, autorul certificatului s‑a întemeiat în mod necesar exclusiv pe descrierea pe care reclamanta i‑a făcut‑o cu privire la condițiile sale de muncă în cadrul MPUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 septembrie 2014, CQ/Parlamentul, F‑12/13, EU:F:2014:214, punctul 127 și jurisprudența citată). În plus, astfel cum s‑a constatat deja la punctul 111 de mai sus, reclamanta nu a dovedit existența unor împrejurări care să poată revela un context de hărțuire morală. Pe de altă parte, reclamanta arată că a refuzat să semneze o declarație privind continuitatea exercitării serviciului în timpul detașării sale, renunțând astfel la alocația de misiune, fără a dovedi că nu putea beneficia de alocația în cauză pe durata concediului său medical.

114

Din tot ceea ce precedă rezultă că cererea de despăgubiri trebuie admisă în măsura în care vizează repararea prejudiciului moral cauzat prin deciziile atacate și respinsă în rest.

115

Reclamanta a solicitat adoptarea măsurilor de organizare a procedurii în temeiul articolului 64 din Regulamentul de procedură al Tribunalului din 2 mai 1991. Prin aceste cereri, reclamanta a vizat prezentarea unei scrisori, care ar fi fost adresată autorităților italiene de comandantul operațiilor civile al MPUE, cu privire la lipsa nejustificată a acesteia la MPUE, precum și prezentarea înscrisurilor referitoare la politica MPUE în materie de vaccinare care era în vigoare în noiembrie 2009.

116

În măsura în care aceste cereri nu conțin nicio indicație pertinentă care să permită evaluarea utilității lor pentru soluționarea prezentului litigiu, ele trebuie respinse.

117

Conform articolului 219 din Regulamentul de procedură, în deciziile Tribunalului pronunțate după anulare și trimitere spre rejudecare, acesta se pronunță atât asupra cheltuielilor de judecată privitoare la procedurile desfășurate în fața sa, cât și asupra celor privitoare la procedura de recurs în fața Curții. În măsura în care, în a doua hotărâre pronunțată în recurs, Curtea a anulat hotărârea pronunțată în rejudecare și a dispus soluționarea odată cu fondul a cererii privind cheltuielile de judecată, este de competența Tribunalului să se pronunțe, în prezenta hotărâre, asupra tuturor cheltuielilor de judecată aferente procedurilor desfășurate în fața sa, inclusiv procedurii cu privire la cererea de măsuri provizorii și procedurii după prima rejudecare, precum și cu privire la cheltuielile de judecată aferente procedurilor de recurs în cauzele C‑455/14 P și C‑413/18 P.

118

Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

119

Potrivit articolului 134 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, în cazul în care părțile cad, fiecare, în pretenții cu privire la unul sau mai multe capete de cerere, fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată. Totuși, în cazul în care împrejurările cauzei justifică acest lucru, Tribunalul poate decide ca, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, o parte să suporte o fracțiune din cheltuielile de judecată efectuate de cealaltă parte. Pe de altă parte, potrivit articolului 135 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, Tribunalul poate, în măsura impusă de echitate, să decidă ca o parte care cade în pretenții să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, doar o fracțiune din cheltuielile de judecată efectuate de cealaltă parte sau chiar să decidă ca ea să nu fie obligată la plata acestora.

120

În speță, având în vedere ansamblul împrejurărilor cauzei și în special faptul că Consiliul a căzut în pretenții, după mai multe proceduri, în cea mai mare parte a concluziilor sale, se impune obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă și să suporte cheltuielile de judecată efectuate de el însuși aferente prezentei proceduri, precum și procedurilor în cauzele T‑271/10, T‑271/10 R, T‑271/10 RENV, C‑455/14 P și C‑413/18 P. În ceea ce privește cererea reclamantei prin care se solicită majorarea cheltuielilor de judecată cu o dobândă de 8 %, este suficient să se constate că o astfel de cerere este prematură și poate fi soluționată, eventual, numai în cadrul unei proceduri de punere în executare a cheltuielilor de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a treia)

declară și hotărăște: