LUARE DE POZIȚIE A AVOCATULUI GENERAL

NIILO JÄÄSKINEN

prezentată la 4 octombrie 2010¹(1)

Cauza C‑296/10

Bianca Purrucker

împotriva

Guillermo Vallés Pérez

[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Amtsgericht Stuttgart (Germania)]

„Cooperare judiciară în materie civilă – Competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materia răspunderii părintești – Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 – Litispendență – Noțiunea «prima instanță sesizată» – Sesizarea unei instanțe dintr‑un stat membru cu o acțiune pe fond privind încredințarea – Sesizare prealabilă a unei instanțe dintr‑un alt stat membru cu o cerere de măsuri provizorii privind încredințarea aceluiași copil – Recunoaștere și executare – Autoritate de lucru judecat”

I –    Introducere

1.        Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000(2), cunoscut sub numele „Regulamentul Bruxelles II bis”.

2.        Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri inițiate în Germania de doamna Purrucker împotriva domnului Vallés Pérez, referitoare la încredințarea copiilor lor gemeni, M. și S. Vallés Purrucker, din care câteva elemente sunt descrise la punctele 41-43 din hotărârea pronunțată la 15 iulie 2010 în cauza C‑256/09(3) (denumită în continuare „Hotărârea Purrucker I”).

3.        În hotărârea amintită, ca răspuns la o întrebare preliminară adresată de Bundesgerichtshof (Germania), Curtea a statuat că dispozițiile articolelor 21 și următoarele din Regulamentul nr. 2201/2003 privind recunoașterea unei hotărâri judecătorești pronunțate în alt stat membru nu se aplică în privința măsurilor provizorii executorii, în materia încredințării, care intră în domeniul de aplicare al articolului 20 din acest regulament.

4.        Prezenta cauză privește aceleași părți și încredințarea acelorași copii, dar de această dată Amtsgericht Stuttgart (Germania) este instanța care solicită Curții să se pronunțe asupra criteriilor de stabilire a primei instanțe sesizate în sensul articolului 19 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 2201/2003. Or, această calificare este esențială, întrucât din aceasta decurge un fel de ierarhie între instanțele potențial competente, prioritatea fiind acordată celei sesizate în primul rând, în detrimentul celei sesizate în al doilea rând.

5.        Potrivit cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare, instanța de trimitere arată că părțile din acțiunea principală au poziții contrare în ceea ce privește problema dacă instanța germană sesizată de doamna Purrucker la 21 septembrie 2007 în vederea obținerii unor măsuri pe fond în materia încredințării fiului său, M., este o „instanță sesizată în al doilea rând”, în sensul articolului 19 din Regulamentul nr. 2201/2003, în raport cu instanța spaniolă pe care domnul Vallés Pérez a sesizat‑o la 28 iunie 2007 cu o cerere separată de măsuri provizorii în vederea obținerii unor măsuri provizorii în materia încredințării, instanță la care, ulterior, în ianuarie 2008, domnul Vallés Pérez a introdus o cerere pe fond.

6.        Această cauză evidențiază faptul că, deși regimul juridic al litispendenței survenite între instanțele din diferite state membre este definit la articolul 19 din Regulamentul nr. 2201/2003, textul respectiv nu precizează ce tipuri de conflicte de procedură intră în domeniul de aplicare al acestor dispoziții. Curtea este solicitată pentru prima oară, după cunoștințele noastre, să se pronunțe cu privire la noțiunea „litispendență”, în sensul articolului 19 alineatul (2) din regulamentul menționat, în cazul unei sesizări în vederea luării unor măsuri provizorii și al unei sesizări în paralel pe fond cu privire la răspunderea părintească. Un dubiu există mai ales în ceea ce privește modul în care noțiunile autonome din respectivul regulament se coroborează cu normele de procedură naționale care disting între diferitele tipuri de acțiuni având ca obiect luarea unor măsuri cu caracter provizoriu și cele prin care se urmărește obținerea unei hotărâri judecătorești pe fond. În plus, instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe cu privire la interacțiunea dintre dispozițiile articolului 19 din Regulamentul nr. 2201/2003 și cele ale articolelor 20 și 21 din același regulament.

II – Cadrul juridic

7.        Anterior intrării în vigoare a Regulamentului nr. 2201/2003(4), Consiliul Uniunii Europene elaborase, în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, prin Actul din 28 mai 1998, Convenția privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială(5) (denumită în continuare „Convenția de la Bruxelles II”). Această convenție nu a intrat în vigoare. În măsura în care textul acesteia a servit drept sursă de inspirație pentru textul Regulamentului nr. 2201/2003, raportul explicativ privind convenția menționată(6), elaborat de doamna Borrás (denumit în continuare „Raportul Borrás”), a fost invocat pentru a clarifica interpretarea acestui regulament.

8.        Regulamentul nr. 2201/2003 a fost precedat de Regulamentul (CE) nr. 1347/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești față de copiii comuni(7). Regulamentul nr. 1347/2000 a fost abrogat prin Regulamentul nr. 2201/2003, al cărui domeniu de aplicare este mai larg.

9.        Considerentele (12) și (16) ale Regulamentului nr. 2201/2003 prevăd:

„(12) Temeiurile de competență stabilite prin prezentul regulament în materia răspunderii părintești sunt concepute în funcție de interesul superior al copilului și, în special, de criteriul proximității. Prin urmare, ar trebui să fie competente în primul rând instanțele statului membru în care copilul își are reședința obișnuită, cu excepția unor cazuri de schimbare a reședinței copilului sau ca urmare a unui acord încheiat între titularii răspunderii părintești.

[…]

(16)      Prezentul regulament nu împiedică instanțele unui stat membru să ia, în caz de urgență, măsuri provizorii sau asiguratorii privind persoanele și bunurile aflate în acest stat.”

10.      Articolul 1 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 2201/2003 stabilește domeniul său de aplicare în ceea ce privește răspunderea părintească prevăzând că regulamentul „se aplică, oricare ar fi natura instanței, materiilor civile privind […] atribuirea, exercitarea, delegarea, retragerea totală sau parțială a răspunderii părintești”. Alineatul (2) al acestui articol prevede că materiile menționate „cuprind în special:

(a)      încredințarea și dreptul de vizită;

(b)      tutela, curatela și instituțiile similare;

(c)      desemnarea și atribuțiile oricărei persoane sau oricărui organism însărcinat să se ocupe de persoana sau bunurile copilului, să‑l reprezinte sau să‑l asiste;

(d)      plasarea copilului într‑o familie substitutivă sau într‑un centru de plasament;

(e)      măsurile de protecție a copilului privind administrarea, conservarea sau dispoziția cu privire la bunurile copilului.”

11.      Potrivit articolului 2 din Regulamentul nr. 2201/2003, intitulat „Definiții”:

„În sensul prezentului regulament:

(1)      «instanță judecătorească» înseamnă toate autoritățile din statele membre competente în materiile care intră sub incidența domeniului de aplicare al prezentului regulament în temeiul articolului 1;

[…]

(4)      «hotărâre judecătorească» înseamnă […] orice hotărâre judecătorească privind răspunderea părintească pronunțată de o instanță judecătorească a unui stat membru, oricare ar fi denumirea hotărârii, inclusiv termenii «decizie», «sentință» sau «ordonanță»;

[…]

(7)      «răspundere părintească» înseamnă ansamblul drepturilor și obligațiilor conferite unei persoane fizice sau unei persoane juridice în temeiul unei hotărâri judecătorești, al unui act cu putere de lege sau al unui acord în vigoare privind persoana sau bunurile unui copil. Aceasta cuprinde în special încredințarea și dreptul de vizită;

[…]

(9)      «încredințare» înseamnă drepturile și obligațiile privind îngrijirea persoanei unui copil, în special dreptul de a decide asupra locului său de reședință;

[…]”

12.      Articolul 8 alineatul (1) din acest regulament, referitor la „Competența de fond” în materia răspunderii părintești, prevede:

„Instanțele judecătorești dintr‑un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul la care instanța este sesizată.”

13.      Articolul 9 alineatul (1) din regulamentul menționat prevede „Menținerea competenței fostei reședințe obișnuite a copilului” în condițiile următoare:

„În cazul în care copilul se mută în mod legal dintr‑un stat membru în altul și dobândește o nouă reședință obișnuită, instanțele judecătorești din statul membru al fostei reședințe obișnuite a copilului își păstrează competența, prin derogare de la articolul 8, pe o perioadă de trei luni de la mutare, pentru modificarea unei hotărâri privind dreptul de vizită pronunțate în acest stat membru înainte de mutarea copilului, în cazul în care titularul dreptului de vizită în temeiul hotărârii privind dreptul de vizită continuă să locuiască în mod obișnuit în statul membru al fostei reședințe obișnuite a copilului.”

14.      Articolul 10 din același regulament, referitor la „Competența judecătorească în cazuri de răpire a copilului”, prevede că, „[î]n caz de deplasare sau de reținere ilicită a unui copil, instanțele judecătorești din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sale sau a reținerii sale ilicite rămân competente până în momentul în care copilul dobândește o reședință obișnuită într‑un alt stat membru […]”.

15.      Articolul 12 din Regulamentul nr. 2201/2003 prevede cauzele de prorogare de competență care conferă, cu condiția acceptării de către părți, posibilitatea de a sesiza o instanță a unui stat membru în care copilul nu își are reședința obișnuită, fie pentru că problema este legată de o procedură având ca obiect desfacerea legăturii matrimoniale care este pendinte, fie pentru că respectivul copil are o legătură strânsă cu acest stat membru.

16.      Articolul 13 din regulamentul menționat, care se referă la „Competența bazată pe prezența copilului”, prevede:

„(1)      Atunci când reședința obișnuită a copilului nu poate fi stabilită și competența nu poate fi stabilită pe baza articolului 12, instanțele judecătorești din statul membru în care este prezent copilul sunt competente.

(2)      Alineatul (1) se aplică, de asemenea, copiilor refugiați, precum și copiilor care, ca urmare a tulburărilor majore din țările lor, sunt deplasați internațional.”

17.      Articolul 14 din Regulamentul nr. 2201/2003, intitulat „Competențe reziduale”, prevede că, „[a]tunci când nicio instanță judecătorească dintr‑un stat membru nu este competentă în temeiul articolelor 8-13, competența este reglementată, în fiecare stat membru, de dreptul statului respectiv”.

18.      Articolul 15 din regulamentul menționat prevede că, în anumite circumstanțe, se poate deroga de la normele de competență prevăzute de acest articol atunci când o instanță dintr‑un stat membru cu care un copil are o legătură specială este mai bine plasată pentru a soluționa cauza.

19.      Articolul 16 din Regulamentul nr. 2201/2003, intitulat „Sesizarea unei instanțe judecătorești”, prevede:

„(1)      O instanță judecătorească se consideră sesizată:

(a)      la data depunerii la instanță a actului de sesizare a instanței sau a unui act echivalent, cu condiția ca reclamantul să nu fi neglijat în continuare să ia măsurile pe care era obligat să le ia pentru ca actul să fie notificat sau comunicat pârâtului,

sau

(b)      în cazul în care actul trebuie notificat sau comunicat înainte de fi depus la instanță, la data primirii acestuia de către autoritatea responsabilă pentru notificare sau comunicare, cu condiția ca reclamantul să nu fi neglijat în continuare să ia măsurile pe care era obligat să le ia pentru ca actul să fie depus la instanță.”

20.      Articolul 19 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 2201/2003, intitulat „Litispendență și acțiuni conexe”, prevede:

„(2) În cazul în care acțiuni referitoare la răspunderea părintească privind un copil, având același obiect și aceeași cauză, se introduc în fața instanțelor judecătorești din state membre diferite, instanța sesizată în al doilea rând suspendă din oficiu procedura până când se stabilește competența primei instanțe sesizate.

(3)   În cazul în care se stabilește competența primei instanțe sesizate, instanța sesizată în al doilea rând își declină competența în favoarea acesteia.

În acest caz, partea care a introdus acțiunea la instanța sesizată în al doilea rând poate intenta respectiva acțiune la prima instanță sesizată.”

21.      Articolul 20 din același regulament, referitor la „Măsuri provizorii și asiguratorii”, prevede:

„(1) În caz de urgență, dispozițiile prezentului regulament nu împiedică instanțele judecătorești dintr‑un stat membru să ia măsuri provizorii sau asiguratorii cu privire la persoanele sau bunurile prezente în acest stat, prevăzute de dreptul acestui stat membru, chiar dacă, în temeiul prezentului regulament, o instanță dintr‑un alt stat membru este competentă pentru soluționarea cauzei pe fond.

(2)   Măsurile luate în conformitate cu alineatul (1) încetează să producă efecte atunci când instanța din statul membru competentă în temeiul prezentului regulament pentru soluționarea cauzei pe fond a luat măsurile pe care le consideră corespunzătoare.”

22.      Potrivit articolului 21 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003:

„Hotărârile judecătorești pronunțate într‑un stat membru se recunosc în celelalte state membre fără a fi necesar să se recurgă la vreo procedură.”

23.      Articolul 24 din același regulament prevede:

„Competența instanței judecătorești din statul membru de origine nu poate fi controlată. Criteriul ordinii publice menționat la articolul 22 litera (a) și la articolul 23 litera (a) nu se poate aplica normelor de competență menționate la articolele 3-14.”

III – Acțiunea principală

A –    Situația de fapt

24.      Din decizia de trimitere, din situația de fapt menționată în Hotărârea Purrucker I, citată anterior, și din dosarul procedurii comunicat Curții de instanța de trimitere rezultă că, la mijlocul anului 2005, doamna Purrucker, resortisantă germană, s‑a mutat în Spania pentru a locui cu domnul Vallés Pérez, resortisant spaniol născut în Germania. Din relația acestora au rezultat, la 31 mai 2006, gemenii născuți prematur M., un băiat, și S., o fată. Domnul Vallés Pérez a recunoscut copiii. În temeiul dreptului spaniol, având în vedere că părinții locuiau împreună, aceștia exercită împreună drepturile privind încredințarea copiilor. Copiii au cetățenie germană și spaniolă.

25.      Raporturile dintre doamna Purrucker și domnul Vallés Pérez s‑au deteriorat, iar doamna Purrucker a dorit să se întoarcă în Germania împreună cu copiii săi, în timp ce, într‑o primă etapă, domnul Vallés Pérez s‑a opus în acest sens. La 30 ianuarie 2007, părțile au încheiat un acord în fața unui notar care trebuia să fie aprobat de o instanță pentru a fi executoriu, potrivit căruia doamna Purrucker trebuia să se mute în Germania cu copiii(8).

26.      Din cauza unor probleme de sănătate, copilul S. nu a putut părăsi spitalul în ziua prevăzută pentru plecare. În consecință, doamna Purrucker a plecat în Germania cu fiul său, M., la 2 februarie 2007.

27.      Între părțile din acțiunea principală sunt în curs trei proceduri:

–        prima, în Spania, având ca obiect luarea unor măsuri provizorii, introdusă de domnul Vallés Pérez. Se pare că, în anumite condiții, această procedură ar putea fi considerată o procedură pe fond având ca obiect încredințarea copiilor M. și S.;

–        a doua, în Germania, introdusă de domnul Vallés Pérez, având ca obiect exequatur‑ul hotărârii judecătorești pronunțate de Juzgado de Primera Instancia nº 4 de San Lorenzo de El Escorial (Spania) (denumită în continuare „Juzgado de Primera Instancia”) prin care s‑au luat măsuri provizorii; este vorba despre procedura în cadrul căreia s‑a pronunțat Hotărârea Purrucker I, citată anterior, și

–        a treia, în Germania, introdusă de doamna Purrucker, având ca obiect încredințarea acelorași copii; este vorba despre procedura în care s‑a formulat prezenta cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare.

B –    Cele trei proceduri aflate pe rol

1.      Procedura inițiată în Spania de domnul Vallés Pérez în scopul luării unor măsuri provizorii referitoare la încredințare (și, eventual, în vederea pronunțării unei hotărâri judecătorești pe fond)

28.      Domnul Vallés Pérez a inițiat în cursul lunii iunie 2007, la Juzgado de Primera Instancia, o procedură în vederea luării unor măsuri provizorii și în special a încredințării copiilor M. și S.

29.      Prin hotărârea din 8 noiembrie 2007, Juzgado de Primera Instancia s‑a considerat competent(9) și a adoptat măsuri urgente și provizorii(10), inclusiv privind încredințarea copiilor. Această hotărâre a fost rectificată prin hotărârea din 28 noiembrie 2007, punctul 1 din dispozitiv fiind modificat în sensul că se dispune „încredințarea” către tată, iar nu „încredințarea comună”.

30.      Prin ordonanța din 28 octombrie 2008, Juzgado de Primera Instancia a adoptat o poziție cu privire la problema „primei instanței sesizate”, în sensul articolului 19 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2201/2003. Această instanță a susținut că soluționase deja problema competenței sale prin hotărârea din 8 noiembrie 2007 și a amintit diferitele elemente de fapt reprezentând factori de legătură citate în această hotărâre. Acesta a arătat că, la 28 iunie 2007, a admis cererea de luare a unor măsuri provizorii de încredințare privind copiii M. și S. În condițiile în care instanța germană fusese sesizată de mamă abia în luna septembrie 2007, Juzgado de Primera Instancia s‑a considerat „prima instanță sesizată” în sensul articolului 19 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 2201/2003 și s‑a declarat competent să soluționeze cauza conform articolului 16 alineatul (1) din același regulament.

31.      Prin hotărârea din 21 ianuarie 2010, Audiencia Provincial de Madrid, sección 24^a (Spania), sesizată cu apel de doamna Purrucker, a confirmat ordonanța din 28 octombrie 2008. Instanța de apel a apreciat că, prin aplicarea articolului 16 din Regulamentul nr. 2201/2003, prima cerere era cererea de măsuri provizorii introdusă conform dreptului spaniol la Juzgado de Primera Instancia, care era anterioară cererii formulate la instanța germană. Audiencia Provincial de Madrid consideră că, în schimb, articolul 20 din Regulamentul nr. 2201/2003, invocat de apelantă, dacă ar fi aplicabil în speță, nu ar stabili nicio normă în materie de competență și ar privi numai adoptarea unor măsuri asiguratorii exclusiv în caz de urgență, în timp ce competența, care face obiectul în speță, ar fi determinată în conformitate cu normele prevăzute la articolul 19 din acest regulament.

2.      Procedura inițiată în Germania de domnul Vallés Pérez pentru a obține exequatur‑ul hotărârii din 8 noiembrie 2007 pronunțate de instanța judecătorească spaniolă

32.      Este vorba despre procedura care a determinat pronunțarea Hotărârii Purrucker I, citată anterior. Într‑o primă etapă, domnul Vallés Pérez solicitase printre altele înapoierea fiului său, M., și introdusese, cu titlu preventiv, o cerere de învestire cu formulă executorie a hotărârii pronunțate la 8 noiembrie 2007 de Juzgado de Primera Instancia. Într‑o a doua etapă, acesta a solicitat în mod prioritar exequatur‑ul acestei hotărâri. În consecință, Amtsgericht Stuttgart, printr‑o hotărâre din 4 iulie 2008, și Oberlandesgericht Stuttgart (Germania), printr‑o hotărâre adoptată în recurs la 22 septembrie 2008, au acordat exequatur‑ul hotărârii instanței judecătorești spaniole.

33.      Ca urmare a unei căi de atac introduse de doamna Purrucker, Bundesgerichtshof a adresat Curții o întrebare preliminară. Prin Hotărârea Purrucker I, citată anterior, aceasta a răspuns că dispozițiile articolelor 21 și următoarele din Regulamentul nr. 2201/2003 privind recunoașterea hotărârilor judecătorești pronunțate în alt stat membru nu se aplică în privința măsurilor provizorii în materia încredințării care intră în domeniul de aplicare al articolului 20 din acest regulament.

3.      Procedura inițiată în Germania de doamna Purrucker având ca obiect încredințarea

34.      La 21 septembrie 2007, și anume anterior hotărârii sus‑menționate pronunțate de Juzgado de Primera Instancia, doamna Purrucker a solicitat, printr‑o acțiune pe fond intentată la Amtsgericht Albstadt (Tribunalul de Primă Instanță din Albstadt, Germania), să îi fie acordată încredințarea exclusivă a copiilor M. și S. Această cerere nu a fost notificată pârâtului din acțiunea principală decât la 22 februarie 2008 printr‑o scrisoare recomandată cu confirmare de primire. Totuși, atât pârâtul, cât și tribunalul spaniol luaseră deja cunoștință anterior despre existența acestei cereri introductive.

35.      Reiese în special din hotărârile din 25 septembrie 2007 și din 9 ianuarie 2008 pronunțate de Amtsgericht Albstadt că, în opinia acestei instanțe, cererea doamnei Purrucker nu avea nicio șansă să fie admisă. Astfel, în măsura în care părinții nu erau căsătoriți și nu părea să existe o declarație referitoare la încredințarea comună, actul notarial neomologat din 30 ianuarie 2007 neputând fi interpretat în sensul că reprezintă o asemenea declarație, doamna Purrucker dispunea de încredințarea exclusivă a copiilor, astfel încât o hotărâre de încredințare nu era necesară. Pe de altă parte, Amtsgericht Albstadt a făcut mențiune cu privire la procedura aflată în curs de desfășurare în Spania.

36.      Printr‑o hotărâre parțială din 19 martie 2008, Amtsgericht Albstadt a respins, printre altele, pentru lipsă de competență, cererea cu privire la copilul S. Această hotărâre a fost confirmată la 5 mai 2008 de Oberlandesgericht Stuttgart.

37.      Printr‑o altă hotărâre din 19 martie 2008, Amtsgericht Albstadt a suspendat procedura referitoare la încredințare în temeiul articolului 16 din Convenția asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii care a fost semnată la 25 octombrie 1980 în cadrul Conferinței de la Haga de drept internațional privat (denumită în continuare „Convenția de la Haga din 1980”)(11). Această procedură s‑a reluat la 28 mai 2008 la cererea doamnei Purrucker, întrucât, până la acea dată, domnul Vallés Pérez nu introdusese nicio cerere de înapoiere în temeiul Convenției de la Haga din 1980. Nu a fost introdusă nicio cerere ulterior.

38.      Ca urmare a cererii de executare a hotărârii pronunțate la 8 noiembrie 2007, introdusă de domnul Vallés Pérez, procedura privind încredințarea a fost atribuită Familiengericht (instanța pentru cauze de familie) din cadrul Amtsgericht Stuttgart (Germania), în conformitate cu articolul 13 din Legea privind executarea și aplicarea anumitor instrumente juridice în materia dreptului internațional al familiei (Gesetz zur Aus- und Durchführung bestimmter Rechtsinstrumente auf dem Gebiet des internationalen Familienrechts).

39.      La 16 iulie 2008, doamna Purrucker a sesizat, în temeiul articolului 20 din Regulamentul nr. 2201/2003, Amtsgericht Stuttgart cu o cerere prin care solicita luarea unei măsuri provizorii de atribuire a încredințării exclusive a fiului său, M., sau, în subsidiar, acordarea dreptului exclusiv de stabilire a reședinței acestui copil.

40.      Din dosarul procedurii care a fost comunicat Curții de instanța de trimitere rezultă că judecătorul german a depus, fără succes, diligențe sporite pentru a lua legătura cu omologul său spaniol care adoptase deja măsuri provizorii în această cauză, pentru a afla dacă exista o procedură pe fond în curs de desfășurare în Spania.

41.      La 28 octombrie 2008, Amtsgericht Stuttgart a pronunțat o hotărâre în care a expus demersurile făcute pe lângă magistratul spaniol de legătură și lipsa unui răspuns din partea Juzgado de Primera Instancia. Amtsgericht Stuttgart a solicitat părților să furnizeze dovezi și să probeze, în primul rând, data la care tatăl a formulat în Spania cererea de măsuri provizorii, în al doilea rând, notificarea hotărârii pronunțate la 8 noiembrie 2007 de instanța spaniolă și, în al treilea rând, depunerea cererii pe fond de către tată în Spania, precum și data notificării acestei cereri către mamă.

42.      Tot la 28 octombrie 2008, Juzgado de Primera Instancia a pronunțat o hotărâre al cărei conținut este descris la punctul 23 din prezenta luare de poziție.

43.      După ce a solicitat părților să își exprime din nou punctul de vedere, Amtsgericht Stuttgart a pronunțat o hotărâre la 8 decembrie 2008, în care face referire la ordonanța din 28 octombrie 2008 a Juzgado de Primera Instancia și la calea de atac care urma să fie introdusă de doamna Purrucker împotriva acesteia. Amtsgericht Stuttgart a considerat că nu se putea pronunța asupra problemei „primei instanțe sesizate”, întrucât s‑ar aduce atingere securității juridice din moment ce două instanțe judecătorești din state membre diferite ar putea pronunța hotărâri contradictorii. În opinia sa, problema ar trebui să fie soluționată de instanța care s‑a declarat prima competentă. În consecință, Amtsgericht Stuttgart a hotărât să suspende judecarea cauzei în conformitate cu articolul 19 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2201/2003 până când hotărârea pronunțată de Juzgado de Primera Instancia urma să dobândească autoritate de lucru judecat.

44.      Doamna Purrucker a declarat o cale de atac împotriva hotărârii pronunțate de Amtsgericht Stuttgart. La 14 mai 2009, Oberlandesgericht Stuttgart a anulat hotărârea menționată și a trimis cauza spre rejudecare la Amtsgericht Stuttgart în vederea adoptării unei noi hotărâri. Oberlandesgericht Stuttgart a considerat că o instanță judecătorească are obligația să își verifice singură competența și că articolul 19 din Regulamentul nr. 2201/2003 nu conferă niciuneia dintre instanțele judecătorești sesizate competența exclusivă pentru a stabili care este prima instanță sesizată. Oberlandesgericht Stuttgart a arătat că cererea referitoare la încredințare, introdusă în Spania de domnul Vallés Pérez în cursul lunii iunie 2007, se înscria în cadrul unei proceduri care are drept scop luarea unor măsuri provizorii, în timp ce cererea referitoare la încredințare, introdusă în Germania de doamna Purrucker la 20 septembrie 2007, constituia o acțiune pe fond. O astfel de acțiune și o procedură prin care se urmărește luarea unor măsuri provizorii ar avea drept obiect litigii diferite sau cereri diferite. Ar trebui, dacă este cazul, să se constate existența unui conflict pozitiv de competență între două instanțe judecătorești.

45.      Printr‑o ordonanță din 8 iunie 2009, Amtsgericht Stuttgart a solicitat din nou părților să precizeze stadiul în care se afla procedura inițiată în Spania și le‑a invitat să adopte o poziție cu privire la posibilitatea de a înainta Curții întrebarea preliminară privind stabilirea primei instanțe sesizate, conform articolului 104b din Regulamentul de procedură al Curții.

46.      La 21 ianuarie 2010, Audiencia Provincial de Madrid s‑a pronunțat asupra apelului introdus de doamna Purrucker prin hotărârea menționată la punctul 31 din prezenta luare de poziție. Această hotărâre a fost comunicată Amtsgericht Stuttgart printr‑o scrisoare de avocatul german al domnului Vallés Pérez.

IV – Trimiterea preliminară

47.      Prin decizia datată 31 mai 2010 și depusă la 16 iunie 2010(12), Amtsgericht Stuttgart a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Dispozițiile articolului 19 alineatul (2) din Regulamentul [nr. 2201/2003] sunt aplicabile în cazul în care o instanță judecătorească dintr‑un stat membru sesizată prima de una dintre părți în vederea adoptării unor măsuri în materia răspunderii părintești nu este sesizată decât pentru pronunțarea unor măsuri provizorii, iar o instanță judecătorească dintr‑un alt stat membru este sesizată în al doilea rând de cealaltă parte cu o cerere ce are același obiect în vederea pronunțării unei hotărâri pe fond?

2)      Aceste dispoziții trebuie să fie aplicate și în cazul în care hotărârea pronunțată în cadrul unei proceduri separate de măsuri provizorii într‑un stat membru nu este susceptibilă de a fi recunoscută în alt stat membru, în sensul articolului 21 din Regulamentul nr. 2201/2003?

3)      Sesizarea unei instanțe judecătorești dintr‑un stat membru în cadrul unei proceduri separate de măsuri provizorii trebuie asimilată unei sesizări cu o acțiune pe fond în sensul articolului 19 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2201/2003, în cazul în care, în conformitate cu dreptul procedural național al acestui stat, instanța respectivă trebuie sesizată ulterior, într‑un anumit termen, cu o acțiune pe fondul litigiului, pentru a evita dezavantaje de ordin procedural?”

48.      În susținerea cererii de pronunțare a unei întrebări preliminare, instanța de trimitere arată că, în opinia sa, nu există nicio îndoială rezonabilă cu privire la faptul că fiul părților, M., avea reședința obișnuită în Germania la 21 septembrie 2007, respectiv la momentul introducerii de către doamna Purrucker a cererii de încredințare a acestuia.

49.      În opinia acestei instanțe, Juzgado de Primera Instancia nu dispunea, în temeiul articolului 10 din Regulamentul nr. 2201/2003, de o competență neîntreruptă până la 21 septembrie 2007 ca urmare a faptului că membrii familiei avuseseră înainte reședința obișnuită comună în Spania, întrucât nu este nici probabil, nici dovedit faptul că deplasarea fiului părților de către reclamantă din Spania în Germania a fost ilicită.

50.      Amtsgericht Stuttgart amintește că, potrivit articolului 16 din Regulamentul nr. 2201/2003, o instanță judecătorească se consideră sesizată la data depunerii la instanță a actului de sesizare a instanței, cu condiția ca reclamantul să nu fi neglijat în continuare să ia măsurile pe care era obligat să le ia pentru ca actul să fie notificat sau comunicat pârâtului.

51.      Amtsgericht Stuttgart precizează că cererea introductivă din 20 septembrie 2007 a fost depusă la 21 septembrie 2007, însă nu a fost notificată pârâtului decât la 22 februarie 2008, din motive pentru care doamna Purrucker nu este responsabilă și care au legătură cu contestarea, în cadrul procedurii de asistență judiciară, a competenței internaționale a instanței de a adopta măsuri în domeniul încredințării fiicei părților, S., care locuiește în Spania.

52.      Amtsgericht Stuttgart arată că articolul 19 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2201/2003 prevede că instanța unui stat membru sesizată prima cu o acțiune referitoare la răspunderea părintească privind un copil dispune de o competență prioritară față de instanța sesizată în al doilea rând cu o acțiune având același obiect și aceeași cauză. Amtsgericht Stuttgart apreciază că obiectul litigiului care a determinat inițierea, în luna iunie 2007, a unei proceduri de măsuri provizorii la instanța spaniolă este identic cu cel care a determinat formularea acțiunii pe fond cu care a fost sesizată instanța germană în luna septembrie 2007. Cele două proceduri ar avea astfel ca obiect o cerere prin care se solicită adoptarea unor măsuri judecătorești în materia răspunderii părintești referitoare la același copil comun. În cele două proceduri, părțile ar fi identice, iar fiecare dintre ele ar fi solicitat, în fiecare caz, încredințarea exclusivă.

53.      Instanța de trimitere menționează că prioritatea în timp a unei proceduri se apreciază în temeiul articolului 16 din Regulamentul nr. 2201/2003. Amtsgericht Stuttgart arată totuși că, din moment ce modul de redactare a acestei dispoziții nu stabilește nicio distincție între o acțiune pe fond și o procedură de măsuri provizorii prin care se urmărește luarea unor măsuri provizorii, această situație lasă loc unor concepții juridice diferite cu privire la domeniul de aplicare al articolului 19 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2201/2003.

54.      Din concepția juridică adoptată de Juzgado de Primera Instancia și de Audiencia Provincial de Madrid ar rezulta că o instanță spaniolă este considerată sesizată, în sensul articolului 16 și al articolului 19 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2201/2003, prin introducerea unei cereri de măsuri provizorii. Procedura de măsuri provizorii, combinată cu o acțiune pe fond introdusă ulterior, ar constitui o unitate procedurală. O ordonanță de măsuri provizorii nu ar mai fi ipso iure valabilă dacă o acțiune pe fond nu este introdusă în termen de 30 de zile de la notificarea ordonanței.

55.      Potrivit acestei teorii, procedura privind încredințarea fiului părților, M., ar fi în curs de desfășurare la instanța spaniolă, în sensul articolului 19 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2201/2003, nu doar din ianuarie 2008, ci deja de la 28 iunie 2007.

56.      În schimb, potrivit unei părți semnificative a doctrinei germane și potrivit ordonanței din 14 mai 2009 pronunțate de Oberlandesgericht Stuttgart, articolul 19 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2201/2003 nu privește raportul dintre o acțiune pe fond și o procedură de măsuri provizorii, din moment ce aceste proceduri ar avea obiecte diferite, chiar dacă o hotărâre de încredințare a unui copil, pronunțată în cadrul unei proceduri de măsuri provizorii, are efecte identice cu o hotărâre pe fond de încredințare. Această teză s‑ar justifica, între altele, prin faptul că articolul 21 și următoarele din Regulamentul nr. 2201/2003 nu s‑ar aplica măsurilor provizorii, în sensul articolului 20 din același regulament.

57.      În plus, potrivit Amtsgericht Stuttgart, confirmarea de către Audiencia Provincial de Madrid, care a dobândit autoritate de lucru judecat la 21 ianuarie 2010, a competenței internaționale a Juzgado de Primera Instancia și a faptului că acesta constituie prima instanță sesizată nu permite să justifice constatarea prevăzută la articolul 19 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2201/2003 potrivit căreia „se stabilește competența primei instanțe sesizate”. Această hotărâre nu ar fi obligatorie pentru instanța judecătorească germană, întrucât Regulamentul nr. 2201/2203 nu prevede un astfel de efect obligatoriu. În caz contrar, s‑ar favoriza o „competiție” între instanțe referitoare la prioritatea competenței, iar rezultatul acesteia ar depinde de circumstanțele și de particularitățile dreptului procedural național. Hotărârea judecătorească nu ar putea fi recunoscută în sensul articolului 21 din Regulamentul nr. 2201/2003, întrucât aceasta nu ar constitui o hotărâre pe fond privind răspunderea părintească, ci doar o hotărâre referitoare la o problemă de procedură.

58.      În opinia instanței de trimitere, interzicerea controlului competenței instanței judecătorești a statului membru de origine, conform articolului 24 din Regulamentul nr. 2201/2003, nu s‑ar aplica decât atunci când s‑a pronunțat o hotărâre pe fond. Acest principiu ar rezulta din faptul că dispoziția menționată face parte din secțiunea 1 a capitolului III din Regulamentul nr. 2201/2003 privind recunoașterea hotărârilor judecătorești. Or, instanța judecătorească spaniolă nu ar fi pronunțat încă o hotărâre pe fond.

59.      În plus, eventuala recunoaștere, în temeiul articolului 21 din Regulamentul nr. 2201/2003, a măsurii provizorii pronunțate în materia încredințării la 8 noiembrie 2007 de Juzgado de Primera Instancia nu se poate extinde pur și simplu la o hotărâre ulterioară pe fond.

V –    Procedura în fața Curții

60.      În decizia de trimitere, Amtsgericht Stuttgart a solicitat ca trimiterea preliminară să fie judecată potrivit procedurii accelerate în temeiul articolului 104b din Regulamentul de procedură. Prin scrisoarea din 1 iulie 2010, Amtsgericht Stuttgart a procedat la o clarificare a cererii sale, precizând că prin aceasta nu se urmărea aplicarea articolului 104b, ci a articolului 104a din Regulamentul de procedură.

61.      Prin Ordonanța din 15 iulie 2010, președintele Curții a admis cererea de judecare potrivit procedurii accelerate.

62.      În prezenta cauză, doamna Purrucker, guvernele german, ceh, spaniol și francez, precum și Comisia Europeană au depus atât observații orale, cât și scrise. Guvernul Regatului Unit a depus doar observații scrise.

63.      În ipoteza esențială descrisă de instanța de trimitere, și anume în cazul în care o primă acțiune având ca obiect obținerea unor măsuri provizorii se desfășoară concomitent cu o a doua acțiune pe fond cu privire la același copil, intervenientele sunt în general de acord că măsurile provizorii solicitate în temeiul articolului 20 din Regulamentul nr. 2201/2003 nu pot conduce la situația de litispendență prevăzută de articolul 19 din Regulamentul nr. 2201/2003.

64.      În opinia noastră, în ceea ce privește măsurile adoptate de o instanță competentă în afara domeniului de aplicare al articolului 20 sus‑menționat, se opun două grupe de propuneri. Pe de o parte, reclamanta din acțiunea principală, Republica Federală Germania, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, precum și Comisia susțin teza potrivit căreia nu ar putea exista litispendență în cazul dedus judecății din moment ce respectiva cerere de măsuri provizorii nu are același obiectiv precum o cerere de pronunțare a unei hotărâri judecătorești pe fond, chiar dacă atât una, cât și cealaltă pot avea un obiect material identic, cum ar fi încredințarea unui copil. Pe de altă parte, Republica Cehă, Regatul Spaniei și Republica Franceză apreciază că Regulamentul nr. 2201/2003 nu distinge în funcție de natura cererii din punct de vedere procedural și că, prin urmare, o procedură prin care se urmărește luarea unor măsuri provizorii poate fi o sursă de litispendență în același mod precum o procedură pe fond.

VI – Analiză

A –    Observații introductive

1.      Cu privire la legăturile dintre autoritatea de lucru judecat și litispendență

65.      În opinia noastră, trebuie clarificate mai întâi raporturile existente între anumite elemente‑cheie dintre cele relevante pentru răspunsul pe care Curtea urmează să îl dea la întrebările preliminare.

66.      Obiectivul principal al dispozițiilor privind litispendența este de a împiedica pronunțarea unor hotărâri judecătorești contrare, chiar incompatibile, în ceea ce privește efectele lor(13) de către instanțe din mai multe state membre(14). Rezultă de aici existența unor legături strânse între noțiunile de litispendență și de autoritate de lucru judecat (sau res iudicata)(15).

67.      În cadrul raporturilor dintre ordini juridice diferite, litispendența internațională care rezultă dintr‑o procedură în curs de desfășurare în afara teritoriului național, precum și autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești pronunțate de o instanță străină sunt legate de problema recunoașterii hotărârilor. În condițiile în care o hotărâre judecătorească pronunțată în străinătate nu poate avea autoritatea de lucru judecat în cadrul unei ordini juridice decât dacă este recunoscută de aceasta, o procedură inițiată în străinătate nu este de natură să creeze o situație de litispendență decât atunci când se poate finaliza printr‑o hotărâre judecătorească susceptibilă de a fi recunoscută în ordinea juridică a instanței sesizate în al doilea rând(16).

68.      Legătura dintre litispendență și autoritatea de lucru judecat rezultă de asemenea din faptul că o hotărâre judecătorească care a dobândit autoritate de lucru judecat în ceea ce privește litigiul pe care îl soluționează împiedică posibilitatea ca același lucru să fie rejudecat într‑o altă procedură, fie între aceleași părți, fie într‑un mod mai general(17). Acest efect, calificat drept dimensiunea negativă a autorității de lucru judecat, este legat de principiul ne bis in idem, care este un principiu de drept general cu recunoaștere universală.

69.      În ceea ce privește dimensiunea pozitivă a autorității de lucru judecat, aceasta provine din vocația esențială a instanțelor care este aceea de a soluționa litigiile dintre părți în vederea pronunțării unei soluții învestite cu autoritate în litigiul referitor la raportul juridic în cauză. Aceasta înseamnă că o hotărâre judecătorească care a dobândit autoritate de lucru judecat trebuie luată în considerare ca fiind obligatorie în celelalte proceduri administrative sau jurisdicționale.

70.      Dimensiunile negativă și pozitivă ale autorității de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești trebuie analizate atât din punct de vedere subiectiv, cât și din punct de vedere obiectiv. Efectul subiectiv al unei hotărâri se poate limita doar la raportul dintre părți. Această situație privește mai ales hotărâri judecătorești civile care au un simplu caracter declarativ, în sensul că nu fac decât să confirme drepturi și obligații deja existente ale părților, în temeiul raportului juridic dintre ele, și să tragă concluziile care se deduc din aceasta. Dimpotrivă, hotărârile judecătorești constitutive de drepturi pot avea o sferă de aplicare subiectivă mai largă în măsura în care creează raporturi juridice noi sau modifică raporturi juridice deja existente.

71.      Hotărârile privind răspunderea părintească au în mod normal caracter constitutiv, întrucât acordă sau modifică drepturi referitoare la aceasta. Rezultă că hotărârile menționate pot avea o autoritate de lucru judecat extra partes, nu doar între părți. De exemplu, o hotărâre judecătorească prin care se încredințează un copil exclusiv mamei este obligatorie pentru autoritățile administrative și jurisdicționale în privința reprezentării legale a copilului.

72.      În schimb, hotărârile pronunțate în acest domeniu nu au în mod normal efectul negativ al autorității de lucru judecat. Altfel spus, atribuirea sau modalitățile de exercitare a răspunderii părintești pot fi în mod normal reexaminate de o instanță competentă în cadrul unei noi proceduri, fără ca o hotărâre judecătorească care a dobândit forță de lege să poată împiedica acest lucru. Astfel cum a menționat avocatul general Sharpston în cauza Purrucker I, citată anterior(18), hotărârile privind răspunderea părintească nu pot fi decât mai mult sau mai puțin „ferme”. Interesul copilului, care este principala linie directoare în materie, impune ca hotărârile referitoare la acesta să poate fi modificate dacă este cazul.

73.      Litispendența este justificată de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a hotărârii judecătorești care urmează să fie pronunțată de prima instanță sesizată. În măsura în care ar fi susceptibilă să fie recunoscută în ordinea juridică a instanței sesizate în al doilea rând, hotărârea menționată ar împiedica adoptarea unei hotărâri contrare, chiar incompatibile de către cea din urmă instanță dacă instanța sesizată în al doilea rând nu reușește să se pronunțe înaintea primei instanțe. În schimb, în cazul în care instanța sesizată în al doilea rând ar reuși să se pronunțe înaintea primei instanțe sesizate, obligația de recunoaștere a hotărârii judecătorești pronunțate de aceasta din urmă ar deveni lipsită de obiect. Or, conform principiul general perpetuatio fori, regula privind litispendența potrivit căreia prioritatea cronologică este prevăzută în favoarea instanței sesizate prima este soluția cea mai compatibilă cu regula privind autoritatea de lucru judecat referitoare la hotărârile judecătorești pronunțate în străinătate care pot fi recunoscute. Această soluție ia în considerare faptul că efectele procedurale care decurg din sesizarea unei instanțe încep din momentul sesizării și continuă până la sfârșitul procedurii inițiate la această instanță.

74.      La fel ca autoritatea de lucru judecat, litispendența trebuie de asemenea analizată atât dintr‑o perspectivă subiectivă, cât și dintr‑o perspectivă obiectivă. În pofida diferențelor terminologice existente între versiunile lingvistice ale Regulamentului nr. 2201/2003, apreciem că textul articolului 19 alineatul (2) din acest regulament impune, pentru a exista litispendență între două acțiuni, în mod cumulativ:

–        o identitate subiectivă (același copil)

–        și o identitate obiectivă („același obiect și aceeași cauză”)(19).

75.      În ceea ce privește dimensiunea subiectivă, litispendența, la fel ca autoritatea de lucru judecat, este în mod normal limitată la acțiunile care privesc aceleași părți. Cu toate acestea, contrar mai multor dispoziții cu care poate fi comparat în mod valabil(20), textul articolului 19 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2201/2003 nu prevede ca părțile să fie identice în cadrul procedurilor privind răspunderea părintească, ci impune doar ca acestea din urmă să privească același copil. Acest aspect ni se pare destul de logic având în vedere ceea ce am menționat cu privire la autoritatea extinsă a lucrului judecat a hotărârilor judecătorești constitutive de drepturi, categorie din care fac parte în mod normal hotărârile pronunțate în materia răspunderii părintești. Astfel, o hotărâre judecătorească pronunțată în urma unei proceduri inițiate între părinții unui copil la o instanță dintr‑un stat membru (A) prin care se încredințează copilul exclusiv tatălui ar fi incompatibilă cu o hotărâre judecătorească a unei instanțe dintr‑un stat membru (B) prin care se încredințează copilul bunicii materne la finalul unei proceduri între aceasta din urmă și cei doi părinți. Dat fiind că articolul 19 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2201/2003 pare a impune, în ceea ce privește elementul subiectiv al litispendenței în această materie, doar condiția ca procedurile să privească același copil, suntem de părere că aceste două proceduri concurente ar intra în domeniul de aplicare al normei definite la acest articol.

76.      În ceea ce privește aspectul identității obiective, sfera de aplicare a litispendenței trebuie definită pe baza acelorași considerații ca și sfera de aplicare obiectivă a autorității de lucru judecat, altfel spus ținând cont de necesitatea de a evita hotărâri judecătorești contradictorii.

77.      În domeniul de aplicare al răspunderii părintești, criteriul decisiv ar trebui să fie efectul material executoriu al unei hotărâri judecătorești. Dacă viitoarele hotărâri care pot rezulta din acțiuni inițiate la instanțe diferite nu pot fi respectate de părți sau puse în executare simultan, există o identitate obiectivă între aceste două acțiuni și, prin urmare, litispendență.

78.      În principiu, litispendența dovedită trebuie să determine o instanță să constate inadmisibilitatea unei acțiuni sau necesitatea de a suspenda judecarea acesteia ex officio. În schimb, o instanță nu poate avea obligația să ia cunoștință ea însăși de existența unei alte proceduri sau, după caz, a unei alte hotărâri judecătorești care ar avea același obiect ca și cererea cu care este sesizată. Modul normal de evocare a litispendenței sau a autorității de lucru judecat este invocarea de către pârât a excepției de inadmisibilitate. Atunci când examinează o astfel de excepție, instanța trebuie să ridice obligatoriu problema competenței celor două instanțe sesizate. Instanța trebuie să identifice cel puțin în prealabil dacă există un potențial criteriu de competență pe baza căruia prima instanță sesizată ar putea să adopte o hotărâre judecătorească care poate fi recunoscută. Metoda cea mai evidentă de care dispune aceasta este să compare actele de sesizare sau celelalte documente privitoare la cele două proceduri inițiate. Aceasta poate de asemenea să solicite părților toate informațiile utile sau chiar să se adreseze instanței din străinătate în discuție fie direct, fie prin intermediul autorității centrale a statului membru în care aceasta funcționează.

2.      Cu privire la conflictele de proceduri sau de hotărâri

79.      Considerăm necesar să se facă o distincție clară între cele trei cazuri posibile de conflicte de proceduri sau de hotărâri, și aceasta într‑o ordine cronologică.

80.      În primul rând, o excepție de litispendență internațională poate fi ridicată atunci când survine un conflict între mai multe proceduri aflate pe rolul instanțelor din state membre diferite. Prezenta cauză se referă la o astfel de situație, întrucât instanța de trimitere este obligată să stabilească dacă, la momentul la care a fost sesizată instanța judecătorească germană, exista deja o procedură în desfășurare pe rolul unei instanțe dintr‑un alt stat membru, respectiv în Spania, la Juzgado de Primera Instancia. Subliniem că litispendența încetează să existe de îndată ce una dintre proceduri a luat sfârșit indiferent de motiv. Astfel, această situație poate surveni nu doar în cazul în care una dintre cele două instanțe „concurente” s‑a pronunțat, ci și în cazul în care procedura aflată pe rolul uneia dintre ele s‑a stins indiferent de cauză: desistare, tranzacție, perimare pentru lipsă de diligență, decesul uneia dintre părți în cazul unui drept netransmisibil etc.

81.      În al doilea rând, un conflict poate exista între o procedură în curs de desfășurare într‑un stat membru și o hotărâre judecătorească deja pronunțată în alt stat membru. În acest caz, autoritatea de lucru judecat trebuie să determine instanța pe rolul căreia există o procedură pendinte să declare că aceasta este inadmisibilă întrucât a rămas fără obiect, dacă hotărârea judecătorească pronunțată în străinătate poate fi recunoscută.

82.      În al treilea rând, un conflict poate exista între hotărâri pronunțate în state membre diferite din cauza unui cumul ipotetic de competențe. Chiar dacă există norme comune privind recunoașterea și exequatur‑ul care vor permite să se procedeze astfel încât efectele uneia să prevaleze asupra efectelor celeilalte, respectându‑se drepturile dobândite de o parte în unul dintre statele membre, ambele hotărâri pronunțate vor continua totuși să existe. Acesta este stadiul litigiului existent între părțile din acțiunea principală în care a fost sesizată Curtea cu o întrebare preliminară în cauza C‑256/09, cunoscută sub numele Purrucker I.

83.      În opinia noastră, normele de litispendență internațională au un dublu scop. După cum am menționat deja, ele urmăresc în principal să prevină un conflict pozitiv de hotărâri. Astfel, atunci când părțile introduc la instanțe din state membre diferite acțiuni care au același obiect, aceeași cauză și privesc același copil, această situație este de natură să conducă la hotărâri judecătorești greu de conciliat, chiar diametral opuse, și, prin urmare, creează o insecuritate juridică pentru justițiabili. Soluția constă în obligarea instanței sesizate în ultimul rând la a‑și declina competența în favoarea instanței prealabil sesizate, și aceasta înainte să se pronunțe hotărâri în paralel.

84.      Aceste norme urmăresc de asemenea să se evite ca părțile să profite în mod abuziv de multitudinea sistemelor judiciare practicând un „forum shopping” care ar consta în formularea unei acțiuni de către o parte la o instanță judecătorească din alt stat membru atunci când aceasta simte că există un risc ca instanța judecătorească sesizată inițial să pronunțe o hotărâre contrară pretențiilor sale. Remarcăm faptul că riscul de „forum shopping” este limitat în raport cu normele de competență privind răspunderea părintească stabilite prin Regulamentul nr. 2201/2003(21), întrucât criteriul legăturii principale, respectiv reședința obișnuită a copilului, face dificilă săvârșirea de manevre frauduloase, mai puțin în cazul în care se recurge la mutări succesive cu o durată suficient de lungă pentru ca reședința să devină una cu caracter obișnuit.

85.      Potrivit Ghidului practic pentru aplicarea Regulamentului nr. 2201/2003(22) și propunerii Comisiei care a condus la adoptarea acestui regulament(23), Comisia a apreciat că situațiile de litispendență veritabilă sunt rare în materia răspunderii părintești, în măsura în care copilul are de regulă reședința obișnuită într‑un singur stat membru unde instanțele sunt competente în temeiul normei generale de competență prevăzute la articolul 8 din regulamentul menționat. Totuși, în opinia noastră, nu trebuie omis faptul că se poate întâmpla ca locul reședinței obișnuite a copilului să fie dificil de stabilit(24) sau ca acesta să se situeze în afara teritoriului Uniunii(25), fapt ce poate conduce la situația ca instanțele din mai multe state membre să se declare competente în mod simultan.

86.      Instanța de trimitere remarcă în mod întemeiat că, atunci când a reținut criteriul de competență legat de locul reședinței obișnuite a unui copil, legiuitorul Uniunii a permis ca mai multe instanțe să fie competente să soluționeze situații de fapt identice, dar care privesc copii diferiți. Subliniem că, pentru a exista litispendență în sensul articolului 19 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2201/2003, trebuie ca acțiunile concurente să privească unul și același minor, fără a se lua în considerare, în această privință, totalitatea fraților și surorilor(26). În speță, tratamentul juridic al celor doi copii în cauză, chiar dacă sunt gemeni, trebuie abordat distinct în măsura în care situația lor individuală nu este similară, în special pentru că locuiesc separat. Astfel, instanțele germane au declarat că nu au competența internațională de a soluționa cererea de încredințare exclusivă introdusă de doamna Purrucker(27) în măsura în care cererea îl privea pe copilul S., întrucât reședința acestui copil a fost, de la nașterea sa, în Spania, reținând în același timp competența acestora în privința copilului M.

B –    Cu privire la interpretarea articolului 19 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2201/2003

87.      Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă dispozițiile articolului 19 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2201/2003 referitoare la litispendența în materia răspunderii părintești sunt aplicabile atunci când o instanță dintr‑un stat membru a fost sesizată în primul rând de una dintre părți în cadrul unei proceduri prin care se urmărește luarea unor măsuri doar cu caracter provizoriu, în timp ce o instanță dintr‑un alt stat membru sesizată în al doilea rând de cealaltă parte cu o cerere ce are același obiect trebuie să pronunțe o hotărâre pe fond.

88.      Precizăm de la bun început că ni se pare oportun să se examineze această întrebare împreună cu celelalte două întrebări preliminare adresate Curții. Astfel, între aceste întrebări și prima întrebare există o legătură de cauzalitate strânsă, astfel încât, în urma răspunsului care, în opinia noastră, trebuie dat la prima întrebare, nu mai este necesar să se răspundă la următoarele întrebări.

1.      Cu privire la sfera de aplicare a interpretării solicitate

89.      În opinia noastră, abordarea Curții trebuie să fie neutră, obiectivă și detașată de circumstanțele, atât de fapt, cât și procedurale sau juridice care sunt proprii acțiunii principale. Datele din speță, oricât ar fi de specifice sau de tragice, nu pot determina în mod hotărâtor soluția dată. Mai precis, faptul că tribunalul de primă instanță spaniol nu a avut eventual competență în raport cu criteriile prevăzute de Regulamentul nr. 2201/2003 nu ar trebui să aibă o influență care să aducă atingere principiilor fundamentale enunțate de regulamentul menționat, precum încrederea reciprocă(28) care stă la baza recunoașterii hotărârilor pronunțate în celelalte state membre(29).

90.      În plus, este necesar ca răspunsurile oferite instanței de trimitere să permită să se acopere toate acțiunile care intră în domeniul de aplicare al „răspunderii părintești” în sensul Regulamentului nr. 2201/2003. Amintim că articolul 2 punctul 7 din regulamentul menționat definește răspunderea părintească drept „ansamblul drepturilor și obligațiilor conferite unei persoane fizice sau unei persoane juridice în temeiul unei hotărâri judecătorești, al unui act cu putere de lege sau al unui acord în vigoare privind persoana sau bunurile unui copil. Aceasta cuprinde în special încredințarea și dreptul de vizită”.

91.      Articolul 1 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 2201/2003 prevede că acesta „se aplică, oricare ar fi natura instanței, materiilor civile [(30)] privind atribuirea, exercitarea, delegarea, retragerea totală sau parțială a răspunderii părintești”. Alineatul (2) al acestui articol prevede că aceste materii „cuprind în special:

(a)      încredințarea și dreptul de vizită;

(b)      tutela, curatela și instituțiile similare;

(c)      desemnarea și atribuțiile oricărei persoane sau oricărui organism însărcinat să se ocupe de persoana sau bunurile copilului, să‑l reprezinte sau să‑l asiste;

(d)      plasarea copilului într‑o familie substitutivă sau într‑un centru de plasament;

(e)      măsurile de protecție a copilului privind administrarea, conservarea sau dispoziția cu privire la bunurile copilului.”

92.      În opinia noastră, nu poate exista riscul unui conflict de proceduri și, prin urmare litispendență decât între acțiuni care se încadrează la aceeași rubrică a răspunderii părintești, și nu în cazul în care se încadrează la două sau la mai multe dintre aceste cinci rubrici(31). Cu toate acestea, în unele ordini juridice, aceeași măsură poate include ex lege mai multe aspecte ale răspunderii părintești care sunt citate la articolul menționat(32).

93.      Rezultă în mod clar din aceste dispoziții că procedurile care intră în domeniul de aplicare al „răspunderii părintești” în sensul Regulamentului nr. 2201/2003 pot să privească atât părți, cât și cereri profund diferite față de procedura cu care instanța a quo este sesizată în speță, respectiv încredințarea unui copil solicitată de părinții săi. În această privință, subliniem în primul rând că titularul răspunderii părintești poate fi o altă persoană fizică decât tatăl și mama sau chiar o persoană juridică, în al doilea rând, că noțiunea „materii civile” a fost definită în mod extensiv de Curte(33), în al treilea rând, că lista materiilor definite ca intrând în sfera „răspunderii părintești” nu este exhaustivă și, în al patrulea rând, că măsurile de protecție în discuție pot să privească atât persoana, cât și patrimoniul unui copil(34). Curtea nu trebuie să piardă din vedere, atunci când se va pronunța asupra întrebărilor preliminare adresate, diversitatea mare a procedurilor care pot fi acoperite de interpretarea articolelor 19 și 21 din regulamentul menționat.

94.      Această varietate de acțiuni în cauză are de asemenea efect asupra înțelegerii litispendenței în materie de răspundere părintească, astfel cum este prevăzută la articolul 19 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2201/2003, întrucât rezultă că este posibilă în acest domeniu o multitudine de tipuri de conflicte de proceduri. Pentru a oferi doar câteva ilustrări practice ale posibilelor combinații, vom evoca, în primul rând, o procedură care ar fi introdusă la o instanță pentru minori în vederea plasării unui minor în paralel cu o procedură inițiată la o instanță pentru cauze de familie având ca obiect acordarea unui drept de vizită bunicilor; în al doilea rând, o acțiune având ca obiect luarea unor măsuri provizorii care ar viza un transfer provizoriu al încredințării în așteptarea rezultatului unei măsuri de investigație socială sau psihologică, în timp ce o acțiune referitoare la același copil ar avea drept scop contestarea în mod definitiv a dreptului de vizită acordat unuia dintre părinți. Prin urmare, este fundamental să se definească noțiunile „același obiect” și „aceeași cauză” care conturează limitele litispendenței în sensul dispoziției menționate.

2.      Cu privire la principalele linii directoare de interpretare

95.      Anumite texte care erau sau sunt încă aplicabile între statele membre pot fi utile interpretării dispozițiilor din Regulamentul nr. 2201/2003(35). Este cazul, printre alte instrumente(36), al Convenției de la Bruxelles din 27 septembrie 1968(37), precum și al Regulamentului nr. 44/2001, care a fost destinat să o înlocuiască pe aceasta de la 1 martie 2002(38). Există unele similitudini în special în ceea ce privește noțiunea de litispendență(39). Cu toate acestea, răspunderea părintească în sensul Regulamentului nr. 2201/2003 este un aspect care ține de starea persoanelor, materie exclusă în mod expres de celelalte două texte. Abordarea reținută în materie patrimonială nu este obligatoriu aplicabilă în materie extrapatrimonială ținând seama de diferențele care există în legătură cu natura și cu efectele hotărârilor pronunțate în aceste două domenii, precum și cu principiile directoare aplicabile. Astfel, unele precepte proprii Regulamentului nr. 2201/2003, precum locul preponderent acordat interesului superior al copilului în materia răspunderii părintești(40), oferă o clarificare specială, în lumina căreia interpretarea unei noțiuni precum litispendența poate avea o orientare diferită decât cea oferită în legătură cu celelalte instrumente.

96.      În fond, remarcăm că, deși hotărârile Curții cu privire la interpretarea Convenției de la Bruxelles din 27 septembrie 1968 analizează noțiunile de litispendență și de măsuri provizorii, se procedează totuși în acest sens, după cunoștința noastră, doar în mod separat, iar nu combinat, altfel spus fără să se statueze asupra litispendenței în cazul unor hotărâri judecătorești de luare a unor măsuri provizorii. Se pare că nici în jurisprudența statelor membre nu există alte elemente importante, având în vedere în special rarele răspunsuri date, cu ocazia ședinței, la întrebarea adresată expres de Curte în această privință.

97.      În opinia noastră, noțiunea de litispendență în sensul Regulamentului nr. 2201/2003 trebuie să facă obiectul unei interpretări autonome(41), adică să nu se refere la conceptele reținute într‑un stat membru sau altul, ci, pe de o parte, la obiectivele și la sistemul textului și, pe de altă parte, la principiile generale care rezultă din ansamblul sistemelor de drept naționale(42). Ni se pare că trebuie procedat în același fel cu toate noțiunile autonome care se regăsesc în Regulamentul nr. 2201/2003.

98.      Ar fi posibil să se considere că unele noțiuni cu caracter procedural, precum „prima instanță sesizată”, ar trebui să depindă de normele naționale. Cu toate acestea, Regulamentul nr. 2201/2003 a încercat să creeze în această privință un sistem comun care să surmonteze particularitățile naționale. Astfel, articolul 16 din regulamentul amintit uniformizează noțiunea de sesizare a unei instanțe, definind caracteristicile sale atât procedurale, cât și temporale. Așadar, regulamentul prevede în ce moment și în ce condiții intervine aceasta, indiferent de ceea ce prevăd normele aplicabile pe plan intern în statele membre. Legiuitorul pare să se fi îndepărtat, în opinia noastră, de jurisprudența referitoare la Convenția de la Bruxelles din 27 septembrie 1968(43) prevăzând o normă de drept a Uniunii care identifică punctul de plecare al sesizării, prin referire la data la care actul de sesizare este fie depus la instanță, fie primit de autoritatea responsabilă pentru notificare sau comunicare(44). Alegerea între aceste alternative depinde de modalitățile de sesizare prevăzute în dreptul național.

99.      Interpretarea articolului 19 din Regulamentul nr. 2201/2003 trebuie, în primul rând(45), să se efectueze având în vedere textul dispoziției și al celor din proximitatea sa. În acest sens, remarcăm faptul că nu se face nicio diferență, în ceea ce privește litispendența menționată la articolul 19, între sesizările pe fond și sesizările având ca scop luarea unor măsuri provizorii. De asemenea, articolul 16 din același regulament nu face vreo distincție de acest gen.

100. Noțiunea de măsuri provizorii nu există ca atare în Regulamentul nr. 2201/2003, care privește doar măsurile luate în caz de „urgență”(46). În schimb, la competența de a soluționa cauza „pe fond” se face expres referire la articolul 15, care privește trimiterea la o instanță mai bine plasată, și la articolul 20, în care se evocă măsurile provizorii sau asiguratorii luate în caz de urgență.

101. Noțiunea de măsuri provizorii, care pot fi luate fie în cadrul respectivului articol 20 atunci când condițiile pe care le prevede sunt îndeplinite, fie în afara domeniului de aplicare al acestui articol în cazul contrar, nu este clar definită, ceea ce poate da naștere unor probleme de interpretare ținând cont de diversitatea semnalată în sistemele de drept ale statelor membre(47). Subliniem de asemenea că articolul 2 primul paragraf punctul 4 din Regulamentul nr. 2201/2003 definește „hotărârile judecătorești” în sensul acestui regulament și include în domeniul său de aplicare nu doar „sentințele”, dar și „ordonanțele” precum cele care ar putea fi pronunțate de judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii care statuează în cazuri urgente.

102. În al doilea rând, interpretarea articolului 19 își are locul său în structura generală a Regulamentului nr. 2201/2003. Astfel cum a statuat Curtea prin prisma acestei teze în legătură cu articolul 20 din regulamentul menționat(48), apreciem că articolul 19 nu stabilește o normă de competență pe fond, ci instituie o normă de articulare sau „o normă de aplicare a normelor de competență”(49), în cazul unor sesizări multiple și al unor conflicte de proceduri. În această privință, este important de subliniat poziția respectivului articol 19 față de dispozițiile din proximitatea sa. Astfel, dispozițiile care îl precedă prevăd norme de competență, în timp ce dispoziția care îi succede, respectiv articolul 20 din Regulamentul nr. 2201/2003, prevede măsuri luate în caz de urgență. Dacă măsurile provizorii sau asiguratorii menționate la articolul 20 ar putea fi vizate de respectivul articol 19, ele ar fi fost menționate înaintea acestuia. Se poate, așadar, deduce, astfel cum procedează toate intervenientele, că nu este posibil să existe litispendență în cazul în care o procedură este inițiată pentru a se lua măsuri întemeiate pe urgență de o instanță care, altfel, nu ar fi competentă.

103. În al treilea rând, interpretarea trebuie să țină cont de logica inerentă articolului 19 și Regulamentului nr. 2201/2003 în ansamblul său. Desigur, normele de competență armonizate sunt obligatorii pentru instanțele naționale, întrucât, în caz contrar, sistemul instituit nu poate funcționa. Amintim că, potrivit considerentului (12) al Regulamentului nr. 2201/2003, al cărui spirit se regăsește în cuprinsul articolului 8 din regulamentul menționat, unul dintre principiile importante ale acestui regulament este acela că „[t]emeiurile de competență stabilite prin prezentul regulament în materia răspunderii părintești sunt concepute în funcție de interesul superior al copilului și, în special, de criteriul proximității”. Un alt principiu esențial este legat de prioritatea cronologică(50) impusă la articolul 19 din Regulamentul nr. 2201/2003, care reia norma „prior temporis”, clasică în materia litispendenței(51). În opinia noastră, aprecierea competenței aparține primei instanțe sesizate(52), iar hotărârea judecătorească pronunțată de aceasta este obligatorie pentru instanța sesizată în al doilea rând, contrar celor susținute de instanța de trimitere, aceeași poziție discutabilă fiind adoptată și de Oberlandesgericht Stuttgart. Jurisprudența Curții ne pare a fi îndreptată în același sens(53).

3.      Cu privire la categoriile distincte de măsuri provizorii

104. Pentru a răspunde la întrebarea adresată referitoare la modul de funcționare a normelor de litispendență prevăzute de Regulamentul nr. 2201/2003 în ipoteza unei sesizări în vederea luării unor măsuri provizorii și a unei sesizări concurente pe fond în materia răspunderii părintești, Hotărârea Purrucker I, citată anterior, precum și Concluziile prezentate de avocatul general Sharpston în această cauză conțin un anumit număr de răspunsuri utile, dar numai din perspectiva măsurilor provizorii, în special în sensul articolului 20 din Regulamentul nr. 2201/2003, fără a prejudeca interpretarea care trebuie dată în speță articolului 19 din același regulament.

105. Rezultă în special din hotărârea menționată că trebuie făcută o diferență între, pe de o parte, hotărârile judecătorești prin care se iau măsuri provizorii sau asiguratorii în temeiul articolului 20 din Regulamentul nr. 2201/2003 și, pe de altă parte, măsurile provizorii adoptate în afara acestui cadru. Astfel, trebuie să se distingă între, pe de o parte, măsurile provizorii luate în temeiul articolului 20, întemeiate, așadar, pe criteriile pe care le enunță acesta, și, pe de altă parte, celelalte măsuri provizorii care pot fi luate de o instanță care se consideră competentă pe fond în temeiul articolelor 8-14 din Regulamentul nr. 2201/2003.

–       Măsurile provizorii luate în temeiul articolului 20 din Regulamentul nr. 2201/2003

106. Ținând cont de economia generală a Regulamentului nr. 2201/2003, ni se pare evident că o litispendență nu este posibilă în cazul unui cumul de proceduri referitoare, pe de o parte, la luarea unor măsuri provizorii sau asiguratorii în temeiul urgenței de o instanță necompetentă din statul membru în care se află copilul și, pe de altă parte, la obținerea unei hotărâri judecătorești pronunțate de o instanță competentă pe fond. Litispendența prevăzută la articolul 19 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2201/2003 poate, în opinia noastră, să privească doar acțiuni care vizează luarea unor hotărâri judecătorești de către instanțe din state membre diferite care își întemeiază competența pe articolele 8-14 din respectivul regulament. Toate părțile care au depus observații cu privire la aspectul menționat par să fie de acord în acest sens.

107. Fundamentul juridic esențial(54) al acestei soluții constă în lipsa unui efect extrateritorial al măsurilor întemeiate pe articolul 20 din Regulamentul nr. 2201/2003(55). Astfel, măsurile provizorii care respectă condițiile prevăzute la articolul 20 nu au efecte obligatorii în celelalte state membre, ci doar pe teritoriul statului membru unde funcționează instanța care le‑a luat. În consecință, nu poate exista litispendență în sensul articolului 19 din Regulamentul nr. 2201/2003, ceea ce ar presupune că o procedură menționată la articolul 20 din regulament, care ar fi introdusă în primul rând, ar putea împiedica desfășurarea procedurii inițiate la instanța dintr‑un alt stat membru competentă să judece cauza pe fond.

108. Cu ocazia ședinței, Comisia a apreciat că efectuarea unei distincții între măsurile provizorii menționate la articolul 20 din Regulamentul nr. 2201/2003 și măsurile provizorii luate de o instanță competentă pe fond nu ar putea servi drept criteriu de aplicare a articolului 19 alineatul (2) din acest regulament, întrucât instanța sesizată în al doilea rând nu ar putea ști dacă măsurile provizorii luate de prima instanță sesizată erau sau nu erau întemeiate pe unul dintre criteriile de competență prevăzute la articolul 8 și următoarele din regulamentul menționat. Nu împărtășim aceeași opinie.

109. Amintim că articolul 20 din Regulamentul nr. 2201/2003 permite unei instanțe să ia măsuri provizorii sau asiguratorii, potrivit dreptului său intern, cu privire la un copil aflat pe teritoriul său, chiar dacă o instanță dintr‑un alt stat membru este competentă pe fond. Măsura poate fi luată de o instanță sau de o autoritate competentă în toate materiile care intră în domeniul de aplicare al acestui regulament, astfel cum este stabilit la articolul 1 alineatul (2) și la articolul 2 primul paragraf din regulamentul menționat. Întrucât respectivul articol 20 nu conține o normă de competență, măsurile provizorii luate în acest cadru încetează să își mai producă efectele de îndată ce instanța competentă să soluționeze cauza pe fond, care este astfel temporar substituită din motive de termen și de distanță, este în situația de a lua dispozițiile pe care le consideră necesare(56).

110. Astfel cum am subliniat deja, aplicarea articolului 19 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2201/2003 este în mod curent determinată de o excepție de inadmisibilitate din motive de litispendență, invocată de o parte la instanța sesizată în al doilea rând. Cu toate acestea, nu se poate exclude că există cazuri în care existența unei proceduri referitoare la răspunderea părintească care ar fi în curs de desfășurare în alt stat membru nu ar fi adusă la cunoștința unei instanțe chiar de părți, ci pe baza unor informații transmise de autoritatea centrală.

111. Pentru instanța unui stat membru (B), care este sesizată în al doilea rând, identificarea unei proceduri prin care se urmărește luarea unor măsuri provizorii de o instanță a unui stat membru (A) în temeiul articolului 20 din Regulamentul nr. 2201/2003 este posibilă dacă sunt întrunite două elemente: în primul rând, prezența copilului sau a bunurilor sale pe teritoriul acestui stat membru (A) și, în al doilea rând, constatarea că acest copil nu avea reședința obișnuită în statul respectiv (A) la momentul la care instanța acestui stat a fost sesizată. Subliniem că măsurile provizorii referitoare la persoana unui copil care nu se află în statul membru în care funcționează instanța care ia aceste măsuri nu intră niciodată sub incidența articolului 20(57).

112. Atunci când reședința obișnuită a copilului este situată în statul membru (B) al instanței sesizate în al doilea rând (sau într‑un al treilea stat membru) și când copilul se află de fapt în statul membru (A) al primei instanțe sesizate în vederea luării unor măsuri provizorii, instanța sesizată în al doilea rând poate prezuma că este vorba despre o procedură menționată la articolul 20 din Regulamentul nr. 2201/2003, cu excepția cazului în care partea care invocă excepția de litispendență poate furniza indicii potrivit cărora sesizarea primei instanțe a statului membru (A) s‑a realizat în temeiul unuia dintre criteriile de competență prevăzute la articolele 9-12 din Regulamentul nr. 2201/2003(58).

113. În ceea ce privește copiii a căror reședință obișnuită nu poate fi stabilită în mod clar, instanțele din statul membru pe teritoriul căruia se află copilul în prezent sunt competente în acest temei, potrivit articolului 13 din Regulamentul nr. 2201/2003, și, în consecință, articolul 20 din acest regulament nu se aplică măsurilor provizorii sau asiguratorii luate de aceste instanțe. Aceeași considerație este valabilă pentru copiii care își au în mod normal reședința obișnuită în afara Uniunii, a căror situație este menționată la articolul 14 din regulamentul menționat, referitor la competențele reziduale. Dacă un astfel de copil se află pe teritoriul unui stat membru, instanțele naționale sunt competente în măsura în care legislația acestui stat prevede acest lucru. Un conflict pozitiv de competență între instanțele din diverse state membre este, în acest caz, posibil.

–       Măsurile provizorii luate de o instanță competentă în temeiul articolelor 8-14 din Regulamentul nr. 2201/2003

114. Abordarea trebuie să fie diferită, altfel spus poate exista litispendență, în ceea ce privește măsurile provizorii care nu sunt luate în caz de urgență, în temeiul articolului 20 din Regulamentul nr. 2201/2003, ci de o instanță care se declară competentă să judece cauza pe fond, în temeiul articolelor 8-14 din același regulament. Rezultă că este vorba, în acest caz, despre aspectul cel mai delicat al problemelor invocate de Amstgericht Stuttgart.

115. Subliniem că prima întrebare preliminară vizează situația acțiunilor prin care se solicită doar măsuri provizorii, în mod „separat” conform termenilor utilizați de instanța de trimitere, în opoziție cu acțiunile prin care se urmărește obținerea nu doar a unor măsuri provizorii, ci și, cu titlu principal sau cu titlu subsidiar, a unor măsuri finale pe fond. În opinia noastră, această premisă poate determina trei situații posibile. Pe de o parte, pot fi solicitate măsuri temporare în așteptarea rezultatului unor investigații (anchetă socială, expertiză medico‑psihologică, inventar al bunurilor etc.) sau a realizării unui eveniment (mediere familială, cură de dezintoxicare a unuia dintre părinți, încetare a unei spitalizări sau a unei pedepse cu închisoarea etc.). Pe de altă parte, pot fi solicitate măsuri pentru o durată determinată sau limitată în timp (de exemplu, plasarea unui copil într‑o familie substitutivă pentru un an, tutela instituită până la majoratul copilului). În sfârșit, pot fi solicitate măsuri provizorii în așteptarea unui act procedural ulterior al reclamantei fără să fie necesar un nou act de sesizare a instanței potrivit dreptului național aplicabil (astfel cum pare să fie situația în ceea ce privește dispozițiile de drept spaniol avute în vedere în speță).

116. Având în vedere modul de formulare a dispozițiilor Regulamentului nr. 2201/2003 și în special a articolului 19 alineatul (2), nu se face distincție între hotărârile pe care instanța competentă pe fond le pronunță cu titlu provizoriu, adică pentru o perioadă determinată, și cele pe care le pronunță definitiv, mai precis pentru o perioadă nedeterminată, dar care sunt susceptibile să ia sfârșit dacă un element nou justifică modificarea măsurilor luate pentru organizarea exercitării răspunderii părintești.

117. Ținând cont de finalitatea articolului 19 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2201/2003 și contrar a ceea ce rezultă în contextul articolului 20(59), este logic ca instanța competentă pe fond care va fi adoptat o măsură provizorie în legătură cu răspunderea părintească față de un copil să nu se limiteze la această etapă prealabilă și să pronunțe ea însăși o hotărâre finală sau „completă”, întrucât este în interesul superior al copilului ca situația acestuia să fie reglementată cât mai stabil posibil și ca aceasta să se realizeze de aceeași instanță, respectiv de instanța care a luat măsuri temporare, pentru a evita fluctuațiile de abordare. Trebuie, prin urmare, evitat, cu ajutorul normei de litispendență, ca o instanță din alt stat membru să se poată pronunța pe fond în cazul în care o instanță competentă pe fond dintr‑un stat membru care a fost sesizată anterior a luat măsuri provizorii.

118. Referitor la ideea de unitate procedurală, se confruntă două teze: pe de o parte, teza susținută de guvernele ceh, spaniol și francez, potrivit căreia litispendența intervine ca urmare a unității pe care o formează măsurile provizorii și fondul; pe de altă parte, teza susținută de reclamanta din acțiunea principală, de guvernul german și de Comisie, potrivit căreia hotărârea prin care se dispun măsuri provizorii constituie o entitate distinctă de hotărârea care urmează să se pronunțe pe fond și încheie procedura în momentul pronunțării sale. În susținerea acestei din urmă teze, care se îndepărtează de jurisprudența adoptată în cadrul interpretării Convenției de la Bruxelles din 27 septembrie 1968, se invocă interesul securității juridice și al rapidității, precum și voința de a favoriza instanța cea mai apropiată din punct de vedere geografic de copil.

119. Astfel cum susține instanța de trimitere, dacă se acceptă prima concepție juridică potrivit căreia „procedura de măsuri provizorii, combinată cu o acțiune pe fond introdusă ulterior, ar constitui o unitate procedurală”, „procedura privind încredințarea fiului părților, [M.], [ar fi] în curs de desfășurare la instanța spaniolă, în sensul articolului 19 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2201/2003, nu doar din ianuarie 2008, ci deja de la 28 iunie 2007”.

120. În anumite state membre, ar fi artificial să se încerce scindarea hotărârilor provizorii pronunțate de o instanță competentă pe fond înainte de soluționarea fondului de cele pe care le pronunță la final, din moment ce ele alcătuiesc una și aceeași cauză, cât timp nu vor fi fost pe deplin soluționate toate aspectele litigiului cu care este sesizată această instanță și, prin urmare, cât timp competența sa nu este epuizată.

121. Or, articolul 19 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2201/2003 nu distinge între categoriile de hotărâri. Acesta se aplică atunci când două instanțe sunt în același timp competente pe fond, în temeiul articolelor 8-14 din același regulament, indiferent de obiectul cererii (măsuri provizorii sau hotărâre finală) și indiferent de durata efectelor hotărârii solicitate (durată determinată sau nedeterminată) fiecăreia dintre acestea. Important este riscul care există potențial, altfel spus care poate fi revelat la finalul celor două proceduri inițiate, de a se pronunța hotărâri imposibil de aplicat în mod simultan(60).

122. Elementul‑cheie este definirea „acțiunilor având același obiect și aceeași cauză” în sensul articolului 19 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2201/2003, întrucât se menționează că acestea sunt apreciate în ziua sesizării fiecăreia dintre instanțe în conformitate cu articolul 16 din același regulament, indiferent de evoluția ulterioară a procedurii. În această privință, amintim că se poate face o comparare utilă cu hotărârile Curții privind interpretarea dispozițiilor echivalente ale Convenției de la Bruxelles din 27 septembrie 1968 referitoare la litispendență și că eventualele particularități ale normelor de procedură civilă aplicabile în statele membre în cauză nu au relevanță aici(61).

4.      Cu privire la aplicarea normelor definite de Regulamentul nr. 2201/2003 în cazul litispendenței

123. Având în vedere dificultățile întâmpinate în speță de instanța de trimitere pentru a obține informațiile necesare care să îi permită să aprecieze dacă exista sau nu exista o procedură concurentă în curs de desfășurare în Spania, intenționăm să propunem Curții să reflecteze asupra posibilității de a crea o normă jurisprudențială de natură să remedieze pe cât posibil problemele care țin de schimbul de informații procedurale și normative dintre instanțele statelor membre.

124. În temeiul articolului 19 din Regulamentul nr. 2201/2003, din momentul în care are cunoștință de existența unei alte proceduri care pare a fi în curs de desfășurare pe fond la o instanță dintr‑un alt stat membru(62), instanța sesizată în al doilea rând este obligată să se informeze cu privire la existența acestei proceduri, precum și cu privire la conținutul acesteia, respectiv care este atât obiectul, cât și cauza acesteia. Diligențele care trebuie depuse de instanța interesată ar trebui, în opinia noastră, să fie următoarele: aceasta ar trebui să ia legătura cu prima instanță sesizată, cu autoritatea centrală a statului membru avut în vedere și eventual cu magistratul de legătură național prin intermediul RJE. Aceasta ar trebui de asemenea să poată conta pe colaborarea activă a părților și în special a părții care invocă excepția de litispendență, care are interesul de a furniza informațiile utile pentru a demonstra că este posibil ca prima instanță sesizată să pronunțe o hotărâre judecătorească ireconciliabilă cu hotărârea pe care urmează să o pronunțe instanța sesizată în al doilea rând.

125. Astfel, Curtea ar putea declara în mod util că instanțele naționale, precum și autoritățile centrale au obligația de a coopera, prin furnizarea tuturor informațiilor utile referitoare la procedurile aflate pe rolul lor instanțelor din celelalte state membre care le solicită în acest sens, și aceasta într‑un termen rezonabil. Astfel, pentru a nu risca o denegare de dreptate, instanța sesizată în al doilea rând trebuie, desigur, să suspende din oficiu judecarea cauzei, dar nu trebuie să aștepte excesiv de mult informațiile solicitate pentru a ști dacă există sau nu există litispendență. Chiar dacă articolul 19 din Regulamentul nr. 2201/2003 nu prevede un termen de răspuns din partea primei instanțe sesizate, ni se pare necesară stabilirea unei perioade‑limită, ținând cont de interesul superior al copilului ca instanța să se pronunțe rapid.

126. Ca urmare a unei întrebări adresate de Curte în ședință, Republica Federală Germania a invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului pentru a propune să se opteze pentru un termen de șase luni. În opinia noastră, norma care figurează la articolul 9 din Regulamentul nr. 2201/2003, care prevede menținerea competenței fostei reședințe obișnuite a copilului timp de trei luni, ar putea servi, prin analogie, ca punct de reper pentru stabilirea termenului corespunzător(63). Astfel, Curtea s‑ar putea pronunța în sensul că, în cazul în care informațiile solicitate nu sunt furnizate în termen de trei luni de la primirea cererii de instanța sau autoritatea centrală avute în vedere, cu excepția cazului în care există un obstacol temeinic justificat legat de un caz de forță majoră, instanța sesizată în al doilea rând ar putea fi autorizată să deducă din această tăcere că nu există o acțiune concurentă pendinte în celălalt stat membru în sensul articolului 19 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2201/2003(64).

127. După cum am evocat deja, competența primei instanțe sesizate trebuie stabilită de aceasta, fără posibilitatea vreunui control din partea instanței sesizate în al doilea rând(65), contrar celor ce pare să susțină Oberlandesgericht Stuttgart în hotărârea din 14 mai 2009. Instanța sesizată în al doilea rând nu poate verifica concordanța dintre datele privind situația de fapt și poziția adoptată privind competența, întrucât această hotărâre are autoritate pe teritoriul celorlalte state membre, chiar dacă instanța competentă pe fond nu se pronunță decât cu titlu provizoriu. Împărtășim opinia guvernului ceh potrivit căreia instanța amintită poate cel mult proceda la o verificare formală, mai precis să identifice temeiul juridic pe baza căruia instanța s‑a declarat competentă(66). Aceasta rezultă din unul dintre principiile fondatoare ale sistemului instituit de Regulamentul nr. 2201/2003, și anume principiul încrederii reciproce între autoritățile judiciare ale statelor membre. Or, astfel cum rezultă din considerentul (2) al Regulamentului nr. 2201/2003, acest principiu este considerat piatră de temelie pentru crearea unui spațiu judiciar veritabil (67).

C –    Cu privire la a doua și la a treia întrebare

128. Potrivit celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită Curții să se stabilească dacă articolul 19 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2201/2003 referitor la litispendență se aplică și în cazul în care o hotărâre pronunțată în cadrul unei proceduri separate într‑un stat membru nu poate fi recunoscută în alt stat membru în sensul articolului 21 din Regulamentul nr. 2201/2003. Aceasta explică în mod sumar că faptul că o hotărâre privind măsuri provizorii poate fi recunoscută în temeiul acestui din urmă articol poate avea relevanță din punct de vedere juridic pentru prima întrebare adresată.

129. Astfel, în Hotărârea Purrucker I, citată anterior, Curtea s‑a pronunțat în mod explicit în acest sens: „[d]ispozițiile articolelor 21 și următoarele din Regulamentul [nr. 2201/2003] nu se aplică în privința măsurilor provizorii în materia încredințării, care intră în domeniul de aplicare al articolului 20 din regulamentul menționat”(68).

130. În opinia noastră, astfel cum am indicat în răspunsul la prima întrebare, trebuie să se distingă între măsurile provizorii care fac obiectul articolului 20 din Regulamentul nr. 2201/2003, care nu pot face obiectul unei recunoașteri potrivit jurisprudenței sus‑menționate a Curții, și măsurile provizorii luate de o instanță competentă pe fond în temeiul articolelor 8 și următoarele din acest regulament, care intră în domeniul de aplicare al articolelor 21 și următoarele din același regulament și pot fi, așadar, recunoscute și puse în executare la fel ca toate hotărârile judecătorești pronunțate de o instanță competentă pe fond, indiferent de tipul de cerere. Astfel, prezintă o importanță redusă faptul că instanța de fond este solicitată să pronunțe o hotărâre cu titlu provizoriu sau una cu caracter definitiv. Articolul 19 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2201/2003 nu se poate aplica decât pentru cea de a doua categorie de măsuri, potrivit celor menționate anterior(69).

131. Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă „[s]esizarea unei instanțe judecătorești dintr‑un stat membru în cadrul unei proceduri separate de măsuri provizorii trebuie […] asimilată unei sesizări cu o acțiune pe fond în sensul articolului 19 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2201/2003, în cazul în care, în conformitate cu dreptul procedural național al acestui stat, instanța respectivă trebuie sesizată ulterior, într‑un anumit termen, cu o acțiune pe fondul litigiului, pentru a evita dezavantaje de ordin procedural”. Decizia de trimitere precizează că această întrebare „vizează să se clarifice dacă se justifică, eventual, aplicarea unui tratament egal ambelor acțiuni prin aplicarea analogiei”.

132. În opinia noastră, răspunsul la această întrebare este de asemenea fără obiect, ținând cont de răspunsul care am propus să fie dat la prima întrebare, din care rezultă că particularitățile normelor de procedură în vigoare într‑un stat membru, în speță în Spania, contrar regimului aplicabil în Germania(70), sunt lipsite de efect cu privire la aprecierea existenței unei litispendențe în sensul articolului 19 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2201/2003.

VII – Concluzie

133. Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Amtsgericht Stuttgart după cum urmează:

„Întrucât măsurile provizorii sau asiguratorii referitoare la un copil care se află pe teritoriul unui stat membru, luate de o instanță care are sediul în acest stat și care sunt menționate la articolul 20 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000, nu au efecte juridice obligatorii în afara teritoriului acestui stat membru și nu pot, așadar, să fie recunoscute în alt stat membru în sensul articolului 21 din regulamentul menționat, acestea nu creează nici litispendență, în sensul articolului 19 alineatul (2) din același regulament, care ar fi obligatorie pentru instanțele din celelalte state membre sesizate cu o acțiune privind răspunderea părintească față de același copil.

În schimb, o procedură în curs de desfășurare la o instanță care își întemeiază competența pe oricare dintre articolele 8-14 din același regulament, care este sesizată în primul rând cu o acțiune privind răspunderea părintească față de un copil, astfel cum este definită la articolul 1 alineatele (1) și (2) și la articolul 2 punctul 7 din regulamentul menționat, independent de calificarea procedurii potrivit normelor naționale în vigoare în statele membre avute în vedere și indiferent dacă măsura este solicitată cu titlu provizoriu, pe o perioadă definită sau indefinită, împiedică o instanță dintr‑un alt stat membru să se pronunțe cu privire la o acțiune având același obiect și aceeași cauză față de același copil până când instanța sesizată în primul rând își va fi stabilit competența sau până când procedura aflată pe rolul acesteia se va fi încheiat dintr‑un motiv oarecare, inclusiv neglijența uneia dintre părți de a aduce la îndeplinire o măsură procedurală necesară pentru ca instanța sesizată în primul rând să se poată pronunța pe fond conform dreptului statului membru în care are sediul.”

---

1 – Limba originală: franceza.

---

2 – JO L 338, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 183.

---

3 – Hotărârea Purrucker (nepublicată încă în Repertoriu).

---

4 – Amintim că o descriere detaliată a instrumentelor juridice care au precedat Regulamentul nr. 2201/2003 figurează la punctele 30-48 din Concluziile avocatului general Sharpston prezentate în cauza C‑256/09, cunoscută sub numele „Purrucker I”, citată anterior.

---

5 – JO C 221, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 11, p. 243.

---

6 – JO 1998, C 221, p. 27.

---

7 – JO L 160, p. 19.

---

8 – A se vedea clauzele 2 și 3 din acest acord citate la punctul 28 din Hotărârea Purrucker I, citată anterior.

---

9 – A se vedea elemente din motivarea acestei hotărâri citate la punctul 36 din Hotărârea Purrucker I, citată anterior.

---

10 – A se vedea extrase din această hotărâre citate la punctul 37 din Hotărârea Purrucker I, citată anterior.

---

11 – Toate statele membre ale Uniunii Europene sunt părți semnatare la această convenție care a intrat în vigoare la 1 decembrie 1983.

---

12 – Și anume la o dată anterioară celei la care s‑a pronunțat hotărârea în cauza Purrucker I, citată anterior, dar ulterioară Concluziilor prezentate de avocatul general Sharpston la 20 mai 2010 în aceeași cauză.

---

13– A se vedea prin analogie: pronunțându‑se asupra noțiunii „ireconciliabilitate” în sensul articolului 27 punctul 3 din Convenția de la Bruxelles din 27 septembrie 1968 în cauza Italian Leather (Hotărârea din 6 iunie 2002, C‑80/00, Rec., p. I‑4995), avocatul general Léger a subliniat că, dacă „procedurile referitoare la măsuri provizorii prevăzute de legislațiile naționale sunt divergente, fără ca totuși hotărârile pronunțate în aplicarea acestor condiții procedurale să producă efecte incompatibile între ele, nu se poate admite ca hotărârea judecătorească pronunțată în străinătate să fie considerată ireconciliabilă cu cea pronunțată în statul solicitat”. Cu privire la legătura funcțională existentă între articolul menționat și articolul 21 din aceeași convenție, referitor la litispendență, a se vedea Hotărârea din 19 mai 1998, Drouot assurances (C‑351/96, Rec., p. I‑3075, punctul 16), și Hotărârea din 9 decembrie 2003, Gasser (C‑116/02, Rec., p. I‑14693, punctul 41).

---

14 – Faptul că normele de competență au fost uniformizate nu exclude posibilitatea ca părțile cu interese contrare să poată sesiza în mod legal instanțe din state membre diferite.

---

15 – După cum a arătat avocatul general Kokott, autoritatea de lucru judecat urmărește de asemenea să se evite coexistența unor hotărâri contradictorii [punctul 37 și urm. din Concluziile prezentate în cauza Comisia/Luxemburg (Hotărârea din 29 iunie 2010, C‑526/08, nepublicată încă în Repertoriu)].

---

16 – Astfel, ar fi nerezonabil din partea unei instanțe să suspende judecarea cauzei în așteptarea pronunțării unei hotărâri judecătorești străine care nu ar fi recunoscută ulterior pe plan național. În caz contrar, reclamanta s‑ar confrunta cu o denegare de dreptate, întrucât ar fi împiedicată să obțină un titlu executoriu pe teritoriul statului membru în cauză.

---

17 – Autoritatea de lucru judecat nu trebuie confundată cu puterea de lucru judecat, această ultimă noțiune corespunzând etapei în care o hotărâre nu poate sau nu mai poate face obiectul unei căi de atac.

---

18 – A se vedea punctele 119 și 121 din Concluziile prezentate în cauza C‑256/09.

---

19 – Expresia variază în funcție de versiuni: „desselben Anspruchs” în germană, „the same cause of action” în engleză, „samaa asiaa” în finlandeză sau „samma sak” în suedeză. Potrivit jurisprudenței (a se vedea Hotărârea din 8 decembrie 1987, Gubisch Maschinenfabrik, 144/86, Rec., p. 4861, punctul 14, și Hotărârea din 6 decembrie 1994, Tatry, C‑406/92, Rec., p. I‑5439, punctul 38), conținutul obiectiv este definit în raport cu doi factori diferiți, respectiv obiectul și cauza acțiunii. În consecință, versiunile lingvistice care fac distincția evidentă între cele două concepte trebuie considerate ca având valoare de referință.

---

20 – A se compara, în materie civilă și comercială: articolul 21 din Convenția de la Bruxelles din 27 septembrie 1968 și articolul 27 din Regulamentul nr. 44/2001 din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74); în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești: articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1347/2000; în materie matrimonială: articolul 19 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003. Referitor la Regulamentul nr. 1347/2000, a se vedea în special pagina 17 din propunerea Comisiei care a condus la adoptarea acestuia [documentul COM(1999) 220 final], care evidențiază diferența existentă între alineatele (1) și (2) ale articolului 11 din acest regulament, diferență perceptibilă de asemenea la lectura alineatelor (1) și (2) ale articolului 19 din Regulamentul nr. 2201/2003. Acest document indică în plus faptul că noțiunea de litispendență este definită mai mult sau mai puțin extins în dreptul statelor membre, întrucât anumite ordini juridice nu disting între „obiect” și „cauză”, ceea ce rezultă și din raportul Borrás, op. cit. (punctul 52).

---

21 – Situația este diferită în cazul unui instrument precum Convenția de la Bruxelles din 27 septembrie 1968, întrucât numeroasele situații de competență concurente pe care le prevede dau naștere unor multiple posibilități de litispendență.

---

22 – Ghidul practic pentru aplicarea noului Regulament Bruxelles II, redactat de serviciile Comisiei în consultare cu Rețeaua Judiciară Europeană în materie civilă și comercială (denumită în continuare „RJE”), versiune actualizată la 1 iunie 2005, p. 22. Documentul este accesibil pe site‑ul internet al Comisiei (http://ec.europa.eu/justice_home).

---

23 – Documentul COM(2002) 222 final, p. 11.

---

24– Aceasta era situația în cauza care a determinat pronunțarea Hotărârii din 2 aprilie 2009, A (C‑523/07, Rec., p. I‑2805), întrucât familia în cauză „părăsi[se] Suedia pentru a petrece vacanța în Finlanda. Aceasta a rămas pe teritoriul finlandez, locuind în caravane, în diferite campinguri, fără a asigura școlarizarea copiilor” (punctul 14). Amintim că în această hotărâre au fost stabilite următoarele criterii de identificare a reședinței obișnuite: „[î]n afară de prezența fizică a copilului într‑un stat membru, trebuie să fie reținuți și alți factori de natură să demonstreze că această prezență nu are deloc un caracter temporar sau ocazional și că reședința copilului exprimă o anumită integrare într‑un mediu social și familial. Trebuie mai ales să fie luate în considerare durata, regularitatea, condițiile și motivele sejurului pe teritoriul unui stat membru și ale mutării familiei în acest stat, cetățenia copilului, locul și condițiile de școlarizare, cunoștințele lingvistice, precum și raporturile de familie și sociale întreținute de copil în statul respectiv” (punctul 30 și urm.). A se vedea de asemenea punctele 38-52 din Concluziile prezentate de avocatul general Kokott în cauza menționată.

---

25– Articolul 14 din Regulamentul nr. 2201/2003 prevede ca, într‑o astfel de ipoteză, „competența [să fie] reglementată, în fiecare stat membru, de dreptul statului respectiv”.

---

26 – Remarcăm totuși faptul că, în dreptul anumitor state membre, frații și surorile formează o entitate care este protejată pe cât posibil în unitatea sa, legiuitorul impunând instanțelor să evite separarea fraților și surorilor și, în caz contrar, să vegheze la menținerea legăturilor dintre aceștia (a se vedea, de exemplu, articolul 371-5 din Codul civil francez).

---

27 – Prin hotărârea din 25 septembrie 2007, Amtsgericht Albstadt a apreciat că cererea formulată era superfluă, întrucât, potrivit legislației germane, mama beneficiază deja încredințarea exclusivă. Trebuie subliniat că Bundesverfassungsgericht (Curtea Constituțională din Germania), în urma Hotărârii Zaunegger împotriva Germaniei pronunțate la 3 decembrie 2009 de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cererea nr. 22028/04), a declarat recent că faptul ca tatăl unui copil născut în afara căsătoriei să nu poată, astfel cum rezultă din articolele 1626a și 1672 din Codul civil german (BGB), să obțină încredințarea acestuia în cazul unui refuz din partea mamei (hotărârea din 21 iulie 2010, 1 BvR 420/09) contravine articolului 6 alineatul (2) din Legea fundamentală.

---

28 – În legătură cu acest principiu considerat în general ca fiind un „pilon”, a se vedea în special punctul 30 și urm. din Concluziile prezentate de avocatul general Ruiz‑Jarabo Colomer în cauza Turner (Hotărârea din 27 aprilie 2004, C‑159/02, Rec., p. I‑3565), referitor la Convenția de la Bruxelles din 27 septembrie 1968.

---

29 – Controlul respectării dispozițiilor Regulamentului nr. 2201/2003 referitoare la criteriile de competență revine instanțelor naționale care se pronunță în căile de atac, care trebuie să sesizeze Curtea cu o întrebare preliminară, în cazul în care există un dubiu privind interpretarea acestor dispoziții. În ultimă instanță, este posibilă și declanșarea unei proceduri privind neîndeplinirea obligațiilor împotriva statului membru în cauză.

---

30 – Amintim că noțiunea „materii civile” este o noțiune autonomă de drept al Uniunii care acoperă și măsurile care intră sub incidența dreptului public potrivit dreptului intern al unui stat membru (Hotărârea din 27 noiembrie 2007, C, C‑435/06, Rep., p. I‑10141, punctele 46-53). În consecință, procedurile, autoritățile sau deciziile administrative din unele state membre pot intra în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 2201/2003 (a se vedea în acest sens și Ghidul practic pentru aplicarea noului Regulament Bruxelles II, op. cit., p. 8).

---

31 – De exemplu, o combinație de proceduri, precum o cerere de tutelă și o cerere de plasament, nu ar putea conduce la litispendență, întrucât materiile vizate sunt distincte, iar procedurile respective nu au în mod evident aceeași cauză și același obiect. Este mai dificil de stabilit dacă ar putea exista litispendență între o acțiune privind încredințarea și o acțiune privind dreptul de vizită.

---

32 – De exemplu, încredințarea, ca atribut al autorității părintești, poate însoți în mod automat acordarea unei tutele sau plasarea copilului într‑un centru de plasament.

---

33 – Din Hotărârea A, citată anterior, rezultă că „o hotărâre judecătorească prin care se dispune luarea în îngrijire imediată și plasarea unui copil în afara familiei de origine [intră în domeniul de aplicare al noțiunii «materii civile» în sensul articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003], atunci când această hotărâre a fost pronunțată în conformitate cu normele de drept public privind protecția copilului”.

---

34 – Precizăm că considerentele (9) și (11) ale Regulamentului nr. 2201/2003 prevăd că măsurile referitoare la bunurile unui copil, dar care nu au legătură cu protecția acestuia, nu sunt acoperite de regulamentul menționat, ci de Regulamentul nr. 44/2001, la fel cum obligațiile alimentare rămân reglementate de acesta din urmă.

---

35 – A se vedea în această privință Hotărârea Purrucker I, citată anterior (punctul 84 și urm.).

---

36 – Considerentul (3) al Regulamentului nr. 2201/2003 amintește că acesta a înlocuit Regulamentul nr. 1347/2000, care, la rândul lui, a fost preluat din Convenția de la Bruxelles II având același obiect, astfel cum a clarificat Raportul Borrás.

---

37 – Convenția privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială (JO 1972, L 299, p. 32), astfel cum a fost modificată în mai multe rânduri (a se vedea Hotărârea Purrucker I, citată anterior, punctul 12).

---

38 – Cu privire la legătura care trebuie realizată între cele două texte în materia jurisprudenței, a se vedea în special punctul 28 și urm. din Concluziile prezentate de avocatul general Kokott în cauza Allianz (fostă Riunione Adriatica di Sicurta) (Hotărârea din 10 februarie 2009, C‑185/07, Rep., p. I‑663).

---

39 – A se vedea articolul 21 din Convenția de la Bruxelles din 27 septembrie 1968, articolul 11 din Regulamentul nr. 1347/2000 și articolul 27 din Regulamentul nr. 44/2001.

---

40 – A se vedea considerentul (12) al Regulamentului nr. 2201/2003.

---

41 – A se vedea, prin analogie, Hotărârea Gubisch Maschinenfabrik, citată anterior (punctul 6 și urm.), în care se menționează că „noțiunile utilizate la articolul 21 din Convenția din 27 septembrie 1968 pentru a stabili o situație de litispendență trebuie considerate autonome”, precum și punctul 2 din Concluziile prezentate de avocatul general Mancini în această cauză. A se vedea de asemenea Hotărârea din 20 ianuarie 2005, Gruber (C‑464/01, Rec., p. I‑439, punctul 31 și jurisprudența constantă citată). Referitor la alegerea dintre o definiție autonomă sau o abordare națională, a se vedea în special Hotărârea din 6 octombrie 1976, Industrie Tessili Italiana Como (12/76, Rec., p. 1473, punctele 10 și 11).

---

42 – A se vedea, prin analogie, Hotărârea din 14 octombrie 1976, LTU (29/76, Rec., p. 1541, punctul 3).

---

43 – Hotărârea din 7 iunie 1984, Zelger (129/83, Rec., p. 2397, punctul 16), în care se menționează că „articolul 21 din convenție trebuie interpretat în sensul că trebuie considerată drept instanța «sesizată prima» cea în fața căreia au fost îndeplinite în primul rând condițiile care permit constatarea existenței unei litispendențe definitive, aprecierea acestor condiții trebuind să se realizeze potrivit legii naționale a fiecăreia dintre instanțele în cauză”. Concluziile avocatului general Mancini convergeau, ținând cont de diversitatea regimurilor juridice aplicate litispendenței în statele membre.

---

44 – Cu privire la legăturile dintre notificarea actului de sesizare a instanței și litispendență, a se vedea Concluziile avocatului general Trstenjak prezentate în cauza Weiss und Partner (Hotărârea din 8 mai 2008, C‑14/07, Rep., p. I‑3367).

---

45 – Prin analogie, referitor la interpretarea dispoziției echivalente din Convenția de la Bruxelles din 27 septembrie 1968, și anume articolul 21 din aceasta, a se vedea Hotărârea Gasser, citată anterior (punctul 70), în care Curtea a statuat că trebuie să se vegheze „atât la litera, cât și la economia și la finalitatea acestei convenții”. A se compara cu punctele 62-64 din Hotărârea Purrucker I, citată anterior.

---

46 – Cu privire la această noțiune, a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 26 martie 1992, Reichert și Kockler (C‑261/90, Rec., p. I‑2149, punctul 34), privind interpretarea articolului 24 din Convenția de la Bruxelles din 27 septembrie 1968.

---

47 – A se vedea, în această privință, analiza de drept comparat de pe site‑ul RJE (http://ec.europa.eu/civiljustice/interim_measures/interim_measures_gen_fr.htm): „O comparație între legislațiile naționale arată lipsa aproape totală a unei definiții a măsurilor provizorii și asiguratorii, precum și diferențe destul de mari între sistemele juridice.”

---

48 – A se vedea Hotărârea Purrucker I, citată anterior (punctele 60 și 61), în care se arată că „[a]rticolul 20 din Regulamentul nr. 2201/2003 este ultimul articol din capitolul II din acest regulament, referitor la competență. Acesta nu face parte dintre articolele care reglementează în mod specific competența în materie de răspundere părintească, care constituie secțiunea 2 din acest capitol, ci face parte din secțiunea 3 din acesta, intitulată «Dispoziții comune». Din poziția acestei dispoziții în structura Regulamentului nr. 2201/2003 rezultă că respectivul articol 20 nu poate fi considerat o dispoziție de stabilire a instanței competente pe fond în sensul acestui regulament”.

---

49 – Expresia este întemeiată, prin analogie, pe Raportul Borrás, op. cit. (punctul 55).

---

50 – Prin analogie, în ceea ce privește dispozițiile Convenției de la Bruxelles din 27 septembrie 1968 referitoare la litispendență, a se vedea Hotărârea Gasser, citată anterior (punctul 47), în care se menționează că „norma procedurală prevăzută la articolul 21 din convenția menționată […] se întemeiază în mod clar doar pe ordinea cronologică în care instanțele în cauză au fost sesizate”.

---

51 – A se compara: propunerea Comisiei din 1999 care a condus la adoptarea Regulamentului nr. 1347/2000 [document COM(1999) 220 final, p. 17] și Raportul Borrás, op. cit. (punctele 52 și 53).

---

52 – A se vedea și Ghidul practic pentru aplicarea noului Regulament Bruxelles II, op. cit. (p. 22), în care se menționează că „articolul 19 alineatul (2) prevede că prima instanță sesizată este competentă în principiu. Instanța sesizată în al doilea rând trebuie să suspende judecarea cauzei și să aștepte ca cealaltă instanță să se pronunțe asupra competenței sale. Dacă instanța sesizată în primul rând se consideră competentă, cealaltă instanță trebuie să își decline competența. Instanța sesizată în al doilea rând nu poate continua procedura decât dacă prima instanță concluzionează că nu este competentă sau dacă aceeași instanță decide să trimită cauza în temeiul articolului 15”.

---

53 – În ceea ce privește Convenția de la Bruxelles din 27 septembrie 1968, a se vedea, prin analogie, Hotărârea Gasser, citată anterior (punctul 48). A se vedea de asemenea Hotărârea din 27 iunie 1991, Overseas Union Insurance și alții (C‑351/89, Rec., p. I‑3317, punctul 26), în care se menționează că, „exceptând cazul în care instanța sesizată în al doilea rând ar dispune de o competență exclusivă prevăzută de convenție și, în special, la articolul 16, articolul 21 din convenție trebuie interpretat în sensul că, atunci când competența instanței sesizate în primul rând este contestată, instanța sesizată în al doilea rând nu poate decât să suspende judecarea cauzei, în cazul în care nu și‑ar declina competența, fără a putea examina ea însăși competența instanței sesizate în primul rând”. În această ultimă cauză, avocatul general Van Gerven evidențiase că „[a] decide altfel ar constitui o ingerință nejustificată a celei de a doua instanțe în puterea jurisdicțională a primei” (punctul 15 din concluzii).

---

54 – Există și alte argumente care pledează în acest sens, și anume faptul că măsurile întemeiate pe articolul 20 au, pe lângă efectul limitat în ceea ce privește aplicabilitatea în spațiu, efecte limitate, pe de o parte, în ceea ce privește sfera materială de aplicare, alineatul (1) al acestui articol prevăzând că măsurile luate în caz de urgență nu pun în discuție competența pe fond pe care o pot avea instanțele din alte stat membre și nu sunt obligatorii pentru acestea din urmă, și, pe de altă parte, în ceea ce privește sfera temporală de aplicare, alineatul (2) al aceluiași articol prevăzând că măsurile evocate încetează să producă efecte din momentul în care instanța competentă pe fond s‑a pronunțat și, prin urmare, nu mai este nevoie să o înlocuiască temporar. Cele două categorii de proceduri nu pot intra în conflict direct, întrucât cea menționată la articolul 20 este subordonată în raport cu cea pe fond, pentru a se evita riscul eludării normelor de competență. Cu privire la acest ultim aspect, a se vedea Hotărârea Purrucker I, citată anterior (punctele 86 și 91).

---

55 – A se compara cu Hotărârea Purrucker I, citată anterior (punctul 84 și urm.), și cu punctele 172-175 din Concluziile prezentate de avocatul general Sharpston în această cauză. Această analiză privește recunoașterea și executarea hotărârilor, dar, în opinia noastră, este aplicabilă și cu privire la litispendență. Astfel, trebuie să se păstreze coerența în raport cu sistemul jurisprudențial existent, altfel spus trebuie urmată logica acestei hotărâri.

---

56 – A se vedea Ghidul practic pentru aplicarea noului Regulament Bruxelles II, op. cit. (p. 11).

---

57 – Excludem aici problema măsurilor urgente luate cu privire la bunurile copilului care s‑ar afla pe acest teritoriu național.

---

58 – Cu privire la combinația dintre dispozițiile articolului 11 din Regulamentul nr. 2201/2003 și dispozițiile articolului 19 din același regulament, a se vedea punctele 63-66 din Concluziile avocatului general Sharpston prezentate în cauza Rinau (Hotărârea din 11 iulie 2008, C‑195/08 PPU, Rep., p. I‑5271 ).

---

59 – A se vedea Concluziile prezentate de avocatul general Sharpston în cauza Purrucker I, citată anterior (punctul 131).

---

60 – De exemplu, în ceea ce privește părinții care trăiesc separat, reședința unui copil stabilită pe cale judiciară la mama sa nu poate fi stabilită de o altă instanță la tată fără ca aceste hotărâri judecătorești să fie ireconciliabile în practică, chiar dacă una dintre acestea a fost pronunțată doar cu titlu provizoriu.

---

61 – Prin analogie, a se vedea Hotărârea Tatry, citată anterior (punctul 39 și urm.), în care se menționează că, „[î]n sensul articolului 21 din convenție, «cauza» cuprinde faptele și norma de drept invocate drept temei al cererii. […] Cât privește «obiectul» în sensul aceluiași articol 21, acesta constă în scopul cererii”. A se vedea de asemenea punctul 19 din Concluziile avocatului general Tesauro prezentate în această cauză. În Hotărârea Gubisch Maschinenfabrik, citată anterior (punctul 14 și urm.), se adaugă faptul că, „deși versiunea germană a articolului 21 nu distinge în mod expres între noțiunile «obiect» și «cauză», ea trebuie înțeleasă în același sens ca celelalte versiuni lingvistice care prevăd toate această distincție”. În Hotărârea din 8 mai 2003, Gantner Electronic (C‑111/01, Rec., p. I‑4207), Curtea a precizat că, „pentru a aprecia dacă două cereri formulate între aceleași părți la instanțe din state contractante diferite au același obiect, trebuie să se țină cont doar de pretențiile solicitanților, excluzând mijloacele de apărare invocate de un pârât”.

---

62 – Precizăm că, dacă una dintre instanțele implicate în conflictul de proceduri funcționează într‑un stat terț, o astfel de situație nu face obiectul articolului 19 din Regulamentul nr. 2201/2003, ci al altor norme de litispendență internaționale.

---

63 – Amintim că un termen chiar mai scurt este stabilit la articolul 15 alineatul (5) din regulamentul menționat, care prevede o perioadă de șase săptămâni de la data sesizării pentru ca instanțele să se declare competente, în cazul trimiterii cauzei unei instanțe dintr‑un alt stat membru care este mai în măsură să soluționeze cauza.

---

64 – Problematica abordată aici diferă de cea invocată în Hotărârea Gasser, citată anterior, potrivit căreia Curtea se pronunțase în sensul că „articolul 21 din Convenția de la Bruxelles [din 27 septembrie 1968] trebuie interpretat în sensul că nu se poate deroga de la dispozițiile sale în cazul în care, în general, durata procedurilor la instanțele din statul contractant în care funcționează instanța sesizată în primul rând este excesiv de îndelungată” (punctul 73). Astfel, pe de o parte, abordarea pe care o propunem nu este una generală, ci una cazuistică, pe de altă parte, ea nu încalcă principiul încrederii reciproce, întrucât doar în lipsa unui răspuns din partea primei instanțe sesizate instanța sesizată în al doilea rând va putea să continue procedura, și, în sfârșit, prin aceasta se urmărește să se garanteze părților securitatea juridică prin faptul că vor ști în termen scurt dacă există sau nu există litispendență.

---

65 – Avocatul general Kokott s‑a pronunțat de asemenea în acest sens, referitor la articolul 19 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003, arătând că „«[i]nstanța sesizată în al doilea rând nu poate în niciun caz continua procedura aflată pe rolul acesteia pentru motivul că aceasta consideră că prima instanță sesizată este necompetentă” [punctul 31 din Concluziile prezentate în cauza Hadadi (Hotărârea din 16 iulie 2009, C‑168/08, Rep., p. I‑6871)]. În opinia noastră, obligația de a suspenda din oficiu judecarea cauzei, dar nu de a-și declina competența ab initio, se impune în orice împrejurare.

---

66 – A se compara cu punctul 75 din Hotărârea Purrucker I, citată anterior. Astfel, instanța care trebuie să își decline competența nu controlează competența în timp ce, în temeiul articolului 24 din Regulamentul nr. 2201/2003, aceasta nu ar putea exercita vreun control în privința hotărârii judecătorești care trebuie luată de instanța dintr‑un alt stat membru dacă aceasta ar fi pronunțată și i‑ar fi prezentată în vederea punerii în executare.

---

67 – A se vedea Hotărârea Purrucker I, citată anterior (punctul 71 și urm.). În această privință, am dori să facem o observație referitoare la obligația impusă instanțelor statelor membre de a-și motiva în mod explicit competența internațională pe fond, prin trimitere la unul dintre criteriile de competență menționate la articolele 8-14 din acest regulament, care este menționată la punctul 76 din aceeași hotărâre. Remarcăm faptul că, în practică, instanțele procedează rar în acest sens din oficiu, în cazul în care nu se invocă o excepție de necompetență de către părți sau când elementul de extraneitate în litigiu nu exista la momentul la care a fost sesizată cu acțiunea.

---

68– Dispozitivul hotărârii, citată anterior. Curtea a precizat totuși că, „astfel cum a arătat avocatul general la punctul 176 din concluzii, faptul că anumite măsuri care intră în domeniul de aplicare al articolului 20 din Regulamentul nr. 2201/2003 nu beneficiază de sistemul de recunoaștere și de executare prevăzut de acesta nu împiedică totuși orice recunoaștere și orice executare a acestor măsuri într‑un alt stat membru. Astfel, pot fi utilizate alte instrumente internaționale sau alte legislații naționale, cu respectarea regulamentului menționat” (punctul 92).

---

69 – În același sens, a se vedea punctul 169 din Concluziile avocatului general Sharpston prezentate în cauza Purrucker I, citată anterior: „Chiar faptul că această instanță acționează numai în temeiul articolului 20 înseamnă că nu i se poate stabili competența în sensul articolului 19, astfel că acțiunea cu care aceasta a fost sesizată nu poate declanșa aplicarea normelor cu privire la litispendență.”

---

70 – Potrivit elementelor furnizate de instanța de trimitere, în dreptul german nu sunt autorizate măsurile provizorii decât dacă s‑a introdus o acțiune principală, în timp ce se pare că în dreptul spaniol este permisă o cerere separată de măsuri provizorii.