CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

PAOLO MENGOZZI

prezentate la 27 octombrie 2011(1)

Cauza C‑495/10

Centre hospitalier universitaire de Besançon

împotriva

Thomas Dutrueux,

Caisse primaire d’assurance maladie du Jura

[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Conseil d’État (Franța)]

„Armonizarea legislațiilor – Răspunderea instituțiilor publice de sănătate față de pacienții lor pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defect – Limitarea răspunderii prestatorului de servicii”

1.        Prezenta cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea articolelor 3 și 13 din Directiva 85/374/CEE a Consiliului din 25 iulie 1985 de apropiere a actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre cu privire la răspunderea pentru produsele cu defect (JO L 210, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 1, p. 183).

2.        Această cerere a fost prezentată în cadrul unui litigiu referitor la răspunderea Centre hospitalier universitaire de Besançon (Spitalul universitar din Besançon, denumit în continuare „CHU de Besançon”) pentru prejudiciile cauzate unui pacient prin utilizarea unei saltele electrice defecte.

I –    Cadrul juridic

A –    Directiva 85/374

3.        Primul, al patrulea, al treisprezecelea și al optsprezecelea considerent ale Directivei 85/374 prevăd:

„întrucât este necesară apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la răspunderea producătorului pentru prejudiciile provocate de caracterul defectuos al produselor sale, deoarece neconcordanțele existente între legislații pot denatura concurența, pot afecta libera circulație a mărfurilor în cadrul pieței comune și pot determina un grad diferit de protecție a consumatorului împotriva prejudiciilor aduse sănătății și bunurilor sale de un produs cu defecte;

[...]

întrucât protecția consumatorului impune ca toți producătorii implicați în procesul de producție să fie trași la răspundere, în măsura în care produsul finit, o parte componentă a acestuia sau materia primă furnizată de ei a fost defectă; întrucât, din același motiv, răspunderea ar trebui extinsă și în privința importatorilor de produse în Comunitate, precum și în privința persoanelor care se prezintă ca producători prin marcarea numelui, mărcii sau altui semn distinctiv sau care furnizează un produs al cărui producător nu poate fi identificat;

[...]

întrucât, în conformitate cu sistemele juridice ale statelor membre, persoana prejudiciată poate avea dreptul la despăgubire pe baza răspunderii contractuale sau pe baza unei răspunderi extracontractuale diferite de cea prevăzută de prezenta directivă; în măsura în care servesc și la atingerea obiectivului de protecție eficace a consumatorilor, prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere acestor dispoziții; întrucât, în măsura în care o protecție eficace a consumatorilor în sectorul produselor farmaceutice este deja asigurată într‑un stat membru printr‑un regim special de răspundere, trebuie să continue acțiunile bazate pe acest regim;

[...]

întrucât armonizarea care rezultă din prezenta directivă nu poate fi deplină în prezent, dar deschide drumul spre o armonizare sporită; [...]”

4.        Directiva 85/374 prevede la articolul 1 că „[p]roducătorul este răspunzător pentru prejudiciul cauzat de un defect al produsului său”.

5.        Articolul 3 din directiva menționată are următorul cuprins:

„(1)      «Producător» reprezintă fabricantul unui produs finit, producătorul oricărei materii prime sau fabricantul unei părți componente, precum și orice persoană care, aplicându‑și numele, marca sau alt semn distinctiv pe produs, se prezintă drept producătorul acestuia.

(2)      Fără a aduce atingere răspunderii producătorului, orice persoană care importă un produs în Comunitate, în scopul vânzării, locațiunii, leasingului sau altei forme de distribuție în cadrul activității sale comerciale, este considerat producător, în înțelesul prezentei directive, și este răspunzător ca producător.

(3)      Atunci când nu poate fi identificat producătorul produsului, orice furnizor este considerat drept producător, cu excepția cazului în care acesta comunică persoanei prejudiciate, în termen util, identitatea producătorului sau a persoanei care i‑a furnizat produsul. Aceleași norme se aplică în cazul unui produs importat, în cazul în care pe acesta nu este indicată identitatea importatorului menționat la alineatul (2), chiar în cazul în care numele producătorului este indicat.”

6.        Potrivit articolului 13 din Directiva 85/374:

„Prezenta directivă nu aduce atingere drepturilor pe care persoana prejudiciată le poate exercita în conformitate cu normele din legislația privind răspunderea contractuală sau extracontractuală sau pe baza unui regim special de răspundere existent la data notificării directivei.”

B –    Reglementarea națională

7.        Articolele 1386‑1-1386‑18 din Codul civil asigură transpunerea în dreptul intern a dispozițiilor Directivei 85/374.

8.        Conseil d’État (Franța) explică faptul că răspunderea instituțiilor publice de sănătate față de pacienții lor face obiectul unui regim de răspundere guvernat în special de principii degajate din jurisprudența administrativă.

9.        Printre acestea din urmă figurează un principiu, stabilit de Conseil d’État într‑o decizie din 9 iulie 2003(2), conform căruia o instituție publică spitalicească trebuie să repare, chiar în absența unei culpe care să îi fie imputabilă, prejudiciile cauzate unui pacient de funcționarea defectuoasă a unui echipament sau a unui produs utilizat în cadrul îngrijirilor acordate.

II – Acțiunea principală și întrebările preliminare

10.      Un pacient, pe atunci în vârstă de 13 ani, a suferit arsuri în cursul unei intervenții chirurgicale efectuate la 3 octombrie 2000 la CHU de Besançon. Aceste arsuri au fost cauzate de o saltea electrică pe care pacientul a fost așezat și care prezenta defecțiuni la sistemul de reglare a temperaturii.

11.      Prin hotărârea din 27 martie 2007, tribunal administratif de Besançon (Tribunalul Administrativ din Besançon) a obligat CHU de Besançon la repararea prejudiciilor astfel produse. Întrucât apelul introdus împotriva acestei hotărâri a fost respins de cour administrative d’appel de Nancy (Curtea Administrativă de Apel din Nancy) prin hotărârea din 26 februarie 2009, CHU de Besançon a introdus recurs împotriva acestei ultime decizii la Conseil d’État.

12.      În susținerea recursului formulat, CHU de Besançon arată că decizia cour administrative d’appel este contrară Directivei 85/374. Astfel, această directivă ar împiedica atragerea răspunderii serviciului public spitalicesc, în absența unei culpe care să îi fie imputabilă, pentru prejudiciile cauzate exclusiv de funcționarea defectuoasă a produselor și a echipamentelor medicale utilizate. În măsura în care poate fi identificat, producătorul saltelei ar trebui considerat singurul răspunzător.

13.      Principiul conform căruia o instituție publică spitalicească trebuie să repare, chiar în absența unei culpe care să îi fie imputabilă, prejudiciile cauzate unui pacient de funcționarea defectuoasă a unui echipament sau a unui produs utilizat în cadrul îngrijirilor acordate este un principiu degajat de Conseil d’État la 9 iulie 2003. Acest regim special de răspundere rezultă din relațiile speciale care se stabilesc între serviciul public spitalicesc și persoanele care primesc îngrijiri medicale. În opinia Conseil d’État, s‑ar putea susține, în consecință, în special că acest regim de răspundere se întemeiază pe un temei specific, distinct de cel al regimului instituit prin Directiva 85/374. Regimul de răspundere al instituțiilor publice de sănătate ar putea, prin urmare, să se aplice în continuare, în conformitate cu articolul 13 din directiva menționată.

14.      În ipoteza în care nu aceasta este situația, instanța menționată consideră că soluția în acțiunea principală ar depinde atunci de împrejurarea dacă regimul de răspundere definit de Directiva 85/374 include prejudiciile pe care un utilizator al produsului cu defect le‑a cauzat unui terț în cadrul unei prestări de servicii în beneficiul acestuia din urmă.

15.      În aceste condiții, Conseil d’État a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Având în vedere dispozițiile articolului 13, Directiva [85/374] permite instituirea a unui regim de răspundere întemeiat pe situația specială a pacienților instituțiilor publice de sănătate, în măsura în care acestora li se recunoaște, printre altele, dreptul de a obține din partea acestor instituții, chiar în absența unei culpe care să le fie imputabilă, repararea prejudiciilor cauzate de funcționarea defectuoasă a produselor și a echipamentelor pe care le utilizează, fără a aduce atingere posibilității instituției de a introduce o acțiune în garanție împotriva producătorului?

2)      Directiva [85/374] limitează posibilitatea statelor membre de a stabili răspunderea persoanelor care utilizează echipamente sau produse cu defect în cadrul unei prestări de servicii și care, procedând astfel, cauzează prejudicii beneficiarului prestației?”

III – Procedura în fața Curții

16.      Prezenta cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare, introdusă de Conseil d’État prin decizia din 4 octombrie 2010, a fost primită de Curte la 15 octombrie 2010.

17.      CHU de Besançon, guvernele francez, german și elen, precum și Comisia Europeană au prezentat Curții observații scrise.

18.      Pledoariile acestor părți interesate, cu excepția guvernului german, au fost ascultate în ședința desfășurată la 20 septembrie 2011.

IV – Analiza juridică

19.      Astfel cum au arătat în mod corect toate părțile prezente la ședință, Curtea ar trebui să analizeze mai întâi a doua întrebare preliminară, din moment ce prin aceasta se vizează să se stabilească dacă un regim de răspundere precum cel în discuție în acțiunea principală intră sau nu intră în sfera de aplicare a Directivei 85/374. Un răspuns negativ la această întrebare ar lăsa fără obiect analiza primei întrebări preliminare, care se referă la articolul 13 al Directivei 85/374, și ar fi suficient pentru a servi instanței de trimitere în soluționarea acțiunii principale.

A –    Cu privire la a doua întrebare

20.      A doua întrebare adresată de instanța de trimitere se referă la delimitarea sferei de aplicare a Directivei 85/374. Curtea trebuie să stabilească în special dacă directiva menționată limitează posibilitatea de punere în aplicare a unui regim național de răspundere a spitalelor publice care utilizează echipamente sau produse cu defect în cadrul unei prestări de servicii.

21.      În termeni mai generali, se pune problema aplicării Directivei 85/374 în ceea ce privește regimul de răspundere a unui prestator de servicii pentru prejudiciile cauzate de un produs cu defect utilizat în cadrul prestațiilor sale. Aplicarea directivei în situația prestatorului de servicii menționat, împiedicând punerea în aplicare a unui regim național de răspundere, ar putea fi admisă în două ipoteze.

22.      În prima ipoteză, Directiva 85/374 ar fi aplicabilă regimului de răspundere a prestatorului de servicii deoarece acesta din urmă ar fi asimilat „furnizorului” unui produs cu defect, în sensul articolului 3 alineatul (3) din Directiva 85/374. Această dispoziție prevede că, „[a]tunci când nu poate fi identificat producătorul produsului, orice furnizor este considerat drept producător, cu excepția cazului în care acesta comunică persoanei prejudiciate, în termen util, identitatea producătorului sau a persoanei care i‑a furnizat produsul”. Legiuitorul nu a definit această noțiune, „furnizor”, care ar putea, prin urmare, să includă prestatorul de servicii. Conform articolului 3 alineatul (3) din Directiva 85/374, prestatorul ar putea fi considerat „producătorul” produsului cu defect utilizat în cadrul prestării serviciilor, cu excepția cazului în care acesta comunică persoanei prejudiciate, în termen util, identitatea „producătorului” sau a „persoanei care i‑a furnizat produsul”.

23.      În a doua ipoteză, Directiva 85/374 ar fi aplicabilă regimului de răspundere a prestatorului de servicii în temeiul faptului că aceasta exclude prestatorul dintr‑o listă exhaustivă de persoane răspunzătoare pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defect, în care sunt incluși expres doar „producătorul” și „furnizorul”. Spre deosebire de prima ipoteză, prestatorul de servicii nu ar fi considerat „producător” al unui produs cu defect dacă nu poate fi asimilat cu „furnizorul” produsului respectiv. În consecință, nu s‑ar putea atrage răspunderea acestuia pentru prejudiciile cauzate de produsul cu defect, chiar dacă acesta nu indică identitatea „producătorului” sau a persoanei care i‑a furnizat produsul menționat, utilizat în cadrul prestării serviciilor.

24.      Trebuie să analizăm pe rând aceste două ipoteze, și anume, în primul rând, includerea prestatorului de servicii în noțiunea „furnizor”, în sensul articolului 3 alineatul (3) din Directiva 85/374 (1), iar în al doilea rând, stabilirea exhaustivă a persoanelor responsabile în Directiva 85/374 (2).

1.      Cu privire la asimilarea prestatorului serviciilor „furnizorului” vizat la articolul 3 alineatul (3) din Directiva 85/374

25.      Directiva 85/374 nu oferă definiția „furnizorului” unui produs cu defect, în sensul articolului 3 alineatul (3).

26.      În opinia guvernului elen, „furnizorul”, în sensul articolului 3 alineatul (3) din Directiva 85/374, ar desemna persoana care exploatează lanțul de distribuție(3). În acțiunea principală, ultima verigă a lanțului de distribuție ar fi astfel reprezentată de livrarea saltelei defecte către CHU de Besançon. Utilizarea ulterioară de către CHU a saltelei menționate în cadrul îngrijirilor acordate pacienților nu s‑ar înscrie, așadar, în acest lanț de distribuție. Guvernul francez, la rândul său, consideră că același „furnizor” s‑ar referi la un profesionist din lanțul de comercializare a produsului(4). În cadrul ședinței, Comisia a achiesat la opinia acestor două părți.

27.      Din perspectiva jurisprudenței Curții referitoare la interpretarea Directivei 85/374, anumite elemente permit precizarea acestei noțiuni, „furnizor”, în sensul articolului 3 alineatul (3) din Directiva 85/374. În Hotărârea Skov și Bilka(5), Curtea a indicat că „articolele 1 și 3 din directivă [...] stabilesc, dintre profesioniștii care au participat la procesul de producție și de comercializare, pe cel care trebuie să își asume răspunderea stabilită de directivă”(6). Într‑o hotărâre ulterioară, Curtea a cenzurat dispozițiile daneze care prevedeau că „furnizorii intermediari care intervin în lanțul de distribuție” sunt răspunzători în aceleași condiții ca producătorul(7). Pe de altă parte, deși a analizat noțiunea „punere în circulație” a unui produs cu defect, Curtea a menționat că, „[î]n principiu, este lipsit de importanță, în această privință, faptul că produsul este vândut direct de către producător utilizatorului sau consumatorului sau că această vânzare este efectuată în cadrul unui proces de distribuție care include unul sau mai mulți operatori, precum cel evocat la articolul 3 alineatul (3) din Directiva [85/374]”(8).

28.      În plus, Curtea a considerat că „producătorul [...] este definit, în special, drept fabricantul unui produs finit. Doar în anumite cazuri, enumerate în mod limitativ, alte persoane pot fi considerate drept producător, și anume persoana care, aplicându‑și numele, marca sau alt semn distinctiv pe produs, se prezintă drept producătorul acestuia [articolul 3 alineatul (1) din Directiva 85/374], persoana care importă un produs în Comunitate [articolul 3 alineatul (2)] și furnizorul care, atunci când nu poate fi identificat producătorul produsului, nu comunică persoanei prejudiciate, în termen util, identitatea producătorului sau a persoanei care i‑a furnizat produsul [articolul 3 alineatul (3)]”(9). Adoptarea unei definiții deosebit de extinse a noțiunii „furnizor” ar fi contrară acestei intenții de a stabili o listă limitativă de „producători”.

29.      Curtea nu a definit niciodată în mod direct noțiunea „furnizor” în sensul articolului 3 alineatul (3) din Directiva 85/374. Cu toate acestea, din hotărârile menționate anterior reiese că furnizorul unui produs cu defect trebuie perceput ca un intermediar care intervine în lanțul de comercializare sau de distribuție a produsului cu defect. O astfel de definiție ar trebui să aibă un caracter restrictiv.

30.      Pentru a delimita noțiunea „furnizor”, în sensul articolului 3 alineatul (3) din Directiva 85/374, în cadrul lanțului de comercializare sau de distribuție a unui produs cu defect, este util să facem referire la Directiva 2001/95/CE(10). Astfel, după cum amintește și guvernul francez, delimitarea sferei de aplicare a acestei directive reflectă în mod necesar delimitarea sferei de aplicare a Directivei 85/374(11).

31.      În considerentul (9) al Directivei 2001/95/CE se precizează că „[...] [s]iguranța echipamentelor folosite de furnizorii de servicii înșiși pentru furnizarea unui serviciu către consumatori [...] trebuie tratată ținând seama și de siguranța serviciului furnizat. [...]”. Dată fiind legătura existentă între cele două directive, se poate estima în mod similar, cu privire la Directiva 85/374, că utilizarea produsului cu defect de către un prestator de servicii trebuie analizată în legătură cu serviciul pentru care produsul este utilizat. În consecință, prestatorul de servicii se distinge de „furnizorul” unui produs cu defect, în sensul articolului 3 alineatul (3) din Directiva 85/374, deoarece acesta nu a livrat un produs, ci a realizat o prestare de servicii în cadrul căreia s‑a utilizat produsul cu defect(12).

32.      În acțiunea principală, nu se poate contesta că salteaua cu defect a fost utilizată în cadrul unei prestări de servicii de îngrijire realizate de CHU de Besançon. Astfel cum a relevat Comisia în ședință, în acest caz, nu este vorba despre un consumator care dorea să cumpere o saltea, ci despre un pacient care intra într‑un spital. Siguranța saltelei cu defect trebuie analizată, așadar, în legătură cu prestarea de servicii de îngrijire în sine. Prin urmare, CHU de Besançon nu poate fi considerat distribuitor al saltelei defecte și nu ar putea fi asimilat unui „furnizor”, în sensul articolului 3 alineatul (3) din Directiva 85/374, contrar primei ipoteze formulate anterior, la punctul 22 din prezentele concluzii.

2.      Cu privire la stabilirea exhaustivă a persoanelor răspunzătoare pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defect în cadrul Directivei 85/374

33.      Regimul de răspundere a spitalelor publice, aplicabil CHU de Besançon în baza hotărârii Conseil d’État din 9 iulie 2003, ar putea să intre în domeniul de aplicare al Directivei 85/374 chiar dacă acest spital nu poate fi asimilat unui furnizor în sensul articolului 3 alineatul (3) din directiva menționată, conform celei de a doua ipoteze formulate anterior, la punctul 23 din prezentele concluzii. S‑ar putea considera că regimul instaurat de directiva menționată stabilește întreaga răspundere pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defect exclusiv în sarcina persoanelor vizate expres de Directiva 85/374. În consecință, dacă CHU de Besançon ar fi considerat ca nefiind inclus în sfera persoanelor răspunzătoare vizate la articolul 3 din Directiva 85/374, răspunderea sa pentru utilizarea unei saltele cu defect nu ar putea fi angajată. Doar „producătorul” și, dacă este cazul, „furnizorul” saltelei cu defect ar fi răspunzători pentru prejudiciile cauzate de produsul cu defect utilizat în cadrul unei prestări de servicii.

34.      Într‑o serie de hotărâri, Curtea pare a se pronunța în acest sens, din moment ce afirmă că „stabilirea listei de persoane responsabile efectuată la articolele 1 și 3 din [Directiva 85/374] trebuie considerată ca fiind exhaustivă”(13).

35.      Cu toate acestea, o examinare atentă a jurisprudenței legate de interpretarea Directivei 85/374 relevă faptul că afirmația conform căreia nu se poate atrage răspunderea prestatorului de servicii din moment ce aceasta nu a fost prevăzută de Directiva 85/374 nu este susținută de jurisprudența Curții (a). Pe de altă parte, o hotărâre recentă demonstrează, dimpotrivă, că directiva menționată nu trebuie considerată aplicabilă în afara aspectelor pe care le reglementează în mod explicit (b).

a)      Cu privire la absența extinderii prin jurisprudență a sferei Directivei 85/374 la regimul de răspundere a prestatorilor de servicii

36.      Nu se poate face abstracție de contextul în care a fost enunțată afirmația Curții citată la punctul 34 din prezentele concluzii. Or, acest context dezvăluie faptul că, în deciziile care conțin afirmația menționată, Curtea nu s‑a pronunțat expres asupra eventualei extinderi a sferei de aplicare a Directivei 85/374 la regimul de răspundere a prestatorilor de servicii.

37.      Curtea face referire la stabilirea exhaustivă a listei de persoane responsabile în două situații distincte. În primul rând, pentru a aprecia întinderea răspunderii unui „furnizor”, în sensul articolului 3 alineatul (3) din Directiva 85/374, al cărei caracter subsidiar în raport cu răspunderea „producătorului” a fost astfel reafirmat(14). Calificarea drept „furnizor” nu prezenta dificultăți, în cauză fiind vorba despre proprietarul magazinului din care a fost achiziționat produsul cu defect. În al doilea rând, Curtea a reluat această noțiune de exhaustivitate a listei de persoane responsabile atunci când s‑a pus problema posibilei înlocuiri a unei părți cu o alta, cu ocazia introducerii unei acțiuni împotriva unei societăți considerate în mod eronat ca fiind „producătorul” unui produs cu defect(15). Este neîndoielnic faptul că aceste cauze erau legate de regimul de răspundere a „producătorului” sau a „furnizorului”, în sensul articolului 3 din Directiva 85/374.

38.      În afara acestor cauze, Curtea nu s‑a pronunțat niciodată în mod direct cu privire la extinderea sferei de aplicare a Directivei 85/374 la regimul de răspundere a prestatorului de servicii pentru prejudiciile cauzate de un produs cu defect. În special, în Hotărârea Veedfald, referitoare la aplicarea Directivei 85/374 în cazul în care un produs cu defect este utilizat în cadrul unei prestări de servicii, Curtea s‑a pronunțat exclusiv asupra răspunderii „producătorului” respectivului produs cu defect, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 85/374(16).

39.      Pe de altă parte, este util să notăm în această privință că circumstanțele unei anumite cauze ar fi putut să permită Curții să se pronunțe asupra unei astfel de chestiuni. În acea hotărâre, Curtea se confrunta cu situația doamnei González Sánchez, care susținea că fusese contaminată cu virusul hepatitei C în timpul unei transfuzii efectuate într‑o instituție medicală(17). Curtea ar fi putut, cu această ocazie, să precizeze dacă instituția medicală în cauză era considerată „furnizor” al produsului cu defect, în sensul articolului 3 alineatul (3) din Directiva 85/374. Fără a asimila această instituție medicală unui „furnizor”, Curtea ar fi putut să stabilească faptul că sfera de aplicare a Directivei 85/374 se extindea și la regimul de răspundere a acestei instituții medicale. Curtea nu a adus astfel de precizări, deoarece era sesizată doar cu problema dacă „[a]rticolul 13 din Directiva [85/374] trebuie [...] interpretat în sensul că se opune limitării sau restrângerii drepturilor recunoscute consumatorilor de legislația statului membru ca urmare a transpunerii directivei”(18).

40.      Curtea a răspuns punctual la această întrebare, afirmând că „articolul 13 din directivă trebuie interpretat în sensul că drepturile conferite de legislația unui stat membru persoanelor prejudiciate de un produs cu defect, în temeiul unui regim general de răspundere având același temei precum cel pus în aplicare de directiva menționată, pot fi limitate sau restrânse ca urmare a transpunerii acesteia în ordinea juridică internă a acelui stat”(19). Eventualele drepturi conferite de legislația unui stat membru persoanelor prejudiciate de un produs cu defect pot fi limitate sau restrânse ca urmare a transpunerii directivei menționate. Astfel, dacă dreptul național prevedea alte condiții de angajare a răspunderii „producătorului” sau „furnizorului”, derivând din același temei al caracterului defectuos al produsului, aceste condiții nu pot să continue să producă efecte după transpunerea directivei menționate. În această hotărâre, Curtea nu s‑a pronunțat, așadar, asupra sferei de aplicare a Directivei 85/374 și asupra extinderii sale la prestatorii de servicii.

b)      Cu privire la inaplicabilitatea Directivei 85/374 în afara aspectelor pe care le reglementează explicit

41.      Curtea a afirmat recent inaplicabilitatea Directivei 85/374 în afara aspectelor pe care le reglementează explicit, deși se afla în prezența unei probleme de răspundere pentru prejudiciile cauzate de un produs cu defect. Acest caz este cel în care s‑a pronunțat Hotărârea Moteurs Leroy Somer(20). În speța respectivă, grupul electrogen al unui spital luase foc ca urmare a supraîncălzirii unui alternator. Alternatorul defect a cauzat astfel prejudicii unui bun destinat uzului profesional și utilizat în acest scop. Curtea a considerat că armonizarea operată prin Directiva 85/374 nu acoperă repararea acestui tip de prejudicii. În consecință, directiva menționată nu împiedică un stat membru să prevadă în această privință un regim de răspundere ulterior în raport cu cel instaurat de directiva menționată.

42.      Poziția astfel adoptată de Curte este în concordanță cu dispozițiile Directivei 85/374, care, în al optsprezecelea considerent, prevede expres că „armonizarea care rezultă din prezenta directivă nu poate fi deplină în prezent, dar deschide drumul spre o armonizare sporită”(21). Directiva 85/374 nu are vocația de a reglementa de o manieră exhaustivă domeniul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defect.

43.      Curtea a adoptat această poziție chiar dacă indicase anterior că „[a]rticolele 1 și 9 menționează [...], într‑o manieră exhaustivă, categoriile de prejudicii posibile”(22). În Hotărârea Moteurs Leroy Somer, Curtea a precizat că, „deși Directiva 85/374 [...] urmărește, cu privire la aspectele pe care le reglementează, o armonizare totală a actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre[(23)], în schimb, astfel cum reiese din al optsprezecelea considerent al directivei, aceasta nu are vocația de a armoniza în mod exhaustiv domeniul răspunderii pentru produsele cu defect în afara aspectelor respective”(24). Curtea a considerat că, „atât din modul de redactare, cât și din economia Directivei 85/374, [...] rezultă că repararea prejudiciilor cauzate unui bun destinat uzului profesional și utilizat în acest scop nu reprezintă unul dintre aspectele reglementate de directiva menționată [...]”(25). În consecință, sfera de aplicare a Directivei 85/374 nu se extinde la prejudiciile cauzate de un produs cu defect unui bun destinat uzului profesional și utilizat în acest scop.

44.      Poziția astfel adoptată de Curte în cauza Moteurs Leroy Somer are o valoare deosebit de importantă pentru răspunsul care urmează să fie dat instanței de trimitere, întrucât în Hotărârea Veedfald Curtea afirmase că nu există norme referitoare la răspunderea prestatorului de servicii pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defect(26). Curtea recunoștea în acest mod că legiuitorul nu prevăzuse instaurarea, prin Directiva 85/374, a unui regim de răspundere care să se aplice și în cazul prestărilor de servicii. Lectura combinată a acestor două hotărâri duce în mod obligatoriu la concluzia că sfera de aplicare a Directivei 85/374 cuprinde exclusiv răspunderea „producătorului” sau, dacă este cazul, a „furnizorului” unui produs cu defect, în sensul articolului 3 din directiva menționată, chiar dacă acest produs a cauzat prejudicii în timp ce era utilizat în cadrul unei prestări de servicii. Prin urmare, armonizarea Directivei 85/374 nu se extinde la regimul de răspundere a prestatorului de servicii, contrar celei de a doua ipoteze avute în vedere la punctul 23 din prezentele concluzii.

45.      Pe de altă parte, în hotărârea Moteurs Leroy Somer, Curtea a considerat că prejudiciul în cauză „nu intră în sfera de aplicare a termenului «prejudiciu» în sensul Directivei 85/374”(27), în loc să considere că prejudiciul intra în sfera de aplicare a directivei și nu dădea naștere unui drept la repararea prejudiciului întrucât directiva menționată nu prevede decât repararea prejudiciilor cauzate unui bun destinat uzului privat și utilizat de persoana prejudiciată în acest scop. Abordarea Curții a lăsat deschisă posibilitatea de a asigura o reparare mai extinsă a prejudiciilor cauzate persoanelor prejudiciate de produsele cu defect.

46.      Acțiunea principală privește, în mod similar, răspunderea unei persoane care nu este vizată de Directiva 85/374. Acest regim național de răspundere lasă intact regimul armonizat de directivă, acela al răspunderii „producătorului” și, dacă este cazul, a „furnizorului” unui produs cu defect. După cum indică guvernul german, acest regim național de răspundere a prestatorului de servicii este suplimentar răspunderii „producătorului” și „furnizorului” vizați de Directiva 85/374. Această extindere a categoriei de persoane răspunzătoare față de pacientul unei instituții publice de sănătate consolidează astfel drepturile pacientului. Or, în acest sens, se poate observa că această extindere se situează în direcția și în spiritul unei protecții eficace a consumatorilor, urmărită de Directiva 85/374(28).

47.      Este interesant de remarcat în această privință că, în mod contrar celor expuse în observațiile sale scrise, Comisia a considerat în ședință că Directiva 85/374 nu limitează posibilitatea statelor membre de a defini răspunderea persoanelor care utilizează echipamente sau produse cu defect în cadrul unei prestări de servicii. În acțiunea principală, după cum în mod corect a remarcat Comisia, aplicarea unui regim național de răspundere a prestatorului de servicii ar permite acordarea în beneficiul pacientului doar a unui drept de reparare pentru arsurile cauzate de salteaua cu defect. Astfel, întrucât aceste prejudicii au survenit în cursul unei intervenții chirurgicale efectuate la 3 octombrie 2000, acțiunea împotriva „producătorului” saltelei cu defect, în sensul articolului 3 alineatul (1) din directivă, ar fi prescrisă(29).

48.      În concordanță cu Hotărârea Moteurs Leroy Somer, Curtea ar trebui, așadar, să considere că repararea de către prestatorul de servicii a prejudiciilor cauzate de un produs cu defect utilizat în cadrul unei prestări de servicii nu face parte din aspectele reglementate de Directiva 85/374. În consecință, această directivă nu împiedică un stat membru să prevadă în această privință un regim de răspundere ulterior în raport cu cel instaurat de directiva menționată, care să permită angajarea răspunderii CHU de Besançon în calitate de prestator de servicii de îngrijire pentru care a fost utilizată o saltea cu defect.

3.      Concluzie intermediară

49.      Pentru toate aceste motive, sugerăm Curții să răspundă la a doua întrebare adresată de instanța de trimitere că Directiva 85/374 permite statelor membre să stabilească răspunderea persoanelor care utilizează echipamente sau produse cu defect în cadrul unei prestări de servicii și care cauzează astfel prejudicii beneficiarului prestației, fără a aduce atingere posibilității de a aplica regimul prevăzut în temeiul Directivei 85/374 împotriva producătorului.

50.      În ipoteza în care Curtea nu împărtășește această concluzie și consideră că sfera de aplicare a Directivei 85/374 se extinde la regimul de răspundere a prestatorului de servicii pentru utilizarea unui produs cu defect în cadrul prestațiilor sale, vom examina cu titlu subsidiar prima întrebare, care se referă la interpretarea articolului 13 din Directiva 85/374, în scopul de a aduce Curții clarificări suplimentare.

B –    Cu titlu subsidiar, cu privire la prima întrebare

51.      Prima întrebare preliminară adresată de instanța de trimitere se referă la interpretarea articolului 13 din Directiva 85/374, care prevede că „[p]rezenta directivă nu aduce atingere drepturilor pe care persoana prejudiciată le poate exercita în conformitate cu normele din legislația privind răspunderea contractuală sau extracontractuală sau pe baza unui regim special de răspundere existent la data notificării directivei”. În cauza de față se pune problema de a stabili dacă Directiva 85/374 permite punerea în aplicare a unui regim de răspundere întemeiat pe situația specială a pacienților instituțiilor publice de sănătate, ca urmare a funcționării defectuoase a produselor și a echipamentelor utilizate de aceste instituții publice.

52.      Curtea a interpretat articolul 13 din Directiva 85/374 în sensul că „regimul instituit de directiva menționată, care, potrivit articolului 4, permite persoanei prejudiciate să solicite repararea prejudiciului cu condiția să facă proba acestuia, a defectului și a legăturii de cauzalitate dintre acel defect și prejudiciu, nu exclude aplicarea altor regimuri de răspundere contractuală sau extracontractuală care au temeiuri diferite, precum garanția pentru vicii ascunse sau culpa”(30).

53.      În consecință, Directiva 85/374 permite aplicarea unui regim special de răspundere care exista la momentul notificării directivei menționate și a unui regim de răspundere contractuală și extracontractuală care are un temei diferit.

54.      În ceea ce privește, mai întâi, regimul special de răspundere care exista la momentul notificării Directivei 85/374, această notificare către statele membre a avut loc la 30 iulie 1985. Or, în această privință, trebuie evidențiat, astfel cum indică și instanța de trimitere, că regimul de răspundere în discuție în acțiunea principală se întemeiază pe un principiu de origine jurisprudențială, stabilit de Conseil d’État într‑o decizie din 9 iulie 2003. Potrivit observațiilor scrise ale guvernului francez, jurisprudența Conseil d’État anterioară acestei hotărâri impunea, pentru a se putea angaja răspunderea instituției publice de sănătate, existența unei culpe(31). În consecință, doar odată cu hotărârea din 9 iulie 2003 serviciul public spitalicesc a putut fi ținut răspunzător, chiar în absența unei culpe care să îi fie imputabilă, pentru prejudiciile cauzate utilizatorilor de funcționarea defectuoasă a produselor și a echipamentelor medicale utilizate în cadrul îngrijirilor acordate. În consecință, acest regim de răspundere nu poate fi considerat existent la momentul notificării Directivei 85/374.

55.      În ceea ce privește, în continuare, regimul de răspundere contractuală sau extracontractuală care are un temei diferit, trebuie stabilit dacă regimul de răspundere al unei instituții publice de sănătate are un temei diferit de regimul instaurat prin Directiva 85/374.

56.      Potrivit Curții, spre deosebire de un regim de garanție pentru vicii ascunse sau de un regim de răspundere subiectivă, Directiva 85/374 instaurează un regim de răspundere care se întemeiază exclusiv pe defectul produsului. Directiva 85/374 precizează că se înțelege prin produs defect un produs care „nu oferă siguranța la care o persoană se poate aștepta”(32). Pentru Curte, noțiunea de temei este legată exclusiv de defectul produsului.

57.      Pentru a considera că un regim de răspundere are un temei diferit, Curtea nu a făcut referire de o manieră mai generală la condițiile sau la efectele unui regim de răspundere și nu a examinat contextul unei astfel de răspunderi. În consecință, Directiva 85/374 trebuie interpretată în sensul că exclude aplicarea unui regim care are același obiect – răspundere – și același temei – defectul unui produs care nu oferă siguranța la care o persoană se poate aștepta.

58.      În opinia instanței de trimitere, se poate susține că regimul de răspundere în discuție are un temei diferit, deoarece o astfel de răspundere ar avea drept temei relațiile specifice care se stabilesc între serviciul public spitalicesc și persoanele cărora li se acordă îngrijiri. În opinia guvernului german, diferența de temei constă în faptul că se definește o nouă categorie de persoane răspunzătoare, depărtându‑se de Directiva 85/374. În aceste luări de poziție, noțiunea de temei pare a fi înțeleasă de o manieră diferită de noțiunea de temei la care face referire Curtea în jurisprudența legată de interpretarea Directivei 85/374. În această privință, este semnificativ faptul că guvernul francez consideră ca nefiind determinant faptul dacă regimul în discuție are sau nu are același temei, cel al răspunderii obiective.

59.      Regimul în discuție în acțiunea principală este un regim de răspundere întemeiat pe funcționarea defectuoasă a produselor și a materialelor medicale. Or, a întemeia un regim de răspundere pe funcționarea defectuoasă a unui produs echivalează cu întemeierea acestui regim pe defectul produsului respectiv, care nu oferă siguranța la care o persoană se poate aștepta. Prin urmare, nu se poate considera că acest regim de răspundere are un temei diferit de cel pe care se întemeiază regimul instaurat de Directiva 85/374.

60.      În consecință, în cazul în care Curtea apreciază că sfera de aplicare a Directivei 85/374 se extinde la regimul de răspundere a instituțiilor publice de sănătate pentru funcționarea defectuoasă a produselor și a echipamentelor pe care le utilizează, Curtea ar trebui să admită că Directiva 85/374, ținând cont de interpretarea articolului 13 din aceasta, nu permite punerea în aplicare a unui regim de răspundere întemeiat exclusiv pe funcționarea defectuoasă a produselor și a echipamentelor menționate.

V –    Concluzie

61.      Având în vedere considerațiile expuse cu titlu principal, sugerăm Curții să răspundă instanței de trimitere după cum urmează:

„Directiva 85/374/CEE a Consiliului din 25 iulie 1985 de apropiere a actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre cu privire la răspunderea pentru produsele cu defect permite statelor membre să stabilească răspunderea persoanelor care utilizează echipamente sau produse cu defect în cadrul unei prestări de servicii și care cauzează astfel prejudicii beneficiarului prestației, fără a aduce atingere posibilității de a aplica regimul prevăzut în temeiul Directivei 85/374 împotriva producătorului.”

---

1 – Limba originală: franceza.

---

2 – Conseil d’État, 9 iulie 2003, Assistance publique‑Hôpitaux de Paris c/ Mme Marzouk, nr. 220437.

---

3 – Guvernul elen se întemeiază pe Rezoluția Consiliului din 19 decembrie 2002 privind modificarea Directivei cu privire la răspunderea pentru produsele cu defect (JO 2003, C 26, p. 2), care, la punctul 4, arată: „Consiliul notează că termenul «furnizor» în sensul articolului 3 alineatul (3) desemnează persoana care exploatează lanțul de distribuție”.

---

4 – Guvernul francez invocă Hotărârea din 10 ianuarie 2006, Skov și Bilka (C‑402/03, Rec., p. I‑199, punctul 28).

---

5 – Hotărârea Skov și Bilka.

---

6 – Ibidem, punctul 30.

---

7 – Hotărârea din 5 iulie 2007, Comisia/Danemarca (C‑327/05, punctul 18).

---

8 – Hotărârea din 9 februarie 2006, O’Byrne (C‑127/04, Rec., p. I‑1313, punctul 28).

---

9 – Ibidem (punctele 36 și 37).

---

10 – Directiva 2001/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 decembrie 2001 privind siguranța generală a produselor (JO L 11, p. 4, Ediție specială, 15/vol. 8, p. 52).

---

11 – Guvernul francez se întemeiază pe Directiva 1999/34/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 10 mai 1999, care a modificat Directiva 85/374 (JO L 141, p. 20, Ediție specială, 15/vol. 5, p. 34). Această directivă a inclus produsele agricole primare în sfera de aplicare a Directivei 85/374. Directiva 1999/34 precizează, în considerentul (1), că „siguranța produselor și repararea prejudiciilor cauzate de produsele cu defecte sunt imperative sociale care trebuie respectate pe piața internă; [...] Comunitatea a răspuns acestor cerințe prin Directiva [85/374] și Directiva 92/59/CEE [care a fost înlocuită prin Directiva 2001/95] [...]”.

---

12 – În Hotărârea din 10 mai 2001, Veedfald (C‑203/99, Rec., p. I‑3569), Curtea a considerat că utilizarea unui produs cu defect în cadrul unei prestări de servicii intră în sfera de aplicare a directivei, operând o distincție între caracterul defectuos al produsului utilizat și caracterul defectuos al prestării de servicii în sine (punctul 12). Totuși, problema calificării prestatorului de servicii drept „furnizor”, în sensul articolului 3 alineatul (3) din Directiva 85/374, nu a fost ridicată. În cauză era în discuție răspunderea administrației comunale, în același timp prestator de servicii de îngrijire și fabricant al produsului cu defect. Directiva 85/374 se aplica, așadar, în privința răspunderii administrației în calitate de „producător” al produsului cu defect, în sensul articolului 3 alineatul (1) din directiva menționată. În consecință, o astfel de hotărâre nu reprezintă un precedent care să se opună excluderii prestatorului de servicii din noțiunea „furnizor” al unui produs cu defect, în sensul articolului 3 alineatul (3) din Directiva 85/374.

---

13 – A se vedea Hotărârea Skov și Bilka, citată anterior (punctul 33), și Hotărârea O’Byrne, citată anterior (punctul 35); pentru o formulă similară, a se vedea Hotărârea din 2 decembrie 2009, Aventis Pasteur (C‑358/08, Rep., p. I‑11305, punctul 36), în care se arată că „definiția, prevăzută la articolele 1 și 3 din această directivă, a persoanelor responsabile împotriva cărora persoana prejudiciată are dreptul să introducă o acțiune în temeiul regimului de răspundere prevăzut de directiva menționată trebuie considerată ca fiind exhaustivă”.

---

14 – A se vedea Hotărârea Skov și Bilka, citată anterior (punctul 37).

---

15 – A se vedea Hotărârile O’Byrne (punctul 39) și Aventis Pasteur (punctele 62-64), citate anterior.

---

16 – Hotărâre citată la nota de subsol 12.

---

17 – Hotărârea din 25 aprilie 2002, González Sánchez (C‑183/00, Rec., p. I‑3901).

---

18 – Ibidem, punctul 13.

---

19 – Ibidem, punctul 34.

---

20 – Hotărârea din 4 iunie 2009 (C‑285/08, Rep., p. I‑4733).

---

21 – A se vedea al optsprezecelea considerent al Directivei 85/374.

---

22 – Hotărârea Veedfald, citată anterior (punctul 32).

---

23 – Afirmația este desprinsă din trei hotărâri din 25 aprilie 2002, respectiv Hotărârile Comisia/Franța (C‑52/00, Rec., p. I‑3827, punctele 14-24), Comisia/Grecia (C‑154/00, Rec., p. I‑3879, punctele 10-20) și González Sánchez, citată anterior (punctele 23-32).

---

24 – Hotărârea Moteurs Leroy Somer, citată anterior (punctul 25).

---

25 – Ibidem, punctul 27.

---

26 – În Hotărârea Veedfald, citată anterior, Curtea a afirmat de asemenea: „în măsura în care nu vor fi fost adoptate de către legiuitorul comunitar reglementări privind prestările de servicii” (punctul 12).

---

27 – Hotărârea Moteurs Leroy Somer, citată anterior (punctul 17).

---

28 – A se vedea în special al treisprezecelea considerent al acesteia, potrivit căruia: „în conformitate cu sistemele juridice ale statelor membre, persoana prejudiciată poate avea dreptul la despăgubire pe baza răspunderii contractuale sau pe baza unei răspunderi extracontractuale diferite de cea prevăzută de prezenta directivă; în măsura în care servesc și la atingerea obiectivului de protecție eficace a consumatorilor, prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere acestor dispoziții”.

---

29 – Articolul 11 din Directiva 85/374 prevede astfel că „drepturile conferite persoanei prejudiciate în temeiul prezentei directive se sting la expirarea unui termen de zece ani de la data la care producătorul a pus în circulație produsul care a provocat prejudicii [...]”.

---

30 – Hotărârile Comisia/Franța (punctul 22), Comisia/Grecia (punctul 18), González Sánchez (punctul 31), Skov și Bilka (punctul 47) și Moteurs Leroy Somer (punctul 23), citate anterior.

---

31 – Conseil d’État, 1 martie 1989, Epoux Peyre, nr. 67255.

---

32 – Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 85/374.