EUR-Lex Access to European Union law
This document is an excerpt from the EUR-Lex website
Document 62009CC0463
Opinion of Advocate General Trstenjak delivered on 26 October 2010. # CLECE SA v María Socorro Martín Valor and Ayuntamiento de Cobisa. # Reference for a preliminary ruling: Tribunal Superior de Justicia de Castilla-La Mancha - Spain. # Social policy - Directive 2001/23/EC - Transfers of undertakings - Safeguarding of employees’ rights - Concept of ‘transfer’ - Cleaning - Cleaning carried out directly by a municipal authority with recruitment of new staff. # Case C-463/09.
Concluziile avocatului general Trstenjak prezentate la data de26 octombrie 2010.
CLECE SA împotriva María Socorro Martín Valor şi Ayuntamiento de Cobisa.
Cerere având ca obiect pronunțarea unei hotărâri preliminare: Tribunal Superior de Justicia de Castilla-La Mancha - Spania.
Politică socială - Directiva 2001/23/CE - Transfer de întreprinderi - Menținerea drepturilor lucrătorilor - Noțiunea «transfer» - Servicii de curățenie - Activitate asigurată în mod direct de o comună prin recrutarea de personal nou.
Cauza C-463/09.
Concluziile avocatului general Trstenjak prezentate la data de26 octombrie 2010.
CLECE SA împotriva María Socorro Martín Valor şi Ayuntamiento de Cobisa.
Cerere având ca obiect pronunțarea unei hotărâri preliminare: Tribunal Superior de Justicia de Castilla-La Mancha - Spania.
Politică socială - Directiva 2001/23/CE - Transfer de întreprinderi - Menținerea drepturilor lucrătorilor - Noțiunea «transfer» - Servicii de curățenie - Activitate asigurată în mod direct de o comună prin recrutarea de personal nou.
Cauza C-463/09.
Repertoriul de jurisprudență 2011 I-00095
ECLI identifier: ECLI:EU:C:2010:636
CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
VERICA TRSTENJAK
prezentate la 26 octombrie 2010(1)
Cauza C‑463/09
CLECE, SA
[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Tribunal Superior de Justicia de Castilla‑La Mancha (Spania)]
„Politica socială – Directiva 2001/23/CE – Articolul 1 alineatul (1) literele (a) și (b) – Transfer de întreprinderi – Menținerea drepturilor lucrătorilor – Domeniu de aplicare – Noțiunea «transfer» – Existența unei «unități economice» – Preluarea serviciului de curățenie a unei clădiri publice de către o comună în calitate de autoritate publică”
I – Introducere
1. Tribunal Superior de Justicia de Castilla‑La Mancha (denumit în continuare „instanța de trimitere”) a hotărât să adreseze Curții, în temeiul articolului 234 CE(2), o întrebare preliminară cu privire la interpretarea Directivei 2001/23/CE a Consiliului din 12 martie 2001 privind apropierea legislației statelor membre referitoare la menținerea drepturilor lucrătorilor în cazul transferului de întreprinderi, unități sau părți de întreprinderi sau unități(3).
2. Această cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește un litigiu între doamna María Socorro Martin (denumită în continuare „reclamanta din acțiunea principală”), până în prezent angajată a întreprinderii de servicii de curățenie CLECE SA (denumită în continuare „CLECE”), pe de o parte, și Ayuntamiento de Cobisa (Primăria Comunei Cobisa), pe de altă parte, având ca obiect creanțe salariale decurgând din raportul de muncă cu CLECE. Prin acțiunea formulată, reclamanta din acțiunea principală contestă concedierea sa, pe care o consideră ilegală, făcând referire, printre altele, la drepturile conferite lucrătorilor prin Directiva 2001/23 în cazul unui transfer de întreprinderi.
3. Prin intermediul întrebării preliminare, Curții i se solicită, în esență, să stabilească dacă Directiva 2001/23 se aplică în situația în care administrația unei comune, care încredințase anterior serviciile de curățenie a diferitelor sale localuri unei întreprinderi private, a reziliat ulterior acest contract pentru a efectua ea însăși serviciile de curățenie, utilizând în acest scop exclusiv personal nou‑angajat. Din punct de vedere juridic, se ridică problema limitei domeniului de aplicare al acestui act comunitar, Curtea trebuind să examineze în special aspectul dacă este îndeplinită condiția menținerii unei unități economice necesare pentru transferul unei întreprinderi și în cazul în care nu s‑au transferat nici active și nici nu au fost preluați lucrători, „transferul” în sine constând exclusiv într‑o continuare a funcțiilor.
II – Cadrul juridic
A – Dreptul Uniunii (4)
4. Directiva 2001/23 a codificat Directiva 77/187/CEE a Consiliului din 14 februarie 1977 privind apropierea legislației statelor membre referitoare la menținerea drepturilor lucrătorilor în cazul transferului de întreprinderi, de unități sau părți de întreprinderi sau unități(5) în versiunea modificată prin Directiva 98/50/CE a Consiliului din 29 iunie 1998(6).
5. Potrivit considerentului (3) al Directivei 2001/23, „[s]unt necesare dispoziții pentru protecția lucrătorilor în cazul schimbării angajatorului, în special pentru a asigura că drepturile acestora sunt menținute”.
6. Considerentul (8) al acestei directive prevede următoarele:
„Din considerente de securitate și transparență juridică, a fost necesară clarificarea noțiunii de transfer, în temeiul jurisprudenței Curții de Justiție. Această clarificare nu a modificat domeniul de aplicare al Directivei 77/187/CEE, astfel cum a fost interpretată de Curtea de Justiție.”
7. La articolul 1 alineatul (1) din directivă se prevede:
„(a) Prezenta directivă se aplică în cazul oricărui transfer al unei întreprinderi, unități sau al unei părți de întreprindere sau de unitate către un alt angajator, ca rezultat al unei cesiuni convenționale sau al unei fuziuni.
(b) Sub rezerva literei (a) și a următoarelor dispoziții ale prezentului articol, se consideră transfer în sensul prezentei directive cel al unei unități care își menține identitatea, înțeleasă ca ansamblu organizat de mijloace, care are obiectivul de a desfășura o activitate economică, indiferent dacă acea activitate este centrală sau auxiliară.
(c) Prezenta directivă se aplică în cazul întreprinderilor publice și private care exercită o activitate economică, indiferent dacă au sau nu scop lucrativ. O reorganizare administrativă a autorităților administrației publice sau transferul unor funcții administrative între autoritățile administrației publice nu reprezintă un transfer în sensul prezentei directive.”
8. Articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din directivă prevede:
„Drepturile și obligațiile cedentului care decurg dintr‑un contract de muncă sau un raport de muncă existent la data transferului, în cazul unui astfel de transfer, sunt transferate cesionarului.”
9. Articolul 4 alineatul (1) primul paragraf din directivă prevede:
„Transferul unei întreprinderi, unități sau a unei părți din întreprindere sau unitate nu constituie în sine un motiv de concediere pentru cesionar sau cedent. Această dispoziție nu împiedică concedierile care pot interveni din motive economice, tehnice sau organizatorice și care implică schimbări în ceea ce privește ocuparea forței de muncă.”
B – Dreptul național
1. Legislație
10. Articolul 44 alineatul (1) din Legea privind statutul lucrătorilor din 24 martie 1995 (Ley del Estatuto de los Trabajadores, denumită în continuare „Statutul lucrătorilor”), care transpune Directiva 2001/23, prevede:
„Schimbarea deținătorului unei întreprinderi, al unui centru de muncă sau al unei unități de producție autonome nu determină, ca atare, încetarea raportului de muncă; noul angajator se subrogă în drepturile și obligațiile angajatorului precedent în ceea ce privește contractul de muncă și asigurările sociale, inclusiv angajamentele referitoare la pensii, în condițiile prevăzute în reglementarea specifică aplicabilă și, în general, în toate obligațiile în materie de protecție socială complementară pe care le va fi subscris cedentul.”
11. Alineatul (2) din această dispoziție prevede că, „[î]n sensul prezentei dispoziții […] se consideră succesiune de întreprinderi […] transferul unei unități economice care își menține identitatea, înțeleasă ca ansamblu organizat de mijloace, care are obiectivul de a desfășura o activitate economică, indiferent dacă acea activitate este centrală sau auxiliară”; această definiție corespunde articolului 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2001/23.
2. Convenția colectivă
12. Articolul 14 din Convenția colectivă aplicabilă în materia serviciilor de curățenie în clădirile și localurile din provincia Toledo, publicată în Boletín Oficial de la Provincia de Toledo nr. 269 din 22 noiembrie 2005, prevede:
„Atunci când o întreprindere în cadrul căreia serviciile de curățenie erau prestate de o întreprindere contractantă preia ea însăși această activitate, nu este obligată să preia personalul alocat de întreprinderea contractantă pentru prestarea serviciului, dacă acesta era prestat de angajați proprii ai întreprinderii; în schimb, angajații respectivi vor fi preluați dacă, pentru asigurarea acestui serviciu de curățenie, se impune angajarea de personal nou.”
III – Situația de fapt, acțiunea principală și întrebarea preliminară
13. Reclamanta din acțiunea principală fusese angajată de CLECE cu începere de la 25 martie 2004 ca menajeră. Aceasta își desfășura activitatea în localurile Ayuntamiento de Cobisa (Toledo) în baza contractului de prestare de servicii de curățenie în școlile și clădirile municipale, încheiat între cele două pârâte la 27 mai 2003. Din decizia de trimitere rezultă că pentru această muncă nu erau utilizate instrumente speciale de lucru.
14. După o prelungire a contractului, Ayuntamiento a făcut cunoscut pârâtei CLECE la 9 noiembrie 2007 rezilierea acestui contract de prestări servicii de curățenie începând cu 31 decembrie 2007. La 2 ianuarie 2008, întreprinderea i‑a comunicat reclamantei din acțiunea principală că, începând cu 1 ianuarie 2008, urma să facă parte din personalul Ayuntamiento, deoarece contractul pentru prestarea activității de curățenie în localurile Ayuntamiento a fost atribuit acestei autorități. În temeiul Convenției colective aplicabile în materia serviciilor de curățenie în clădirile și localurile din provincia Toledo, această autoritate trebuie să se subroge în drepturile și obligațiile care au reglementat până la data respectivă raportul de muncă.
15. Reclamanta din acțiunea principală s‑a prezentat la 2 ianuarie 2008 la locul de muncă din localurile Ayuntamiento, unde nu i s‑a permis însă să înceapă lucrul. CLECE nu i‑a mai oferit niciun alt loc de muncă. În plus, din decizia de trimitere reiese că la 10 ianuarie 2008, pârâta Ayuntamiento a angajat pentru asigurarea curățeniei în localurile sale cinci lucrătoare printr‑o agenție de recrutare și plasare a forței de muncă înființată la 21 ianuarie 2007.
16. În cadrul procedurii declanșate de reclamanta din acțiunea principală împotriva CLECE și a Ayuntamiento de Cobisa pentru concediere nelegală, Juzgado de lo Social N° 2 de Toledo a pronunțat o hotărâre prin care s‑a decis că Ayuntamiento nu deține calitate procesuală pasivă. Totodată, acțiunea a fost admisă împotriva pârâtei CLECE, concedierea a fost declarată nelegală și CLECE a fost obligată fie la reangajarea reclamantei din acțiunea principală în condiții similare celor dinaintea concedierii, fie la plata către aceasta a unei compensații în valoare de 6 507,10 EUR, precum și, în orice caz, la plata remunerației cuvenite acesteia pe durata procedurii.
17. Întreprinderea menționată a formulat recurs împotriva acestei hotărâri la instanța de trimitere la 26 decembrie 2008. În susținerea recursului, CLECE arată în esență că Ayuntamiento s‑a subrogat în raportul de muncă al reclamantei din acțiunea principală în temeiul articolului 14 din Convenția colectivă aplicabilă în materia serviciilor de curățenie în clădirile și localurile din provincia Toledo coroborat cu articolul 44 din Statutul lucrătorilor și potrivit jurisprudenței citate.
18. Instanța de trimitere exprimă în hotărârea sa îndoieli cu privire la aplicabilitatea Directivei 2001/23 în speță. Prin urmare, aceasta a suspendat judecarea cauzei și a adresat Curții următoarea întrebare preliminară:
„Trebuie considerată ca intrând în domeniul de aplicare al Directivei 2001/23, astfel cum e definit la articolul 1 alineatul (1) literele (a) și (b), o ipoteză în care comuna preia sau ia în administrare serviciile de curățenie a diferitelor sale localuri, prestate anterior de o întreprindere contractantă și pentru care comuna angajează personal nou?”
IV – Procedura în fața Curții
19. Decizia de trimitere din 20 octombrie 2009 a fost primită la grefa Curții la 25 noiembrie 2009.
20. Guvernul spaniol și Comisia au depus observații scrise în termenul prevăzut la articolul 23 din Statutul Curții.
21. Întrucât niciuna dintre părți nu a solicitat deschiderea procedurii orale, prezentele concluzii au putut fi elaborate în urma Adunării generale a Curții din 31 august 2010.
V – Principalele argumente ale părților
22. Guvernul spaniol consideră că o situație precum cea din acțiunea principală se încadrează în domeniul de aplicare al Directivei 2001/23, deși continuarea, respectiv preluarea serviciilor de curățenie, nu poate fi asimilată în mod strict conceptului de transfer în sensul dreptului comercial.
23. În acțiunea principală, Ayuntamiento nu dispunea de personal suficient pentru a presta serviciile de curățenie în localurile proprii și, astfel, a fost nevoită să angajeze personal nou. Într‑un asemenea caz, ar trebui să se aplice jurisprudența Curții, în special deoarece nu există îndoieli cu privire la existența unui transfer al funcției de la CLECE către Ayuntamiento și întrucât s‑a urmărit același scop, și anume prestarea de servicii de curățenie, precum și deoarece Ayuntamiento prezintă o structură organizatorică stabilă și autonomă, deși atribuțiile sale sunt mai cuprinzătoare decât simpla asigurare a curățeniei, auxiliară principalelor sarcini ale unei comune, și, în cele din urmă, dat fiind că numărul angajaților cedentului este limitat la personalul propriu.
24. Susținând o opinie contrară, Comisia consideră că Directiva 2001/23 nu se aplică în situația când Ayuntamiento, care inițial a cesionat serviciile de curățenie a localurilor sale unei întreprinderi private, reziliază contractul și efectuează ulterior ea însăși respectivele servicii, dacă aceasta nu preia o parte esențială, în ceea ce privește numărul și competența, din angajații alocați de întreprinderea privată în vederea executării contractului.
25. Curtea a explicat în repetate rânduri că un transfer în sectorul serviciilor de curățenie poate avea loc dacă noul angajator nu doar continuă activitatea în cauză, ci și preia o parte din personalul întreprinderii subcontractante, în măsura în care respectiva preluare vizează o parte esențială, în ceea ce privește numărul și competența, a personalului utilizat de subcontractant pentru executarea sarcinii subcontractate(7).
26. Comisia susține că din decizia de trimitere nu reiese exact dacă reclamanta din acțiunea principală a fost singura lucrătoare căreia CLECE SA i‑a încredințat curățenia localurilor Ayuntamiento. Întrucât aceasta din urmă a angajat cinci lucrătoare pentru a continua activitatea executată până în acel moment de subcontractant, ar fi posibil ca CLECE să fi folosit un număr similar de angajați. În orice caz, din decizia de trimitere reiese că niciunul dintre angajații anteriori nu a fost folosit în continuare și că, în schimb, Ayuntamiento a angajat pentru asigurarea curățeniei în localurile sale cinci lucrătoare noi prin intermediul agenției de recrutare și plasare a forței de muncă. În acest context, nu a avut loc un transfer de „unitate economică”, așadar, nu există un „transfer” în sensul Directivei 2001/23.
VI – Apreciere juridică
A – Considerații introductive
27. Prin Directiva 77/187 – directiva anterioară Directivei 2001/23 – a fost elaborat pentru prima dată la nivel supranațional un concept cuprinzător de protecție în vederea garantării drepturilor angajaților ale căror raporturi de muncă sunt afectate de un transfer al unei întreprinderi, unități sau al unei părți din unitate. Directiva, ce are ca efect o armonizare parțială a legislațiilor naționale individuale în materia dreptului muncii, prevede în esență că drepturile și obligațiile cedentului, care decurg dintr‑un contract de muncă sau dintr‑un raport de muncă existent la data transferului, sunt transferate cesionarului. Astfel, obiectivul urmărit de directivă este asigurarea, în măsura posibilă, a continuării raportului de muncă cu cesionarul în aceeași formă, pentru a preîntâmpina situația în care angajații afectați de transferul întreprinderii sunt tratați mai puțin favorabil numai în temeiul transferului(8). Alături de această protejare a lucrătorilor motivată social‑politic, obiectivul Directivei 77/187, ce are ca temei juridic articolul 94 CE, este de a asigura funcționarea pieței comune, întrucât, potrivit aprecierii legiuitorului comunitar, un nivel de protecție a lucrătorilor diferit în cazul transferului de întreprinderi sau unități în interiorul statelor membre poate acționa ca un obstacol în calea schimburilor comerciale.
28. Directiva 77/187 a fost adesea interpretată de Curte. Nu în ultimul rând, ca urmare a multitudinii hotărârilor pronunțate de Curte, legiuitorul comunitar a modificat semnificativ cadrul legislativ prin Directiva 98/50 și a adaptat textul directivei la această jurisprudență. Din motive de claritate, Directiva 77/187 a fost codificată în cele din urmă prin Directiva 2001/23, fără a se aduce modificări conținutului normelor. Tocmai datorită acestei cooperări constructive dintre legiuitorul comunitar și Curte la conceperea dreptului individual la muncă – în cadrul competențelor constituționale ce le revin – jurisprudența referitoare la directiva anterioară se dovedește un instrument valoros pentru practicianul dreptului în vederea elucidării rațiunilor și a obiectivelor urmărite prin diferitele dispoziții ale Directivei 2001/23. Această concluzie se aplică, în special, acelor dispoziții care stabilesc domeniul personal de aplicare al directivei și a căror interpretare face obiectul cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare analizate.
B – Examinarea întrebării preliminare
1. Considerații generale
29. Prin intermediul întrebării preliminare se urmărește să se stabilească de către Curte dacă situația de fapt din acțiunea principală îndeplinește criteriile stabilite la articolul 1 literele (a) și (b) și dacă intră, astfel, în domeniul de aplicare al Directivei 2001/23. La o examinare mai aprofundată, instanța de trimitere nu solicită în definitiv prin întrebarea sa nimic altceva decât să se stabilească dacă în acțiunea principală a avut loc un „transfer de întreprinderi” în sensul directivei. Or, trebuie amintit că, în conformitate cu relația de cooperare ce caracterizează procedura de pronunțare a unei hotărâri preliminare, obligația de a verifica, cu aplicarea dreptului comunitar și a dreptului național de transpunere, dacă sunt îndeplinite condițiile pentru un transfer în situația individuală revine în principiu numai instanței naționale. Din acest motiv, Curtea de Justiție a declarat în mod expres în jurisprudența sa(9) că, în cadrul acestei examinări, instanța națională trebuie să ia în considerare toate circumstanțele de fapt ce caracterizează operațiunea în cauză și trebuie să efectueze o evaluare de ansamblu a tuturor aspectelor parțiale.
30. Curtea este competentă să furnizeze instanței naționale, pe calea interpretării, toate criteriile relevante pentru a‑i permite acesteia să formuleze o apreciere. Astfel cum indică jurisprudența pronunțată până în prezent, Curții nu îi este totuși interzis să ofere instanței naționale un răspuns util care să ducă la soluționarea litigiului în speță, să facă uz extins de competența sa de interpretare, efectuând, spre exemplu, o interpretare concretă a acestor criterii și referindu‑se în acest sens la aspecte individuale ale situației de fapt prezentate(10).
31. După aceste considerații generale, vom examina în continuare întrebarea concretă formulată în cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare cu privire la aplicarea Directivei 2001/23 într‑o situație de fapt precum cea descrisă în întrebarea preliminară.
2. Aplicabilitatea Directivei 2001/23
32. Astfel cum rezultă din articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2001/23, pentru aplicarea acesteia trebuie întrunite un număr de trei condiții: transferul trebuie să fie în strânsă legătură cu schimbarea angajatorului, trebuie să vizeze o întreprindere, o unitate sau o parte de unitate și trebuie să se întemeieze pe un contract(11).
a) Schimbare a angajatorului întemeiată pe un contract
i) Calitatea de autoritate publică a angajatorului
33. Înainte de toate, trebuie amintită pe scurt jurisprudența Curții conform căreia transferul unei activități economice de la o persoană juridică de drept privat la o persoană juridică de drept public intră în principiu în domeniul de aplicare al Directivei 77/187(12). O asemenea concluzie se impune, astfel cum a confirmat recent Curtea în Hotărârea UGT‑FSP(13) din 29 iulie 2010, și sub regimul Directivei 2001/23.
34. În acest context, trebuie să se sublinieze că Directiva 77/187 a fost declarată aplicabilă de Curte chiar și în cazul preluării de o comună, mai exact o persoană juridică de drept public a cărei activitate este reglementată prin norme specifice de drept administrativ, a anumitor sarcini efectuate anterior, în interesul acestei comune, de către o asociație fără scop lucrativ, persoană juridică de drept privat, cu condiția ca unitatea transferată să își păstreze identitatea(14). Prin urmare, simpla împrejurare că serviciile de curățenie, prestate anterior de angajații CLECE pentru Ayuntamiento – o autoritate publică –, au fost preluate de aceasta din urmă nu se opune aplicabilității Directivei 2001/23. În plus, împrejurările specifice descrise la articolul 1 alineatul (1) litera (c) din directivă nu există în acțiunea principală.
ii) Transfer din cauza rezilierii contractului pentru servicii de curățenie
35. În ceea ce privește modalitățile de transfer în sensul directivei, trebuie să se constate pentru început că, în jurisprudența sa, Curtea a interpretat în mod larg noțiunea „cesiune convențională”, pentru a răspunde obiectivului directivei, care este acela de protejare a salariaților în caz de transfer al întreprinderii lor. Prin urmare, Curtea a hotărât că directiva este aplicabilă în toate cazurile în care, în cadrul raporturilor contractuale, are loc schimbarea persoanei juridice sau a responsabilului cu exploatarea întreprinderii, care își asumă obligațiile angajatorului în raport cu lucrătorii întreprinderii(15).
36. Urmând aceeași logică, Curtea a hotărât de asemenea că un caz în care o întreprindere transferă prin contract unei alte întreprinderi responsabilitatea pentru prestarea serviciilor de curățenie, asigurate de ea însăși în mod direct(16), și un caz în care un comitent care cesionează curățenia localurilor sale unei prime întreprinderi reziliază contractul cu această întreprindere și încheie un nou contract pentru executarea aceleiași activități cu o a doua întreprindere(17) intră în domeniul de aplicare al directivei.
37. Pentru aprecierea juridică a prezentei cauze deține o relevanță deosebită totuși Hotărârea Hernández Vidal(18), care prezintă numeroase paralele cu acțiunea principală, și în care Curtea a hotărât că directiva trebuie să poată fi aplicată în cazul în care o întreprindere a transferat unei alte întreprinderi serviciile de curățenie a localurilor sale sau o parte din acestea și a decis ulterior să rezilieze contractul, urmând ca, pe viitor, să se ocupe ea însăși de prestarea acestei activități. Întrucât exact această situație se regăsește în acțiunea principală, în opinia noastră, concluziile Curții în hotărârea menționată anterior pot fi transpuse cu ușurință. Prin urmare, noțiunea „cesiune convențională”, astfel cum a constatat în mod întemeiat avocatul general Geelhoed în concluziile pe care le‑a prezentat în cauza Abler și alții(19), nu trebuie înțeleasă în sensul că transferul trebuie să aibă loc exclusiv „în temeiul” unui contract. Dimpotrivă, o decizie unilaterală precum rezilierea unui contract pentru servicii de curățenie are loc tot în cadrul unui contract și astfel poate intra în domeniul de aplicare al directivei.
38. Rezilierea de către Ayuntamiento a contractului existent, încheiat anterior cu CLECE, și preluarea ulterioară a serviciilor de curățenie prestate de lucrătorii acesteia sunt suficiente în acest context pentru a admite existența unei „cesiuni convenționale” în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2001/23. Întrucât există o schimbare a angajatorului întemeiată pe un contract, sunt îndeplinite două dintre condițiile necesare pentru a admite existența unui transfer de întreprinderi.
b) Transferul unei unități economice
i) Noțiunea de unitate economică
39. După cum am arătat în partea introductivă, scopul directivei este să asigure continuitatea raporturilor de muncă existente în cadrul unei unități economice independent de schimbarea angajatorului, astfel încât, pentru oferirea unui răspuns la întrebarea dacă suntem în prezența unui transfer în sensul acestei directive, criteriul decisiv constă în aspectul dacă unitatea în cauză își menține identitatea(20). Astfel, transferul trebuie să aibă ca obiect o unitate economică cu organizare stabilă, a cărei activitate nu se limitează la executarea unei lucrări determinate(21). Noțiunea „unitate” face trimitere, astfel, la un ansamblu organizat de persoane și de elemente ce permite exercitarea unei activități economice care urmărește un obiectiv propriu(22).
40. Această formulare, preluată aproape literal, a fost inserată ulterior de Directiva 98/50 la articolul 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva privind transferul de întreprinderi, având ca sursă de inspirație definiția elaborată de Curte, în orice caz, fără să se modifice prin aceasta domeniul de aplicare al Directivei anterioare 77/187, astfel cum a fost interpretată de Curte(23). Acest detaliu este clarificat în considerentul (8) al Directivei 2001/23. Conform acestui considerent, transferul trebuie să vizeze o „[unitate] [...] înțeleasă ca ansamblu organizat de mijloace, care are obiectivul de a desfășura o activitate economică, indiferent dacă acea activitate este centrală sau auxiliară”, care își menține „identitatea” după transfer.
ii) Criterii generale pentru aprecierea existenței unei unități economice
– Cu privire la criterii în detaliu
41. În cadrul examinării aspectului dacă a avut loc transferul unei unități în sensul definiției legale menționate anterior, trebuie să se ia în considerare totalitatea împrejurărilor de fapt ce caracterizează operațiunea în cauză. Curtea apelează în acest sens, în jurisprudența constantă, la o listă care conține în total șapte criterii de apreciere. Între criteriile relevante figurează printre altele (1) tipul de întreprindere sau de unitate în cauză, (2) dacă sunt transferate elemente corporale, precum clădirile și bunurile mobile, (3) valoarea elementelor necorporale la momentul transferului, (4) dacă majoritatea personalului a fost sau nu a fost preluată de noul angajator, (5) dacă a fost sau nu a fost transferată clientela, precum și (6) gradul de similitudine între activitățile exercitate înainte și după transfer și (7) durata unei eventuale suspendări a acestor activități. Aceste elemente nu constituie totuși decât aspecte parțiale ale evaluării globale care se impune și, de aceea, nu pot fi apreciate izolat(24).
42. Curtea a subliniat în plus în jurisprudența sa necesitatea luării în considerare la aprecierea împrejurărilor de fapt relevante și a tipului de întreprindere sau de unitate în cauză. Potrivit Curții, criteriile relevante pentru existența unui transfer în sensul directivei au în mod obligatoriu grade diferite de importanță în funcție de activitatea prestată și chiar în funcție de metodele de producție și de operare utilizate în respectiva întreprindere, unitate sau parte de unitate. Dat fiind că o entitate economică este capabilă să își desfășoare activitatea, în anumite sectoare, fără a dispune de elemente de activ corporale sau necorporale semnificative, menținerea identității unei asemenea entități după efectuarea operațiunii care o afectează nu poate să depindă de transferul unor astfel de elemente(25).
43. Acest ultim argument se aplică în mod special pentru anumite sectoare economice precum serviciile de curățenie, în care – după cum a constatat Curtea în Hotărârea Hernández Vidal și alții(26) – elementele de activ corporale sau necorporale se manifestă adesea numai în forma lor cea mai simplă, iar activitatea se bazează, în principal, pe forța de muncă(27). Pentru acest motiv, Curtea a hotărât, în ceea ce privește o întreprindere care asigură servicii de curățenie, că un ansamblu organizat de salariați care sunt afectați în mod special și stabil unei sarcini comune poate să corespundă, în lipsa altor factori de producție, unei entități economice.
44. În respectiva hotărâre, Curtea a sintetizat jurisprudența proprie într‑o formulă unică și totodată foarte sugestivă prin claritatea și prin simplitatea sa. Conform acesteia, o unitate economică trebuie „să fie suficient de structurată și autonomă, însă nu trebuie în mod necesar să dețină active, corporale sau necorporale, semnificative”(28). Din această teză se pot trage următoarele concluzii semnificative pentru examinarea pe plan juridic a prezentei cauze: pot într‑adevăr exista – în funcție de sectorul economic în cauză – restricții ale cerinței privind existența de active corporale sau necorporale, însă cerințele obligatorii ale „structurii” și „autonomiei” respectivei unități se mențin(29).
45. Curtea pornește astfel ea însăși de la ideea că cele șapte criterii menționate mai sus, pe care le‑a impus pentru transferul unității, nu trebuie în niciun caz să fie întrunite cumulativ. Dimpotrivă, trebuie să se țină permanent seama de caracteristicile proprii ale respectivei unități și ale sectorului economic vizat. În acest context, vom face referire în continuare mai detaliat numai la criteriile care intră în discuție în prezenta procedură preliminară și a căror existență pare, în concret, problematică.
46. Aceste criterii trebuie să fie aplicate în prezent la situația din acțiunea principală.
47. În acest sens, unitatea organizatorică existentă ca atare înainte de transfer trebuie să existe în continuare și după transfer, în esență neschimbată. Pentru început, este, așadar, decisiv aspectul dacă înainte de transfer exista o unitate economică autonomă. Prin urmare, în acțiunea principală, evaluarea trebuie să privească numai personalul desemnat de CLECE să efectueze serviciile de curățenie în cadrul Ayuntamiento. În acest context, contrar opiniei guvernului spaniol(30), nu prezintă nicio relevanță aspectul dacă Ayuntamiento, în calitate de comună, îndeplinește cerințele unei unități organizate autonom.
– Lipsa unui transfer de active corporale sau necorporale
Active corporale
48. În ceea ce privește aspectele concrete de evaluat în speță, din dosar rezultă că reclamanta din acțiunea principală a făcut neîndoielnic parte dintr‑o echipă formată din aproximativ patru persoane(31) care asigura curățenia în clădirile Ayuntamiento, fiind necesar să se observe că, potrivit informațiilor instanței de trimitere, nu erau utilizate instrumente de lucru speciale pentru această muncă. Pe baza acestui aspect se poate concluziona că prestarea activității de către respectivii angajați s‑a bazat în primul rând pe forța lor de muncă și, din acest motiv, nu a avut loc o eventuală cesiune de active corporale, precum instalații, mașini sau echipamente de curățenie(32), către Ayuntamiento, care să fi intervenit prin rezilierea contractului pentru servicii de curățenie.
Active necorporale
49. Pentru a decide dacă a fost transferată o unitate economică în sensul directivei, pe lângă activele corporale prezintă, relevanță și eventualele active necorporale puse la dispoziție de angajatorul inițial pentru exercitarea activității.
50. Din jurisprudență rezultă că trebuie avute în vedere anumite aspecte, precum identitatea personalului, organele de conducere, organizarea muncii și metodele de operare, care, în opinia Curții, determină caracterul unei unități, respectiv părți de unitate ca unitate economică(33). În ceea ce privește primele trei aspecte, toate vizând organizarea internă a unei întreprinderi, trebuie să se constate că nimic nu indică faptul că personalul format doar din patru lucrători, dintre care făcea parte și reclamanta din acțiunea principală, avea vreun organ de conducere sau, cu atât mai puțin, o structură organizatorică anume.
51. Astfel cum reiese din Hotărârea Klarenberg(34), Curtea impune existența unui anumit nivel minim de organizare internă a unei întreprinderi, astfel încât, între factorii de producție individuali, să existe o legătură de interdependență și de complementaritate care face ca aceștia să contribuie împreună la exercitarea unei activități economice determinate(35).
52. Instanța de trimitere arată în orice caz că reclamanta din acțiunea principală ar fi prestat serviciile de curățenie în școlile municipale și în clădirile comunei. Prin urmare, trebuie să se considere că fiecare lucrător activa în esență independent de ceilalți, acestuia fiindu‑i atribuită sarcina de a asigura, într‑o perioadă stabilită cu exactitate, curățenia anumitor localuri . Astfel, este îndoielnic dacă cerințele „structurii” și „autonomiei” respectivei unități(36), impuse de Curte, sunt îndeplinite în cauza principală, în măsura în care activitatea reclamantei din acțiunea principală și a celorlalți lucrători sunt în esență identice și nu exista o interacțiune între aceștia în cadrul colectivului de lucru – aspect ce ar putea să servească drept indiciu în sensul existenței unei structuri organizatorice complexe.
53. Pe de altă parte, nu trebuie pierdut din vedere aspectul că planificarea și organizarea, precum și competența și cunoștințele în materia serviciilor de curățenie joacă de regulă un rol cu mult mai redus în comparație cu alte activități profesionale(37). Nu în ultimul rând, din acest motiv, întreprinderile care asigură servicii de curățenie folosesc adesea forță de muncă necalificată. Trebuie admis că această concluzie nu se aplică pentru acele activități specializate de curățenie care dispun de echipamente și de metode speciale de lucru. Activele necorporale importante în cazul unor servicii specializate de curățenie ar fi, spre exemplu, organizarea desfășurării proceselor de lucru, calculele, cunoașterea anumitor procedee de curățare, metodele de lucru, priceperea dobândită în legătură cu substanțe nocive pentru sănătate sau chiar periculoase pentru viață, pentru a numi doar câteva.
54. În absența unor indicații contrare din dosar, trebuie să plecăm de la premisa că niciunul din tipurile menționate de active necorporale nu a fost transferat către Ayuntamiento. Fără a lua în considerare acest aspect, nimic nu indică faptul că personalul, din care făcea parte și reclamanta din acțiunea principală, ar putea fi clasificat ca făcând parte dintr‑un serviciu specializat de curățenie în sensul menționat anterior. În acest context, trebuie să se considere mai degrabă că, pentru exercitarea acestei activități, nu au fost necesare competențe sau metode de lucru speciale. Nu există, așadar, un transfer de active necorporale nici în acest sens.
– Limitarea succesiunii funcționale
55. Având în vedere absența unui transfer de active corporale și necorporale, încă din acest stadiu al examinării, nu ar trebui în principiu admisă existența unei unități economice în acțiunea principală. În măsura în care Ayuntamiento a continuat pur și simplu efectuarea serviciilor de curățenie, fără a prelua totuși angajații care au prestat respectiva activitate până în acel moment, în acțiunea principală s‑ar putea admite în principiu existența unei simple „succesiuni funcționale” care, potrivit jurisprudenței mai recente a Curții, nu intră în esență în domeniul de aplicare al Directivei 2001/23(38).
56. Astfel cum a recunoscut în mod întemeiat Curtea, întinderea noțiunii de transfer de întreprindere nu este nelimitată(39). Curtea a stabilit limita maximă a acestei interpretări largi în Hotărârea Süzen(40), punând în evidență faptul că simpla împrejurare că serviciile prestate de vechiul și de noul prepus sunt similare nu permite să se concluzioneze că există un transfer al unei unități economice. În opinia Curții, o unitate nu poate fi înțeleasă ca simplă activitate.
57. Această jurisprudență a fost confirmată în cauza Hernández Vidal și alții, care, astfel cum am arătat deja, prezintă numeroase paralele cu prezenta cauză. Situația de fapt era similară în măsura în care – precum în acțiunea principală – discuția privea aspectul dacă o întreprindere care a reziliat contractul pentru servicii de curățenie încheiat cu o întreprindere specializată pentru a se ocupa ea însăși pe viitor de curățenia în localurile proprii era obligată din punct de vedere legal, în temeiul Directivei privind transferul de întreprinderi, să continue activitatea cu lucrătorii întreprinderii de curățenie. În respectiva hotărâre, Curtea a făcut următoarele constatări:
„În acest sens, simpla împrejurare că lucrările de întreținere prestate de o întreprindere de curățenie și apoi de întreprinderea proprietară a localurilor sunt similare nu permite să se deducă existența transferului unei unități economice de la prima către cea de a doua întreprindere. Astfel, o asemenea entitate nu trebuie redusă la activitatea cu a cărei îndeplinire este însărcinată(41).”
58. Dată fiind asemănarea clară dintre elementele situației de fapt, considerăm că această jurisprudență poate fi transpusă în prezenta cauză. Continuarea lucrărilor de curățenie nu este în sine un factor decisiv pe baza căruia să se poată stabili transferul unei unități economice, ci, potrivit jurisprudenței Curții, reprezintă doar unul dintr‑o serie de indicii.
– Criteriul preluării unei părți esențiale a personalului
Cu privire la jurisprudența Curții
59. În opinia noastră, se poate exclude o succesiune funcțională în măsura în care instanța națională, în cadrul aprecierii globale a situației de fapt din acțiunea principală ce urmează a fi efectuată, ajunge la concluzia că, în speță, sunt îndeplinite alte criterii decisive pentru existența unei unități economice.
60. În schimb, în acest context, ar putea constitui un argument contrar faptul că, în mod evident, niciunul dintre cei patru sau cinci lucrători ai CLECE – printre care și reclamanta din acțiunea principală – nu și‑a continuat activitatea. Acest aspect al continuării activității este, potrivit jurisprudenței Curții, un indiciu important pentru existența unei unități economice. Curtea a considerat, începând cu Hotărârea Süzen(42), că, „în măsura în care, în anumite sectoare în care activitatea se bazează mai ales pe forța de muncă, o colectivitate de lucrători care desfășoară în mod durabil o activitate comună poate corespunde unei entități economice, o asemenea entitate poate să își mențină identitatea după ce a fost transferată atunci când noul angajator nu se mulțumește să desfășoare activitatea în cauză, ci preia de asemenea o parte esențială, în ceea ce privește numărul și competența, a efectivelor de personal pe care predecesorul său le aloca în mod special pentru această sarcină”. Curtea își fundamentează opinia în drept pe faptul că „în această ipoteză, noul angajator […] dobândește astfel un ansamblu organizat de elemente care îi va permite desfășurarea activităților sau a anumitor activități ale întreprinderii cedente într‑un mod stabil”.
61. Deși această jurisprudență, precum examinarea celorlalte criterii amintite anterior, duce, în acțiunea principală, la concluzia că nu există transfer al unei unități economice în sensul Directivei 2001/23, în continuare dorim să luăm, pe scurt, poziție cu privire la opiniile Curții în hotărârile menționate anterior. În interesul unei detalieri a acestei jurisprudențe a Curții, observațiile noastre vizează în esență întrebarea în ce măsură se poate deduce în mod cert existența unui transfer de întreprinderi pe baza criteriului preluării unei părți esențiale a personalului.
Dezavantajele unui asemenea criteriu
62. În primul rând, trebuie să se amintească faptul că preluarea unei „părți esențiale a personalului” constituie în principiu consecința juridică decisivă a Directivei 2001/23, respectiv – mai exact formulat – actul juridic național care servește transpunerii acesteia, întrucât, în acest mod, ar trebui să fie asigurată continuitatea raporturilor de muncă existente la preluarea de unități avută în vedere de legiuitorul Uniunii(43). Împrejurarea că această consecință juridică pare să fie ridicată simultan de către Curte și la rangul de element constitutiv al transferului de întreprinderi are, la prima vedere, un efect îndoielnic din punct de vedere metodologic. Unul și același element nu poate fi simultan, din punctul de vedere al tehnicii de reglementare, element constitutiv de fapt și consecință juridică a Directivei 2001/23 fără a se ajunge – astfel cum a criticat deja avocatul general Cosmas în concluziile pe care le‑a prezentat în cauza Hernández Vidal și alții(44) – la rezultate ilogice, întrucât faptul că o parte esențială a personalului este preluată ca urmare a unui transfer de întreprinderi numai atunci când a fost deja anterior preluată o parte esențială a personalului prezintă elementele unui cerc vicios(45) și, din această cauză, nu ar putea să corespundă intenției autorului directivei.
63. Lectura jurisprudenței Curții în sensul prezentat mai sus implică în plus riscul, invocat în mod întemeiat de avocatul general Geelhoed în concluziile pe care le‑a prezentat în cauza Abler și alții(46), al unei „incongruențe între legislație și jurisprudență” și poate da naștere uneori la abuzuri. Astfel, în măsura în care această linie a jurisprudenței este înțeleasă în sensul că, între altele, decisivă este preluarea unei „părți esențiale a personalului”, în cele din urmă aplicabilitatea directivei rămâne de fapt la latitudinea noului angajator. Acesta poate eluda dispozițiile de drept comunitar privind transferul de unități tocmai în sectoarele cu un volum intens de utilizare a forței de muncă prin faptul că pur și simplu nu preia personalul vechiului angajator. Este evident că aceasta contravine voinței legiuitorului comunitar de a proteja angajații în cazul unei schimbări a proprietarului întreprinderii și chiar instituie stimulente absurde pentru noul angajator de a nu prelua cât mai mulți angajați – dacă nu chiar pe toți(47).
64. În opinia noastră, punctul de vedere prezentat anterior nu ține totuși suficient de mult seama de observațiile Curții în legătură cu acest criteriu și este, în cele din urmă, expresia unei viziuni limitate asupra acestei jurisprudențe, întrucât, chiar din conținutul pasajelor decisive din hotărârile relevante, reiese că exclusiv preluarea unei „[părți] esențial[e], în ceea ce privește numărul și competența, a efectivelor de personal” este considerată determinantă de Curte. Așadar, se poate concluziona că nu este avută în vedere simpla cantitate, ci mai curând tocmai factorii ce țin de calitate și în special de organizare. În cele ce urmează, vom aborda și mai detaliat această problematică în cadrul unei încercări de interpretare adecvată a jurisprudenței.
65. Înainte de toate, trebuie să subliniem că, potrivit Directivei 2001/23, un angajator nu este în niciun caz obligat să preia cu orice preț toți angajații(48). Dimpotrivă, directiva, prin sistemul său diferențiat de reglementare, ține seama și de principiul autonomiei de voință, fundamental în ordinea juridică comunitară. Această împrejurare trebuie avută în vedere permanent cu titlu orientativ și ca limită maximă în interpretarea acestui act de drept derivat, întrucât o interpretare prea largă a noțiunii „unitate economică”, spre exemplu, exclusiv în funcție de numărul concret de angajați preluați în acțiunea principală, poate duce la o limitare disproporționată a autonomiei de voință a angajatorului, dacă acesta ar fi împiedicat să modifice raporturile contractuale în concordanță cu interesele sale îndreptățite. În acest context, trebuie privită și critica avocatului general Geelhoed(49), care a arătat în mod convingător că o obligație necondiționată impusă angajatorului de păstrare a vechiului personal ar contraveni principiilor concurenței libere, în special în sectoare în care calitatea angajaților reprezintă un factor important pentru asigurarea calității serviciilor. Dacă, spre exemplu, noul angajator ar dori să angajeze personal parțial nou pentru o anumită activitate, deoarece calitatea prestațiilor personalului anterior lasă de dorit, o interpretare prea largă a noțiunii „unitate economică” ar împiedica noul angajator în aceste circumstanțe să angajeze lucrători mai calificați și, în schimb, ar duce la o privilegiere a angajaților mai slabi, lipsită de sens din punct de vedere economic.
66. Cu titlu de concluzie intermediară, se poate reține deja că, în ceea ce privește explicațiile anterioare, în orice caz, în împrejurări precum cele din prezenta cauză, criteriul preluării personalului nu poate constitui factorul decisiv. Dimpotrivă, este necesar ca, pentru început, să se caute o interpretare adecvată a acestui criteriu pentru a putea fi avut în vedere în mod corespunzător ulterior în cadrul aprecierii globale ce se impune.
O încercare de formulare a unei interpretări adecvate a jurisprudenței
67. În cazul în care Curtea va reține în continuare acest criteriu drept relevant, ar fi recomandabil, în interesul securității juridice, să se realizeze o clarificare a jurisprudenței cu privire la criteriul preluării unei „părți esențiale a personalului”. Rațiunea adoptării Directivei privind transferul de întreprinderi constituie aici punctul de plecare al considerațiilor.
68. O examinare a Directivei 2001/23, precum și a considerațiilor legislative ce stau la baza acesteia evidențiază că menținerea unei organizații create de predecesor și avantajul astfel creat, în raport cu înființarea unei unități sau părți de unitate proprie, reprezintă esența și principiul de legitimare pentru subrogarea forțată a cesionarului activelor în toate raporturile de muncă existente(50). Potrivit logicii acestei dispoziții, noului proprietar – dacă acesta a profitat de valorile economice semnificative ale unei unități care au fost deținute de vechiul angajator – i se poate impune să angajeze și persoanele care lucrau în cadrul unității. Protecția angajaților este asigurată, la rândul său, prin faptul că lucrătorii nu sunt separați de fundamentul muncii lor, mai exact de valorile economice, prin strategii de transfer a unității(51).
69. Jurisprudența demonstrează că și Curtea pornește de la această interpretare a directivei, spre exemplu atunci când impune cerința ca admiterea existenței unui transfer de întreprinderi să depindă de îndeplinirea condiției ca cesionarul să mențină o legătură funcțională între factorii transferați, care să îi permită să exercite o activitate similară(52).
70. În sine, transferul unei părți esențiale a personalului în sensul jurisprudenței menționate anterior nu oferă prea multe indicii cu privire la existența unui asemenea avantaj pentru cesionar. Caracterul pozitiv al unui transfer de personal se apreciază de regulă în funcție de calitate, mai exact în funcție de competența și de experiența angajaților. Tocmai pentru acest motiv, Curtea amintește că o unitate economică își menține identitatea după ce a fost transferată dacă noul angajator preia o parte esențială, „în ceea ce privește numărul și competența”, a efectivelor de personal pe care predecesorul său le aloca în mod special pentru această sarcină. Criteriul „numărului” angajaților preluați dobândește o însemnătate proprie ca urmare a corelării cu criteriul „competenței” prin conjuncția „și”. Cele două criterii se află într‑o strânsă corelație în context, deoarece numărul angajaților disponibili poate oferi indirect detalii cu privire la gradul de organizare. Organizarea este, la rândul său, necesară numai atunci când ia naștere nevoia unei diviziuni a muncii, care, la rândul său, presupune specializare profesională și, astfel, competență. Acest ultim argument este indicat prin completarea privind alocarea în mod special a personalului în cauză pentru îndeplinirea unei anumite sarcini („aloca[t] în mod special pentru această sarcină”). După toate probabilitățile, a considera drept unic temei numărul lucrătorilor transferați reprezintă expresia unei viziuni superficiale.
71. Preluarea de angajați poate deține în orice caz o valoare indicativă, în măsura în care anumiți angajați întruchipează, prin know‑how‑ul deținut, active necorporale(53). Totuși, simplul indiciu al numărului lucrătorilor anterior angajați, respectiv transferați în cadrul noii întreprinderi, nu poate determina în mod obligatoriu concluzia că aceștia erau competenți, astfel încât criteriul transferului unei părți esențiale a personalului nu poate fi considerat în orice împrejurări unicul criteriu determinant pentru a putea aprecia dacă a avut într‑adevăr loc un transfer de întreprinderi(54).
72. Cu toate acestea, nici dacă jurisprudența citată va fi luată în considerare în interpretarea de mai sus, mai exact pusă în legătură cu factorul „competență”, nu se poate confirma existența unei unități economice în speță, în primul rând întrucât niciunul dintre angajații anteriori nu a fost preluat și, în al doilea rând, întrucât nu există argumente care să susțină existența unor competențe speciale ale personalului, ca expresie a unei priceperi sau a cunoașterii unor metode de lucru deosebite(55).
73. Având în vedere considerațiile de mai sus, în speță nu există o „unitate economică” în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (b) care ar fi putut face obiectul unui transfer de întreprinderi nici din perspectiva unei aplicări directe a jurisprudenței, nici potrivit interpretării acestei jurisprudențe pe care am susținut‑o, în funcție de rațiunea adoptării Directivei 2001/23.
iii) Concluzie intermediară
74. Îndeosebi, nu pot fi identificate activele corporale și necorporale necesare pentru efectuarea serviciilor de curățenie care ar fi putut permite să se deducă existența unei asemenea unități. În concluzie, a treia condiție pentru aplicarea Directivei 2001/23 nu este îndeplinită în speță.
c) Importanța juridică a cerinței angajării de personal nou
75. Această apreciere nu suferă modificări nici din perspectiva ultimului aspect al întrebării preliminare. Instanța de trimitere s‑a referit în întrebarea sa privind aplicabilitatea Directivei 2001/23 în mod expres la împrejurarea că Ayuntamiento trebuia să angajeze personal nou pentru a putea presta pe viitor ea însăși serviciile de curățenie. Nici prin Directiva 2001/23, nici prin jurisprudența Curții nu se atribuie importanță eventualei nevoi de personal nou a întreprinderii. În sine, această împrejurare nu poate justifica, așadar, admiterea existenței unui transfer de întreprinderi în sensul directivei. În plus, simplul fapt că trebuie angajat personal nou nu permite a se deduce concluzii întemeiate privind îndeplinirea celorlalte criterii elaborate de Curte și examinate deja în detaliu mai sus, întrucât nevoia de personal nou poate indica deopotrivă o simplă succesiune funcțională. Cu atât mai mult, aceeași va fi situația în cazul în care – precum în speță – nu a fost preluat nici măcar un singur angajat, ci, dimpotrivă, au fost angajate exclusiv forțe noi de muncă prin intermediul unei burse a angajărilor pentru activități funcționale similare. Tocmai în acest context, guvernul spaniol descrie operațiunea ce face obiectul litigiului în mod pe deplin îndreptățit ca „transferencia de funciones” („transfer de funcții”) între CLECE și Ayuntamiento(56).
76. Cerința angajării de personal nou, menționată de instanța de trimitere, reprezintă numai elementul constitutiv al unei norme naționale de drept spaniol, și anume articolul 14 din Convenția colectivă. În acest sens, trebuie amintit că, potrivit articolului 8 din Directiva 2001/23, precum și potrivit jurisprudenței constante a Curții, legiuitorul național are dreptul să adopte dispoziții interne mai favorabile lucrătorilor decât cele impuse prin cerințele Directivei 2001/23, care să ofere o protecție mai amplă în cazuri precum cel în speță(57). Această situație reprezintă expresia armonizării parțiale urmărite prin directivă, care nu își propune să instituie un nivel de protecție uniform pentru întreaga Uniune Europeană pe baza unor criterii comune, ci caută să extindă protecția deja garantată lucrătorilor prin dreptul diferitelor state membre și la ipoteza unui transfer de întreprinderi(58).
77. La adoptarea articolului 14 din Convenția colectivă, legiuitorul spaniol a utilizat, așadar, posibilitatea conferită prin directivă. Potrivit dispoziției de drept intern menționate, o întreprindere care prestează ea însăși servicii de curățenie, după ce anterior a încredințat aceste activități unei alte întreprinderi, trebuie să preia angajații întreprinderii din urmă dacă se impune să angajeze personal nou pentru efectuarea serviciilor de curățenie. Dacă și în ce măsură articolul 14 din Convenția colectivă este aplicabil în speță reprezintă aspecte asupra cărora trebuie să decidă exclusiv instanțele naționale, deoarece această dispoziție depășește cerințele Directivei 2001/23 și nu este definită de dreptul Uniunii.
78. Deși articolul 14 din Convenția colectivă nu prezintă nicio relevanță din perspectiva răspunsului care trebuie oferit la întrebarea preliminară, din dorința de a fi exhaustivi, ar trebui să atragem totuși atenția asupra faptului că instanța de trimitere a infirmat în mod expres în decizia sa de trimitere aplicabilitatea în prezenta cauză a articolului 14 din Convenția colectivă, făcând trimitere la hotărârea Tribunal Supremo spaniol din 10 decembrie 2008(59). Curtea trebuie să țină seama de această constatare a instanței naționale, care vizează exclusiv dreptul intern.
d) Concluzie
79. Având în vedere considerațiile de mai sus, concluzionăm că Directiva 2001/23 nu se aplică într‑o situație precum cea din acțiunea principală.
VII – Concluzie
80. Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Tribunal Superior de Justicia de Castilla‑La Mancha după cum urmează:
„Articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2001/23/CE a Consiliului din 12 martie 2001 privind apropierea legislației statelor membre referitoare la menținerea drepturilor lucrătorilor în cazul transferului de întreprinderi, unități sau părți de întreprinderi sau unități trebuie interpretat în sensul că directiva nu se aplică într‑o situație precum cea din acțiunea principală, în care administrația unei comune a încredințat inițial unei întreprinderi private efectuarea serviciilor de curățenie a diferitelor sale localuri și ulterior a reziliat acest contract pentru a presta ea însăși serviciile în cauză, dacă respectiva comună nu preia o parte esențială, în ceea ce privește numărul și competența, a efectivelor de personal pe care și întreprinderea privată le aloca anterior pentru această sarcină.”
1 – Limba originală: germana. Limba de procedură: spaniola.
2 – În conformitate cu Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene din 13 decembrie 2007 (JO C 306, p. 1), procedura de pronunțare a unei hotărâri preliminare este în prezent guvernată de articolul 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
3 – JO L 82, p. 16, Ediție specială, 05/vol. 6, p. 20.
4 – Pornind de la denumirile utilizate în TUE și TFUE, utilizăm aici noțiunea „drept al Uniunii” ca noțiune globală, incluzând dreptul comunitar și dreptul Uniunii. În măsura în care, în cadrul prezentelor concluzii, facem trimitere la noțiuni de drept primar, vom cita dispozițiile aplicabile ratione temporis.
5 – JO L 61, p. 26.
6 – JO L 201, p. 88.
7 – Hotărârea din 11 martie 1997, Süzen (C‑13/95, Rec., p. I‑1259, punctul 23), Hotărârea din 10 decembrie 1998, Hernández Vidal și alții (C‑127/96, C‑229/96 și C‑74/97, Rec., p. I‑8179, punctul 32), și Hotărârea din 24 ianuarie 2002, Temco (C‑51/00, Rec., p. I‑969, punctul 33).
8 – A se vedea, printre altele, Hotărârea din 11 iulie 1985, Foreningen af Arbejdsledere i Danmark (105/84, Rec., p. 2639, punctul 26), Hotărârea din 18 martie 1986, Spijkers (C‑24/85, Rec., p. 1119, punctele 11 și 12), Hotărârea din 10 februarie 1988, Daddy’s Dance Hall (324/86, Rec., p. 739, punctul 9), Hotărârea din 25 iulie 1991, D’Urso și alții (C‑362/89, Rec., p. I‑4105, punctul 9), Hotărârea din 16 decembrie 1992, Katsikas și alții (C‑132/91, C‑138/91 și C‑139/91, Rec., p. I‑6577, punctul 21), Hotărârea din 12 noiembrie 1998, Europièces (C‑399/96, Rec., p. I‑6965, punctul 37), Hotărârea din 15 decembrie 2005, Güney‑Görres și Demir (C‑232/04 și C‑233/04, Rec., p. I‑11237, punctul 31), Hotărârea din 9 martie 2006, Werhof (C‑499/04, Rec., p. I‑2397, punctul 25), Hotărârea din 27 noiembrie 2008, Juuri (C‑396/07, Rep., p. I‑8883, punctul 28), Hotărârea din 12 februarie 2009, Klarenberg (C‑466/07, Rep., p. I‑00803, punctul 40), și Hotărârea din 29 iulie 2010, UGT‑FSP (C‑151/09, Rep., p. I‑0000, punctul 40).
9 – Hotărârea din 26 septembrie 2000, Mayeur (C‑175/99, Rec., p. I‑7755, punctul 52).
10 – În exercitarea competențelor sale, Curtea nu se limitează numai la a enumera criterii pentru determinarea unui transfer de întreprinderi, ci adesea și interpretează aceste criterii pe baza unei abordări concrete. Asupra acestui aspect atrag atenția în mod întemeiat Moizard, N., „Directive transfert et changement de prestataires de services dans la restauration collective”, în Revue de jurisprudence sociale, 2004, p. 261, și Loibner, G., „Betriebsübergang bei Auftrags- und Funktionsnachfolge”, în Zeitschrift für Arbeits‑ und Sozialrecht, 2004, p. 135. A se vedea, spre exemplu, Hotărârea din 20 noiembrie 2003, Abler și alții (C‑340/01, Rec., p. I‑14023, punctul 36), în care Curtea a decis că operarea unei cantine de spital nu reprezintă în esență o activitate care depinde de forța de muncă.
11 – Hotărârea Temco (citată la nota de subsol 7, punctul 21).
12 – Hotărârea Mayeur (citată la nota de subsol 9, punctul 29).
13 – A se vedea Hotărârea UGT‑FSP (citată la nota de subsol 8, punctul 23).
14 – Hotărârea Mayeur (citată la nota de subsol 9, punctul 57).
15 – Hotărârea din 7 martie 1996, Merckx și Neuhuys (C‑171/94 și C‑172/94, Rec., p. I‑1253, punctul 28), și Hotărârea Hernández Vidal și alții (citată la nota de subsol 7, punctul 23).
16 – Hotărârea din 14 aprilie 1994, Schmidt (C‑392/92, Rec., p. I‑1311, punctul 14).
17 – Hotărârea Süzen (citată la nota de subsol 7, punctul 11 și următorul).
18 – Hotărârea Hernández Vidal și alții (citată la nota de subsol 7, punctul 25).
19 – Concluziile avocatului general Geelhoed prezentate în cauza Abler și alții (cauza citată la nota de subsol 10, punctul 57).
20 – A se vedea în special Hotărârea Spijkers (citată la nota de subsol 8, punctul 11).
21 – Hotărârea din 19 septembrie 1995, Rygaard (C‑48/94, Rec., p. I‑2745, punctul 20).
22 – Hotărârea Süzen (citată la nota de subsol 7, punctul 13).
23 – A se vedea Hotărârea Klarenberg (citată la nota de subsol 8, punctul 40).
24 – A se vedea, printre altele, Hotărârile Spijkers (citată la nota de subsol 8, punctul 13), Süzen (citată la nota de subsol 7, punctul 14), Abler și alții (citată la nota de subsol 10, punctul 33) și Güney‑Görres și Demir (citată la nota de subsol 8, punctele 33 și 34). A se vedea în plus, în ceea ce privește interpretarea Directivei privind transferul de întreprinderi cu valabilitate pentru statele membre AELS/SEE, jurisprudența Curții AELS (corespunzătoare cerinței omogenității în dreptul SEE), printre altele, Hotărârea din 25 septembrie 1996, Eidesund (E-2/95, [1995-1996] ECR 1, punctul 32), Hotărârea din 19 decembrie 1996, Ulstein (E-2/96, [1995-1996] ECR 65, punctul 28), și Hotărârea din 14 martie 1997, Ask (E-3/96, [1997] ECR 1, punctul 20). Directiva 2001/23 este aplicabilă și pentru statele AELS/SEE potrivit punctului 32d din anexa XVIII la Acordul privind SEE.
25 – Hotărârile Süzen (citată la nota de subsol 7, punctul 18) și Hernández Vidal și alții (citată la nota de subsol 7, punctul 31), Hotărârea din 10 decembrie 1998, Hidalgo și alții (C‑173/96 și C‑247/96, Rec., p. I‑8237, punctul 31), și Hotărârea UGT‑FSP (citată la nota de subsol 8, punctul 28).
26 – Hotărârea Hernández Vidal și alții (citată la nota de subsol 7, punctul 27). A se vedea în plus Hotărârea din 13 septembrie 2007, Jouni și alții (C‑458/05, Rep., p. I‑7301, punctul 32), și Hotărârea UGT‑FSP (citată la nota de subsol 8, punctul 29).
27 – Diller, M./Grzyb, N., „Kurzkommentar zum Urteil in der Rechtssache Abler u.a./Sodexho MM Catering Gesellschaft mbH”, în Entscheidungen zum Wirtschaftsrecht, 2004, p. 86, și Loibner, G., lucrare citată anterior (la nota de subsol 10), p. 135, împărtășesc aprecierea Curții conform căreia serviciile de curățenie reprezintă o activitate marcată de utilizarea de personal, respectiv de forță de muncă.
28 – Hotărârea Hernández Vidal și alții (citată la nota de subsol 7, punctul 27).
29 – A se vedea Hotărârea Jouni și alții (citată la nota de subsol 26, punctul 31).
30 – A se vedea punctul 27 din observațiile guvernului spaniol.
31 – Din Hotărârea Juzgado de lo social N° 2 de Toledo (Judecătoria pentru litigii sociale nr. 2 din Toledo) din 13 mai 2008, care este atașată la dosarul trimis Curții, rezultă că mai multe lucrătoare au fost alocate pentru îndeplinirea serviciilor de curățenie (Titlul „II. Situații dovedite”, punctul 4, p. 2 din documentul original al hotărârii), în orice caz, fără să fi fost menționat un anumit număr. Din recursul (Recurso de suplicación) declarat de reclamanta din acțiunea principală la 1 iulie 2008 împotriva hotărârii menționate anterior (pagina 8 din 15) reiese din nou că CLECE dispunea de patru lucrătoare pentru efectuarea serviciilor de curățenie în școli și în localurile comunei, așadar, nu de un număr mare de angajați.
32 – A se vedea Hotărârea UGT‑FSP (citată la nota de subsol 8, punctul 31), precum și punctul 39 din concluziile prezentate de avocatul general Sharpston la 6 mai 2010 în această cauză. Potrivit concluziilor, s‑a argumentat în mod întemeiat că, în sectorul curățeniei, sunt vizate ca active corporale instalații, mașini sau echipamente.
33 – Hotărârea Süzen (citată la nota de subsol 7, punctul 15).
34 – Hotărârea Klarenberg (citată la nota de subsol 8).
35 – A se vedea Hotărârea Klarenberg (citată la nota de subsol 8, punctul 47), cu trimitere la punctele 42-44 din concluziile prezentate de avocatul general Mengozzi la 12 februarie 2009 în această cauză. A se vedea în plus punctul 56 din Concluziile prezentate de avocatul general Sharpston la 6 mai 2010 în cauza UGT‑FSP (citată la nota de subsol 8). În acest sens, a se vedea și Willemsen, H. J., „«Mit oder an»: § 613a BGB und der Wertschöpfungsgedanke”, în Festschrift für Reinhard Richardi zum 70. Geburtstag, München, 2007, p. 477, în opinia căruia, pentru identitatea unei unități sau părți de unitate este definitorie și indispensabilă respectiva organizare, mai exact legătura orientată spre obiectiv dintre resursele disponibile și un anumit scop operativ. Similar și Müller‑Bonanni, T., „Betriebsübergang – ja oder nein? – Die aktuelle Rechtsprechung zum Tatbestand des § 613a BGB”, în Neue Zeitschrift für Arbeitsrecht, Suplimentul 1/2009, p. 14, care susține că un transfer de unitate impune preluarea unei legături funcționale în sensul unei organizări a muncii. Autorul vorbește despre preluarea „sursei de valoare adăugată” a unei unități de către cesionar.
36 – A se vedea punctul 44 din prezentele concluzii.
37 – A se vedea concluziile prezentate în cauza Abler și alții (citate la nota de subsol 19, punctul 71). În respectivele concluzii, avocatul general și‑a exprimat opinia conform căreia factorul forței de muncă în sectorul de catering pentru spitale are o relevanță mai redusă decât în sectorul serviciilor de curățenie și de supraveghere și în niciun caz nu reprezintă cel mai important factor. În plus, avocatul general a observat că serviciile de catering pentru spitale se diferențiază prin două aspecte de serviciile de curățenie și de supraveghere. În primul rând, pe lângă factorul muncă, prezintă o relevanță mai mare activele corporale. În al doilea rând, competența, cunoștințele, planificarea și organizarea cântăresc în acel sector semnificativ mai mult decât în cazul serviciilor de curățenie și de supraveghere.
38 – A se vedea Hotărârile Süzen (citată la nota de subsol 7, punctul 15), Hernández Vidal și alții (citată la nota de subsol 7, punctul 30) și Hidalgo și alții (citată la nota de subsol 25, punctul 30). De asemenea, și interpretarea doctrinei. A se vedea în acest sens, printre altele, Majoros, T., „Auftragnehmerwechsel bei Großküche als Betriebsübergang”, în Das Recht der Arbeit, 2004, p. 193, Jochums, D., „Betriebsübergang: Der EuGH auf Abwegen?”, în Neue Juristische Wochenschrift, 2005, nr. 36, p. 2585, Davies, P., „Taken to the Cleaners? Contacting Out of Services Yet Again”, în Oxford Journals, iunie 1997, p. 196, Willemsen, H. J., lucrare citată (la nota de subsol 35), p. 477, și Thüsing, G., Europäisches Arbeitsrecht, München, 2008, punctul 168, p. 168, care nu consideră simpla succesiune funcțională ca un transfer de întreprinderi în sensul Directivei 2001/23.
39 – A se vedea aprecierea avocatului general Geelhoed din concluziile prezentate în cauza Abler și alții (citate la nota de subsol 19, punctul 61).
40 – A se vedea Hotărârile Süzen (citată la nota de subsol 7, punctul 15) și Hidalgo și alții (citată la nota de subsol 25, punctul 30).
41 – A se vedea Hotărârea Hernández Vidal și alții (citată la nota de subsol 7, punctul 30).
42 – A se vedea Hotărârile Süzen (citată la nota de subsol 7, punctul 21), Hernández Vidal și alții (citată la nota de subsol 7, punctul 32), Temco (citată la nota de subsol 7, punctul 33) și Hidalgo și alții (citată la nota de subsol 25, punctul 32).
43 – A se vedea punctul 27 din prezentele concluzii.
44 – A se vedea Concluziile prezentate de avocatul general Cosmas la 24 septembrie 1998 în cauza Hernández Vidal și alții (C‑127/96, C- 229/96 și C‑74/97, Hotărârea din 10 decembrie 1998, Rec., p. I‑8179, punctul 80). Jochums, D., lucrare citată (la nota de subsol 38), p. 2584, și Viala, Y., „La maintien des contrats de travail en cas de transfert d’entreprise en droit allemand”, în Droit Social, 2/2005, p. 203, indică de asemenea faptul că transferul raporturilor de muncă ar fi consecința juridică și, din acest motiv, nu ar putea fi simultan premisa situației de fapt. Potrivit opiniei Loibner, G., lucrare citată (la nota de subsol 10), p. 136, Curtea nu a examinat în Hotărârea Abler și alții aspectul – controversat – dacă preluarea personalului ar fi un element constitutiv de fapt sau consecința juridică a transferului de întreprinderi, prin faptul că nu a atribuit forței de muncă nicio însemnătate din punct de vedere creativ pentru operarea unei bucătării, și a redus caracterul unității economice la inventar.
45 – A se vedea din nou concluziile prezentate în cauza Hernández Vidal și alții (citate la nota de subsol 44, punctul 80).
46 – A se vedea concluziile prezentate în cauza Abler și alții (citate la nota de subsol 19, punctul 79).
47 – Riesenhuber, K., Europäisches Arbeitsrecht, Heidelberg, 2009, partea a 3-a, articolul 24, punctul 40, p. 420, desemnează în mod întemeiat criteriul preluării unei părți esențiale a personalului ca fiind deformat, întrucât lasă o situație de fapt – transferul întreprinderii – la latitudinea cesionarului, care, în astfel de cazuri, este stimulat, contrar scopului urmărit de directivă, să nu preia niciun angajat. Similar și Davies, P., lucrare citată (la nota de subsol 38), p. 197, care exprimă chiar temerea că utilizarea acestui criteriu ar putea avea ca rezultat un dezavantaj pentru angajați. Același autor, în „Transfers – The UK Will Have to Make Up Its Own Mind”, Industrial Law Journal, iunie 2001, p. 234, explică faptul că nu poate fi exclus ca, în astfel de cazuri, în care sunt avute în vedere exclusiv activități bazate pe forța de muncă, cesionarul să se sustragă pur și simplu de la obligațiile care îi revin în temeiul directivei prin neangajarea foștilor lucrători. Autorul subliniază caracterul îndoielnic al acestei situații, având în vedere că tocmai angajații întreprinderilor care prestează servicii de curățenie, angajați adesea ca muncitori necalificați, necesită protecție și ar trebui să aibă posibilitatea să se prevaleze de directivă.
48 – A se vedea concluziile prezentate în cauza Abler și alții (citate la nota de subsol 19, punctul 81).
49 – Idem, punctul 81.
50 – A se vedea în acest sens Thüsing, G., lucrare citată (la nota de subsol 38), punctul 168, p. 168, Willemsen, J., „Erneute Wende im Recht des Betriebsübergangs – ein «Christel Schmidt II»-Urteil des EuGH”, în Neue Zeitschrift für Arbeitsrecht, 2009, p. 292, precum și Jochums, D., lucrare citată (la nota de subsol 38) p. 2585. Jochums înțelege această reglementare în sensul că avantajul economic – organizația existentă – justifică, prin consecințele juridice impuse, atingerea adusă libertății de a întreprinde a cesionarului. Müller‑Bonanni, T., lucrare citată (la nota de subsol 35) p. 14, indică faptul că subrogarea obligatorie în raporturile de muncă reprezintă compensația faptului că cesionarul preia o organizație construită de altcineva și astfel este scutit de construirea unei organizații proprii.
51 – A se vedea de asemenea Reissner, G.-P., „Anmerkung zum Urteil in der Rechtssache C‑340/01, Carlito Abler u.a./Sodexho MM Catering Gesellschaft mbH”, în ZESAR, 3/2004, p. 141.
52 – A se vedea, printre altele, Hotărârile Klarenberg (citată la nota de subsol 8, punctul 48), Hernández Vidal și alții (citată la nota de subsol 7, punctul 32), Süzen (citată la nota de subsol 7, punctul 21), Schmidt (citată la nota de subsol 16, punctul 17) și Rygaard (citată la nota de subsol 21, punctul 21). Potrivit opiniei Reissner, G.‑P., lucrare citată (la nota de subsol 51), p. 141, Curtea verifică întotdeauna dacă noul proprietar utilizează în continuare valorile importante din punct de vedere economic deținute de vechiul proprietar, independent de modul cum au ajuns acestea în subordinea sa.
53 – În acest sens, evident și Jochums, D., lucrare citată (la nota de subsol 38), p. 2585. Similar și Curtea AELS, care atribuie criteriului cantității doar un efect indicativ, în orice caz numai în măsura în care operarea se evidențiază printr‑un grad ridicat de cunoștințe de specialitate ale personalului. A se vedea Hotărârile Eidesund (citată la nota de subsol 24, punctul 43), Ulstein (citată la nota de subsol 24, punctul 36) și Ask (citată la nota de subsol 24, punctul 29) („in cases where a high percentage of the personnel is taken over, and where the business of the first service provider is characterised by a high degree of expertise of its personnel, the employment of that same personnel by the second service provider may support a finding of identity and continuity of the business. If the work to be performed does not require any particular expertise or knowledge, the taking‑over of personnel becomes less indicative of the identity of the undertaking”).
54 – A se vedea Thüsing, G., lucrare citată (la nota de subsol 38), punctul 13, p. 168, potrivit căruia la menținerea identității, este avută în vedere o noțiune tipologică: niciunul din aceste criterii nu este necesar și niciunul nu reprezintă o caracteristică suficientă a transferului de întreprinderi.
55 – A se vedea punctul 54 din prezentele concluzii.
56 – A se vedea punctul 27 din observațiile guvernului spaniol.
57 – A se vedea Hotărârea Foreningen af Arbejdsledere i Danmark (citată la nota de subsol 8, punctul 26), Hotărârea din 6 noiembrie 2003, Martin și alții (C‑4/01, Rec., p. I‑12859, punctul 41), și Hotărârea Juuri (citată la nota de subsol 8, punctul 23).
58 – A se vedea punctul 27 din prezentele concluzii.
59 – A se vedea p. 5 și p. 6 din decizia de trimitere, precum și punctele 15 și 16 din observațiile Comisiei.