Părţi
Motivele
Dizpozitiv

Părţi

În cauza T‑543/08,

RWE AG, cu sediul în Essen (Germania),

RWE Dea AG, cu sediul în Hamburg (Germania),

reprezentate de C. Stadler, de M. Röhrig și de S. Budde, avocați,

reclamante,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de A. Antoniadis și de R. Sauer, în calitate de agenți,

pârâtă,

având ca obiect, cu titlu principal, o cerere de anulare a articolelor 1 și 2 din Decizia C(2008) 5476 final a Comisiei din 1 octombrie 2008 privind o procedură în temeiul articolului 81 [CE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/39.181 – Ceară de lumânări), în măsura în care privește pe reclamante, precum și, cu titlu subsidiar, o cerere de reducere a cuantumului amenzii care le‑a fost aplicată,

TRIBUNALUL (Camera a treia),

compus din domnul O. Czúcz (raportor), președinte, doamna I. Labucka și domnul D. Gratsias, judecători,

grefier: doamna K Andová, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 20 martie 2012,

pronunță prezenta

Hotărâre

Motivele

Istoricul cauzei și decizia atacată

1. Procedura administrativă și adoptarea deciziei atacate

1. Prin Decizia C(2008) 5476 final din 1 octombrie 2008 privind o procedură în temeiul articolului 81 [CE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/39.181 – Ceară de lumânări) (denumită în continuare „decizia atacată”), Comisia Comunităților Europene a constatat că reclamantele, RWE AG și RWE Dea AG (denumite în continuare, împreună, „RWE”) au încălcat, împreună cu alte întreprinderi, articolul 81 alineatul (1) CE și articolul 53 alineatul (1) din Acordul privind Spațiul Economic European (SEE) prin participarea la o înțelegere pe piața cerii de parafină în SEE și pe piața germană a gaciului de parafină.

2. Destinatarii deciziei atacate sunt, pe lângă reclamante, următoarele societăți: ENI SpA; Esso Deutschland GmbH, Esso Société anonyme française, ExxonMobil Petroleum and Chemical BVBA și Exxon Mobil Corp. (denumite în continuare, împreună, „ExxonMobil”); H & R ChemPharm GmbH, H & R Wax Company Vertrieb GmbH și Hansen & Rosenthal KG (denumite în continuare, împreună, „H & R”); Tudapetrol Mineralölerzeugnisse Nils Hansen KG; MOL Nyrt.; Repsol YPF Lubricantes y Especialidades SA, Repsol Petróleo SA și Repsol YPF SA (denumite în continuare, împreună, „Repsol”); Sasol Wax GmbH, Sasol Wax International AG, Sasol Holding in Germany GmbH și Sasol Ltd (denumite în continuare, împreună, „Sasol”); Shell Deutschland Oil GmbH,·Shell Deutschland Schmierstoff GmbH, Deutsche Shell GmbH, Shell International Petroleum Company Ltd, The Shell Petroleum Company Ltd, Shell Petroleum NV și The Shell Transport and Trading Company Ltd (denumite în continuare, împreună, „Shell”), precum și Total SA și Total France SA (denumite în continuare, împreună, „Total”) [considerentul (1) al deciziei atacate].

3. Ceara de parafină este produsă în rafinării prin prelucrarea țițeiului. Aceasta este utilizată pentru fabricarea unei varietăți de produse cum ar fi lumânări, produse chimice, anvelope și produse auto, precum și în industria cauciucului, a ambalajelor, a adezivilor și a gumei de mestecat [considerentul (4) al deciziei atacate].

4. Gaciul de parafină este materia primă necesară pentru fabricarea cerii de parafină. Acesta este produs în rafinării ca derivat al fabricării uleiurilor de bază din țiței. Este totodată vândut unor clienți finali, de exemplu producătorilor de plăci aglomerate [considerentul (5) al deciziei atacate].

5. Comisia și‑a început investigația după ce Shell Deutschland Schmierstoff a informat‑o, prin scrisoarea din 17 martie 2005, cu privire la existența unei înțelegeri, adresându‑i o cerere de imunitate în temeiul Comunicării Comisiei privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri (JO 2002, C 45, p. 3, denumită în continuare „Comunicarea din 2002 privind cooperarea”) [considerentul (72) al deciziei atacate].

6. La 28 și la 29 aprilie 2005, Comisia a efectuat, în temeiul articolului 20 alineatul (4) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 [CE] și 82 [CE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167, rectificare în Ediție specială, 08/vol. 4, p. 269), verificări la fața locului în incintele „H & R/Tudapetrol”, ale ENI, ale MOL, precum și în cele aparținând întreprinderilor din grupurile Sasol, ExxonMobil, Repsol și Total [considerentul (75) al deciziei atacate]. Nu au fost efectuate verificări în incintele reclamantelor.

7. La 25 mai 2007, Comisia a transmis o comunicare privind obiecțiunile societăților enumerate la punctul 2 de mai sus, printre care și reclamantele [considerentul (85) al deciziei atacate]. Prin scrisoarea din 13 august 2007, reclamantele au răspuns la comunicarea privind obiecțiunile.

8. La 10 și la 11 decembrie 2007, Comisia a organizat o audiere, la care reclamantele au participat [considerentul (91) al deciziei atacate].

9. În decizia atacată, având în vedere probele de care dispunea, Comisia a apreciat că destinatarii, care constituie majoritatea producătorilor de ceară de parafină și de gaci de parafină din cadrul SEE, au participat la o încălcare unică, complexă și continuă a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE, care acoperea teritoriul SEE. Această încălcare consta în acorduri sau în practici concertate referitoare la stabilirea prețurilor și la schimbul și la divulgarea de informații sensibile din punct de vedere comercial privind ceara de parafină. În ceea ce privește RWE (ulterior Shell), ExxonMobil, MOL, Repsol, Sasol și Total, încălcarea privind ceara de parafină viza de asemenea împărțirea clienților sau a piețelor. În plus, încălcarea săvârșită de RWE, de ExxonMobil, de Sasol și de Total privea și gaciul de parafină vândut clienților finali de pe piața germană [considerentele (2), (95) și (328) și articolul 1 din decizia atacată].

10. Practicile ilicite s‑au concretizat în cadrul unor reuniuni anticoncurențiale denumite de participanți „reuniuni tehnice” sau, uneori, reuniuni „Blauer Salon” și în cadrul unor „reuniuni privind gaciul de parafină” dedicate în mod special problemelor referitoare la gaciul de parafină.

11. Amenzile aplicate în speță au fost calculate pe baza Orientărilor privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003 (JO 2006, C 210, p. 2, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 264, denumite în continuare „Orientările din 2006”), în vigoare la data notificării comunicării privind obiecțiunile societăților enumerate la punctul 2 de mai sus.

12. Decizia atacată cuprinde printre altele următoarele dispoziții:

„ Articolul 1

Întreprinderile următoare au încălcat articolul 81 alineatul 1 [CE] și, începând de la 1 ianuarie 1994, articolul 53 din Acordul privind SEE prin participarea, în perioadele indicate, la un acord continuu și/sau la o practică concertată în sectorul cerii de parafină în cadrul pieței comune și, începând de la 1 ianuarie 1994, în cadrul SEE:

[...]

RWE‑Dea AG: de la 3 septembrie 1992 până la 30 iunie 2002;

RWE AG: de la 3 septembrie 1992 până la 30 iunie 2002;

[...]

În ceea ce privește întreprinderile următoare, încălcarea privește de asemenea, pentru perioadele indicate, gaciul de parafină vândut clienților finali pe piața germană:

[...]

RWE‑Dea AG: de la 30 octombrie 1997 până la 30 iunie 2002;

RWE AG: de la 30 octombrie 1997 până la 30 iunie 2002;

[...]

Articolul 2

Pentru încălcarea menționată la articolul 1 se aplică următoarele amenzi:

ENI SpA: 29 120 000 EUR

Esso Société anonyme française: 83 588 400 EUR,

din care, în solidar cu

ExxonMobil Petroleum and Chemical BVBA și Exxon Mobil [Corporation], pentru 34 670 400 EUR, din care, în solidar cu Esso Deutschland GmbH, pentru 27 081 600 EUR;

Tudapetrol Mineralölerzeugnisse Nils Hansen KG: 12 000 000 EUR;

Hansen & Rosenthal KG, în solidar cu H & R Wax Company Vertrieb GmbH: 24 000 000 EUR,

din care, în solidar cu

H & R ChemPharm GmbH pentru 22 000 000 EUR;

MOL Nyrt.: 23 700 000 EUR;

Repsol YPF Lubricantes y Especialidades SA, în solidar cu Repsol Petróleo SA și cu Repsol YPF SA: 19 800 000 EUR;

Sasol Wax GmbH: 318 200 000 EUR,

din care, în solidar cu

Sasol Wax International AG, Sasol Holding in Germany GmbH și Sasol Limited, pentru 250 700 000 EUR;

Shell Deutschland Oil GmbH, Shell Deutschland Schmierstoff GmbH, Deutsche Shell GmbH, Shell International Petroleum Company Limited, The Shell Petroleum Company Limited, Shell Petroleum NV și The Shell Transport and Trading Company Limited: 0 EUR;

RWE‑Dea AG, în solidar cu RWE AG: 37 440 000 EUR;

Total France SA, în solidar cu Total SA: 128 163 000 EUR.”

2. Structura grupului RWE și a întreprinderii comune Shell & Dea Oil

13. Răspunderea reclamantelor este angajată din cauza comportamentului angajaților Dea Mineraloel AG, devenită Dea Mineraloel GmbH (denumită în continuare „Dea Mineraloel”).

14. În perioada cuprinsă între 3 septembrie 1992 și 2 ianuarie 2002, Dea Mineraloel a fost o filială deținută integral de RWE‑Dea Aktiengesellschaft für Mineraloel und Chemie, redenumită ulterior RWE Dea. RWE Dea a fost o filială deținută în proporție de 99,4 % de RWE AG.

15. La 2 ianuarie 2002, Deutsche Shell și‑a asumat controlul comun al Dea Mineraloel împreună cu RWE Dea, prin dobândirea a 50 % din părțile sociale ale Dea Mineraloel. Concentrarea economică a fost autorizată prin Decizia C(2001) 4526 final a Comisiei din 20 decembrie 2001 de declarare a unei concentrări ca fiind compatibilă cu piața comună (cazul COMP/M.2389 – Shell/Dea) (denumită în continuare „decizia de autorizare a concentrării”). Prin urmare, Dea Mineraloel a devenit o întreprindere comună, redenumită Shell & Dea Oil, deținută în proporție de 50 % de Deutsche Shell și în proporție de 50 % de RWE Dea, ce îmbina activitățile acestor din urmă două societăți în sectorul petrolului și al petrochimiei.

16. La 1 iulie 2002, Shell a dobândit restul de 50 % din părțile sociale ale întreprinderii comune Shell & Dea Oil. În anul 2003, Shell & Dea Oil a fost redenumită Shell Deutschland Oil. Începând cu 1 aprilie 2004, activitatea „ceară” a Shell Deutschland Oil a fost transferată filialei sale deținute integral, Shell Deutschland Schmierstoff.

Procedura și concluziile părților

17. Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 15 decembrie 2008, reclamantele au introdus prezenta acțiune.

18. Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a treia) a decis deschiderea procedurii orale. În cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 64 din Regulamentul său de procedură, Tribunalul a invitat părțile să răspundă în scris la anumite întrebări și să îi comunice anumite documente. Părțile au dat curs acestei solicitări în termenul stabilit.

19. Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 20 martie 2012.

20. Având în vedere legăturile factuale cu cauzele T‑540/08, Esso și alții/Comisia, T‑541/08, Sasol și alții/Comisia, T‑544/08, Hansen & Rosenthal și H & R Wax Company Vertrieb/Comisia, T‑548/08, Total/Comisia, T‑550/08, Tudapetrol/Comisia, T‑551/08, H & R ChemPharm/Comisia, T‑558/08, ENI/Comisia, T‑562/08, Repsol YPF Lubricantes y especialidades și alții/Comisia, și T‑566/08, Total Raffinage Marketing/Comisia, și apropierea dintre chestiunile de drept invocate, Tribunalul a decis să pronunțe hotărârea în prezenta cauză numai în urma ședințelor desfășurate în cauzele conexe menționate, dintre care ultima avut loc la 3 iulie 2013.

21. Reclamantele solicită Tribunalului:

– anularea articolului 1 din decizia atacată, în măsura în care în cuprinsul său se constată o încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE, săvârșită de acestea;

– anularea articolului 2 din decizia atacată, în măsura în care prin acesta li se aplică o amendă de 37 440 000 de milioane de euro;

– cu titlu subsidiar, reducerea cuantumului amenzii care le‑a fost aplicată;

– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

22. Comisia solicită Tribunalului:

– respingerea acțiunii;

– obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept

23. În susținerea acțiunii, reclamantele invocă trei motive. Primul motiv este întemeiat pe o încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE și a articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003, din cauza constatării pretins eronate a unei unități economice între reclamante, pe de o parte, și Dea Mineraloel sau Shell & Dea Mineraloel, pe de altă parte. Al doilea motiv, invocat cu titlu subsidiar, este întemeiat pe o încălcare a principiului egalității de tratament, determinată de aplicarea eronată a Comunicării din 2002 privind cooperarea și, îndeosebi, de faptul că în privința reclamantelor nu a fost extins beneficiul cererii de cooperare formulate de Shell. Al treilea motiv, invocat cu titlu subsidiar, este întemeiat pe o încălcare a articolului 23 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 1/2003 din cauza pretinsei nerespectări a principiilor ce reglementează stabilirea cuantumului amenzii.

1. Cu privire la primul motiv, întemeiat pe constatarea pretins eronată a unei unități economice între reclamante și Dea Mineraloel sau Shell & Dea Oil

24. Reclamantele susțin că, prin faptul că în sarcina lor s‑a stabilit răspunderea pentru încălcarea săvârșită de Dea Mineraloel în intervalul 3 septembrie 1992-2 ianuarie 2002 și pentru încălcarea săvârșită de Shell & Dea Oil în intervalul 2 ianuarie 2002-30 iulie 2002 (denumite în continuare „perioada funcționării întreprinderii comune”), Comisia a încălcat articolul 81 alineatul (1) CE și articolul 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003, întrucât ar fi interpretat în mod greșit noțiunea de întreprindere în sensul articolului 81 CE.

Observații introductive

25. În ceea ce privește răspunderea solidară a unei societăți‑mamă pentru comportamentul filialei sale sau al unei întreprinderii comune deținute de aceasta, trebuie amintit că faptul că o filială sau o întreprindere comună are personalitate juridică distinctă nu este suficient pentru a înlătura posibilitatea ca societății‑mamă să i se impute comportamentul acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 14 iulie 1972, Imperial Chemical Industries/Comisia, 48/69, Rec., p. 619, punctul 132).

26. Astfel, dreptul concurenței al Uniunii vizează activitățile întreprinderilor, iar noțiunea de întreprindere cuprinde orice entitate care exercită o activitate economică, independent de statutul juridic al acestei entități și de modul său de finanțare (Hotărârea Curții din 10 septembrie 2009, Akzo Nobel și alții/Comisia, C‑97/08 P, Rep., p. I‑8237, punctul 54, și Hotărârea Tribunalului din 13 iulie 2011, General Technic‑Otis și alții/Comisia, T‑141/07, T‑142/07, T‑145/07 și T‑146/07, Rep., p. II‑4977, punctul 53).

27. Instanțele Uniunii au precizat de asemenea că noțiunea de întreprindere trebuie să fie înțeleasă, în acest context, în sensul că desemnează o unitate economică chiar dacă, din punct de vedere juridic, această unitate economică este constituită din mai multe persoane fizice sau juridice (a se vedea Hotărârea Curții din 12 iulie 1984, Hydrotherm Gerätebau, 170/83, Rec., p. 2999, punctul 11, Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 26 de mai sus, punctul 55 și jurisprudența citată, și Hotărârea Tribunalului din 29 iunie 2000, DSG/Comisia, T‑234/95, Rec., p. II‑2603, punctul 124). S‑a subliniat astfel că, în vederea aplicării normelor de concurență, nu este determinantă separarea formală dintre două societăți, rezultată din personalitatea lor juridică distinctă, importantă fiind existența sau inexistența unui comportament uniform al acestora pe piață. Prin urmare, poate fi necesar să se stabilească dacă două societăți cu personalități juridice distincte formează sau fac parte din una și aceeași întreprindere sau entitate economică care prezintă un comportament unic pe piață (Hotărârea Imperial Chemical Industries/Comisia, punctul 25 de mai sus, punctul 140, Hotărârea Tribunalului din 15 septembrie 2005, DaimlerChrysler/Comisia, T‑325/01, Rec., p. II‑3319, punctul 85, și Hotărârea General Technic‑Otis și alții/Comisia, punctul 26 de mai sus, punctul 54).

28. În cazul în care o astfel de entitate economică încalcă normele de concurență, răspunderea pentru această încălcare revine entității respective, potrivit principiului răspunderii personale (Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 26 de mai sus, punctul 56, și Hotărârea General Technic‑Otis și alții/Comisia, punctul 26 de mai sus, punctul 55).

29. Comportamentul unei filiale poate fi imputat societății‑mamă din cauza apartenenței acestora la aceeași întreprindere atunci când această filială nu își decide în mod autonom comportamentul pe piață deoarece, în această privință, se află sub influența decisivă a societății‑mamă, având în vedere mai ales legăturile economice, organizatorice și juridice care unesc aceste două entități juridice (a se vedea în acest sens Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 26 de mai sus, punctul 58, și Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, HFB și alții/Comisia, T‑9/99, Rec., p. II‑1487, punctul 527).

30. Comportamentul pe piață al filialei se află sub influența decisivă a societății‑mamă în special în cazul în care filiala aplică, în esență, instrucțiunile care îi sunt date de societatea‑mamă în această privință (Hotărârea Imperial Chemical Industries/Comisia, punctul 25 de mai sus, punctele 133, 137 și 138, și Hotărârea Curții din 16 noiembrie 2000, Metsä-Serla și alții/Comisia, C‑294/98 P, Rec., p. I‑10065, punctul 27).

31. Comportamentul pe piață al filialei se află, în principiu, de asemenea sub influența decisivă a societății‑mamă atunci când aceasta reține numai prerogativa de definire sau de aprobare a anumitor decizii comerciale strategice, eventual de către reprezentanții săi în organele filialei, în timp ce prerogativa de definire a politicii comerciale stricto sensu a filialei este delegată conducătorilor care au sarcina administrării operaționale a acesteia, aleși de societatea‑mamă și care reprezintă și promovează interesele sale comerciale (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 9 septembrie 2011, Alliance One International/Comisia, T‑25/06, Rep., p. II‑5741, punctele 138 și 139).

32. Atunci când este asigurat caracterul uniform al comportamentului pe piață al filialei și al societății‑mamă a acesteia, în special în cazurile descrise la punctele 30 și 31 de mai sus, sau prin alte legături economice, organizatorice și juridice care unesc societățile, ele fac parte din aceeași unitate economică și, prin urmare, formează o singură întreprindere, potrivit jurisprudenței menționate la punctul 27 de mai sus. Astfel, faptul că o societate‑mamă și filiala sa constituie o singură întreprindere în sensul articolului 81 CE permite Comisiei să adreseze o decizie prin care se aplică amenzi societății‑mamă, fără să fie necesară stabilirea implicării personale a acesteia din urmă în cadrul încălcării (a se vedea în acest sens Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 26 de mai sus, punctul 59).

33. Jurisprudența reprodusă la punctele 25-32 de mai sus se aplică și în cazul stabilirii răspunderii uneia sau mai multor societăți‑mamă pentru o încălcare săvârșită de întreprinderea comună a acestora (Hotărârea General Technic‑Otis și alții/Comisia, punctul 26 de mai sus, punctele 52-56).

34. Tocmai în lumina acestor reguli trebuie examinate argumentele reclamantelor și caracterul exact al constatărilor cuprinse în decizia atacată în ceea ce privește stabilirea în sarcina lor a răspunderii pentru acțiunile ilicite ale Dea Mineraloel, deținută integral de reclamante (primul aspect) și ale Shell & Dea Oil, deținută în proporție de 50 % de reclamante (al doilea aspect).

Cu privire la primul aspect, referitor la stabilirea în sarcina reclamantelor a răspunderii pentru încălcarea săvârșită de Dea Mineraloel (perioada anterioară datei de 2 ianuarie 2002)

Cu privire la decizia atacată

35. În decizia atacată, Comisia a arătat următoarele:

„[...]

(545) [E]xercitarea unei influențe decisive asupra politicii comerciale a unei filiale nu necesită exercitarea administrării cotidiene a funcționării filialei. Administrarea unei filiale poate fi conferită în mod adecvat înseși filialei, însă nu se exclude situația în care societatea‑mamă impune obiective și politici care afectează performanțele grupului, precum și coerența acestuia și sancționează orice comportament contrar obiectivelor și politicilor menționate. În fapt, RWE admite că RWE AG se consacra subiectelor de ordin general, precum strategia, planificarea, controlul și finanțarea pentru grupul RWE și primea rapoarte tehnice. RWE declară de asemenea că, deși nici [directoratul], nici consiliul de supraveghere al [RWE Dea] nu au exercitat o influență asupra activităților Dea Mineraloel, acestea se interesau cu privire la activitățile Dea Mineraloel [...] care implicau un capital, dezvoltarea marjelor/beneficiilor, riscuri etc. și se întemeiau pe rapoartele pe care le primeau care, sub aparența de a fi precise, făceau inutilă supervizarea activă a acestor activități [...]. Aceste declarații demonstrează în realitate că [reclamantele] aveau interesul și aptitudinea să exercite un control cel puțin asupra aspectelor strategice și financiare ale filialelor sale și că au exercitat efectiv un (anumit) control asupra anumitor aspecte strategice, precum și prin intermediul unui sistem de raportare.

(546) Argumentele potrivit cărora ceara de parafină avea pentru RWE doar o importanță foarte limitată și că rapoartele primite aveau aparența de a fi precise și că, prin urmare, RWE AG sau [RWE Dea] nu controlau în mod activ activitățile Dea Mineraloel nu sunt suficient de probante în ceea ce privește autonomia efectivă a unei filiale. Faptul că societatea‑mamă nu a participat ea însăși la diferite activități nu este concludent în privința chestiunii dacă trebuie să se considere că aceasta constituie, alături de unitățile operaționale ale grupului, o entitate economică unică. Repartizarea sarcinilor este un fenomen normal în cadrul unui grup de societăți. Prin definiție, o unitate economică execută toate funcțiile principale ale unui operator economic în cadrul persoanelor juridice din care aceasta se compune. [...]

(553) Prin urmare, Comisia concluzionează că RWE AG și [RWE Dea] au exercitat o influență decisivă și un control efectiv asupra [Dea Mineraloel] între 3 septembrie 1992 și 2 ianuarie 2002, [astfel încât] fac parte din întreprinderea care a săvârșit încălcarea.”

Cu privire la prezumția existenței unei unități economice între filială și societatea‑mamă unică a acesteia

36. Trebuie amintit că, în cazul specific în care o societate‑mamă deține integral capitalul filialei sale care a săvârșit o încălcare a normelor de concurență ale Uniunii, pe de o parte, această societate‑mamă poate exercita o influență decisivă asupra comportamentului filialei și, pe de altă parte, există o prezumție relativă potrivit căreia această societate‑mamă exercită în mod efectiv o influență decisivă asupra comportamentului filialei sale. În aceste condiții, este suficient să se dovedească de către Comisie că întregul capital al unei filiale este deținut de societatea sa mamă pentru a se prezuma că aceasta din urmă exercită o influență decisivă asupra politicii comerciale a filialei în cauză. Prin urmare, Comisia va fi în măsură să considere societatea‑mamă răspunzătoare în solidar pentru plata amenzii aplicate filialei sale, cu excepția cazului în care societatea‑mamă, căreia îi revine obligația de a răsturna această prezumție, prezintă elemente de probă suficiente de natură să demonstreze că filiala sa se comportă în mod independent pe piață (a se vedea Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 26 de mai sus, punctele 60 și 61 și jurisprudența citată).

37. În plus, potrivit jurisprudenței, prezumția de răspundere întemeiată pe deținerea de către o societate a întregului capital al unei alte societăți se aplică nu numai în cazul în care există o legătură directă între societatea‑mamă și filiala sa, ci și în cazurile în care, precum în speță, această legătură este indirectă, având în vedere interpunerea unei alte societăți (Hotărârea Curții din 20 ianuarie 2011, General Química și alții/Comisia, C‑90/09 P, Rep., p. I‑1, punctul 90).

38. Societatea‑mamă care deține cvasitotalitatea capitalului filialei sale se află, în principiu, într‑o situație analogă celei unui proprietar exclusiv, în ceea ce privește puterea acestuia de a exercita o influență decisivă asupra comportamentului filialei sale, având în vedere legăturile economice, organizatorice și juridice care o unesc cu acea filială. În consecință, Comisia are dreptul de a aplica în această situație același regim probatoriu, și anume recurgerea la prezumția că acea societate‑mamă a utilizat efectiv puterea sa de a exercita o influență decisivă asupra comportamentului filialei sale. Desigur, nu este exclus ca în anumite cazuri asociații minoritari să poată dispune, în ceea ce privește filiala, de drepturi care să permită repunerea în discuție a analogiei sus‑menționate. Cu toate acestea, dincolo de împrejurarea că asemenea drepturi nu sunt aferente în general unor părți sociale în cotă minimă, precum cele în discuție în speță, în prezenta cauză reclamantele nu au prezentat niciun element de asemenea natură (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 7 iunie 2011, Arkema France și alții/Comisia, T‑217/06, Rep., p. II‑2593, punctul 53).

39. Atunci când prezumția nu este răsturnată, Comisia poate stabili că filiala și societățile‑mamă directe și indirecte fac parte din aceeași unitate economică și, prin urmare, formează o singură întreprindere, în sensul jurisprudenței menționate la punctul 27 de mai sus. Împrejurarea că o societate‑mamă și filiala sa constituie o singură întreprindere în sensul articolului 81 CE permite Comisiei să adreseze o decizie care să impună amenzi societăților‑mamă fără să fie necesară stabilirea implicării personale a acestora în cadrul încălcării (a se vedea jurisprudența citată la punctul 32 de mai sus).

40. Potrivit jurisprudenței, pentru a răsturna prezumția descrisă la punctul 36 de mai sus, reclamantele trebuiau să prezinte orice element referitor la legăturile organizatorice, economice și juridice existente între ele și Dea Mineraloel pe care le considerau de natură să demonstreze că ele nu constituiau o entitate economică unică. În cadrul aprecierii sale, Tribunalul trebuie, într‑adevăr, să țină cont de ansamblul elementelor prezentate, al căror caracter și a căror importanță pot varia în funcție de caracteristicile proprii fiecărui caz în parte (Hotărârea Tribunalului din 12 decembrie 2007, Akzo Nobel și alții/Comisia, T‑112/05, Rep., p. II‑5049, punctul 65).

41. Această prezumție se bazează pe constatarea că, pe de o parte, exceptând împrejurările cu totul excepționale, o societate care deține integral capitalul unei filiale poate, având în vedere numai această participație la capital, să exercite o influență decisivă asupra comportamentului acestei filiale și, pe de altă parte, că lipsa unei exercitări efective a acestei capacități de influențare poate în mod normal să fie căutată cel mai eficient în sfera entităților împotriva cărora operează prezumția (Hotărârea Curții din 29 septembrie 2011, Elf Aquitaine/Comisia, C‑521/09 P, Rep., p. I‑8947, punctul 60).

42. În plus, aplicarea unei asemenea prezumții se justifică prin faptul că, atunci când societatea‑mamă este unicul acționar al filialei, dispune de toate instrumentele posibile pentru a asigura alinierea comportamentului comercial al filialei cu propriul comportament. În special, acționarul unic este cel care stabilește, în principiu, gradul de autonomie al filialei prin adoptarea statutului acesteia, cel care alege administratorii și cel care ia sau aprobă deciziile comerciale strategice ale filialei, dacă este cazul prin prezența reprezentanților săi în cadrul organelor acesteia. De asemenea, unitatea economică dintre societatea‑mamă și filiala sa este de obicei protejată suplimentar prin obligațiile care rezultă din dreptul societăților din statele membre, precum ținerea de conturi consolidate, obligația filialei de a raporta periodic societății‑mamă cu privire la activitățile sale, precum și prin aprobarea conturilor anuale ale filialei de către adunarea generală constituită doar din societatea‑mamă, ceea ce implică în mod necesar că societatea‑mamă urmărește, cel puțin în linii mari, activitățile comerciale ale filialei.

43. Astfel, aplicarea prezumției exercitării efective de către societatea‑mamă a unei influențe decisive asupra comportamentului comercial al filialei sale este justificată în măsura în care se referă la situații tipice în ceea ce privește legăturile dintre o filială și singura sa societate‑mamă, prevăzând că deținerea în întregime sau aproape în întregime a capitalului filialei de o singură societate‑mamă implică, în principiu, caracterul unitar al comportamentului acestora pe piață.

44. Nu este mai puțin adevărat că societățile în cauză au, ca urmare a comunicării privind obiecțiunile, pe deplin ocazia să demonstreze că mecanismele descrise la punctul 42 de mai sus, care conduc de obicei la alinierea comportamentului comercial al filialei cu cel al societății‑mamă, nu au funcționat normal, astfel încât unitatea economică a grupului a fost compromisă.

Cu privire la argumentele reclamantelor referitoare la răsturnarea prezumției

45. În speță, reclamantele nu contestă că, pe baza deținerii întregului capital al Dea Mineraloel de către RWE Dea și a deținerii a 99,4 % din capitalul acesteia de către RWE AG, Comisia ar fi putut să prezume că, în lipsa unei demonstrații contrare, acestea ar fi exercitat efectiv o influență decisivă asupra comportamentului comercial al Dea Mineraloel.

46. Reclamantele consideră însă că în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile au furnizat suficiente probe pentru a răsturna prezumția.

– Cu privire la autonomia operațională a Dea Mineraloel

47. Reclamantele susțin că, în decizia atacată, Comisia a considerat în mod eronat că exercitarea unei influențe decisive de către societatea‑mamă asupra comportamentului comercial al filialei nu necesita „asumarea” gestionării afacerilor curente ale filialei. Astfel, argumentele invocate în răspunsurile la comunicarea privind obiecțiunile ar fi suficiente pentru răsturnarea prezumției.

48. În primul rând, reclamantele precizează că, în calitate de societate principală a grupului, RWE AG se concentrează pe misiuni de conducere a grupului, precum strategia, planificarea, controlul și finanțarea. RWE AG nu ar fi exercitat nicio influență asupra părții operaționale a activității RWE Dea sau a Dea Mineraloel.

49. În această privință, Tribunalul s‑a pronunțat deja în sensul că faptul că o filială dispune de propria conducere locală și de propriile resurse nu dovedește, în sine, că aceasta își stabilește comportamentul pe piață în mod autonom în raport cu societatea‑mamă a acesteia. Împărțirea sarcinilor între filiale și societățile‑mamă ale acestora și, în mod specific, faptul de a încredința administrarea activităților curente conducerii locale a unei filiale deținute integral sunt o practică obișnuită a întreprinderilor de dimensiuni mari care sunt compuse din mai multe filiale deținute, în ultimă instanță, de aceeași societate‑mamă de bază. Prin urmare, în cazul deținerii integrale sau cvasiintegrale a capitalului filialei implicate direct în încălcare, elementele de probă furnizate în această privință nu sunt susceptibile să răstoarne prezumția exercitării efective a unei influențe decisive asupra comportamentului filialei de către societatea‑mamă și de către societatea‑mamă de bază (a se vedea în acest sens Hotărârea Alliance One International/Comisia, punctul 31 de mai sus, punctele 130 și 131).

50. Această abordare se justifică, de altfel, prin faptul că în cazul unei filiale deținute integral sau aproape integral de o singură societate‑mamă există, în principiu, un singur interes comercial, iar membrii organelor filialei sunt desemnați și numiți de acționarul unic, care le poate da instrucțiuni cel puțin informal și le poate impune criterii de performanță. Prin urmare, într‑un astfel de caz, există în mod obligatoriu o relație de încredere între conducătorii filialei și cei ai societății‑mamă, iar aceștia acționează în mod necesar în sensul reprezentării și al promovării unicului interes comercial existent, și anume cel al societății‑mamă (a se vedea punctul 31 de mai sus). Astfel, caracterul unitar al comportamentului pe piață al societății‑mamă și al filialei sale este asigurat în pofida oricărei autonomii acordate conducătorilor filialei în ceea ce privește conducerea operațională a acesteia din urmă, care ține de definirea politicii comerciale stricto sensu a filialei. În plus, de regulă, acționarul unic este cel care definește în mod individual și potrivit propriilor interese modalitățile de luare a deciziilor de către filială și cel care decide cu privire la gradul de autonomie operațională a acesteia, pe care o poate schimba conform propriei voințe prin modificarea regulilor ce reglementează funcționarea filialei sau în cadrul unei restructurări, chiar prin crearea unor structuri informale de luare a deciziei. În consecință, în principiu, conducătorii filialei asigură în acest mod conformitatea comportamentului comercial al filialei cu comportamentul restului grupului în exercitarea competențelor lor autonome.

51. În al doilea rând, trebuie să se adauge că elementele invocate de reclamante se înscriu în conceptul gestiunii descentralizate, tipică întreprinderilor de dimensiuni mari cu activități diversificate, și nu se încadrează în nicio împrejurare excepțională. Dimpotrivă, reclamantele admit că RWE AG se consacra unor subiecte precum strategia, planificarea, controlul și finanțarea în numele grupului și primea rapoarte tehnice de la Dea Mineraloel, în timp ce RWE Dea se interesa despre activitățile Dea Mineraloel care implicau un capital, despre dezvoltarea marjelor sau a beneficiilor și despre riscuri.

52. În al treilea rând, în opinia reclamantelor, Comisia a urmat o abordare lipsită de coerență în decizia atacată deoarece a examinat conducerea operațională în contextul stabilirii răspunderii pentru acțiunile ilicite ale întreprinderii comune a BP și a Mobil [considerentul (374) al deciziei atacate] în sarcina acestor societăți‑mamă. Comisia ar fi refuzat însă să ia în considerare autonomia operațională a Dea Mineraloel.

53. În această privință, trebuie subliniat (a se vedea și examinarea celui de al doilea aspect al prezentului motiv) că prerogativele fiecăreia dintre societățile‑mamă în conducerea operațională a unei întreprinderi comune constituie un element pertinent în aprecierea posibilității de stabilire a răspunderii în sarcina societăților‑mamă pentru încălcarea săvârșită de întreprinderea comună, întrucât conducerea comună a întreprinderii comune atestă unitatea economică dintre întreprinderea comună și societățile‑mamă care o exercită. Totuși, în cazul Dea Mineraloel nu este vorba despre o întreprindere comună, ci despre o filială deținută integral de RWE Dea, căreia i se aplică un regim probatoriu diferit din cauza existenței unui acționar unic, a unui interes comercial unic și a faptului că toți conducătorii sunt desemnați și numiți, direct sau indirect, numai de societatea‑mamă (a se vedea punctele 42 și 50 de mai sus).

54. Prin urmare, argumentul întemeiat pe examinarea stabilirii răspunderii pentru încălcarea săvârșită de întreprinderea comună constituită de BP și de Mobil este lipsit de pertinență.

55. Rezultă că argumentele reclamantelor întemeiate pe autonomia operațională a Dea Mineraloel, care nu pot demonstra că unitatea economică dintre aceasta și reclamante ar fi încetat, trebuie respinse.

– Cu privire la lipsa unei influențe asupra activităților privind ceara de parafină și cu privire la procentul scăzut de vânzări ale acestor produse în cifra de afaceri a Dea Mineraloel

56. Reclamantele susțin că RWE AG nu a dat instrucțiuni Dea Mineraloel cu privire la gestionarea afacerilor curente. Instrucțiunile ar fi date numai pentru executarea unor proiecte mari de importanță majoră pentru întregul grup, pentru care ar fi trebuit să se obțină acordul directoratului și al consiliului de supraveghere al RWE AG. Întrucât activitatea „ceară de parafină” nu ar fi avut însă niciodată importanță pentru grup în ansamblu, aceste organe ale RWE AG nu ar fi fost sesizate niciodată cu chestiuni de gestiune în acest domeniu.

57. De asemenea, reclamantele arată că nici directoratul, nici consiliul de administrație al RWE Dea nu au exercitat o influență asupra activității „ceară de parafină” a Dea Mineraloel, nici nu i‑au dat instrucțiuni cu privire la această activitate. În plus, în ceea ce privește producția cerii de parafină, directoratul RWE Dea ar fi luat cunoștință numai despre prezentarea săptămânală a conturilor, care cuprindea un rezumat al activității Mineralölwerk Grasbrook. Această prezentare săptămânală a conturilor ar fi corespuns, în esență, rezultatului lunar furnizat de serviciul de contabilitate. Este motivul pentru care, din punctul de vedere al directoratului RWE Dea, nu era necesară supravegherea activă a activității „ceară de parafină”.

58. Potrivit reclamantelor, activitatea vizată de înțelegere reprezintă numai 0,1-0,2 % din cifra de afaceri a Dea Mineraloel, ceea ce ar constitui un „indiciu puternic” al inexistenței unei influențe decisive din partea conducătorilor grupului.

59. În primul rând, potrivit jurisprudenței, nu este vorba despre o relație de instigare referitoare la încălcare între societatea‑mamă și filiala sa și, cu atât mai mult, nici despre o implicare a societății‑mamă în încălcarea respectivă, ci despre faptul că acestea constituie o singură întreprindere în sensul articolului 81 CE, care împuternicește Comisia să adreseze decizia de aplicare a amenzilor societății‑mamă a unui grup de societăți. Astfel, imputarea comportamentului ilicit al unei filiale societății sale mamă nu necesită dovedirea faptului că societatea‑mamă influențează politica filialei sale în domeniul specific care a făcut obiectul încălcării. Rezultă că faptul că conducătorii societății‑mamă nu au cunoștință despre încălcare și nu dau instrucțiuni cu privire la producția și la vânzarea produselor ce fac obiectul cartelului nu este pertinent din punctul de vedere al răsturnării prezumției (Hotărârea Tribunalului din 12 decembrie 2007, Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 40 de mai sus, punctele 58 și 83, și Hotărârea Tribunalului din 13 iulie 2011, Shell Petroleum și alții/Comisia, T‑38/07, Rep., p. II‑4383, punctele 69 și 70).

60. De asemenea, pentru motive identice, faptul că sectorul sau activitatea afectată de încălcare reprezintă doar un procent redus din ansamblul activităților grupului sau ale societății‑mamă nu este de natură să dovedească independența filialei respective față de societatea sa mamă și, prin urmare, nu are efect asupra aplicării prezumției exercitării efective de către societatea‑mamă a unei influențe decisive asupra comportamentului comercial al filialei pe piață (Hotărârea Tribunalului din 30 septembrie 2009, Arkema/Comisia, T‑168/05, nepublicată în Repertoriu, punctul 79; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 26 aprilie 2007, Bolloré și alții/Comisia, T‑109/02, T‑118/02, T‑122/02, T‑125/02, T‑126/02, T‑128/02, T‑129/02, T‑132/02 și T‑136/02, Rep., p. II‑947, punctul 144).

61. În plus, proporția scăzută a vânzării produselor ce fac obiectul cartelului în cifra de afaceri a grupului nu schimbă faptul că rezultatele realizate în acest domeniu intră, de regulă, în rezultatele consolidate ale societăților‑mamă. Astfel, caracterul profitabil al acestor activități prezintă interes pentru societățile‑mamă și pentru grup în ansamblu.

62. În sfârșit, trebuie amintit că existența unor instrucțiuni formale date de societatea‑mamă filialei sale nu este cerută în mod necesar pentru a demonstra unitatea economică dintre cele două societăți (a se vedea punctul 31 de mai sus). Astfel, unitatea economică dintre ele este asigurată și atunci când prerogativa definirii politicii comerciale stricto sensu a filialei este delegată conducătorilor însărcinați cu conducerea operațională a acesteia, aleși și menținuți în pozițiile lor de societatea‑mamă, care reprezintă și promovează doar interesul său comercial existent, cu alte cuvinte interesul societății‑mamă care este proprietar unic. Acești conducători asigură în acest mod conformitatea comportamentului comercial al filialei cu cel al societății‑mamă în exercitarea competențelor lor autonome (a se vedea punctul 50 de mai sus). O intervenție a societății‑mamă poate fi, așadar, rezervată situațiilor în care rezultatele filialei nu sunt conforme așteptărilor societății‑mamă, în timp ce, în cazul unei performanțe normale, societatea‑mamă se poate limita la urmărirea activităților filialei prin intermediul rapoartelor întocmite de aceasta și al aprobării unor eventuale decizii strategice.

63. Astfel, trebuie respinse argumentele reclamantelor întemeiate pe lipsa unei influențe exercitate de ele în sectorul cerii de parafină.

64. Prin urmare, trebuie confirmată constatarea Comisiei potrivit căreia reclamantele și Dea Mineraloel făceau parte din întreprinderea care a săvârșit încălcarea în perioada cuprinsă între 3 septembrie 1992 și 1 ianuarie 2002. În consecință, Comisia nu a săvârșit o eroare în stabilirea în sarcina acestora a răspunderii pentru încălcare.

Cu privire la pretinsa răspundere a reclamantelor în lipsa vinovăției

65. Reclamantele consideră că abordarea urmată de Comisie în prezenta cauză implică o răspundere „desprinsă practic de orice vinovăție”, care ar fi incompatibilă cu principiul răspunderii personale. Efectul respingerii argumentelor reclamantelor invocate pentru a răsturna prezumția exercitării efective a unei influențe decisive ar fi transformarea prezumției respective într‑o prezumție irefragabilă de existență a unei unități economice în ipoteza unor filiale deținute integral de o societate‑mamă.

66. Trebuie amintit că aplicarea prezumției exercitării efective de către societatea‑mamă a unei influențe decisive asupra comportamentului comercial al filialei acesteia este justificată în măsura în care acoperă situații tipice în ceea ce privește legăturile dintre o filială și unica sa societate‑mamă și în măsura în care această prezumție nu este irefragabilă (a se vedea punctele 41-44 de mai sus).

67. Răsturnarea prezumției exercitării efective de către societatea‑mamă a unei influențe decisive asupra comportamentului filialei sale nu este însă o chestiune de cantitate și de detaliu în privința probelor, în cazul în care acestea evidențiază o situație obișnuită de organizare într‑o întreprindere multinațională mare, în care prerogativele de conducere operațională sunt delegate administratorilor unităților locale ale acesteia. Pentru răsturnarea acestei prezumții trebuie prezentate împrejurări neobișnuite care demonstrează că, în pofida deținerii integrale a capitalului filialelor grupului de către societățile‑mamă ale acestora, unitatea economică a grupului a fost întreruptă deoarece mecanismele care asigurau alinierea comportamentului comercial al filialelor și al societăților‑mamă nu funcționau în mod obișnuit.

68. În plus, potrivit principiului individualizării pedepselor și a sancțiunilor, aplicabil în orice procedură administrativă care poate conduce la sancțiuni în temeiul normelor de concurență ale Uniunii, o întreprindere nu trebuie să fie sancționată decât pentru faptele care îi sunt imputate în mod individual (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 13 decembrie 2001, Krupp Thyssen Stainless și Acciai speciali Terni/Comisia, T‑45/98 și T‑47/98, Rec., p. II‑3757, punctul 63).

69. Totuși, acest principiu trebuie să se concilieze cu noțiunea de întreprindere și cu jurisprudența potrivit căreia faptul că societatea‑mamă și filiala acesteia constituie o singură întreprindere în sensul articolului 81 CE abilitează Comisia să adreseze decizia prin care impune amenzi societății‑mamă a unui grup de societăți. Astfel, trebuie să se constate că reclamantele au fost sancționate în nume propriu pentru încălcarea despre care se presupune că au săvârșit‑o ele însele din cauza legăturilor strânse economice, organizatorice și juridice care le uneau cu Dea Mineraloel, rezultate din deținerea integrală a capitalului acesteia din urmă (a se vedea în acest sens Hotărârea Metsä-Serla și alții/Comisia, punctul 30 de mai sus, punctul 34).

70. Reiese din cele de mai sus că, pe baza prezumției în discuție, care nu a fost răsturnată în speță, Comisia a putut să constate că reclamantele făceau parte din „întreprinderea” care a încălcat articolul 81 CE. Prin urmare, principiile răspunderii personale și individualizării pedepselor și a sancțiunilor au fost respectate.

71. Rezultă că prezenta critică trebuie respinsă.

72. Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se concluzioneze că Comisia nu a încălcat articolul 81 CE și articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 atunci când a stabilit în sarcina reclamantelor răspunderea pentru încălcarea săvârșită de Dea Mineraloel.

73. În consecință, primul aspect al primului motiv trebuie respins.

Cu privire la al doilea aspect, referitor la stabilirea în sarcina reclamantelor a răspunderii pentru încălcarea săvârșită de Shell & Dea Oil (perioada cuprinsă între 2 ianuarie 2002 și 30 iunie 2002)

74. Reclamantele susțin că, în mod eronat, Comisia a stabilit în sarcina acestora răspunderea pentru încălcarea săvârșită de Shell & Dea Oil, o întreprindere comună deținută în părți egale de RWE Dea și de Shell, în perioada funcționării întreprinderii comune, cuprinsă între 2 ianuarie 2002 și 30 iunie 2002. Acestea susțin că, încă de la constituirea întreprinderii comune, Shell a dobândit controlul operațional al acesteia. Prin urmare, Comisia nu poate aplica reclamantelor o amendă pentru încălcarea săvârșită de această entitate.

75. În decizia atacată, Comisia a stabilit în sarcina Shell și a RWE răspunderea solidară pentru activitățile anticoncurențiale ale Shell & Dea Oil [considerentul (552) al deciziei atacate]. Comisia a stabilit în sarcina reclamantelor răspunderea pentru asemenea activități pe baza următoarelor considerații:

„[...]

(510) Atunci când Shell și [RWE Dea] au constituit întreprinderea comună în luna ianuarie 2002, societatea existentă, Dea Mineraloel [...] a servit drept vehicul întreprinderii comune care, la 2 ianuarie 2002, a fost redenumită Shell & Dea Oil GmbH și a devenit simultan o filială aflată sub controlul comun al Deutsche Shell GmbH (50 %) și al [RWE Dea] (50 %). Întreprinderea comună era concepută cu intenția ca după o perioadă tranzitorie, începând cu constituirea întreprinderii comune și care se termina cel mai târziu la 1 iulie 2004, Shell va dobândi controlul exclusiv al activităților asociate. În perioada tranzitorie, membrii consiliului de administrație însărcinați cu gestionarea afacerilor curente ale întreprinderii comune trebuiau desemnați de fiecare acționar în mod echitabil, președintele consiliului de administrație dispunând însă de un vot decisiv și fiind desemnat de Shell. Pe de altă parte, fiecare parte avea anumite drepturi de veto destinate să îi protejeze influența decisivă asupra întreprinderii comune și, în consecință, în perioada tranzitorie, Shell și RWE exercitau un control [în] comun asupra întreprinderii comune [nota de subsol 666 din decizia atacată, care, în această privință, face trimitere la decizia de autorizare a concentrării].

[...]

(549) [Reiese din jurisprudență, în special din Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Avebe/Comisia, T‑314/01, Rec., p. II‑3085], că prerogativa de conducere de care dispune o societate asupra altei societăți poate constitui proba factuală a exercitării unei influențe decisive asupra altei întreprinderi. În speță, prerogativa comună de conducere a Shell și a RWE în consiliul de administrație al întreprinderii comune a fost demonstrată [a se vedea considerentul (510)] pe baza acordului privind întreprinderea comună. Membrii consiliului de administrație însărcinați cu operațiunile curente ale întreprinderii comune trebuiau de asemenea să fie desemnați de fiecare [asociat]. Rezoluțiile adunării [asociaților] trebuiau luate cu majoritate simplă (fiecare parte deținând 50 % din drepturile de vot, deciziile putând fi blocate de fiecare parte). În perioada în discuție, anumite decizii au fost luate de un comitet al întreprinderii comune compus din șase membri, fiecare jumătate numită de fiecare [asociat], deciziile necesitând unanimitate. Comitetul întreprinderii comune avea toată libertatea și autoritatea în privința unui anumit număr de decizii strategice precum planul de întreprindere, bugetul de funcționare anual, modificările structurale în cadrul întreprinderii comune, investițiile superioare unui anumit prag și numirea membrilor consiliului de administrație [«drepturile de veto» menționate în considerentul (510)]. Prin urmare, în lumina acestor drepturi de veto, care protejau influența decisivă a fiecărei părți asupra întreprinderii comune, Comisia concluzionează că, în perioada funcționării întreprinderii comune, Shell și RWE exercitau un control comun asupra întreprinderii comune [a se vedea nota de subsol 680 din decizia atacată și decizia de autorizare a concentrării].

(550) În aceste împrejurări, faptul că președintele consiliului de administrație desemnat de Shell a dispus de un vot decisiv nu poate fi considerat un factor important și cu atât mai puțin concludent, susceptibil să ridice îndoieli cu privire la răspunderea comună a Shell și a RWE [...], deoarece acest sistem nu afectează drepturile de veto. Dată fiind structura gestionării întreprinderii comune, nu poate fi acceptat argumentul prezentat de RWE potrivit căruia politica comercială și tarifară a întreprinderii comune aparținea doar deciziilor și controlului exercitat de Shell, iar conducerea întreprinderii comune era integrată în structura Shell. În același mod, faptul că s‑a prevăzut de la constituirea întreprinderii comune că Shell își va asuma controlul total al activității după perioada de tranziție nu schimbă cu nimic faptul că, în perioada de tranziție, întreprinderea comună rămânea sub controlul comun al Shell și al RWE, pentru motivele menționate în considerentele (510) și (549).

(551) În consecință, având în vedere prerogativa comună de conducere (în special comitetul întreprinderii comune) și faptul că Shell și RWE controlau în comun întregul capital social al întreprinderii comune (fiecare deținând 50 %), concluziile referitoare la răspunderea fiecărei societăți‑mamă în prezentul caz se conformează Hotărârii [Avebe/Comisia].

(553) [...] RWE AG și RWE‑Dea AG au exercitat o influență decisivă și un control efectiv asupra [întreprinderii comune] din 2 ianuarie 2002 până la 30 iunie 2002 (în comun cu grupul Shell). Prin urmare, RWE AG și RWE‑Dea AG trebuie să răspundă în solidar cu grupul Shell pentru comportamentul [...] Shell & Dea Oil între 2 ianuarie 2002 și 30 iunie 2002. În ambele perioade, RWE AG și RWE‑Dea AG fac parte din întreprinderea care a săvârșit încălcarea.”

76. În primul rând, reclamantele susțin că, spre deosebire de cele afirmate de Comisie în decizia atacată, Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Avebe/Comisia (T‑314/01, Rec., p. II‑3085), nu a stabilit o prezumție generală privind exercitarea unei influențe decisive asupra comportamentului comercial al unei întreprinderi comune deținute în părți egale de două societăți‑mamă.

77. În al doilea rând, reclamantele consideră că în decizia atacată Comisia nu a demonstrat „conducerea comună” de către Shell și RWE asupra întreprinderii comune. Acestea subliniază că, în Hotărârea Avebe/Comisia, punctul 76 de mai sus, conducerea comună a fost demonstrată pe baza unor indicii care lipsesc în prezenta cauză.

78. În special, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Avebe/Comisia, punctul 76 de mai sus, societățile‑mamă ar fi fost „răspunzătoare în comun” pentru politica întreprinderii și ar fi fost reprezentate în mod egal în toate forurile, inclusiv în forurile de conducere (directori). În schimb, în speță, deși conducerea a fost asigurată în mod paritar, președintele consiliului de administrație desemnat de Shell dispunea de un vot decisiv în caz de egalitate de voturi.

79. În plus, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Avebe/Comisia, punctul 76 de mai sus, întreprinderea comună ar fi trebuit să facă rapoarte în mod regulat către persoane mandatate de cele două societăți‑mamă. În prezenta cauză, încă de la început, conducerea ar fi fost integrată în structurile de decizie și de raportare ale grupului Shell.

80. În al treilea rând, în opinia reclamantelor, caracteristicile conducerii Shell & Dea Oil care decurg din natura sa tranzitorie excludeau conducerea comună.

81. În această privință, reclamantele susțin că, potrivit dispozițiilor acordului privind întreprinderea comună, Shell trebuia să dobândească majoritatea părților sociale ale întreprinderii comune după trecerea unui anumit termen, în timp ce RWE a obținut dreptul de a propune Shell părțile sale sociale în întreprinderea comună. Astfel, în procedura care s‑a finalizat prin adoptarea deciziei de autorizare a concentrării [pe care Comisia s‑ar fi întemeiat în considerentele (510), (530) și (549) ale deciziei atacate], Comisia ar fi verificat și ar fi demonstrat nu dobândirea unui control comun, ci direct dobândirea de către Shell a unui control exclusiv.

82. Integrarea conducerii Shell & Dea Oil în structurile de decizie și de raportare ale Shell ar rezulta în special din regulile de procedură stabilite pentru conducerea acesteia. Potrivit punctului 1.1 din regulile menționate, consiliul de administrație al Shell & Dea Oil ar fi trebuit să fie integrat în Shell Europe Oil Products Ltd. Conform punctului 1.2 din aceleași reguli de procedură, președintele consiliului de administrație al Shell & Dea Oil ar fi avut obligația de a organiza consiliul de administrație potrivit regulilor internaționale ale Shell. În temeiul punctului 3 din regulile menționate, fiecare membru al consiliului de administrație făcea parte din structurile de decizie și de raportare ale Shell. În temeiul punctului 4 din aceleași reguli, președintele consiliului de administrație avea obligația de a colabora cu președintele Shell Europe Oil Products.

83. Aceste structuri de decizie și de raportare ar fi fost introduse și puse în aplicare de la constituirea întreprinderii comune. De exemplu, domnul S., care după constituirea întreprinderii comune fusese însărcinat cu vânzarea cerii de parafină, nu ar fi întocmit rapoarte către consiliul de administrație al întreprinderii comune. Acesta și‑ar fi prezentat raportul direct domnului G., care avea titlul de administrator al Shell UK Oil Products Ltd, având sarcini în sectorul cerii, în Europa, al grupului Shell. În ceea ce privește politica de distribuire și activitatea operațională a Shell & Dea Oil în sectorul cerii de parafină, nu ar fi avut loc nicio sesizare a organului pe calea prin care RWE Dea ar fi putut să exercite o influență în temeiul prerogativei acesteia de numire în calitate de asociat. De la constituirea întreprinderii comune, în practică, politica de distribuție și activitatea operațională ar fi fost conduse numai de Shell.

84. Integrarea întreprinderii comune în structurile Shell ar apărea și în alte sectoare importante ale întreprinderii. Astfel, ar fi fost pus în aplicare un proiect denumit „Obținerea unui control financiar”, având ca obiectiv punerea în aplicare și în cadrul Shell & Dea Oil a sistemelor Shell de prezentare a conturilor și pregătirea aplicării acestor sisteme în cazul contabilității fostei Dea Mineraloel. În această privință – astfel cum ar rezulta din documentul intitulat „Kurzinformazionen zum FCP Projekt” (scurtă comunicare referitoare la proiectul FCP) – Shell & Dea Oil ar fi fost considerată deja parte a organizării europene a Shell. Potrivit acestui document, „[p]rincipiul acordului privind întreprinderea comună implic[a] faptul că întreprinderea comună trebui[a], ca parte a organizării europene a Shell, să adopte regulile, sistemele, procedurile și cultura Shell” și „[e]ste motivul pentru care, în cadrul instituirii întreprinderii comune, Shell [ & ] Dea Oil, toate procedurile decizionale ale Shell și Dea [trebuiau] să fie armonizate”, precizându‑se că „[p]rocedurile operaționale ale Shell constitui[au] regula la care trebuia să se ajungă”.

85. În continuare, reclamantele arată că în perioada în care a funcționat întreprinderea comună salariații serviciului de contabilitate al RWE Dea nu aveau acces la conturile Shell & Dea Oil.

86. Prin urmare, potrivit reclamantelor, elementele reunite de Comisie în decizia atacată nu dovedesc existența unei „conduceri comune” în sensul Hotărârii Avebe/Comisia, punctul 76 de mai sus, ci mai degrabă un control în comun în sensul articolului 3 alineatul (1) și al articolului 4 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 139/2004 al Consiliului din 20 ianuarie 2004 privind controlul concentrărilor economice între întreprinderi (JO L 24, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 201). Astfel, dovedirea conducerii comune ar depăși din punct de vedere calitativ dovedirea controlului în comun și ar presupune că societățile‑mamă conduc afacerile în comun, în mod efectiv și activ.

87. Întrucât Comisia nu a dovedit în speță existența unei conduceri comune, decizia atacată ar trebui anulată în măsura în care Comisia stabilește în sarcina reclamantelor răspunderea pentru încălcarea săvârșită de Shell & Dea Oil.

88. În primul rând, Comisia consideră că există o prezumție de exercitare efectivă de către cele două societăți‑mamă a unei influențe decisive asupra comportamentului comercial al întreprinderii comune atunci când sunt dovedite nu numai controlul comun asupra a (aproximativ) 100 % din părțile sociale, ci și o prerogativă comună a celor două societăți‑mamă de conducere a politicii comerciale a întreprinderii comune.

89. În al doilea rând, Comisia consideră că a demonstrat existența unei prerogative comune de conducere prin referirea la dispozițiile acordului privind întreprinderea comună. Reclamantele nu ar contesta faptul că împrejurările invocate de Comisie ar demonstra existența unei influențe decisive a celor două societăți‑mamă asupra deciziilor strategice ale Shell & Dea Oil. Întrucât societățile‑mamă ar fi plasate cel mai bine pentru a aprecia organizarea concretă a raporturilor de control în cadrul întreprinderii comune, acestea ar avea obligația să dovedească ipoteza contrară atunci când, pe baza împrejurărilor pe care le‑a dovedit, Comisia demonstrează existența unei prerogative de control comun asupra politicii comerciale a întreprinderii comune, instituind astfel prezumția exercitării unei influențe decisive de către cele două societăți‑mamă.

90. Reclamantele ar afirma exclusiv că nu au exercitat nicio influență asupra politicii de distribuție și a politicii de prețuri, cu alte cuvinte asupra administrării operaționale a Shell & Dea Oil. Reclamantele ar afirma că administrarea cotidiană a întreprinderii comune era integrată în „structurile de decizie și ierarhice” ale grupului Shell. Or, potrivit Comisiei, pentru a demonstra existența unei entități economice este suficient ca influența decisivă exercitată de societățile‑mamă să se extindă la politica comercială a filialei în sens larg, în special la deciziile strategice. În consecință, argumentul întemeiat pe o posibilitate privilegiată a Shell de a exercita o influență asupra politicii de distribuție și de prețuri a Shell & Dea Oil nu ar fi suficient pentru a dovedi că cele două societăți‑mamă nu și‑au exercitat în comun influența.

91. În plus, din dispozițiile acordului privind întreprinderea comună ar rezulta că cele două societăți‑mamă ar exercita în comun conducerea întreprinderii comune. RWE Dea și Deutsche Shell ar fi fost reprezentate în mod paritar în adunarea asociaților ca urmare a deținerii de părți egale în capitalul întreprinderii comune. În același mod, compunerea comitetului întreprinderii comune și a consiliului de administrație ar fi fost paritară. De asemenea, cele două societăți‑mamă ar fi avut același număr de reprezentanți în consiliul de supraveghere.

92. În timp ce RWE ar fi numit președintele comitetului întreprinderii comune și președintele consiliului de supraveghere, președintele consiliului de administrație ar fi fost desemnat de Shell cu acordul RWE. În caz de egalitate, președintele ar fi avut un drept de vot preponderent, reprezentanții consiliului de administrație fiind însă obligați să facă toate eforturile care, în mod rezonabil, puteau fi avute în vedere pentru a ajunge la un acord în cadrul luării deciziei. Pe de altă parte, o serie de membri ai directoratului reclamantelor ar fi fost numiți în consiliul de supraveghere al întreprinderii comune.

93. În ceea ce privește repartizarea competențelor, consiliul de administrație ar fi fost unicul responsabil cu gestiunea operațională a întreprinderii comune, însă ar fi fost supus controlului și prerogativei de conducere a comitetului întreprinderii comune și a adunării asociaților. Acest acord ar fi fost însoțit de obligații de informare și de raportare și de dreptul de audit al societăților‑mamă. Prin urmare, în mod contrar afirmațiilor reclamantelor, acestea ar fi primit informații care le vizau și ar fi putut personal să efectueze controale.

94. Potrivit Comisiei, chestiunile strategice erau rezervate comitetului întreprinderii comune și, în ultimă instanță, adunării asociaților, în cadrul cărora deciziile erau adoptate cu majoritate simplă. În adunarea asociaților și în comitetul întreprinderii comune, cele două societăți‑mamă ar fi trebuit să facă eforturi „pentru a evita situațiile de egalitate de voturi” și, în ultimul rând, societățile‑mamă de bază din fiecare grup ar fi trebuit să găsească o soluție.

95. În opinia Comisiei, întreprinderea comună nu făcea obiectul unei gestionări independente din partea societăților‑mamă, iar cele două societăți‑mamă trebuiau să ajungă la un acord cu privire la orientarea comună asupra tuturor chestiunilor. Mai mult, cele două societăți‑mamă erau informate în același mod asupra activităților întreprinderii comune și, pe baza rapoartelor care le erau comunicate, puteau să își exercite influența în organele întreprinderii comune. Această situație de fapt ar întemeia prezumția că cele două societăți‑mamă exercitaseră efectiv o influență decisivă asupra politicii comerciale a Shell & Dea Oil.

96. Reclamantele ar replica la această afirmație în sensul că, de la început, conducerea Shell & Dea Oil fusese „integrată în totalitate în structurile de decizie și ierarhice ale grupului Shell”. În ceea ce privește regulile de procedură privind gestiunea operațională, din acestea ar rezulta efectiv că, în perspectiva unei eventuale dobândiri de către Shell a controlului exclusiv, era prevăzută de la început o armonizare între activitățile întreprinderii comune și cea a grupului Shell. Totuși, potrivit Comisiei, era vorba numai despre o integrare organizatorică anticipată în grupul Shell, fără a fi repusă în discuție conducerea comună a întreprinderii comune. Astfel, Shell trebuia să sprijine întreprinderea comună în calitate de partener de cooperare și de consilier. Regulile de procedură ar preciza însă că această funcție nu aducea atingere prerogativei de conducere a RWE.

97. În plus, Comisia susține că afirmația reclamantelor potrivit căreia directorul de vânzări al întreprinderii comune întocmea rapoarte nu pentru conducătorii acesteia, ci numai pentru administratorul Shell responsabil în sectorul cerii în Europa nu este susținută de nicio probă. Afirmația reclamantelor ar privi, în orice caz, numai structura activităților de raportare, care este posibil să fi fost organizată astfel încât cifrele vânzărilor erau colectate și analizate în cadrul Shell (care ar fi avut încă activități proprii privind „ceara”, în timp ce activitățile anterioare privind „ceara” ale RWE ar fi fost concentrate în întreprinderea comună). În orice caz, directorul de vânzări ar fi fost membru al consiliului de administrație sau, în orice ipoteză, în calitate de „administrator de prim rang”, ar fi avut obligația de a coopera cu consiliul de administrație și de a‑l informa. Potrivit Comisiei, în acest mod consiliul de administrație era informat direct de către administrator sau prin intermediul activităților de raportare ale Shell, ceea ce era de altfel necesar întrucât, conform punctului 13.4 din acordul privind întreprinderea comună, acesta din urmă trebuia la rândul său să prezinte rapoarte comitetului întreprinderii comune.

98. Comisia adaugă că adaptarea sistemelor de contabilitate nu autorizează nici supoziția existenței unei prerogative exclusive de conducere a grupului Shell. RWE Dea ar fi avut acces la datele contabile ale Shell & Dea Oil. De altfel, documentul intitulat „Scurtă comunicare referitoare la proiectul FCP” ar confirma că era vorba despre o organizare unitară a întreprinderii comune, adaptată „procedurilor comerciale ale Shell”, iar nu de un transfer de competențe de decizie către Shell. În mod contrar afirmațiilor reclamantelor, acest document ar arăta că trebuia „să se raporteze celor doi asociați”.

Cu privire la controlul în comun și la exercitarea comună a unei influențe decisive asupra comportamentului comercial al întreprinderii comune

99. Reclamantele contestă că o demonstrație privind controlul în comun ar fi suficientă pentru a dovedi exercitarea comună de cele două societăți‑mamă a unei influențe decisive asupra comportamentului comercial al întreprinderii comune. Comisia susține că exercitarea unei asemenea influențe poate fi prezumată în cazul în care cele două societăți‑mamă dețin integral, în părți egale, capitalul întreprinderii comune sau în cazul în care există o prerogativă comună de conducere. În plus, Comisia consideră că prerogativa comună de conducere poate fi demonstrată pe baza elementelor cuprinse în acordul privind întreprinderea comună.

100. În primul rând, trebuie amintit că, potrivit articolului 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 139/2004, „o situație de control decurge din drepturi, din contracte sau din orice alte mijloace care, separat sau combinate și având în vedere considerentele de fapt sau de drept relevante, conferă posibilitatea exercitării unei influențe decisive asupra activității unei întreprinderi”.

101. Potrivit jurisprudenței, pentru a putea imputa unei societăți comportamentul anticoncurențial al altei societăți în temeiul articolului 81 CE, Comisia nu se poate întemeia numai pe capacitatea de influență decisivă, astfel cum s‑a reținut în cadrul aplicării Regulamentului nr. 139/2004 cu ocazia demonstrării controlului, fără să fie necesar să verifice dacă această influență a fost exercitată efectiv (Hotărârea General Technic‑Otis și alții/Comisia, punctul 26 de mai sus, punctul 69).

102. Dimpotrivă, Comisia are, în principiu, obligația de a demonstra existența unei asemenea influențe decisive pe baza unui ansamblu de elemente de fapt (a se vedea Hotărârea Avebe/Comisia, punctul 76 de mai sus, punctul 136 și jurisprudența citată). Printre aceste elemente se numără cumulul de funcții, de către aceleași persoane fizice, în conducerea societății‑mamă și în cea a filialei sau a întreprinderii comune (Hotărârea Tribunalului din 12 iulie 2011, Fuji Electric/Comisia, T‑132/07, Rep., p. II‑4091, punctul 184; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Curții din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri și alții/Comisia, C‑189/02 P, C‑202/02 P, C‑205/02 P-C‑208/02 P și C‑213/02 P, Rec., p. I‑5425, punctele 119 și 120) sau faptul că aceste societăți aveau obligația de a urma directivele emise de conducerea lor unică, fără a putea adopta un comportament independent pe piață (a se vedea în acest sens Hotărârea HFB și alții/Comisia, punctul 29 de mai sus, punctul 527).

103. În speță, Comisia nu s‑a întemeiat pe o asemenea demonstrație directă a exercitării de către RWE și de către Shell a unei influențe decisive asupra comportamentului comercial al Shell & Dea Oil.

104. Astfel, constatarea din considerentul (510) al deciziei atacate, potrivit căreia, „în perioada tranzitorie, Shell și RWE exercitau un control [în] comun asupra întreprinderii comune”, era întemeiată pe decizia de autorizare a concentrării, astfel cum reiese din nota de subsol 666 din decizia atacată. În continuare, în considerentul (549) al deciziei atacate, Comisia a constatat că, „în speță, prerogativa comună a Shell și a RWE de conducere în consiliul de administrație al întreprinderii comune [fusese] demonstrată [a se vedea considerentul (510)] pe baza acordului privind întreprinderea comună”. De asemenea, în considerentul (549) al deciziei atacate, Comisia a examinat în mod abstract modalitățile de luare a deciziilor în cadrul altor organe ale întreprinderii comune, cu alte cuvinte numai pe baza acordului privind întreprinderea comună. Tocmai pe acest temei, la finalul acestui considerent, Comisia a concluzionat că, în perioada funcționării întreprinderii comune, Shell și RWE exercitau un control comun asupra întreprinderii comune, iar la nota de subsol 680 din decizia atacată a făcut trimitere în mod expres la decizia de autorizare a concentrării.

105. Rezultă că, în speță, Comisia a concluzionat în sensul exercitării comune de către Shell și RWE a unei influențe decisive asupra comportamentului comercial al Shell & Dea Oil numai pe baza unei analize abstracte a acordului privind întreprinderea comună, încheiat înainte de începerea funcționării Shell & Dea Oil, urmând modelul unei analize efectuate potrivit normelor care reglementează autorizarea concentrărilor.

106. În al doilea rând, Tribunalul este solicitat în acest fel să examineze în ce măsură o asemenea analiză abstractă și prospectivă efectuată în domeniul concentrărilor sau în ce măsură adoptarea deciziei de autorizare care precedă începerea funcționării întreprinderii comune poate fi utilizată și pentru demonstrarea unei exercitări efective a unei influențe decisive asupra comportamentului comercial al întreprinderii comune într‑o decizie prin care se stabilește în sarcina societăților‑mamă răspunderea pentru o încălcare a articolului 81 CE săvârșită anterior de întreprinderea comună respectivă.

107. În această privință, din jurisprudență reiese că, deși prerogativa sau posibilitatea de a determina deciziile comerciale ale întreprinderii comune se încadrează, în sine, doar în simpla capacitate de a exercita o influență decisivă asupra comportamentului său comercial și, astfel, în noțiunea „control” în sensul Regulamentului nr. 139/2004, Comisia și instanțele Uniunii pot prezuma că actele cu putere de lege și clauzele acordurilor referitoare la funcționarea întreprinderii respective, în special cele din contractul care instituie întreprinderea comună și cele din convențiile acționarilor cu privire la dreptul de vot, au fost puse în aplicare și respectate. Într‑o asemenea situație, examinarea exercitării efective a unei influențe decisive asupra comportamentului comercial al întreprinderii comune poate consta într‑o analiză abstractă a documentelor încheiate înainte de începerea funcționării acesteia, urmând modelul analizei privind controlul. În special, atunci când aceste dispoziții și clauze prevăd că voturile fiecărei societăți‑mamă erau necesare pentru adoptarea unei rezoluții în cadrul unui organ al întreprinderii comune, Comisia și instanțele Uniunii pot demonstra, în lipsa unei probe contrare, că acele rezoluții erau adoptate în comun de societățile‑mamă (a se vedea în acest sens Hotărârea Avebe/Comisia, punctul 76 de mai sus, punctele 137-139, Hotărârea Fuji Electric/Comisia, punctul 102 de mai sus, punctele 186-193, și Hotărârea General Technic‑Otis/Comisia, punctul 26 de mai sus, punctele 112 și 113).

108. Cu toate acestea, întrucât examinarea privind exercitarea efectivă a unei influențe decisive este retrospectivă și poate astfel să se întemeieze pe elemente concrete, atât Comisia, cât și părțile interesate pot dovedi că deciziile comerciale ale întreprinderii comune au fost determinate potrivit unor modalități diferite de cele care rezultau doar din examinarea abstractă a acordurilor referitoare la funcționarea întreprinderii comune (a se vedea în acest sens Hotărârea Fuji Electric/Comisia, punctul 102 de mai sus, punctele 194 și 195, și Hotărârea General Technic‑Otis și alții/Comisia, punctul 26 de mai sus, punctele 115-117). În special, Comisia sau părțile interesate pot dovedi că, în pofida prerogativei unei singure societăți‑mamă de a adopta deciziile respective prin intermediul reprezentanților săi în organele întreprinderii comune, în realitate acestea erau adoptate de mai multe societăți‑mamă sau de toate societățile‑mamă, în unanimitate.

Cu privire la temeinicia constatării Comisiei privind stabilirea în sarcina RWE și a Shell a răspunderii pentru încălcarea săvârșită de Shell & Dea Oil

109. În consecință, având în vedere considerațiile cuprinse la punctele 99-108 de mai sus, trebuie să se examineze dacă în decizia atacată Comisia a evidențiat elemente suficiente care să permită stabilirea în sarcina reclamantelor a răspunderii pentru încălcarea săvârșită de Shell & Dea Oil.

110. Reiese din decizia atacată că Comisia și‑a întemeiat pe două elemente constatarea privind răspunderea solidară a reclamantelor și a grupului Shell pentru încălcarea săvârșită de Shell & Dea Oil: primo , existența unei prerogative comune de conducere, pe care a demonstrat‑o pe baza examinării acordului privind întreprinderea comună, făcând trimitere la decizia de autorizare a concentrării, în cadrul căreia Shell și RWE au dobândit mai întâi controlul comun al Shell & Dea Oil, iar ulterior, după trecerea unei perioade tranzitorii, Shell a dobândit controlul unic al întreprinderii comune, secundo , faptul că cele două societăți‑mamă dețineau în comun și în părți egale întregul capital al întreprinderii comune.

111. În primul rând, în ceea ce privește observația reclamantelor potrivit căreia „prerogativa comună de conducere” se încadrează în simpla posibilitate de a exercita o influență decisivă, cu alte cuvinte mai degrabă un control în sensul articolului 2 din Regulamentul nr. 139/2004 decât exercitarea efectivă a acestui control, este suficient să se amintească faptul că, realitate, conducerea comună poate fi dedusă din prerogativa comună de conducere, astfel cum rezultă din acordurile privind funcționarea întreprinderii comune, în lipsa unei probe contrare (a se vedea punctele 107 și 108 de mai sus).

112. În al doilea rând, în ceea ce privește natura conducerii comune, în Hotărârea Avebe/Comisia, punctul 76 de mai sus (punctele 136-138) Tribunalul a considerat pertinente indiciile care arătau că membrii organelor întreprinderii comune desemnați de fiecare societate‑mamă și care reprezentau interesele lor comerciale trebuiau să lucreze în strânsă colaborare în cadrul definirii și al punerii în aplicare a politicii comerciale a întreprinderii comune și că deciziile adoptate de aceștia trebuiau să reflecte în mod necesar un concurs de voințe din partea fiecărei societăți‑mamă în sarcina căreia Comisia a stabilit răspunderea. În plus, Tribunalul a evidențiat elemente care demonstrau contacte regulate privind politica comercială a întreprinderii comune între societățile‑mamă și membrii organelor întreprinderii comune desemnați de fiecare dintre acestea. Tribunalul a examinat nu numai luarea deciziilor strategice în cadrul întreprinderii comune, ci și administrarea afacerilor curente și a menționat că cei doi directori desemnați de cele două societăți‑mamă trebuiau să lucreze în strânsă colaborare și în această privință (Hotărârea Avebe/Comisia, punctul 76 de mai sus, punctele 136-138).

113. În plus, în Hotărârea General Technic‑Otis și alții/Comisia (punctul 26 de mai sus, punctele 112 și 118), Tribunalul a subliniat că întreprinderea comună era deținută în proporție de 75 % de Otis Belgia, restul de 25 % fiind deținut de General Technic, și că, în temeiul statutului întreprinderii comune, fiecare asociat era reprezentat în consiliul de administrație al întreprinderii comune proporțional cu participarea sa la capitalul social. Întrucât deciziile consiliului de administrație trebuiau luate cu majoritatea de 80 % din voturi, prin intermediul reprezentanților săi în consiliul de administrație, Otis își exprimase în mod necesar acordul cu privire la toate deciziile pe întreaga perioadă în care fusese săvârșită încălcarea.

114. În al treilea rând, în speță, deși este adevărat că RWE dispunea de un drept de veto în comitetul întreprinderii comune și în adunarea asociaților, acesta nu privea toate deciziile referitoare la conducerea întreprinderii comune. În schimb, votul decisiv al președintelui consiliului de administrație, desemnat de Shell, are semnificația că membrii desemnați de aceasta puteau adopta decizii în cadrul consiliului de administrație, în pofida eventualei obiecții din partea membrilor desemnați de RWE. Prin urmare, nu se putea demonstra, doar pe baza clauzelor acordului privind întreprinderea comună menționate în decizia atacată, că cele două societăți‑mamă administraseră întreprinderea comună în strânsă colaborare și că adoptarea deciziilor consiliului de administrație al întreprinderii comune reflecta în mod necesar voința fiecărei societăți‑mamă căreia i s‑a stabilit răspunderea.

115. În sfârșit, trebuie arătat că Comisia nu a prezentat niciun element de fapt concret, precum în special procesele‑verbale ale reuniunilor consiliului de administrație, pentru a demonstra că întreprinderea comună fusese administrată de cele două societăți‑mamă în strânsă colaborare și că deciziile luate în consiliul de administrație reflectau voința fiecărei societăți‑mamă în sarcina căreia s‑a stabilit răspunderea.

116. În consecință, indiciile pe baza cărora Tribunalul a stabilit existența conducerii comune în Hotărârea Avebe/Comisia, punctul 76 de mai sus, și în Hotărârea General Technic‑Otis și alții/Comisia, punctul 26 de mai sus, au lipsit în prezenta cauză.

117. În al treilea rând, Comisia susține însă că, pentru a demonstra existența unei entități economice, este suficient ca influența decisivă exercitată de societățile‑mamă să se extindă la politica comercială a filialei în sens larg, în special la deciziile strategice.

118. Primo , în această privință trebuie subliniat că consiliul de administrație avea un rol important în definirea politicii comerciale a Shell & Dea Oil. Potrivit punctului 13.2 din acordul privind întreprinderea comună, consiliul de administrație era unicul responsabil pentru conducerea activităților întreprinderii comune și dispunea de prerogativa și de autoritatea de a pune în aplicare obiectivele întreprinderii comune, fără a aduce atingere competențelor strategice rezervate comitetului întreprinderii comune. Potrivit punctului 12.5 din acordul menționat, aceste competențe rezervate se limitau, în esență, la adoptarea bugetului și a planului comercial, la deciziile privind investițiile și contractele cu terții având o valoare superioară unui anumit prag, la desemnarea membrilor consiliului de administrație, precum și la restructurare.

119. Secundo , din jurisprudența citată la punctele 112 și 113 de mai sus reiese că influența societăților‑mamă asupra conducerii operaționale a întreprinderii comune, exercitată prin intermediul membrilor consiliului de administrație al acesteia care sunt desemnați de societățile‑mamă, este pe deplin pertinentă pentru aprecierea existenței unei unități economice între acestea și întreprinderea comună respectivă.

120. Tertio , este adevărat că chestiunea conducerii operaționale poate fi nepertinentă atunci când este vorba despre o filială deținută integral de o singură societate‑mamă, întrucât demonstrarea autonomiei operaționale a filialei nu este, în sine, susceptibilă să răstoarne prezumția exercitării unei influențe decisive (a se vedea jurisprudența citată la punctul 49 de mai sus).

121. Cu toate acestea, în cazul unui acționar unic, toate deciziile – inclusiv cele privind conducerea operațională a filialei – sunt luate de administratori care sunt desemnați și numiți numai de societatea‑mamă fie direct, fie indirect (de organele ai căror membri au fost desemnați de societatea‑mamă). De asemenea, în cazul inexistenței unui alt acționar, singurele interese comerciale care se manifestă în cadrul filialei sunt, în principiu, cele ale acționarului unic. Astfel, Comisia poate prezuma exercitarea efectivă a unei influențe decisive chiar și în situațiile în care conducerea operațională este efectuată de către administratorii filialei în mod autonom.

122. În cazul întreprinderilor comune există o pluralitate de acționari, iar deciziile organelor întreprinderii comune sunt luate de membrii care reprezintă interesele comerciale ale diferitor societăți‑mamă, care pot coincide, însă pot fi și divergente. Prin urmare, rămâne pertinentă chestiunea dacă societatea‑mamă a exercitat o influență reală asupra conducerii operaționale a întreprinderii comune, în special prin intermediul persoanelor din conducere care au fost desemnate de aceasta.

123. În al patrulea rând, trebuie amintit că în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile reclamantele prezentaseră deja elemente pertinente privind aprecierea existenței unei conduceri comune. Acestea au susținut că politica comercială și tarifară a întreprinderii comune, cu alte cuvinte, în esență, conducerea operațională, se încadra doar în domeniul deciziilor și al controlului exercitat de Shell. Cu toate acestea, singurele argumente invocate de Comisie în decizia atacată pentru a combate elementele respective au fost întemeiate pe drepturile de veto de care RWE dispunea în comitetul întreprinderii comune și în adunarea asociaților. Or, astfel cum reiese în special din cuprinsul punctului 118 de mai sus, conducerea operațională a întreprinderii comune nu era de competența acestor organe. Dimpotrivă, luarea deciziilor pertinente din punctul de vedere al aprecierii conducerii comune era, în esență, de competența consiliului de administrație.

124. Prin urmare, Comisia nu a demonstrat în decizia atacată existența conducerii comune a întreprinderii comune.

125. În sfârșit, se impune constatarea că, în decizia atacată, în afară de conducerea comună, Comisia nu a invocat niciun indiciu întemeiat pe legăturile economice, organizatorice și juridice care să demonstreze exercitarea efectivă de către RWE a unei influențe decisive asupra comportamentului comercial al întreprinderii comune.

126. Faptul că RWE și Shell dețineau împreună integral capitalul social al Shell & Dea Oil nu poate face situația de fapt din prezenta cauză asemănătoare celei din cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Avebe/Comisia, punctul 76 de mai sus, întrucât, în acea hotărâre, Tribunalul concluzionase în sensul existenței unei conduceri comune a întreprinderii comune și își întemeiase concluzia privind exercitarea efectivă a unei influențe decisive pe alte indicii pertinente, care lipsesc în speță.

127. În apărare, Comisia a furnizat o listă privind cumulul de funcții în cadrul Dea Mineraloel, al Shell & Dea Oil și al reclamantelor care demonstra că, în intervalul 2 ianuarie 2002-30 iunie 2002, trei membri ai directoratului RWE Dea erau simultan membri ai consiliului de supraveghere al Shell & Dea Oil. În această privință, trebuie arătat că, înainte de a deveni membri ai consiliului de supraveghere al Shell & Dea Oil, aceleași persoane a fost membri ai directoratului Dea Mineraloel. Totuși, în perioada funcționării întreprinderii comune, nu putea fi efectuată o verificare a suprapunerii între membrii consiliului de administrație sau ai comitetului întreprinderii comune, pe de o parte, și membrii organelor reclamantelor, pe de altă parte.

128. Chiar dacă se presupune că acest cumul de funcții evidențiat de Comisie în prezenta cauză ar putea afecta aprecierea exercitării efective a unei influențe decisive, acest element nu poate susține concluzia din decizia atacată în această privință. Astfel, în principiu, motivarea trebuie comunicată persoanei interesate în același timp cu decizia cauzatoare de prejudiciu. Nemotivarea nu poate fi remediată prin faptul că persoana interesată află care este motivarea deciziei în cursul procedurii în fața instanțelor Uniunii (Hotărârea Curții din 26 noiembrie 1981, Michel/Parlamentul European, 195/80, Rec., p. 2861, punctul 22, și Hotărârea Elf Aquitaine/Comisia, punctul 41 de mai sus, punctul 149).

129. Având în vedere toate cele de mai sus, trebuie să se concluzioneze că elementele reunite de Comisie în decizia atacată nu sunt suficiente pentru a stabili că reclamantele și Shell stabileau în comun modul de acțiune a Shell & Dea Oil pe piață, astfel încât Comisia nu putea concluziona în mod întemeiat în sensul existenței unei unități economice formate de reclamante și Shell & Dea Oil. În consecință, Comisia a încălcat articolul 81 CE atunci când a constatat, doar pe baza elementelor reunite în decizia atacată, răspunderea solidară a reclamantelor pentru încălcarea săvârșită de Shell & Dea Oil.

130. Prin urmare, trebuie admis al doilea aspect al primului motiv și trebuie anulată decizia atacată, în măsura în care Comisia a constatat participarea reclamantelor la înțelegere în perioada cuprinsă între 2 ianuarie 2002 și 30 iunie 2002. Efectele nelegalității constatate asupra cuantumului amenzii vor fi examinate la punctul 260 și următoarele de mai jos.

2. Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe neaplicarea Comunicării din 2002 privind cooperarea în cazul reclamantelor

131. Cu titlu subsidiar, reclamantele susțin că Comisia a aplicat în mod eronat Comunicarea din 2002 privind cooperarea și a încălcat principiul egalității de tratament, întrucât nici nu a exceptat reclamantele de amenda aplicată, nici nu a redus cuantumul acesteia având în vedere cererea de cooperare formulată de Shell Deutschland Schmierstoff formulată în special în numele Shell Deutschland Oil. Amenda aplicată reclamantelor ar trebui, așadar, „să fie anulată sau cel puțin redusă semnificativ”, în conformitate cu sensul acestei comunicări și cu intenția Shell, prezentată în cererea sa de cooperare.

Cu privire la primul aspect, întemeiat pe neextinderea în cazul reclamantelor a beneficiului cererii de cooperare formulate de Shell

Cu privire la decizia atacată

132. În decizia atacată, Comisia a constatat următoarele:

„[...]

(732) Shell [a fost] prima întreprindere care a furnizat elemente de probă privind încălcarea ce face obiectul prezentei decizii. Elementele de probă furnizate au permis Comisiei să adopte o decizie prin care se dispun verificări în legătură cu încălcarea prezumată în acest sector [...]

(736) Shell beneficiază, în consecință, de imunitate la amenzi, în conformitate cu punctul 8 din Comunicarea din 2002 privind cooperarea. Rezultă că amenda aplicată Shell va fi redusă integral. Această reducere privește și răspunderea solidară a Shell pentru comportamentul Shell Deutschland Oil GmbH/Shell & Dea Oil. Prin urmare, RWE este unica răspunzătoare pentru partea de amendă care rezultă din comportamentul său.”

133. În ceea ce privește inaplicabilitatea cererii de cooperare a Shell Deutschland Schmierstoff în cazul reclamantelor, în decizia atacată, Comisia a reținut următoarele:

„[...]

(524) Shell susține că în perioada în care Dea Mineraloel făcea parte din întreprinderea RWE (cu alte cuvinte, de la începerea încălcării, 3 septembrie 1992, până la 30 iunie 2002), RWE trebuie de asemenea să beneficieze de imunitatea condiționată a Shell.

(525) În plus, Shell declară că nici nu poate, nici nu ar trebui să răspundă în solidar cu RWE în privința perioadei cuprinse între 2 ianuarie 2002 și 30 iunie 2002 în cazul în care Comisia decide să aplice o amendă RWE. În acest caz, răspunderile Shell și RWE ar trebui tratate în mod distinct [...]

(527) Comisia nu este în măsură să accepte o declarație generală drept motiv de includere a RWE printre beneficiarii imunității condiționate a Shell. Articolul 81 [CE] privește comportamentul anticoncurențial pe piață într‑o anumită perioadă, în timp ce Comunicarea din 2002 privind cooperarea privește cererile de comunicare pe parcursul procedurii administrative. În privința acestor cereri, Comisia trebuie, așadar, să verifice cărei întreprinderi îi aparținea solicitantul la momentul cererii. La momentul depunerii de către Shell a cererii de imunitate, Shell și RWE nu aparțineau aceleiași întreprinderi. Prin urmare, Shell este singura întreprindere care îndeplinește cerințele Comunicării din 2002 privind cooperarea și, în consecință, este în măsură să beneficieze de imunitate.”

Cu privire la prima critică, întemeiată pe neextinderea imunității la amendă acordate Shell în ceea ce privește încălcarea săvârșită de Dea Mineraloel

134. Reclamantele susțin că Comisia nu a extins efectul cererii de cooperare introduse de Shell în ceea privește încălcarea săvârșită de Dea Mineraloel între anul 1992 și 2 ianuarie 2002, în perioada în care a fost deținută integral de reclamante. Ele subliniază că Dea Mineraloel este societatea căreia Shell Deutschland Oil i‑a succedat ca urmare a dobândirii acesteia de către Shell. Mai mult, societatea care a introdus cererea de cooperare, Shell Deutschland Schmierstoff, este filiala Shell Deutschland Oil.

135. În opinia reclamantelor, în cadrul aplicării Comunicării din 2002 privind cooperarea, întreprinderea beneficiară a imunității la amendă ar trebui luată în considerare în modalitatea în care exista la momentul săvârșirii încălcării, astfel încât Comisia ar fi încălcat comunicarea menționată atunci când a refuzat să extindă în favoarea lor beneficiul cererii de cooperare introduse de Shell Deutschland Schmierstoff. Această concluzie ar reieși în special din cuprinsul articolului 23 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003, potrivit căruia la determinarea cuantumului amenzii aplicate întreprinderilor pentru încălcările articolului 81 CE trebuie luate în considerare gravitatea și durata acesteia. Reclamantele consideră că, întrucât gravitatea și durata încălcării se referă la starea întreprinderii astfel cum exista pe durata participării la încălcare, în cadrul aplicării Comunicării din 2002 privind cooperarea trebuie utilizată aceeași definiție a întreprinderii.

136. În primul rând, trebuie arătat că, potrivit jurisprudenței, posibilitatea de a sancționa societatea‑mamă pentru comportamentul unei filiale nu produce efecte asupra legalității unei decizii adresate doar filialei care a participat la încălcare. Prin urmare, Comisia are posibilitatea de a sancționa fie filiala care a participat la încălcare, fie societatea‑mamă care o controla în perioada participării la încălcare. Comisia are această opțiune și în ipoteza unei succesiuni economice în controlul filialei, astfel încât poate imputa comportamentul filialei fostei societăți‑mamă în privința perioadei anterioare cesiunii și noii societăți‑mamă în privința perioadei ulterioare (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 14 decembrie 2006, Raiffeisen Zentralbank Österreich și alții/Comisia, T‑259/02-T‑264/02 și T‑271/02, Rec., p. II‑5169, punctele 331 și 332 și jurisprudența citată).

137. Din această jurisprudență reiese temeiul examinării și al stabilirii în mod separat de către Comisie a răspunderii fostei societăți‑mamă și a răspunderii noii societăți‑mamă ale filialei care a fost implicată direct în încălcare.

138. Prin urmare, în speță, Comisia nu a săvârșit o eroare de apreciere atunci când a stabilit în mod separat răspunderea RWE pentru încălcarea săvârșită de Dea Mineraloel (între anul 1992 și 2 ianuarie 2002) și răspunderea Shell pentru încălcarea săvârșită de societățile care au succedat Dea Mineraloel, respectiv Shell Deutschland Oil și filiala acesteia din urmă, Shell Deutschland Schmierstoff (începând cu 30 iunie 2002).

139. În al doilea rând, trebuie examinat scopul programului de clemență al Comisiei.

140. În această privință, s‑a statuat deja că reducerea cuantumului amenzilor în cazul cooperării întreprinderilor participante la încălcări ale dreptului concurenței al Uniunii se întemeia pe ideea că o astfel de cooperare facilitează sarcina Comisiei de a constata existența unei încălcări și, dacă este cazul, de a pune capăt acestei încălcări (Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 102 de mai sus, punctul 399, și Hotărârea Tribunalului din 8 o ctombrie 2008, Schunk și Schunk Kohlenstoff‑Technik/Comisia, T‑69/04, Rep., p. II‑2567, punctul 225).

141. În plus, trebuie amintit că, la punctele 3 și 4, Comunicarea din 2002 privind cooperarea prevede următoarele:

„Comisia cunoaște că anumite întreprinderi participante la înțelegeri nelegale doresc să pună capăt participării lor și să o informeze cu privire la existența acestor înțelegeri, însă ele sunt descurajate de amenzile ridicate cu privire la care există riscul să le fie aplicate. [...] Comisia consideră că este în interesul [Uniunii] ca întreprinderile care cooperează cu aceasta să beneficieze de un tratament favorabil. Interesul consumatorilor și al cetățenilor în a se asigura detectarea și sancționarea înțelegerilor secrete depășește interesul cu privire la sancționarea pecuniară a acelor întreprinderi care îi permit să descopere și să sancționeze asemenea practici.”

142. Așadar, potrivit Comunicării din 2002 privind cooperarea, prin aplicarea acesteia nu sunt puse în discuție culpabilitatea și răspunderea întreprinderilor în încălcare, fiind eliminate sau reduse doar efectele pecuniare ale răspunderii, pentru a stimula întreprinderile să dezvăluie înțelegerile secrete.

143. Rezultă că obiectivul unic al programului de clemență este de a facilita descoperirea unor asemenea practici, în interesul consumatorilor și al cetățenilor europeni, prin stimularea participanților la înțelegeri să le dezvăluie. Prin urmare, beneficiile care pot fi obținute de întreprinderile participante la asemenea practici nu pot depăși nivelul necesar pentru asigurarea deplinei eficacități a programului de clemență.

144. În al treilea rând, potrivit punctului 8 din Comunicarea din 2002 privind cooperarea, Comisia acordă imunitate la orice amendă pe care ar trebui să o plătească o întreprindere, pe de o parte, în cazul în care acea întreprindere este prima care furnizează elemente de probă ce permit Comisiei să adopte o decizie prin care dispune efectuarea unor verificări privind o înțelegere prezumată sau, pe de altă parte, în cazul în care acea întreprindere este prima care furnizează elemente de probă ce permit Comisiei să constate o încălcare a articolului 81 CE în cadrul unei înțelegeri prezumate.

145. Așadar, spre deosebire de articolul 23 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 1/2003, care face trimitere la durata încălcării și, astfel, la componentele diferite ale întreprinderii care includ societatea direct răspunzătoare sau activitatea afectată pe întreaga durată a încălcării, Comunicarea din 2002 privind cooperarea se concentrează pe momentul introducerii cererii de cooperare, astfel încât noțiunea „întreprindere” desemnează, în principiu, entitatea economică în starea în care există la momentul introducerii acestei cereri.

146. De altfel, această interpretare este conformă scopului Comunicării din 2002 privind cooperarea, care constă în facilitarea descoperirii înțelegerilor prin stimularea participanților să le dezvăluie. Astfel, dată fiind posibilitatea de a stabili răspunderea unei societăți care a participat direct la înțelegere în sarcina altor societăți împreună cu care formează o singură entitate economică, este necesar, pentru a menține stimularea dezvăluirii de informații care implică și răspunderea acelei societăți, să se permită tuturor societăților care aparțineau întreprinderii la momentul introducerii cererii de cooperare să fie scutite de sancțiunile care ar fi aplicate în lipsa acelei cereri.

147. În schimb, extinderea aplicării beneficiului cererii de cooperare la întreprinderile cărora le aparținea societatea direct implicată în înțelegere sau activitatea afectată nu influențează, în mod normal, situația juridică a societăților care formează o întreprindere cu societatea care introdus cererea la momentul introducerii. Prin urmare, o asemenea extindere nu poate servi, în principiu, scopului unic al Comunicării din 2002 privind cooperarea, acela de a stimula întreprinderile să dezvăluie înțelegerile secrete în interesul consumatorului Uniunii.

148. Rezultă că Comisia nu a încălcat Comunicarea din 2002 privind cooperarea prin faptul că, în considerentul (527) al deciziei atacate, a considerat că sfera întreprinderii căreia trebuia să i se acorde imunitate la amendă trebuia definită pe baza acelor fapte care existau la momentul introducerii cererii de cooperare.

149. În al patrulea rând, trebuie arătat că, în cadrul prezentului aspect, reclamantele susțin numai că ar trebui să beneficieze de imunitatea la amendă obținută de Shell ca urmare a informațiilor pe care Shell Deutschland Schmierstoff, o societate care aparținea grupului Shell la momentul introducerii cererii de cooperare, le prezentase Comisiei.

150. Trebuie să se rețină că, în ceea ce privește perioada anterioară datei de 2 ianuarie 2002, extinderea beneficiului imunității la amendă în favoarea reclamantelor nu ar fi putut să crească eficacitatea aplicării programului de clemență al Comisiei și, în acest mod, consumatorii europeni să beneficieze de acesta. Astfel, răspunderea reclamantelor a fost stabilită în mod separat de răspunderea ce revine Shell. Prin urmare, amenda care le‑a fost aplicată nu putea să determine niciun dezavantaj pecuniar pentru Shell și nu putea, în acest fel, să o descurajeze să prezinte toate informațiile pe care dorea să le comunice Comisiei pentru a obține imunitate la amendă în temeiul Comunicării din 2002 privind cooperarea.

151. În plus, astfel cum Comisia a arătat în mod întemeiat, nu este inechitabil să se recompenseze, prin acordarea imunității la amendă, noua societate‑mamă a unei filiale care descoperă o încălcare prin intermediul unor investigații interne și decide ulterior să coopereze cu Comisia și să nu se acorde beneficiul acestei măsuri fostului proprietar al întreprinderii care nu a făcut asemenea eforturi și nu a contribuit la elucidarea încălcării.

152. În consecință, în speță, Comisia a aplicat Comunicarea din 2002 privind cooperarea în conformitate cu obiectivul acesteia.

153. În sfârșit, în al cincilea rând, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, principiul egalității de tratament, care impune ca situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit și ca situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv, constituie un principiu general de drept al Uniunii, consacrat la articolele 20 și 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 14 septembrie 2010, Akzo Nobel Chemicals și Akcros Chemicals/Comisia și alții, C‑550/07 P, Rep., p. I‑8301, punctele 54 și 55).

154. În speță, există o diferență notabilă între situația reclamantelor și cea a societăților care aparțin grupului Shell, care au beneficiat de imunitatea la amendă acordată ca urmare a cererii de cooperare formulate de Shell Deutschland Schmierstoff, în sensul că acestea din urmă, spre deosebire de reclamante, formau o întreprindere în sensul articolului 81 CE împreună cu Shell Deutschland Schmierstoff la momentul introducerii cererii respective. Această diferență este pertinentă din punctul de vedere al extinderii beneficiului imunității la amendă, astfel cum reiese din analiza cuprinsă la punctele 145-148 de mai sus.

155. Prin urmare, Comisia a tratat situații diferite în mod diferit, astfel încât nu a încălcat principiul egalității de tratament.

156. Din cele de mai sus reiese că trebuie confirmată constatarea Comisiei potrivit căreia reclamantele nu puteau beneficia de imunitatea la amendă acordată Shell în ceea ce privește încălcarea săvârșită de Dea Mineraloel.

Cu privire la a doua critică, întemeiată pe neextinderea imunității la amendă acordate Shell în ceea ce privește încălcarea săvârșită de Shell & Dea Oil

157. Prin intermediul acesteia, reclamantele critică neextinderea imunității la amendă obținute de grupul Shell în ceea ce privește amenda care le‑a fost aplicată ca urmare a încălcării săvârșite de Shell & Dea Oil, întreprindere comună deținută de Shell și RWE în perioada cuprinsă între 2 ianuarie 2002 și 30 iunie 2002.

158. În această privință, este suficient să se amintească faptul că, în urma analizei celui de al doilea aspect al primului motiv, Tribunalul a concluzionat în sensul anulării deciziei atacate întrucât Comisia sancționase reclamantele pentru încălcarea săvârșită de Shell & Dea Oil. Prin urmare, nu mai este necesară examinarea prezentei critici.

159. Având în vedere cele de mai sus, trebuie respinsă critica întemeiată pe neextinderea imunității la amendă acordate Shell pentru încălcarea săvârșită de Dea Mineraloel și nu mai este necesară pronunțarea asupra neextinderii imunității la amendă acordate Shell pentru încălcarea săvârșită de Shell & Dea Oil.

Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe dreptul reclamantelor la o exceptare totală sau la o reducere semnificativă a cuantumului amenzii în temeiul Comunicării din 2002 privind cooperarea

160. Reclamantele susțin că ar fi trebuit să beneficieze de imunitate la amendă sau de o reducere semnificativă a cuantumului amenzii în temeiul Comunicării din 2002 privind cooperarea. Astfel, informațiile furnizate de Shell ar fi provenit de la foști salariați ai Dea Mineraloel și ai Shell & Dea Oil, devenite Shell Deutschland Oil, societatea‑mamă a Shell Deutschland Schmierstoff.

161. În orice caz, pe parcursul procedurii administrative, reclamantele ar fi furnizat deopotrivă elemente de probă importante, iar unicul motiv pentru care nu puteau să le prezinte mai devreme ar fi fost acela că Comisia le informase foarte tardiv cu privire la împrejurarea că investigația fusese îndreptată și împotriva acestora.

162. Mai întâi, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, Comisia dispune de o putere de apreciere pentru a evalua dacă informațiile sau documentele furnizate în mod voluntar de întreprinderi i‑au facilitat sarcina și dacă trebuie să se acorde întreprinderilor imunitate sau o reducere a cuantumului amenzii în sensul Comunicării din 2002 privind cooperarea (a se vedea în acest sens Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 102 de mai sus, punctul 394, și Hotărârea Curții din 24 septembrie 2009, Erste Group Bank și alții/Comisia, C‑125/07 P, C‑133/07 P, C‑135/07 P și C‑137/07 P, Rep., p. I‑8681, punctul 248). Nu este mai puțin adevărat că Tribunalul nu poate să se întemeieze pe această marjă de apreciere pentru a renunța la exercitarea unui control aprofundat, atât în drept, cât și în fapt, asupra aprecierii Comisiei în această privință (a se vedea prin analogie Hotărârea Curții din 8 decembrie 2011, Chalkor/Comisia, C‑386/10 P, Rep., p. I‑13085, punctul 62).

163. În continuare, potrivit jurisprudenței citate la punctul 140 de mai sus, reducerea cuantumului amenzilor în cazul cooperării întreprinderilor participante la încălcări ale dreptului concurenței al Uniunii se întemeiază pe ideea că o astfel de cooperare facilitează sarcina Comisiei de a constata existența unei încălcări și, dacă este cazul, de a pune capăt acestei încălcări.

164. În plus, astfel cum s‑a reținut la punctul 143 de mai sus, obiectivul unic al programului de clemență este de a facilita descoperirea unor asemenea practici, în interesul consumatorilor și al cetățenilor europeni, prin stimularea participanților la înțelegeri să le dezvăluie. Prin urmare, beneficiile care pot fi obținute de întreprinderile participante la asemenea practici nu pot depăși nivelul necesar pentru asigurarea deplinei eficacități a programului de clemență.

165. În sfârșit, trebuie amintit că, spre deosebire de articolul 23 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 1/2003, care face trimitere la durata încălcării și, astfel, la componentele diferite ale întreprinderii care includ societatea direct răspunzătoare sau activitatea afectată pe întreaga durată a încălcării, Comunicarea din 2002 privind cooperarea se concentrează pe momentul introducerii cererii de cooperare, astfel încât noțiunea „întreprindere” desemnează, în principiu, entitatea economică în starea în care există la momentul introducerii acestei cereri.

166. Din aceste considerații rezultă că împrejurarea că informațiile care permiteau Shell să beneficieze de programul de clemență au fost furnizate de salariații care, înainte de dobândirea Dea Mineraloel de către Shell, fuseseră angajați de grupul RWE nu este pertinentă în cadrul aprecierii eligibilității reclamantelor pentru beneficiul imunității sau al unei reduceri a cuantumului amenzii.

167. Astfel, reclamantele nu invocă nicio normă de drept care ar obliga Comisia să le exonereze de plata amenzii din cauză că salariații care au contribuit la descoperirea înțelegerii sau a activității ce face obiectul cartelului, desfășurată de societatea care a introdus cererea de cooperare, fuseseră angajați anterior de o societate deținută de ele.

168. În schimb, din Comunicarea din 2002 privind cooperarea, care se concentrează asupra momentului introducerii cererii de cooperare, rezultă că dezvăluirile salariaților societății care a introdus cererea de cooperare pot determina un beneficiu numai pentru întreprinderea căreia societatea respectivă îi aparținea la momentul introducerii cererii de cooperare. Numai o asemenea interpretare garantează că extinderea imunității sau a reducerii cuantumului amenzii, acordată în temeiul programului de clemență, nu depășește ceea ce este necesar pentru a‑și atinge obiectivul, acela de a stimula participanții la înțelegerile secrete să le dezvăluie.

169. Prin urmare, prima critică a reclamantelor trebuie respinsă.

170. În al doilea rând, reclamantele susțin că Comisia ar fi trebuit să le acorde o reducere semnificativă a cuantumului amenzii pe baza elementelor de probă pe care le furnizaseră pe parcursul procedurii administrative.

171. În această privință, este suficient să se observe că reclamantele nu menționează că respingerea unui argument prezentat de MOL apărea în considerentul (222) al deciziei atacate, în legătură cu care ar fi furnizat elemente suplimentare. Or, astfel cum a arătat Comisia, participarea MOL la înțelegere a fost constatată pe baza a numeroase probe. În plus, trebuie arătat că reclamantele au furnizat aceste informații în răspunsul la o solicitare de informații a Comisiei într‑un moment în care cel puțin alte trei întreprinderi prezentaseră deja în mod voluntar probe și informații privind funcționarea înțelegerii. Prin urmare, Comisia nu a săvârșit o eroare sau o nelegalitate atunci când a refuzat să acorde reclamantelor beneficiul imunității sau al unei reduceri a cuantumului acesteia în temeiul Comunicării din 2002 privind cooperarea.

172. În orice caz, în exercitarea competenței sale de fond, Tribunalul consideră că, având în vedere toate împrejurările de fapt și de drept ale cauzei, elementele prezentate de reclamante nu justifică o asemenea reducere.

173. Având în vedere cele de mai sus, trebuie respins al doilea aspect al celui de al doilea motiv.

Cu privire la al treilea aspect, întemeiat pe încălcarea dreptului la apărare al reclamantelor

174. În cadrul celui de al treilea aspect al celui de al doilea motiv, reclamantele susțin, în esență, că posibilitățile lor de a introduce o cerere de cooperare erau reduse de la început deoarece activitatea afectată de încălcarea în discuție fusese transferată către Shell. Faptul că Comisia nu le‑a informat cu privire la investigația desfășurată și în privința lor înainte de trimiterea comunicării privind obiecțiunile le‑ar fi privat de posibilitatea de a introduce o cerere de cooperare în timp util. Procedând astfel, Comisia le‑ar fi încălcat dreptul la apărare.

175. Potrivit unei jurisprudențe constante, respectarea dreptului la apărare impune ca, în cursul procedurii administrative, întreprinderii interesate să i se fi oferit posibilitatea să își exprime în mod util punctul de vedere asupra realității și a pertinenței faptelor și a circumstanțelor invocate, precum și asupra documentelor reținute de Comisie în susținerea afirmației sale privind existența unei încălcări a tratatului (Hotărârea Curții din 7 iunie 1983, Musique Diffusion française și alții/Comisia, 100/80-103/80, Rec., p. 1825, punctul 10, și Hotărârea Curții din 6 aprilie 1995, BPB Industries și British Gypsum/Comisia, C‑310/93 P, Rec., p. I‑865, punctul 21).

176. Articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 reflectă acest principiu, prevăzând transmiterea către părți a unei comunicări privind obiecțiunile care trebuie să conțină în mod clar toate elementele esențiale pe care se bazează Comisia în acest stadiu al procedurii (Hotărârea Curții din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia, C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, Rec., p. I‑123, punctul 67), pentru a permite persoanelor interesate să ia cunoștință în mod efectiv de comportamentele care le sunt reproșate de Comisie și să se poată apăra în mod util înainte de adoptarea de către aceasta a unei decizii definitive. Această cerință este respectată atunci când decizia nu reține în sarcina persoanelor interesate încălcări diferite de cele menționate în comunicarea privind obiecțiunile și cuprinde doar fapte cu privire la care persoanele interesate au avut ocazia să își prezinte punctul de vedere (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 19 martie 2003, CMA CGM și alții/Comisia, T‑213/00, Rec., p. II‑913, punctul 109 și jurisprudența citată).

177. În speță, reclamantele nu susțin că comunicarea privind obiecțiunile care le‑a fost adresată nu conținea toate elementele reținute în sarcina lor în decizia atacată. Ele se limitează să susțină că lipsa unei avertizări din partea Comisiei cu privire la inițierea procedurii administrative le‑a plasat într‑o situație dezavantajoasă în raport cu întreprinderile care făcuseră obiectul unor verificări ale Comisiei.

178. Or, Curtea s‑a pronunțat deja în sensul că, întrucât destinatarului unei comunicări privind obiecțiunile i s‑a oferit posibilitatea să își prezinte în mod eficient, în cursul procedurii administrative în contradictoriu, punctul de vedere asupra caracterului veridic și pertinent al faptelor și al circumstanțelor invocate de Comisie, aceasta din urmă nu era, în principiu, obligată să îi adreseze destinatarului respectiv o măsură de investigare anterior trimiterii comunicării privind obiecțiunile (Hotărârea Elf Aquitaine/Comisia, punctul 41 de mai sus, punctul 122).

179. Prin urmare, reclamantele nu pot invoca în mod întemeiat o încălcare a dreptului lor la apărare.

180. Această constatare nu poate fi repusă în discuție prin invocarea d e către reclamante a Deciziei Comisiei din 3 septembrie 2004 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] și a articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/E-1/38.069 – Tuburi sanitare din cupru). Trebuie amintit că deciziile referitoare la alte cauze nu pot avea decât un caracter indicativ, din moment ce circumstanțele cauzelor nu sunt identice (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 21 septembrie 2006, JCB Service/Comisia, C‑167/04 P, Rec., p. I‑8935, punctele 201 și 205, și Hotărârea Curții din 7 iunie 2007, Britannia Alloys & Chemicals/Comisia, C‑76/06 P, Rep., p. I‑4405, punctul 60).

181. De asemenea, reclamantele nu pot invoca în mod întemeiat împrejurarea că transferul activității care face obiectul cartelului către Shell ar fi făcut mai dificilă cooperarea acestora cu Comisia.

182. Astfel cum Comisia a arătat în mod întemeiat, în realitate nimic nu a împiedicat reclamantele să introducă o cerere de cooperare în perioada în care Dea Mineraloel forma o entitate economică cu ele.

183. Trebuie deopotrivă amintit că scopul programului de clemență nu este de a da întreprinderilor participante la înțelegerile secrete, avertizate de inițierea procedurii administrative, posibilitatea de a fi exonerate de efectele pecuniare ale răspunderii lor, ci de a facilita descoperirea unor asemenea practici, în interesul consumatorilor și al cetățenilor europeni, prin stimularea participanților să le dezvăluie. Prin urmare, beneficiile care pot fi obținute de întreprinderile participante la asemenea practici nu pot depăși nivelul necesar pentru a garanta deplina eficacitate a programului de clemență.

184. Or, niciun interes al consumatorilor europeni nu impune acordarea de către Comisie a beneficiului imunității la amendă sau al unei reduceri a cuantumului acesteia unui număr de întreprinderi mai mare decât cel care este necesar pentru a garanta deplina eficacitate a programului de clemență, acordând beneficiul unei asemenea imunități sau reduceri unor întreprinderi diferite de întreprinderile care au fost primele ce au furnizat elemente de probă care permit Comisiei să dispună verificări sau să constate o încălcare.

185. Prin urmare, trebuie respinse al treilea aspect al celui de al doilea motiv și, în consecință, al doilea motiv în totalitate.

3. Cu privire la al treilea motiv, referitor la stabilirea cifrei de afaceri luate în considerare pentru calculul cuantumului amenzii aplicate reclamantelor

186. În opinia reclamantelor, în cadrul stabilirii cifrei de afaceri care trebuie considerată bază de calcul pentru cuantumul amenzii, Comisia a încălcat articolul 23 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 1/2003 întrucât nu a respectat principiile fundamentale de stabilire a cuantumului amenzii, în special principiile egalității de tratament și proporționalității. Acestea susțin, în esență, că Comisia a considerat drept bază media cifrelor de afaceri realizate pe piețele ce fac obiectul înțelegerii între anii 1999 și 2001, pe care a calculat‑o având în vedere datele furnizate de Shell, iar nu pe cele prezentate de reclamante. În sfârșit, reclamantele susțin că Comisia și‑a încălcat obligația de motivare în această privință.

Cu privire la primul aspect, întemeiat pe motivarea insuficientă a deciziei atacate în ceea ce privește calcularea valorii vânzărilor reclamantelor

187. Reclamantele susțin că Comisia și‑a încălcat obligația de motivare în ceea ce privește calcularea valorii vânzărilor acestora. Pe de o parte, din decizia atacată nu ar reieși motivul pentru care a ales drept perioadă de referință ultimii trei ani de participare la încălcare. Pe de altă parte, Comisia nu ar motiva în mod suficient luarea în considerare a datelor furnizate de Shell în ceea ce privește valoarea vânzărilor reclamantelor.

188. Cu titlu introductiv, trebuie amintit în această privință că motivarea impusă la articolul 253 CE trebuie să fie adaptată naturii actului în cauză și trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției care a emis actul, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile măsurii luate, iar instanței competente să își exercite controlul (Hotărârea Curții din 22 martie 2001, Franța/Comisia, C‑17/99, Rec., p. I‑2481, și Hotărârea Elf Aquitaine/Comisia, punctul 41 de mai sus, punctul 146).

189. Astfel, obligația de a motiva o decizie individuală are ca scop, în afară de a permite un control judiciar, să furnizeze persoanei interesate un indiciu suficient pentru a cunoaște dacă decizia prezintă eventuale vicii care să permită să i se conteste validitatea (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 2 octombrie 2003, Corus UK/Comisia, C‑199/99 P, Rec., p. I‑11177, punctul 145, și Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 102 de mai sus, punctul 462).

190. În principiu, motivarea trebuie comunicată persoanei interesate în același timp cu decizia cauzatoare de prejudiciu. Nemotivarea nu poate fi remediată prin faptul că persoana interesată află care este motivarea deciziei în cursul procedurii în fața instanțelor Uniunii (Hotărârea Michel/Parlamentul European, punctul 128 de mai sus, punctul 22, Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 102 de mai sus, punctul 463, și Hotărârea Elf Aquitaine/Comisia, punctul 41 de mai sus, punctul 149).

191. Potrivit unei jurisprudențe constante, cerința motivării trebuie apreciată în funcție de împrejurările cauzei, în special de conținutul actului, de natura motivelor invocate și de interesul de a primi explicații propriu destinatarului actului sau altor persoane vizate în mod direct și individual de acesta. Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, în măsura în care problema dacă motivarea unui act respectă condițiile impuse de articolul 253 CE trebuie să fie apreciată nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă (Hotărârea Curții din 2 aprilie 1998, Comisia/Sytraval și Brink’s France, C‑367/95 P, Rec., p. I‑1719, punctul 63, precum și Hotărârea Curții din 10 iulie 2008, Bertelsmann și Sony Corporation of America/Impala, C‑413/06 P, Rep., p. I‑4951, punctele 166 și 178).

192. Atunci când, precum în speță, o decizie de aplicare a normelor Uniunii în materia dreptului concurenței privește o pluralitate de destinatari și se referă la imputabilitatea încălcării, aceasta trebuie să cuprindă o motivare suficientă în raport cu fiecare dintre destinatari, în special cu acei destinatari care, potrivit deciziei respective, trebuie să poarte răspunderea pentru această încălcare. Astfel, în privința unei societăți‑mamă căreia i se stabilește răspunderea pentru comportamentul ilicit al filialei sale, o asemenea decizie trebuie, în principiu, să conțină o prezentare detaliată a motivelor de natură să justifice imputabilitatea încălcării societății respective (a se vedea Hotărârea Elf Aquitaine/Comisia, punctul 41 de mai sus, punctul 152 și jurisprudența citată).

Cu privire la prima critică, întemeiată pe motivarea insuficientă a deciziei atacate în ceea ce privește alegerea mediei valorii vânzărilor din ultimii trei ani de participare la încălcare

193. În primul rând, reclamantele amintesc că, potrivit Orientărilor din 2006, perioada de referință pentru stabilirea cifrei de afaceri pertinente este ultimul an de participare la încălcare. Potrivit considerentelor (629) și (631) ale deciziei atacate, în cazul grupului RWE, acest an ar fi corespuns anului 2001. Decizia atacată nu le‑ar permite să înțeleagă motivele pentru care Comisia a ales drept metodă generală luarea în considerare a mediei valorilor vânzărilor realizate în trei ani, în locul celei realizate într‑un an.

194. În această privință, trebuie amintit că, potrivit punctului 13 din Orientările din 2006, în considerentul (629) al deciziei atacate, Comisia a arătat că, pentru a determina cuantumul de bază al amenzii care urmează să fie aplicată, aceasta se întemeiază în mod obișnuit pe valoarea vânzărilor realizate de întreprindere pe piața care face obiectul cartelului în ultimul an complet de participare a sa la încălcare.

195. În considerentele (632) și (633) ale deciziei atacate, Comisia a amintit argumentele prezentate de ExxonMobil și de MOL întemeiate pe faptul că extinderile Uniunii, în special extinderea din anul 2004, produseseră un impact puternic asupra valorii vânzărilor mai multor participanți. Trebuie adăugat că înseși reclamantele au menționat în această privință, în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile, că, în opinia lor, trebuia luată în considerare numai valoarea vânzărilor realizată de Dea Mineraloel în cele 15 state membre ce constituiau Uniunea înainte de 1 mai 2004. În considerentul (634) al deciziei atacate, Comisia a răspuns la aceste argumente după cum urmează:

„Comisia recunoaște că anul 2004 reprezintă, ca urmare a extinderii Uniunii Europene în luna mai, un an excepțional. [Aceasta] consideră că este oportun să nu utilizeze valoarea vânzărilor realizate în cursul anului 2004 ca bază unică pentru calculul amenzii, ci să utilizeze valoarea vânzărilor din ultimele trei exerciții financiare din perioada participării entității la încălcare.”

196. În consecință, din decizia atacată reiese cu claritate motivul pentru care Comisia a luat în considerare media valorii vânzărilor realizate în ultimii trei ani de participare la încălcare în locul celei realizate în ultimul an complet de participare.

197. În al doilea rând, reclamantele susțin însă că Comisia nu și‑a motivat alegerea de a lua în considerare valoarea vânzărilor realizate de acestea în perioada cuprinsă între anii 1999 și 2001 în locul celei realizate doar în anul 2001. Mai mult, Comisia ar fi respins argumentul reclamantelor potrivit căruia, dimpotrivă, era necesar să se întemeieze pe cifra de afaceri medie realizată pe toată durata încălcării de Dea Mineraloel, cu alte cuvinte în anii 1992/1993-2000/2001 [considerentul (639) al deciziei atacate]. Cu toate acestea, Comisia nu ar fi explicat motivul pentru care, în loc să aleagă această perioadă de referință, s‑a întemeiat pe cifra de afaceri medie din anii 1999-2001.

198. În această privință, trebuie amintită jurisprudența citată la punctul 191 de mai sus, potrivit căreia motivarea trebuie apreciată în funcție de împrejurările cauzei, în special de conținutul actului, de natura motivelor invocate și de interesul de a primi explicații propriu destinatarului sau altor persoane vizate în mod direct și individual de acesta. Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, în măsura în care problema dacă motivarea unui act respectă condițiile impuse de articolul 253 CE trebuie să fie apreciată nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă.

199. În plus, primo , trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, Comisia are obligația de a delimita perioada care trebuie luată în considerare, astfel încât cifrele obținute să fie pe cât posibil comparabile (Hotărârea Tribunalului din 14 mai 1998, Fiskeby Board/Comisia, T‑319/94, Rec., p. II‑1331, punctul 42). Secundo , trebuie să se constate că în decizia atacată Comisia a utilizat valoarea vânzărilor realizate în ultimii trei ani de participare la înțelegere în cazul fiecărei întreprinderi incriminate, în conformitate cu metoda pe care a stabilit‑o în considerentul (634) al deciziei atacate.

200. În consecință, decizia atacată, astfel cum este interpretată în ansamblu în contextul său, având în vedere toate normele juridice care reglementează materia respectivă, permitea înțelegerea motivelor pentru care Comisia reținuse perioada cuprinsă între anii 1999 și 2001, în locul anului 2001, drept perioadă de referință care trebuie luată în considerare în cazul reclamantelor. Astfel, critica întemeiată pe o motivare insuficientă în această privință trebuie respinsă.

Cu privire la a doua critică, întemeiată pe motivarea insuficientă a deciziei atacate în ceea ce privește stabilirea valorii vânzărilor

201. Reclamantele afirmă că motivarea deciziei atacate nu le permitea să verifice caracterul exact al stabilirii de către Comisie a valorii vânzărilor pe care le‑au realizat în perioada 1999-2001.

202. Pornind de la motivarea deciziei atacate, reclamantele nu ar fi fost în măsură să verifice dacă Comisia stabilise în mod corect cifrele de afaceri medii pentru perioada 1999-2001. Aparent, Comisia s‑ar fi întemeiat pe informațiile date de Shell din cauza poziției sale potrivit căreia RWE nu putea furniza cifra de afaceri pentru anul 2001 împărțită în funcție de ceara de parafină și de gaciul de parafină. Potrivit considerentului (628) al deciziei atacate, cifrele furnizate de grupul Shell ar fi corespuns cifrelor aferente vânzărilor totale indicate de reclamante. Cu toate acestea, reclamantele nu ar fi fost în măsură să verifice această afirmație, cifrele de afaceri furnizate de Shell nefiindu‑le accesibile pe parcursul procedurii administrative. În orice caz, potrivit datelor pe care le dețineau, activitatea „ceară de parafină” a fostei Dea Mineraloel a atins în medie, în cursul exercițiilor financiare 1998/1999-2000/2001, încasări rezultate din vânzări care s‑au ridicat la aproximativ 18,2 milioane de euro. Această cifră ar fi mai mică cu aproximativ 280 000 de euro față de cea estimată de Comisie.

203. Trebuie amintit că, potrivit considerentului (59) al deciziei atacate:

„[V]aloarea medie anuală a vânzărilor [grupului RWE] de ceară de parafină în SEE era, potrivit Shell, de 13 785 353 EUR în anii 1999-2001. Valoarea medie anuală a vânzărilor de gaci de parafină în SEE era, potrivit Shell, de 4 670 083 EUR în anii 1999-2001.”

204. Potrivit considerentului (628) al deciziei atacate:

„În scopul calculului, Comisia a utilizat cifrele furnizate de întreprinderi. Întrucât RWE nu a fost în măsură să comunice valoarea vânzărilor în funcție de produs din anul 2001, Comisia a utilizat în această privință informațiile comunicate de Shell, care par să concorde cu cifrele vânzărilor totale care au putut fi comunicate de RWE.”

205. În acest sens, s‑a statuat deja că, în ceea ce privește stabilirea amenzilor pentru încălcarea dreptului concurenței al Uniunii, Comisia își îndeplinește obligația de motivare dacă în cadrul deciziei indică elementele în funcție de care a apreciat gravitatea și durata încălcării săvârșite, fără a avea obligația de a include în aceasta o expunere mai detaliată sau datele cifrice privind modul de calcul al cuantumului amenzii (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 16 noiembrie 2000, Cascades/Comisia, C‑279/98 P, Rec., p. I‑9693, punctele 38-47, și Hotărârea Tribunalului din 30 septembrie 2003, Atlantic Container Line și alții/Comisia, T‑191/98, T‑212/98-T‑214/98, Rec., p. II‑3275, punctul 1532). Menționarea datelor cifrice referitoare la modul de calcul al cuantumului amenzilor, oricât de utile ar fi aceste date, nu este indispensabilă pentru respectarea obligației de motivare (Hotărârea Curții din 2 octombrie 2003, Salzgitter/Comisia, C‑182/99 P, Rec., p. I‑10761, punctul 75, și Hotărârea Tribunalului din 8 octombrie 2008, SGL Carbon/Comisia, T‑68/04, Rep., p. II‑2511, punctul 31).

206. În plus, trebuie arătat că, în răspunsul din 31 ianuarie 2008 la solicitarea de informații a Comisiei, reclamantele au afirmat că nu puteau să prezinte cifre pentru exercițiul financiar 2001/2002. Or, în lipsa acestor cifre, nu putea fi stabilită valoarea vânzărilor pentru anul calendaristic 2001, luată în considerare în mod sistematic de Comisie în decizia atacată. De asemenea, reclamantele au afirmat în același răspuns că nu puteau prezenta cifre în mod separat pentru ceara de parafină și pentru gaciul de parafină în privința exercițiilor financiare anterioare. Or, asemenea cifre triate erau necesare pentru calcularea cuantumului amenzii, deoarece coeficientul reținut în temeiul gravității încălcării era diferit pentru aceste două grupe de produse, respectiv 18 % în cazul cerii de parafină și 15 % în cazul gaciului de parafină.

207. În sfârșit, se impune constatarea că, în răspunsul din 5 martie 2008 la solicitarea de informații a Comisiei, reclamantele au menționat că ele contactaseră Shell pentru a se informa la aceasta cu privire la cifrele din vânzări care erau disponibile și că erau la curent că Shell comunicase deja Comisiei cifrele din vânzări aferente exercițiului financiar 2001/2002. Reclamantele s‑au referit la cifrele Shell prezentate pentru acest exercițiu financiar, admițând lipsa unor asemenea cifre fiabile și disponibile în cazul grupului RWE.

208. Prin urmare, trebuie arătat că, în corespondența ulterioară răspunsului la comunicarea privind obiecțiunile, reclamantele nu au contestat utilizarea de către Comisie a cifrelor referitoare la vânzare comunicate de Shell, ci, dimpotrivă, au încurajat Comisia să le utilizeze în ceea ce privește exercițiul financiar 2001/2002.

209. Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se constate că decizia atacată, astfel cum este interpretată în ansamblul și în contextul său, îndeosebi în lumina corespondenței dintre reclamante și Comisie, și având în vedere toate normele juridice care reglementează materia respectivă, permitea înțelegerea motivelor pentru care Comisia a utilizat cifrele comunicate de Shell.

210. În ceea ce privește argumentul reclamantelor potrivit căruia decizia atacată nu permitea înțelegerea metodei pe care Shell a urmat‑o în cadrul repartizării cifrelor din vânzare între ceara de parafină și gaciul de parafină, trebuie să se rețină că Comisia și‑a îndeplinit obligația de motivare atunci când a menționat în decizie elementele de apreciere care i‑au permis să aprecieze gravitatea și durata încălcării săvârșite, fără a avea obligația de a include în aceasta o expunere mai detaliată sau datele cifrice privind modul de calcul al amenzii (a se vedea jurisprudența citată la punctul 205 de mai sus).

211. Pe de altă parte, Comisia putea presupune în mod legitim, pe baza informațiilor date de reclamante în cursul procedurii administrative, că cifrele comunicate de Shell nu vor fi contestate de acestea, date fiind menționarea contactelor dintre cele două grupuri și împrejurarea că reclamantele s‑au referit chiar la cifrele comunicate de Shell. Or, date fiind inexistența unei obligații generale de a menționa toate elementele de fapt și de drept pertinente și împrejurarea că întinderea obligației de motivare depinde în special de contextul în care a fost adoptat actul atacat, Comisia avea temei să nu includă în decizia atacată o analiză detaliată referitoare la cifrele comunicate de Shell, având în vedere îndeosebi informațiile date de reclamante privind contactele cu Shell în această privință și referirea acestora la o parte din datele deținute de Shell.

212. În sfârșit, în răspunsul la o întrebare scrisă adresată de Tribunal, reclamantele au afirmat că la 25 ianuarie 2008 Shell le‑a pus efectiv la dispoziție date referitoare la cifra de afaceri care proveneau de la aceeași bancă de date ca cea din care rezultaseră datele comunicate Comisiei de Shell. Unica împrejurare că datele obținute de Shell nu se referă la anii calendaristici, ci la exercițiile financiare cuprinse între începutul lunii iulie și sfârșitul lunii iunie ale fiecărui an, nu era susceptibilă să împiedice reclamantele să înțeleagă metoda de calcul a Comisiei, întrucât decizia atacată preciza că valoarea vânzărilor fusese calculată pe baza datelor aferente anilor calendaristici. Prin urmare, reclamantele puteau să înțeleagă, având în vedere decizia atacată și contextul adoptării acesteia, că Comisia ajustase datele referitoare la exercițiile financiare în funcție de metoda acesteia, care consta în luarea în considerare a anilor calendaristici.

213. În consecință, primul aspect al celui de al treilea motiv trebuie respins.

Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe încălcarea principiului proporționalității și a Regulamentului nr. 1/2003 în cadrul stabilirii cuantumului amenzii aplicate reclamantelor

Cu privire la alegerea perioadei de referință (anii calendaristici 1999-2001)

214. Reclamantele susțin că cuantumul amenzii care le‑a fost aplicată este disproporționat în raport cu gravitatea încălcării deoarece valoarea vânzărilor acestora ar fi fost considerabil mai ridicată în perioada de referință aleasă de Comisie (1999-2001) față de perioada precedentă (1992-1998) și față de perioada următoare (2002-2004). Cuantumul amenzii calculat pe baza valorii stabilite în acest mod nu ar reflecta gravitatea încălcării săvârșite de ele, deoarece valoarea vânzărilor realizată în perioada de referință nu ar fi reprezentativă pentru întreaga perioadă în care a fost săvârșită încălcarea. Prin urmare, Comisia ar fi încălcat articolul 23 din Regulamentul nr. 1/2003 și principiul proporționalității.

215. În opinia reclamantelor, pentru a reflecta mai bine gravitatea încălcării, Comisia ar fi trebuit să ia în considerare media valorii vânzărilor realizate pe piețele ce făceau obiectul cartelului pe întreaga durată a participării lor la încălcare. În cazul în care Comisia s‑ar fi întemeiat pe cifra de afaceri realizată în medie în cursul exercițiilor financiare 1992/1993-2000/2001, aceasta ar fi ajuns, certes paribus , la o amendă în cuantum de 30,95 milioane de euro, în loc de 37 440 000 de euro, pe care le‑a aplicat‑o.

216. Potrivit jurisprudenței, principiul proporționalității impune ca actele instituțiilor să nu depășească limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru realizarea obiectivelor legitime urmărite de reglementarea în cauză, având în vedere că, atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă la cea mai puțin constrângătoare, iar inconvenientele cauzate nu trebuie să fie disproporționate în raport cu scopurile vizate (Hotărârea Curții din 13 noiembrie 1990, Fedesa și alții, C‑331/88, Rec., p. I‑4023, punctul 13, și Hotărârea Curții din 5 mai 1998, Regatul Unit/Comisia, C‑180/96, Rec., p. I‑2265, punctul 96, și Hotărârea Tribunalului din 12 septembrie 2007, Prym și Prym Consumer/Comisia, T‑30/95, nepublicată în Repertoriu, punctul 223).

217. În cadrul procedurilor inițiate de Comisie pentru a sancționa încălcările normelor de concurență, aplicarea acestui principiu înseamnă că amenzile nu trebuie să fie disproporționate în raport cu scopurile urmărite, respectiv în raport cu respectarea normelor de concurență, iar cuantumul amenzii aplicate unei întreprinderi în temeiul unei încălcări în materie de concurență trebuie să fie proporțional cu încălcarea, apreciată în ansamblul său, ținând seama în special de gravitatea și de durata acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea Prym și Prym Consumer/Comisia, punctul 216 de mai sus, punctele 223 și 224 și jurisprudența citată). În special, principiul proporționalității presupune că amenda trebuie stabilită de Comisie proporțional cu elementele luate în considerare pentru a se aprecia gravitatea încălcării și că, în această privință, Comisia trebuie să aplice aceste elemente în mod coerent și justificat din punct de vedere obiectiv (Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Jungbunzlauer/Comisia, T‑43/02, Rec., p. II‑3435, punctele 226-228, și Hotărârea Tribunalului din 28 aprilie 2010, Amann & Söhne și Cousin Filterie/Comisia, T‑446/05, Rec., p. II‑1255, punctul 171).

218. În plus, în ceea ce privește alegerea perioadei de referință, din jurisprudență rezultă obligația Comisiei de a alege o metodă de calcul care să îi permită să țină seama de dimensiunea și de puterea economică a fiecărei întreprinderi în cauză, precum și de amploarea încălcării săvârșite de fiecare dintre acestea, în funcție de realitatea economică astfel cum exista aceasta la momentul săvârșirii încălcării. Mai mult, trebuie să se delimiteze perioada care trebuie luată în considerare astfel încât cifrele de afaceri și chiar cotele de piață obținute să fie pe cât posibil comparabile. Rezultă că anul de referință nu trebuie să fie în mod necesar ultimul an complet în cursul căruia a continuat încălcarea (Hotărârea Tribunalului din 5 octombrie 2011, Romana Tabacchi/Comisia, T‑11/06, Rep., p. II‑6681, punctul 177; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 13 septembrie 2010, Trioplast Wittenheim/Comisia, T‑26/06, nepublicată în Repertoriu, punctele 81 și 82 și jurisprudența citată).

219. Rezultă de aici că o întreprindere determinată nu poate cere Comisiei să se întemeieze, în privința sa, pe o perioadă diferită de cea reținută în mod general decât cu condiția să demonstreze că cifra de afaceri pe care a realizat‑o în cursul acestei din urmă perioade nu constituie, din motive care îi sunt proprii, o indicație a dimensiunii sale veritabile și a puterii sale economice și nici a amplorii încălcării pe care aceasta a săvârșit‑o (Hotărârea Fiskeby Board/Comisia, punctul 199 de mai sus, punctul 42, și Hotărârea Tribunalului din 30 septembrie 2009, Akzo Nobel și alții/Comisia, T‑175/05, nepublicată în Repertoriu, punctul 142).

220. În primul rând, trebuie arătat că, reținând media ultimilor trei ani de participare a fiecărei întreprinderi implicate în încălcare, Comisia a ales o perioadă de referință care, global, îndeplinește cerința stabilită de jurisprudența citată la punctul 216 de mai sus de a delimita perioada care trebuie luată în considerare astfel încât cifrele obținute să fie pe cât posibil comparabile.

221. În al doilea rând, reclamantele nu au demonstrat că cifra de afaceri pe care au realizat‑o în această ultimă perioadă nu constituia, pentru motive care le erau proprii, o indicație a dimensiunii lor veritabile și a puterii lor economice și nici a amplorii încălcării pe care au săvârșit‑o.

222. Astfel, deși este adevărat că media valorii pertinente a vânzărilor din anii 1999-2001 era superioară cifrelor anuale din anii de participare precedenți, din cuprinsul punctului 130 din cererea introductivă reiese că această împrejurare era determinată în principal de faptul că cifra de afaceri a reclamantelor generată pe piețele ce făceau obiectul cartelului cunoscuse o creștere continuă în perioada de participare la încălcare. Or, o asemenea majorare poate fi corolarul tipic al unei înțelegeri al cărei unul dintre obiectivele principale este de a majora prețurile produselor vizate. De asemenea, o astfel de majorare poate rezulta, cel puțin în parte, din factori generali precum inflația sau din faptul că prețul materiilor prime ale produselor în discuție avea deopotrivă o tendință de creștere pe piața mondială, situație întâlnită în speță întrucât, potrivit datelor furnizate de Comisiei, prețul țițeiului a crescut considerabil între anii 1992 și 2001.

223. De altfel, reclamantele nu menționează nicio împrejurare excepțională care ar fi determinat creșterea valorii vânzărilor lor în intervalul 1992-2001. Pe de altă parte, trebuie să se observe că această creștere reprezintă o tendință și denotă o corelație crescută cu creșterea prețului țițeiului.

224. De asemenea, reclamantele nu se pot întemeia pe faptul că media anuală a valorii vânzărilor pe care le‑au realizat în perioada de referință era mai mare decât cea din perioada cuprinsă între anii 2002 și 2004. Astfel, în această ultimă perioadă, cu excepția primei jumătăți a anului 2002, reclamantele nu au mai deținut societatea implicată direct în încălcare. Prin urmare, scăderea valorii vânzărilor realizate de Shell Deutschland Oil în raport cu cea a Dea Mineraloel nu avea nicio legătură cu politica comercială a reclamantelor, astfel încât nu poate fi invocată în favoarea lor.

225. În consecință, reclamantele nu au demonstrat că valoarea vânzărilor pe care le realizaseră în perioada de referință nu constituia, pentru motive care le erau proprii, o indicație a dimensiunii lor veritabile și a puterii lor economice și nici a amplorii încălcării pe care au săvârșit‑o.

226. Alegerea perioadei de referință de către Comisie îndeplinește cerințele prevăzute de jurisprudență, iar argumentele reclamantelor referitoare la posibilitatea de a reconstrui datele aferente exercițiului financiar 1993/1994 trebuie respinse ca inoperante.

227. Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se constate că Comisia nu a încălcat articolul 23 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003 și nici principiul proporționalității prin faptul că a luat drept bază de calcul valoarea anuală medie a vânzărilor reclamantelor din perioada cuprinsă între anii 1999 și 2001.

228. În orice caz, în exercitarea competenței sale de fond, Tribunalul apreciază că alegerea perioadei de referință în cazul reclamantelor este justificată de toate împrejurările de fapt și de drept din speță.

Cu privire la luarea în considerare a cifrelor comunicate de Shell

229. Prin intermediul celei de a doua critici, reclamantele susțin că Comisia s‑a întemeiat pe cifrele de afaceri aferente valorii vânzărilor care au fost comunicate de Shell, iar nu pe cifrele de afaceri pe care ele le prezentaseră.

230. Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit punctelor 15 și 16 din Orientările din 2002, pentru a determina valoarea vânzărilor unei întreprinderi, Comisia utilizează cele mai bune date disponibile ale întreprinderii. Atunci când datele puse la dispoziție de o întreprindere sunt incomplete sau nu sunt fiabile, Comisia poate determina valoarea vânzărilor acelei întreprinderi pe baza datelor parțiale obținute și/sau a oricăror alte informații pe care le consideră pertinente sau adecvate.

231. În această privință, în primul rând, trebuie arătat că reclamantele au menționat în mod repetat în cursul procedurii administrative că nu erau în măsură să prezinte date pentru exercițiul financiar 2001/2002. Or, prima jumătate a acestui exercițiu financiar privea anul calendaristic 2001, care făcea parte din perioada de referință luată în considerare de Comisie (anii calendaristici 1999-2001).

232. În continuare, în răspunsul la solicitările de informații ale Comisiei, reclamantele au menționat în mod repetat că nu erau în măsură să prezinte cifre de afaceri triate în funcție de grupele de produse. Or, întrucât coeficienții de gravitate utilizați de Comisie erau diferiți pentru ceara de parafină și pentru gaciul de parafină, cifrele triate erau indispensabile pentru calcularea cuantumului amenzilor (a se vedea punctul 206 de mai sus).

233. Prin urmare, datele comunicate de reclamante erau incomplete, astfel încât Comisia trebuia să utilizeze alte date pentru a putea calcula cuantumul amenzii care urma să fie aplicată.

234. În al doilea rând, din răspunsul dat de Shell la 31 ianuarie 2008 la solicitarea de informații a Comisiei reiese că datele prezentate de Shell erau coerente și complete și erau suficiente, în sine, pentru calculul Comisiei.

235. În al treilea rând, trebuie amintit (a se vedea punctele 207 și 208 de mai sus) că, în răspunsul din 5 martie 2008 la solicitarea de informații a Comisiei, reclamantele au menționat că ele contactaseră Shell pentru a se informa cu privire la cifrele din vânzările care erau disponibile în privința acesteia și că erau la curent că Shell comunicase deja Comisiei cifrele din vânzări aferente exercițiului financiar 2001/2002. Reclamantele s‑au referit la cifrele Shell prezentate pentru acest exercițiu financiar, admițând lipsa unor asemenea cifre fiabile și disponibile în cazul grupului RWE.

236. În al patrulea rând, reclamantele nu susțin explicit că valoarea vânzărilor reținută de Comisie pentru anii calendaristici 1999-2001 în ceea ce privește ceara de parafină și gaciul de parafină este eronată. Ele se limitează să arate că activitatea „ceară de parafină” a fostei Dea Mineraloel a atins în medie, în exercițiile financiare 1998/1999-2000/2001, încasări rezultate din vânzări care s‑au ridicat la aproximativ 18,2 milioane de euro și că această cifră este inferioară cu aproximativ 280 000 de euro față de cea estimată de Comisie. Or, acest argument nu este susceptibil să demonstreze o eroare săvârșită de Comisie, întrucât datele comunicate de reclamante privesc exercițiile financiare 1998/1999-2000/2001, iar nu anii calendaristici luați în considerare de Comisie în mod sistematic în decizia atacată. În plus, din cifrele comunicate de reclamante la punctul 130 din cererea introductivă reiese că valoarea vânzărilor de ceară de parafină în exercițiul financiar 1998/1999 era de 16 304 000 de euro, în timp ce pentru exercițiul financiar 1999/2000 această cifră era de 19 543 000 de euro. În exercițiul financiar 2000/2001, valoarea vânzărilor pentru ceara de parafină era de 18 677 000 de euro. Este, așadar, plauzibil ca diferența de 280 000 de euro să fi fost determinată de împrejurarea că perioada selecționată de reclamante includea a doua jumătate a anului 1998, când valoarea vânzărilor era inferioară celei realizate în a doua jumătate a anului 2001, care nu a fost însă inclusă în calculul reclamantelor.

237. În al cincilea rând, reclamantele nu pot critica în mod întemeiat Comisia pentru faptul că nu a completat datele comunicate de Shell cu datele parțiale și cu estimările acestora. Astfel, atunci când Comisia deține date complete, coerente și fiabile de la o sursă la care înseși reclamantele fac trimitere în ceea ce privește o parte din date, nu poate fi obligată să le combine cu date din altă sursă care au fost calculate pe baza unei metodologii diferite și, așadar, a cărei compatibilitate nu este sigură.

238. În consecință, critica reclamantelor întemeiată pe luarea în considerare a cifrelor referitoare la valoarea vânzărilor comunicată de Shell trebuie respinsă.

239. Prin urmare, al doilea aspect al celui de al treilea motiv trebuie respins.

Cu privire la al treilea aspect, întemeiat pe o încălcare a principiului egalității de tratament și a Orientărilor din 2006

240. Reclamantele arată că, în cadrul stabilirii cuantumului de bază al amenzii care le‑a fost aplicată, Comisia s‑a întemeiat pe cifra de afaceri medie a anilor 1999-2001, în timp ce, în privința Shell, a fost luată în considerare cifra de afaceri medie a anilor 2002-2004 (în cazul cerii de parafină) și 2001-2003 (în cazul gaciului de parafină). Această diferență de calcul ar fi avut ca efect o încălcare a principiului egalității de tratament pentru două motive.

241. Pe de o parte, reclamantele amintesc că în sarcina lor s‑a stabilit răspunderea pentru încălcarea săvârșită de Dea Mineraloel și de Shell & Dea Oil în perioada cuprinsă între 3 septembrie 1992 și 30 iunie 2002. În sarcina Shell s‑ar fi stabilit răspunderea pentru această încălcare în privința aceleiași perioade și, în plus, pentru încălcarea săvârșită de societățile care succedaseră Shell & Dea Oil, în privința unei perioade totale cuprinse între 3 septembrie 1992 și 17 martie 2005. Cu toate acestea, din cauza diferenței privind perioada de referință, cuantumul de bază al amenzii calculat în cazul Shell ar fi fost mai mic decât cel stabilit în cazul RWE, deși perioada de participare la încălcare era mai lungă cu aproximativ trei ani în cazul Shell. O asemenea stabilire a cuantumului de bază al amenzii ar fi „discriminatorie”.

242. Pe de altă parte, inegalitatea de tratament dintre reclamante și Shell în perioada angajamentului lor reciproc la Shell & Dea Oil, cu alte cuvinte în perioada cuprinsă între 2 ianuarie 2002 și 30 iunie 2002, ar fi de asemenea vădită. Cuantumul de bază al amenzii care, prorata temporis , a fost aplicată reclamantelor pentru această perioadă s‑ar ridica la 1,6 milioane de euro. În cazul Shell, acesta ar fi mai mic de 1,2 milioane de euro, deși i s‑ar fi aplicat aceeași amendă din cauza aceleiași încălcări săvârșite de Shell & Dea Oil, în solidar, astfel cum ar reieși din considerentul (530) al deciziei atacate.

243. În opinia reclamantelor, dacă – precum în cazul Shell – Comisia ar fi determinat cuantumul de bază al amenzii în cazul lor întemeindu‑se pe cifra de afaceri medie a anilor 2002-2004 pentru ceara de parafină și pe cifra de afaceri a anilor 2001-2003 pentru gaciul de parafină, aceasta ar fi ajuns la un cuantum de aproximativ 24,93 milioane de euro și, ceteris paribus , la o amendă în cuantum de 29,92 milioane de euro. Acesta ar corespunde aproximativ cuantumului amenzii rezultat din calculul efectuat pe baza cifrei de afaceri medii din exercițiile financiare 1992/1993-2000/2001. Prin urmare, doar stabilirea cifrei de afaceri pertinente pe baza cifrei de afaceri medii din anii de funcționare 1992/1993-2000/2001 ar fi conformă Orientărilor din 2006 și principiului egalității de tratament.

244. În primul rând, în ceea ce privește critica generală a reclamantelor întemeiată pe aplicarea unei perioade de referință în locul calculării cuantumului de bază efectuată pornind de la valorile vânzărilor referitoare la fiecare an de încălcare, trebuie să se facă trimitere la considerațiile prezentate la punctele 216-225 de mai sus. Din acestea reiese că Comisia avea dreptul de a stabili valoarea vânzărilor pe baza unei perioade de referință care face ca cifrele obținute să fie pe cât posibil comparabile, cu excepția situației în care o întreprindere demonstrează că valoarea vânzărilor pe care le‑a realizat în perioada de referință nu constituie, din motive care îi sunt proprii, o indicație a dimensiunii sale veritabile și a puterii sale economice sau a amplorii încălcării pe care aceasta a săvârșit‑o. Or, în speță, reclamantele nu au demonstrat existența unei asemenea situații.

245. În al doilea rând, nu este necesară examinarea încălcării principiului egalității de tratament în ceea ce privește perioada de existență a întreprinderii comune Shell & Dea Oil deoarece, în decizia atacată, Comisia nu a reunit elemente suficiente pentru a stabili în sarcina reclamantelor răspunderea pentru activitățile acesteia (a se vedea punctul 130 de mai sus).

246. În al treilea rând, trebuie analizată critica reclamantelor întemeiată pe faptul că, deși cuantumul de bază al amenzii calculat în cazul Shell se întemeia pe aceeași încălcare săvârșită de aceeași societate ca și în cazul lor și deși durata participării Shell era mai lungă decât cea a participării reclamantelor, cuantumul de bază calculat în cazul Shell era inferior (30 de milioane de euro) față de cel calculat în cazul reclamantelor (31,2 milioane de euro).

247. Trebuie amintit că faptul că cuantumul de bază al amenzii stabilit pentru reclamante era mai mare decât cuantumul stabilit pentru Shell este determinat de unica împrejurare că perioada de referință era diferită. Valoarea medie anuală a vânzărilor Shell Deutschland Oil în perioada cuprinsă între anii 2002 și 2004 în cazul cerii de parafină și în perioada cuprinsă între anii 2001 și 2003 în cazul gaciului de parafină era mai mică decât cea a Dea Mineraloel în perioada cuprinsă între anii 1999 și 2001.

248. Potrivit unei jurisprudențe constante, la stabilirea cuantumului de bază al amenzii, Comisia trebuie să respecte principiul egalității de tratament, potrivit căruia este interzis ca situații comparabile să fie tratate în mod diferit, iar situațiile diferite să fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un asemenea tratament este justificat în mod obiectiv (Hotărârea Tribunalului din 29 aprilie 2004, Tokai Carbon și alții/Comisia, T‑236/01, T‑239/01, T‑244/01-T‑246/01, T‑251/01 și T‑252/01, Rec., p. II‑1181, punctul 219).

249. Desigur, Curtea a hotărât, pe de o parte, că utilizarea unui an de referință comun pentru toate întreprinderile care au participat la aceeași încălcare oferea fiecărei întreprinderi asigurarea că este tratată în același mod ca și celelalte, sancțiunile fiind stabilite în mod uniform și pe de altă parte, că alegerea anului de referință ce făcea parte din perioada în care a fost săvârșită încălcarea permitea aprecierea amplorii încălcării săvârșite în funcție de realitatea economică, astfel cum apărea în acea perioadă (Hotărârea Curții din 2 octombrie 2003, Aristrain/Comisia, C‑196/99 P, Rec., p. I‑11005, punctul 129).

250. Totuși, din aceasta nu rezultă că alegerea unei perioade de referință comune constituie singurul mijloc de a determina sancțiunile într‑un mod conform principiului egalității de tratament. În special, Comisia poate ține seama în mod legal de faptul că, pentru o întreprindere determinată, anul de referință comun se situează în afara perioadei în care a fost săvârșită încălcarea, care este reținută în privința sa, și nu constituie, așadar, un indiciu util în ceea ce privește ponderea sa individuală în cadrul încălcării și, din acest motiv, poate lua în considerare în mod legal cifra sa de afaceri aferentă unui an diferit de anul de referință comun, cu condiția ca acest calcul al cuantumului de bază al amenzii în privința diferitor membri ai înțelegerii să rămână coerent și justificat în mod obiectiv.

251. Or, în speță, prin luarea în considerare a mediei anuale a valorii vânzărilor din ultimii trei ani de participare la încălcare, Comisia a aplicat un criteriu uniform tuturor membrilor înțelegerii în mod obiectiv, tocmai în scopul respectării egalității de tratament a participanților.

252. În plus, trebuie să se constate că scăderea valorii vânzărilor, care a avut drept rezultat faptul că, în cazul Shell, cuantumul de bază al amenzii stabilit era mai mic decât cel stabilit în cazul RWE, a intervenit în perioada cuprinsă între anii 2002 și 2004. În ceea ce privește primele șase luni ale acestei perioade, nu a fost demonstrată exercitarea efectivă a unei influențe decisive de către RWE asupra Shell & Dea Oil. În ceea ce privește primii doi ani și nouă luni care au rămas, este cert că Shell Deutschland Oil și Shell Deutschland Schmierstoff funcționau complet independent față de RWE. Prin urmare, Comisia a considerat în mod întemeiat că reclamantele nu trebuiau să beneficieze de faptul că, spre final, contribuția Shell la înțelegere își pierduse importanța economică, atunci când reclamantele nu mai participau la înțelegere, mai ales prin prisma faptului că, pe durata participării lor la încălcare, valoarea vânzărilor reclamantelor pe piețele ce făceau obiectul cartelului cunoscuse o tendință de creștere continuă.

253. În consecință, trebuie să se concluzioneze în sensul că faptul că acest cuantum de bază calculat în cazul reclamantelor este mai mare decât cel calculat în cazul grupului Shell este determinat numai de împrejurarea că valoarea vânzărilor realizate pe piețele care au făcut obiectul cartelului a scăzut în mod semnificativ după dobândirea de către Shell a Dea Mineraloel. Așadar, întrucât reclamantele s‑au aflat într‑o situație diferită de cea a Shell în ceea ce privește un aspect pertinent din punctul de vedere al stabilirii cuantumului amenzii, critica acestora întemeiată pe o inegalitate de tratament trebuie respinsă.

254. În orice caz, în exercitarea competenței sale de fond, Tribunalul apreciază că cuantumul de bază stabilit de Comisie reflectă în mod adecvat gravitatea și durata încălcării săvârșite de Dea Mineraloel, în raport cu toate împrejurările de fapt și de drept ale cauzei.

255. Având în vedere toate considerațiile de mai sus, trebuie respins și al treilea aspect al celui de al treilea motiv și, prin urmare, al treilea motiv în ansamblu.

4. Cu privire la competența de fond și la stabilirea cuantumului final al amenzii

256. Trebuie amintit că controlul legalității deciziilor adoptate de Comisie este completat de competența de fond, care este recunoscută instanței Uniunii prin articolul 31 din Regulamentul nr. 1/2003, conform articolului 229 CE. Această competență autorizează instanța, dincolo de simplul control al legalității sancțiunii, să substituie aprecierea Comisiei cu propria apreciere și, în consecință, să anuleze, să reducă sau să majoreze cuantumul amenzii sau al penalității cu titlu cominatoriu aplicate. Controlul prevăzut de tratate implică, așadar, conform cerințelor privind dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă consacrat la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale, faptul că instanța Uniunii exercită un control atât de drept, cât și de fapt și că are competența de a aprecia probele, de a anula decizia atacată și de a modifica cuantumul amenzilor (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 8 februarie 2007, Groupe Danone/Comisia, C‑3/06 P, Rep., p. I‑1331, punctele 60-62, și Hotărârea Tribunalului din 21 octombrie 2003, General Motors Nederland și Opel Nederland/Comisia, T‑368/00, Rec., p. II‑4491, punctul 181).

257. Prin urmare, revine Tribunalului, în cadrul competenței sale de fond, sarcina de a aprecia, la data la care adoptă decizia sa, dacă reclamantului i s‑a aplicat o amendă al cărei cuantum reflectă corect gravitatea și durata încălcării în cauză, astfel încât amenzile menționate să aibă un caracter proporțional în raport cu criteriile prevăzute la articolul 23 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003 (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 11 martie 1999, Aristrain/Comisia, T‑156/94, Rec., p. II‑645, punctele 584-586, și Hotărârea Tribunalului din 9 iulie 2003, Cheil Jedang/Comisia, T‑220/00, Rec., p. II‑2473, punctul 93).

258. Trebuie însă subliniat că exercitarea competenței de fond nu echivalează cu un control din oficiu și trebuie amintit că procedura în fața instanțelor Uniunii este în contradictoriu (Hotărârea Chalkor/Comisia, punctul 162 de mai sus, punctul 64).

259. În speță, pentru a calcula cuantumul amenzii aplicate reclamantelor, Comisia a luat în considerare, pentru gravitatea încălcării, 18 % din valoarea anuală a vânzărilor de ceară de parafină și 15 % din valoarea anuală a vânzărilor de gaci de parafină. Cuantumurile astfel obținute au fost înmulțite, din cauza duratei încălcării, cu un coeficient de 10 pentru ceara de parafină și de 5 pentru gaciul de parafină. În total, inclusiv „taxa de intrare” aplicată pentru gravitatea încălcării, a cărei cotă era de asemenea de 18 % din valoarea vânzărilor de ceară de parafină și de 15 % din valoarea vânzărilor de gaci de parafină, Comisia a utilizat multiplicatori de 11 pentru ceara de parafină și de 6 pentru gaciul de parafină.

260. Trebuie amintit că participarea reclamantelor la încălcare nu a fost demonstrată în ceea ce privește perioada cuprinsă între 2 ianuarie 2002 și 30 iunie 2002 și că se impune anularea deciziei atacate în privința acestei perioade în cazul reclamantelor (a se vedea punctul 130 de mai sus). Prin urmare, după deducerea acestei perioade de participare a reclamantelor la încălcare, multiplicatorii utilizați de Comisie trebuie reduși de la 11 la 10,5 în privința cerii de parafină și de la 6 la 5,5 în privința gaciului de parafină.

261. Coeficientul stabilit în acest mod nu aduce atingere rezultatului unei noi analize efectuate eventual de Comisie ca urmare a prezentei hotărâri în ceea ce privește imputabilitatea încălcării săvârșite de Shell & Dea Oil reclamantelor.

262. În sfârșit, în ceea ce privește partea din amenda aplicată pentru perioada cuprinsă între 3 septembrie 1992 și 2 ianuarie 2002, Tribunalul apreciază, în exercitarea competenței sale de fond, că cuantumul amenzii aplicate reclamantelor este adecvat, având în vedere gravitatea și durata încălcării săvârșite.

263. Având în vedere cele de mai sus, cuantumul amenzii este stabilit la 35 888 562 de euro.

Cu privire la cheltuielile de judecată

264. Potrivit articolului 87 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, în cazul în care părțile cad în pretenții cu privire la unul sau mai multe capete de cerere, Tribunalul poate să repartizeze cheltuielile de judecată sau poate decide ca fiecare parte să suporte propriile cheltuieli de judecată.

265. În speță, Tribunalul a admis numai al doilea aspect al primului motiv invocat de reclamante. În consecință, cuantumul amenzii care le‑a fost aplicată a fost redus cu 4,1 %. Prin urmare, o justă apreciere a împrejurărilor cauzei impune ca reclamantele să suporte patru cincimi din propriile cheltuieli de judecată și o cincime din cele ale Comisiei. Comisia va suporta o cincime din propriile cheltuieli de judecată și o cincime din cheltuielile de judecată efectuate de reclamante.

Dizpozitiv

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a treia)

declară și hotărăște:

1) Anulează articolul 1 din Decizia Comisiei C(2008) 5476 final a Comisiei din 1 octombrie 2008 privind o procedură în temeiul articolului 81 [CE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/39. 181 – Ceară de lumânări), în măsura în care Comisia Europeană a constatat în cuprinsul acestuia că RWE AG și RWE Dea AG au participat la încălcare după 2 ianuarie 2002.

2) Stabilește cuantumul amenzii aplicate RWE și RWE Dea la 35 888 562 de euro.

3) Respinge în rest acțiunea.

4) Comisia suportă o cincime din propriile cheltuieli de judecată și o cincime din cheltuielile de judecată efectuate de RWE și de RWE Dea. RWE și RWE Dea suportă patru cincimi din propriile cheltuieli de judecată și patru cincimi din cele ale Comisiei.

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 11 iulie 2014.