ORDONANȚA PREȘEDINTELUI TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE

25 aprilie 2008

Cauza F‑19/08 R

Kelly‑Marie Bennett și alții

împotriva

Oficiului pentru Armonizare în cadrul Pieței Interne (mărci, desene și modele industriale) (OAPI)

„Funcție publică – Procedura măsurilor provizorii – Cerere de suspendare a executării unui act – Anunț de concurs – Urgență – Lipsă”

Obiectul: Cerere formulată în temeiul articolelor 242 CE, 243 CE, 157 EA și 158 EA, prin care trei agenți temporari din cadrul OAPI solicită suspendarea anunțului de concurs OHIM/AD/02/07 – Administratori (AD 6) în domeniul proprietății industriale, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 12 decembrie 2007 (JO C 300 A, p. 17), și nouă alți agenți temporari din cadrul OAPI solicită suspendarea anunțului de concurs OHIM/AST/02/07 – Asistenți (AST 3) în domeniul proprietății industriale, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 12 decembrie 2007 (JO C 300 A, p. 50)

Decizia: Respinge cererea de măsuri provizorii. Cererea privind cheltuielile de judecată se soluționează odată cu fondul.

Sumarul ordonanței

1.      Procedură privind măsurile provizorii – Suspendarea executării – Măsuri provizorii – Condiții de acordare – „Fumus boni iuris” – Urgență – Caracter cumulativ – Evaluare comparativă a tuturor intereselor în cauză

[art. 242 CE și 243 CE; Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice, art. 102 alin. (2)]

2.      Procedură privind măsurile provizorii – Suspendarea executării – Măsuri provizorii – Condiții de acordare – Prejudiciu grav și ireparabil – Sarcina probei

[art. 242 CE și 243 CE; Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice, art. 102 alin. (2)]

1.      În temeiul articolului 102 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice, cererile de măsuri provizorii trebuie să indice împrejurările care determină urgența, precum și motivele de fapt și de drept care justifică la prima vedere (fumus boni iuris) dispunerea măsurilor provizorii solicitate. Aceste condiții sunt cumulative, astfel încât o cerere de măsuri provizorii trebuie respinsă dacă una dintre aceste condiții nu este îndeplinită. Judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii procedează de asemenea, dacă este cazul, la evaluarea comparativă a intereselor în cauză.

În cadrul acestei evaluări de ansamblu, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii dispune de o largă putere de apreciere și are libertatea să stabilească, în raport cu particularitățile speței, modul în care aceste condiții trebuie îndeplinite, precum și ordinea în care se efectuează această examinare, întrucât nicio normă de drept comunitar nu îi impune o structură de analiză prestabilită pentru a aprecia necesitatea de a se pronunța cu caracter provizoriu.

(a se vedea punctele 15-17)

Trimitere la:

Tribunalul de Primă Instanță: 10 septembrie 1999, Elkaïm și Mazuel/Comisia, T‑173/99 R, RecFP, p. I‑A‑155 și II‑811, punctul 18; 9 august 2001, De Nicola/BEI, T‑120/01 R, RecFP, p. I‑A‑171 și II‑783, punctele 12 și 13

Tribunalul Funcției Publice: 31 mai 2006, Bianchi/ETF, F‑38/06 R, RecFP, p. I‑A‑1‑27 și II‑A‑1‑93, punctele 20 și 22

2.      Scopul procedurii privind măsurile provizorii nu este de a asigura repararea unui prejudiciu, ci de a garanta deplina eficacitate a hotărârii pe fond. În vederea atingerii acestui obiectiv, se impune ca măsurile solicitate să fie urgente, în sensul că este necesar, pentru a evita prejudicierea gravă și ireparabilă a intereselor reclamantului, ca acestea să fie pronunțate și să își producă efectele înainte de hotărârea din acțiunea principală. Partea care solicită luarea măsurilor provizorii este cea care trebuie să aducă elemente de probă în sensul că nu poate aștepta până la pronunțarea hotărârii în acțiunea principală fără a suferi un astfel de prejudiciu. Deși este adevărat că pentru stabilirea existenței unui astfel de prejudiciu nu este necesar ca existența prejudiciului să fie dovedită cu o certitudine absolută, ci este suficient ca acesta să fie previzibil cu un grad de probabilitate suficient, nu este mai puțin adevărat că reclamantului îi revine sarcina să dovedească faptele invocate a fi la baza perspectivei unui prejudiciu grav și ireparabil.

Un prejudiciu pur pecuniar nu poate fi, în principiu, considerat ireparabil sau chiar dificil de reparat dacă ulterior poate face obiectul unei compensații financiare. De asemenea, simpla necesitate de a găsi un loc de muncă în străinătate nu poate constitui în sine, în principiu, un prejudiciu grav și ireparabil.

(a se vedea punctele 24, 25, 27 și 28)

Trimitere la:

Curte: 25 martie 1999, Willeme/Comisia, C‑65/99 P(R), Rec., p. I‑1857, punctul 62

Tribunalul de Primă Instanță: 30 noiembrie 1993, D./Comisia, T‑549/93 R, Rec., p. II‑1347, punctul 45; Elkaïm și Mazuel/Comisia, citată anterior, punctul 25; 7 decembrie 2001, Lior/Comisia, T‑192/01 R, Rec., p. II‑3657, punctul 49; 19 decembrie 2002, Esch‑Leonhardt și alții/BCE, T‑320/02 R, RecFP, p. I‑A‑325 și II‑1555, punctul 27

Tribunalul Funcției Publice: 21 noiembrie 2007, Petrilli/Comisia, F‑98/07 R, nepublicată încă în Repertoriul FP, punctul 36; 30 ianuarie 2008, S/Parlamentul European, F‑64/07 R, nepublicată încă în Repertoriul FP, punctul 31