1. 

Prezenta trimitere preliminară, care face obiectul procedurii accelerate prevăzute la articolul 104a din Regulamentul de procedură al Curții, privește întinderea dreptului de ședere al resortisanților unor țări terțe, membri ai familiei unui cetățean al Uniunii. Problema este sensibilă deoarece presupune efectuarea unei distincții între ceea ce intră sub incidența dispozițiilor referitoare la libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și ceea ce ține de controlul imigrației, domeniu în care statele membre rămân competente atât timp și în măsura în care Comunitatea Europeană nu a realizat o armonizare completă. Anvergura constituțională a subiectului explică vivacitatea dezbaterii, nu mai puțin de 10 state membre intervenind în sprijinul guvernului pârât în acțiunea principală pentru a contesta interpretarea susținută de reclamanții din acțiunea principală și de Comisia Comunităților Europene. Este de asemenea adevărat că luările de poziție precedente ale Curții au contribuit la alimentarea acestei dezbateri, coerența raționamentului jurisprudențial conturat nefiind evidentă. Astfel, întrebările preliminare referitoare la interpretarea Directivei 2004/38/CE ( 2 ) care au fost adresate în prezentele cauze oferă Curții o bună ocazie de clarificare.

2.

Prezenta trimitere preliminară este efectuată de High Court (Irlanda) în cadrul unui litigiu privind patru cauze conexate în care se contestă refuzul de acordare a unui permis de ședere unui resortisant al unei țări terțe căsătorit cu o persoană, cetățean al Uniunii, stabilită în Irlanda. În fiecare dintre cele patru cauze, un resortisant al unei țări terțe a intrat direct în Irlanda și a introdus o cerere de azil politic care a fost respinsă. Ulterior sosirii sale în Irlanda, persoana interesată s-a căsătorit cu o resortisantă a unui alt stat membru care era stabilită și muncea în Irlanda. În urma acestei căsătorii, persoana interesată a solicitat un permis de ședere („residence card”) în calitate de soț al resortisantului unui stat membru care locuiește legal în Irlanda. Ministerul Justiției a refuzat acordarea permisului menționat pentru motivul că solicitantul nu a fost în măsură să facă dovada șederii legale într-un alt stat membru anterior sosirii sale în Irlanda, astfel cum impune reglementarea irlandeză adoptată pentru transpunerea Directivei 2004/38. Prin urmare, solicitanții au atacat aceste decizii ministeriale prin care se refuza acordarea permisului de ședere, arătând că cerința șederii legale prealabile într-un alt stat membru impusă de legislația irlandeză și a cărei nerespectare a stat la baza refuzurilor contestate este contrară dispozițiilor Directivei 2004/38.

3.

Din acest motiv, pentru a putea examina temeinicia acțiunilor introduse împotriva deciziilor în litigiu prin care se refuză acordarea unui permis de ședere, instanța de trimitere consideră necesar să solicite Curții să stabilească, în esență, dacă dispozițiile Directivei 2004/38, mai precis dreptul de ședere în favoarea soțului unui cetățean al Uniunii, resortisant al unei țări terțe, poate fi subordonat condiției unei șederi legale într-un alt stat membru anterior sosirii acestuia în statul membru gazdă. Acesta este obiectul primei întrebări preliminare. În ipoteza unui răspuns negativ, ar mai rămâne să se stabilească dacă, în cazul resortisanților unor țări terțe, ar putea fi refuzată aplicarea dispozițiilor Directivei 2004/38 având în vedere că articolul 3 alineatul (1) din directiva menționată rezervă dreptul de a invoca dispozițiile acesteia membrilor de familie care „însoțesc” un cetățean al Uniunii sau i „se alătură” acestuia, deși nu s-au căsătorit decât după sosirea pe teritoriul irlandez. De aici a doua și a treia întrebare preliminară care se referă, în esență, la incidența datei căsătoriei asupra aplicabilității Directivei 2004/38. Acestea sunt cele două puncte pe care le vom examina în mod succesiv.

4.

A solicita să se stabilească dacă Directiva 2004/38 permite ca dreptul de ședere acordat de aceasta resortisanților unei țări terțe, membri ai familiei unui cetățean al Uniunii, în statul membru gazdă să fie subordonat condiției unei șederi legale prealabile într-un alt stat membru înseamnă a solicita să se stabilească domeniul de aplicare al textului menționat: se aplică acesta numai familiilor care erau stabilite într-un stat membru înainte de a se deplasa în statul membru gazdă? Cu alte cuvinte, Directiva 2004/38 asigură numai libera circulație pe teritoriul Uniunii a membrilor familiei unui cetățean al Uniunii, resortisanți ai unor țări terțe, sau, în anumite cazuri, și accesul acestora pe teritoriul Uniunii?

5.

Directiva 2004/38 nu oferă un răspuns explicit. Aceasta se limitează să recunoască, la articolele 6, 7 și 16, un drept de ședere membrilor familiei unui cetățean al Uniunii care nu au cetățenia unui stat membru „și care însoțesc ori se alătură cetățeanului Uniunii”. Întrucât interpretarea textului menționat nu este de ajutor, trebuie să se facă trimitere la obiectivele acestuia. Directiva 2004/38 vizează asigurarea unui „drept fundamental și individual la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre” conferit cetățenilor Uniunii în mod direct de articolul 18 CE ( 3 ). Prin urmare, dispozițiile directivei menționate trebuie interpretate în lumina dreptului fundamental de circulație și de ședere al cetățenilor Uniunii. Drepturile prevăzute de aceasta trebuie înțelese dintr-o perspectivă funcțională, astfel încât să le fie recunoscută numai întinderea, însă toată întinderea necesară pentru a asigura efectivitatea dreptului de circulație și de ședere al cetățenilor Uniunii. Cu alte cuvinte, este vorba despre a se stabili dacă faptul că cetățeanul Uniunii beneficiază pe deplin și în întregime de dreptul său de ședere presupune că dreptul de ședere al membrilor familiei unui cetățean al Uniunii, resortisanți ai unor țări terțe, care este un drept derivat și care depinde de cel al cetățeanului Uniunii ( 4 ), cuprinde un drept de intrare pe teritoriul Uniunii.

6.

Statele membre interveniente nu pot opune în mod valabil abordării de mai sus și răspunsului care poate decurge din aceasta partajul vertical constituțional al competențelor. Deși este adevărat că statele membre rămân în principiu competente în domeniul controlului imigrației, așadar în ceea ce privește admisia unor resortisanți din țări terțe care provin din afara teritoriului comunitar, nu se poate deduce din aceasta că Directiva 2004/38 se referă numai la circulația între statele membre a cetățenilor Uniunii și a membrilor familiei acestora și nu la accesul acestora din urmă la teritoriul Uniunii. Într-adevăr, reprezintă o jurisprudență consolidată faptul că statele membre trebuie să își exercite competențele naționale cu respectarea dreptului comunitar și în special a libertăților fundamentale de circulație ( 5 ). Astfel, s-a declarat deja în mod expres că cerințele privind respectarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii pot să limiteze exercitarea de către statele membre a competențelor lor ( 6 ), în special a celor de care acestea dispun în domeniul controlului imigrației ( 7 ).

7.

Pentru a contesta aplicabilitatea Directivei 2004/38 în cazul intrării pe teritoriul Comunității a membrilor familiei unui cetățean al Uniunii, resortisanți ai unor țări terțe, nu poate fi invocată în mod întemeiat nici organizarea competențelor comunitare astfel cum reiese din diferitele baze juridice prevăzute de Tratatul CE. Desigur, numai titlul IV din Tratatul CE permite adoptarea de acte legislative comunitare în domeniul imigrației și al controlului la frontierele externe ( 8 ), în timp ce Directiva 2004/38 se întemeiază pe titlul III din Tratatul CE. Însă aceasta din urmă reglementează în mod direct numai drepturile cetățenilor Uniunii, cele ale membrilor familiei acestora nu sunt luate în considerare decât în măsura în care constituie accesoriul drepturilor precedente. Faptul că, în acest mod, directiva poate avea incidență în domeniul controlului imigrației nu aduce atingere competenței întemeiate pe titlul IV, din moment ce obiectul esențial al acesteia se limitează la asigurarea exercitării dreptului de circulație și de ședere al cetățenilor Uniunii.

8.

Rămâne, așadar, să se stabilească dacă efectul deplin al drepturilor care decurg din cetățenia Uniunii presupune că dreptul de ședere conferit de Directiva 2004/38 membrilor familiei cetățeanului Uniunii poate să cuprindă, în anumite cazuri, un drept de acces pe teritoriul comunitar. În acest scop, este necesar în primul rând să se amintească accentul repetat pe care atât legiuitorul ( 9 ), cât și Curtea ( 10 ) îl pun pe importanța protecției vieții de familie a resortisanților statelor membre în vederea eliminării obstacolelor din calea exercitării libertăților fundamentale garantate de tratat. Acest raport instrumental stabilit între dreptul la respectarea vieții de familie și libertățile de circulație a determinat Curtea să statueze că dispozițiile articolului 52 din Tratatul CE (devenit, după modificare, articolul 43 CE) și cele ale Directivei 73/148/CEE ( 11 ) trebuie interpretate în sensul că obligă un stat membru să permită intrarea și șederea pe teritoriul său a soțului, indiferent de cetățenie, al resortisantului acestui stat care s-a deplasat împreună cu soțul menționat pe teritoriul unui alt stat membru pentru a exercita o activitate salarizată în sensul articolului 48 din Tratatul CE (devenit, după modificare, articolul 39 CE) și care revine pentru a se stabili, în sensul articolului 52 din tratat, pe teritoriul statului său de origine; potrivit Curții, un resortisant al unui stat membru ar putea fi descurajat să își părăsească țara de origine pentru a exercita o activitate salarizată sau independentă pe teritoriul unui alt stat membru dacă, la întoarcerea în statul membru al cărui cetățean este în vederea exercitării unei activități salarizate sau independente, soțului și copiilor săi nu li s-ar permite de asemenea intrarea și șederea pe teritoriul acestui stat în condiții cel puțin echivalente cu cele care le sunt recunoscute de dreptul comunitar pe teritoriul altui stat membru ( 12 ). Raportul instrumental menționat explică de asemenea faptul că s-a declarat de către Curte că articolul 49 CE, interpretat în lumina dreptului fundamental la respectarea vieții de familie, trebuie înțeles în sensul că se opune ca statul membru de origine al unui furnizor de servicii stabilit în acest stat, care prestează servicii unor destinatari stabiliți în alte state membre, să refuze șederea pe teritoriul său soțului acestui furnizor, care este resortisant al unei țări terțe ( 13 ). Chiar și în Hotărârea Akrich ( 14 ) în care a refuzat să recunoască, în temeiul Regulamentului nr. 1612/68, un drept de ședere în statul membru de origine în care cetățeanul Uniunii a revenit pentru a se stabili împreună cu soțul său, resortisant al unei țări terțe, din moment ce acesta nu locuise în prealabil în mod legal într-un stat membru, Curtea a obligat totuși autoritățile competente ale statului membru de origine să aprecieze solicitarea soțului de a intra și de a locui pe teritoriul lor în lumina dreptului fundamental la respectarea vieții de familie în sensul articolului 8 CEDO ( 15 ), având în vedere că era vorba despre libertatea de circulație a cetățeanului Uniunii.

9.

Dacă este urmată această abordare, trebuie să se recunoască faptul că a interpreta Directiva 2004/38 în sensul că dreptul de ședere pe care aceasta îl conferă resortisanților unei țări terțe, membri ai familiei unui cetățean al Uniunii, în statul membru gazdă nu le asigură acestora un drept de acces la teritoriul comunitar, respectiv nu se aplică decât în cazul în care aceștia au locuit în prealabil în mod legal într-un alt stat membru, ar aduce atingere dreptului pe care îl are cetățeanul Uniunii de a duce o viață de familie normală și, prin urmare, dreptului său de ședere în statul membru gazdă. În acțiunile principale aflate în discuție, imposibilitatea cetățenilor Uniunii stabiliți în Irlanda de a-și aduce soții din afara Comunității este de natură să repună în discuție alegerea liberă a acestora de a locui în statul membru menționat, în măsura în care această imposibilitate tinde să îi determine să părăsească teritoriul irlandez pentru a se deplasa într-un stat, stat membru sau stat terț, în care vor putea duce o viață comună împreună cu soții lor. În consecință, caracterul efectiv al dreptului cetățeanului Uniunii de a locui într-un alt stat membru decât statul său de origine impune ca dreptul de ședere derivat recunoscut membrilor familiei sale, resortisanți ai unor țări terțe, de Directiva 2004/38 să fie conceput ca implicând dreptul de a se alătura cetățeanului menționat, inclusiv atunci când persoana vine direct din exteriorul Uniunii. Rezultă că un stat membru nu poate pretinde în mod legitim membrilor de familie respectivi să fi locuit în prealabil legal într-un alt stat membru pentru a putea invoca dispozițiile directivei menționate.

10.

Guvernul irlandez și statele membre interveniente opun unei astfel de interpretări a Directivei 2004/38 soluția rezultată din Hotărârea Akrich ( 16 ), potrivit căreia dreptul de ședere conferit de articolul 10 din Regulamentul nr. 1612/68 resortisantului unui stat terț, soț al unui cetățean al Uniunii, care se deplasează spre un stat membru în care cetățeanul Uniunii a emigrat, este subordonat condiției unei șederi legale prealabile într-un alt stat membru, în măsura în care regulamentul menționat privește numai libera circulație în interiorul Comunității și nu menționează nicidecum drepturile respectivului resortisant al unei țări terțe, soț al unui cetățean al Uniunii, în ceea ce privește accesul la teritoriul Comunității.

11.

Soluția din Hotărârea Akrich, citată anterior, nu poate totuși, din mai multe motive, să aibă aplicarea generală pe care i-o acordă statele membre. Această soluție diferă de curentul jurisprudențial care condiționează dreptul de ședere conferit de legislația comunitară resortisantului unei țări terțe, membru al familiei unui cetățean al Uniunii, numai de constatarea existenței unei „legături de familie”. Astfel a statuat Curtea înainte de 2003 ( 17 ). Tot astfel a statuat și în continuare ( 18 ). Din acest drept de ședere conferit în mod direct de dreptul comunitar doar în considerarea unei legături de familie, Curtea a dedus imposibilitatea unui stat membru de a adopta măsuri de îndepărtare a unui membru al familiei unui cetățean al Uniunii, resortisant al unei țări terțe, numai pentru motivul neîndeplinirii formalităților legale referitoare la controlul străinilor ( 19 ) și caracterul doar recognitiv al acordării unui permis de ședere membrului respectiv ( 20 ).

12.

Pe de altă parte, în Hotărârea Jia ( 21 ), Curtea însăși a stabilit în mod explicit o legătură între condiția șederii legale prealabile formulate în Hotărârea Akrich și starea de fapt specială din cauza principală, fiind vorba despre un resortisant al unei țări terțe, soț al unui cetățean al Uniunii, care a locuit ilegal într-un stat membru și a încercat să se sustragă în mod abuziv unei legislații naționale din domeniul imigrației. Astfel, întrucât nu beneficia de un drept de ședere în Regatul Unit, domnul Akrich, căsătorit cu o resortisantă britanică, acceptase să fie expulzat în Irlanda, unde se alăturase soției sale care se stabilise acolo cu puțin timp înainte, și intenționa să revină în Regatul Unit împreună cu soția sa, invocând dreptul de ședere conferit de dreptul comunitar în calitatea sa de soț al unei persoane cetățean al Uniunii care a făcut uz de libertatea de circulație.

13.

În sfârșit, trebuie să se țină seama de noutatea pe care o reprezintă Directiva 2004/38. Presupunând că soluția din Hotărârea Akrich, citată anterior, ar fi avut o aplicare nelimitată la contextul special al speței (abuz de drept), această soluție a fost dată în temeiul și în scopul aplicării Regulamentului nr. 1612/68. Or, astfel cum arată considerentul (3) al Directivei 2004/38, aceasta urmărește nu numai să codifice, ci și să revizuiască instrumentele legislative existente în scopul „întăririi” dreptului la liberă circulație și ședere pentru toți cetățenii Uniunii. În plus, în timp ce Regulamentul nr. 1612/68 se referea, pentru a cita titlul acestuia, numai la „libera circulație” a lucrătorilor în cadrul Comunității, Directiva 2004/38 se situează în direcția dreptului prevăzut la articolul 18 CE, referitoare la dreptul cetățenilor Uniunii nu numai de liberă „circulație”, ci și de liberă „ședere” pe teritoriul statelor membre. Cu alte cuvinte, libertatea de circulație a lucrătorilor și reglementarea adoptată în aplicare urmăreau, în esență, suprimarea obstacolelor din calea mobilității lucrătorilor. Accentul se punea, așadar, pe efectul descurajator la ieșirea dintr-un stat membru sau la intrarea în acesta pe care puteau să îl producă măsurile adoptate de statele membre. Și în cele din urmă această perspectivă este cea care inspiră ratio decidendi a Hotărârii Akrich, citată anterior. După ce a amintit că economia dispozițiilor comunitare urmărește asigurarea libertății de circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității, a cărei exercitare nu poate sancționa lucrătorul migrant și familia acestuia, Curtea a dedus astfel că, în cazul în care un cetățean al Uniunii stabilit într-un stat membru, căsătorit cu un resortisant al unei țări terțe care nu beneficiază de dreptul de ședere în acest stat membru, se deplasează într-un alt stat membru pentru a desfășura o activitate salarizată, lipsa unui drept al soțului său, întemeiat pe articolul 10 din Regulamentul nr. 1612/68, de a se instala cu el în acest alt stat membru nu poate constitui un tratament mai puțin favorabil decât cel de care beneficiau înainte ca respectivul cetățean al Uniunii să facă uz de facilitățile oferite de tratat în domeniul circulației persoanelor și, prin urmare, nu este susceptibilă de a descuraja cetățeanul Uniunii să își exercite drepturile de circulație recunoscute la articolul 39 CE; în sens contrar, în cazul în care un cetățean al Uniunii stabilit într-un stat membru, căsătorit cu un resortisant al unei țări terțe care beneficiază de dreptul de ședere în acest stat membru, se deplasează într-un alt stat membru pentru a desfășura o activitate salarizată, această deplasare nu trebuie să aibă drept consecință pierderea posibilității de a trăi legal împreună, motiv pentru care articolul 10 din Regulamentul nr. 1612/68 acordă soțului menționat dreptul de a se instala în acest alt stat membru ( 22 ). În prezent, Directiva 2004/38 pune accentul în egală măsură asupra dreptului de ședere liberă pe teritoriul statelor membre. Așadar, se urmărește asigurarea nu numai a mobilității, ci și a stabilității, a continuității șederii într-un alt stat membru. Din această nouă perspectivă, este ușor de constatat că aplicarea unei condiții de ședere legală prealabilă aplicată dreptului de ședere conferit de Directiva 2004/38 resortisanților unor țări terțe, membrii ai familiei unui cetățean al Uniunii, ar fi de natură să afecteze menținerea șederii în statul membru ales în mod liber de cetățeanul Uniunii. Dacă viața de familie a acestuia se schimbă, iar membrul de familie nu poate să invoce dreptul comunitar pentru a i se alătura, în lipsa unei șederi legale prealabile într-un alt stat membru, cetățeanul Uniunii va fi incitat să părăsească teritoriul statului membru în care a optat să se stabilească pentru a se instala într-un stat, stat membru sau stat terț, în care va putea să reconstituie unitatea celulei familiale. Atingerea adusă dreptului de a avea o viață de familie normală care ar fi produsă de cerința unei șederi legale prealabile într-un alt stat membru ar afecta de asemenea, astfel cum se vede, caracterul efectiv al dreptului de ședere. Or, nu există niciun motiv de a trata în mod diferit atingerile aduse vieții de familie după cum acestea restrâng libertatea cetățeanului Uniunii de a se deplasa spre un alt stat membru sau pe aceea de ședere într-un alt stat membru. Prin urmare, întrucât Directiva 2004/38, la fel ca Regulamentul nr. 1612/68 ( 23 ), trebuie interpretată de asemenea în lumina dreptului fundamental la respectarea vieții de familie, este necesar să se concluzioneze că dreptul de ședere acordat de Directiva 2004/38 resortisanților unor țări terțe, membri ai familiei unui cetățean al Uniunii, nu poate fi condiționat de existența unei șederi legale prealabile a resortisanților menționați într-un alt stat membru.

14.

În sfârșit, trebuie amintit că faptul că dreptul de ședere recunoscut prin Directiva 2004/38 resortisanților unor țări terțe, membri ai familiei unui cetățean al Uniunii, cuprinde un drept de acces la teritoriul Comunității nu înseamnă că acest drept nu poate face obiectul unor limitări introduse de statele membre. Acestea sunt prevăzute în mod explicit. Articolul 27 din textul menționat amintește restricția tradițională pentru motive de ordine publică aplicată libertății de circulație și de ședere a unui cetățean al Uniunii și a unui membru al familiei acestuia, indiferent de naționalitate. În ceea ce privește articolul 35, acesta privește cazurile de abuz de drept sau de fraudă. Desigur, este astfel vizată eventualitatea unor căsătorii de complezență, dar se poate de asemenea considera că abuzul de drept acoperă și ipoteza Akrich a unei tentative de sustragere abuzivă de la aplicarea unei reglementări naționale în domeniul imigrației. Se observă că aceste limitări permise de Directiva 2004/38 se suprapun peste cele pe care, în cadrul libertății de prestare a serviciilor, statele membre le pot impune, astfel cum au fost autorizate de Curte, dreptului la respectarea vieții de familie în sensul articolului 8 CEDO ( 24 ).

15.

Așadar, trebuie să se răspundă la prima întrebare preliminară că Directiva 2004/38 nu permite unui stat membru să subordoneze dreptul de ședere pe care aceasta îl acordă resortisanților unor state terțe, membri ai familiei unui cetățean al Uniunii, condiției unei șederi legale prealabile a resortisanților menționați într-un alt stat membru.

16.

Prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări preliminare, se solicită Curții, în esență, să se pronunțe asupra problemei dacă resortisantul unui stat terț poate invoca dispozițiile Directivei 2004/38 pentru a obține dreptul de ședere în statul membru gazdă împreună cu cetățeanul Uniunii al cărui soț este, chiar și în cazul în care ar fi intrat în statul membru gazdă înainte de a se căsători și, mai mult, înainte de sosirea cetățeanului Uniunii. Întrebarea se pune deoarece articolul 3 alineatul (1) din directivă rezervă beneficiul dispozițiilor sale cetățenilor Uniunii și „membrilor familiei sale […] care îl însoțesc sau i se alătură”. Nu trebuie să se considere că această formulare presupune că resortisantul unei țări terțe trebuie să fi obținut statutul de membru de familie înainte de a sosi în statul membru gazdă? Aceasta este opinia guvernului irlandez. În caz contrar, cum s-ar putea considera că resortisantul unei țări terțe însoțește sau se alătură cetățeanului Uniunii, în calitate de membru al familiei acestuia?

17.

Totuși, modul în care este formulat articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2004/38 nu susține cu adevărat teza statului membru pârât în acțiunea principală. În special termenul „a însoți” poate atât să indice o mișcare și să fie înțeles în sensul de a merge cu cineva, cât și să aibă o conotație statică și să însemne a fi cu cineva. Acest dublu sens se regăsește în echivalentul termenului francez utilizat în alte versiuni lingvistice, fie că este vorba despre cuvântul englez „accompany”, de cuvântul spaniol „acompañar”, de cuvântul italian „accompagnare” sau de cuvântul portughez „acompanhar”. Pentru a înlătura această ambiguitate a formulării, trebuie, așadar, să se dezvolte din nou o interpretare funcțională. În această privință, dacă accentul ar fi pus numai asupra mobilității resortisanților comunitari, asupra libertății acestora de a se deplasa într-un alt stat membru, s-ar putea susține în mod destul de pertinent că dreptul comunitar nu asigură membrului de familie un drept de ședere în statul membru gazdă al cetățeanului Uniunii migrant din moment ce legăturile de familie au fost stabilite numai după exercitarea libertății de circulație. Astfel, în această ipoteză, faptul de a împiedica reîntregirea familiei nu a putut avea niciun efect descurajator asupra libertății de deplasare a resortisantului comunitar.

18.

Cu toate acestea, astfel cum se știe, printre drepturile pe care articolul 18 CE le atașează statutului de cetățean al Uniunii se află de asemenea dreptul de ședere liberă pe teritoriul statelor membre. În mod logic, Directiva 2004/38, care urmărește să reglementeze exercitarea dreptului fundamental de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii, se aplică, în temeiul articolului 3, oricărui cetățean al Uniunii care „se deplasează sau își are reședința” într-un stat membru, altul decât cel al cărui resortisant este. Or, am subliniat deja în cadrul răspunsului la prima întrebare, continuitatea șederii cetățeanului Uniunii în statul membru gazdă ar fi repusă în discuție dacă acesta nu ar putea să trăiască pe teritoriul acestuia împreună cu membrii familiei sale. În ceea ce privește caracterul efectiv al dreptului său de ședere, nu este important în ce moment o persoană a devenit membru al familiei sale. De asemenea, nu este important nici faptul că persoana care a devenit membru al familiei sale se afla deja pe teritoriul statului membru gazdă înainte de sosirea cetățeanului Uniunii. Chiar dacă, precum în cauzele principale, resortisantul unei țări terțe s-ar fi căsătorit cu cetățeanul Uniunii numai în timpul șederii acestuia din urmă în statul membru gazdă și chiar dacă, la momentul căsătoriei, acesta s-ar fi aflat deja în statul membru gazdă, refuzul statului membru menționat de a-i acorda un permis de ședere în calitatea sa de soț al unui cetățean al Uniunii, fiind un obstacol în calea vieții de familie, ar afecta în egală măsură șederea cetățeanului Uniunii pe teritoriul său.

19.

Deja în contextul dreptului de ședere legat de libertatea fundamentală de circulație a lucrătorilor, Curtea a declarat că un stat membru nu poate, fără a încălca dreptul de ședere recunoscut lucrătorilor comunitari și, prin urmare, membrilor familiei acestora de Directivele 68/360/CEE ( 25 ) și 73/148, să refuze acordarea unui permis de ședere resortisantului unei țări terțe care s-a căsătorit cu un lucrător comunitar în țara gazdă după ce a intrat ilegal pe teritoriul acesteia ( 26 ). Ceea ce era adevărat în temeiul textelor anterioare Directivei 2004/38 este a fortiori adevărat în prezent. Trebuie repetat că directiva menționată urmărește scopul „întăririi” dreptului de ședere pentru toți cetățenii Uniunii. Așadar, trebuie concluzionat că resortisanții unor țări terțe pot invoca drepturile conferite de Directiva 2004/38 membrilor de familie care „însoțesc” cetățeanul Uniunii în sensul articolului 3 din directiva menționată, oricare ar fi data la care aceștia au devenit membrii familiei cetățeanului menționat.

20.

Așadar, este necesar să se răspundă la a doua și la a treia întrebare preliminară că articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2004/38 se aplică resortisantului unei țări terțe, soț al unui cetățean al Uniunii care locuiește în statul membru gazdă, oricare ar fi data și locul căsătoriei acestora și oricare ar fi data și modul în care acesta a intrat în statul membru gazdă.

21.

Având în vedere considerațiile care precedă sugerăm Curții să răspundă după cum urmează la întrebările adresate de High Court: