EUR-Lex Access to European Union law
This document is an excerpt from the EUR-Lex website
Document 62008CC0565
Opinion of Mr Advocate General Mazák delivered on 6 July 2010. # European Commission v Italian Republic. # Failure of a Member State to fulfil obligations - Articles 43 EC and 49 EC - Lawyers - Obligation to comply with maximum fee tariffs - Obstacle to market access - No obstacle. # Case C-565/08.
Concluziile avocatului general Mazák prezentate la data de6 iulie 2010.
Comisia Europeană împotriva Republicii Italiene.
Neîndeplinirea obligațiilor de către un stat membru - Articolele 43 CE și 49 CE - Avocați - Obligația de respectare a tarifelor maxime în materie de onorarii - Obstacol în calea accesului la piață - Inexistență.
Cauza C-565/08.
Concluziile avocatului general Mazák prezentate la data de6 iulie 2010.
Comisia Europeană împotriva Republicii Italiene.
Neîndeplinirea obligațiilor de către un stat membru - Articolele 43 CE și 49 CE - Avocați - Obligația de respectare a tarifelor maxime în materie de onorarii - Obstacol în calea accesului la piață - Inexistență.
Cauza C-565/08.
Repertoriul de jurisprudență 2011 I-02101
ECLI identifier: ECLI:EU:C:2010:403
CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
JÁN MAZÁK
prezentate la 6 iulie 20101(1)
Cauza C‑565/08
Comisia Europeană
împotriva
Republicii Italiene
„Avocați – Onorarii – Obligație de respectare a unor tarife maxime obligatorii”
1. Prezenta procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor privește reglementarea italiană care, potrivit susținerilor Comisiei Europene, ar prevedea tarife maxime obligatorii pentru activitățile exercitate de avocați.
2. În opinia Comisiei, obligația avocaților de respectare a unor tarife maxime constituie o restricție privind libertatea de stabilire în sensul articolului 43 CE, precum și o restricție privind libertatea de a presta servicii în sensul articolului 49 CE. Având în vedere că s‑ar părea că obligația menționată nu este adecvată pentru a garanta obiectivele de interes general și, în orice caz, este mai restrictivă decât ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor menționate, ar fi vorba despre o restricție care nu poate fi justificată.
3. Republica Italiană și‑a construit apărarea susținând în principal că în ordinea sa juridică nu există un principiu care să interzică depășirea tarifelor maxime aplicabile activităților exercitate de avocați și numai în subsidiar s‑a străduit să demonstreze că stabilirea unor limite tarifare maxime urmărește să garanteze accesul la justiție, protecția destinatarilor serviciilor și buna administrare a justiției.
Contextul juridic național
4. În general, remunerarea profesiilor liberale, printre care se numără și profesia de avocat, în temeiul unui contract de prestare de servicii, este reglementată de articolul 2233 din Codul civil italian, potrivit căruia:
„Remunerația, în cazul în care nu este convenită de părți și nu poate fi determinată potrivit tarifelor sau uzanțelor, este stabilită de instanță, după ascultarea asociației profesionale din care face parte prestatorul.
În orice caz, cuantumul remunerației trebuie adaptat ținând seama de importanța prestației și de prestigiul profesiei.
În afară de cazul în care este redactat în scris, orice acord care stabilește remunerațiile profesionale, încheiat între avocații sau stagiarii împuterniciți și clienții lor, este nul.”
5. Dispozițiile care privesc în special remunerarea avocaților sunt cuprinse în Decretul‑lege regal nr. 1578 din 27 noiembrie 1933 transformat în Legea nr. 36 din 22 ianuarie 1934, cu modificările ulterioare (denumit în continuare „decretul‑lege regal”), care constituie textul de bază ce reglementează profesia de avocat în Italia.
6. Potrivit articolului 57 din decretul‑lege regal:
„Criteriile de determinare a onorariilor și a indemnizațiilor cuvenite avocaților și «procuratori» în materie penală și extrajudiciară[2(2)] sunt fixate o dată la doi ani în urma deliberării Consiglio nazionale forense. De asemenea, determinarea onorariilor în procedurile penale care se desfășoară în fața Corte suprema di casazione și a Tribunale supremo militare revine Consiglio nazionale forense.
Deciziile prin care se stabilesc criteriile prevăzute la paragraful precedent sunt aprobate de Ministerul Justiției.”
7. Condițiile aplicabile criteriilor vizate la articolul 57 din decretul‑lege regal sunt menționate la articolul 58 din acesta, care are următorul cuprins:
„Criteriile vizate la articolul precedent sunt stabilite în funcție de valoarea litigiului și de gradul instanței sesizate, iar în procedurile penale, și în funcție de durata acestora.
Pentru fiecare act sau serie de acte, se stabilesc o limită maximă și o limită minimă.
În materie extrajudiciară, se ține seama de importanța cauzei.”
8. După ce a făcut obiectul deliberării Consiglio nazionale forense în conformitate cu articolul 57 din decretul‑lege regal, tariful onorariilor avocaților trebuie aprobat de ministrul justiției, după avizul Comitato interministeriale dei prezzi (Comitetul interministerial pentru prețuri), în temeiul articolului 14 al douăzecilea paragraf din Legea nr. 887 din 22 decembrie 1984, și după consultarea Consiglio di Stato (Consiliul de Stat), în temeiul articolului 17 alineatul 3 din Legea nr. 400 din 23 august 1988. Ultimul decret ministerial care reglementează onorariile avocaților, adoptat conform procedurii sus‑menționate, este Decretul nr. 127 din 8 aprilie 2004 (denumit în continuare „Decretul ministerial nr. 127/2004”).
9. Articolul 60 din decretul‑lege regal prevede că stabilirea onorariilor este realizată de autoritatea judiciară pe baza criteriilor menționate, ținându‑se seama de importanța și de numărul de aspecte tratate. Onorariul stabilit trebuie să se încadreze între limita maximă și limita minimă fixate în prealabil. Cu toate acestea, în cazuri deosebit de importante, ținându‑se seama de caracterul special al litigiilor și atunci când valoarea intrinsecă a prestației o justifică, instanța poate depăși limita maximă stabilită prin tarif. Instanța poate, viceversa, atunci când cauza este ușor de soluționat, să stabilească onorarii sub limita minimă. În ambele cazuri, decizia instanței trebuie motivată.
10. Articolul 61 din decretul‑lege regal prevede în ceea ce privește onorariile practicate de avocați față de clienții lor:
„Onorariile practicate de avocați față de clienții lor, atât în materie judiciară, cât și în materie extrajudiciară, se determină, în lipsa unei convenții speciale, pe baza criteriilor stabilite la articolul 57, ținând seama de importanța și de numărul aspectelor tratate.
Ținând seama de caracterul special al litigiului, de valoarea sau de rezultatul serviciului prestat, aceste onorarii pot fi mai ridicate decât cele puse în sarcina părții obligate la plata cheltuielilor de judecată.
[…]”
11. În ceea ce privește onorariile de avocat în materie civilă, articolul 24 din Legea nr. 794 din 13 iunie 1942 privind onorariile avocaților pentru prestațiile judiciare în materie civilă (denumită în continuare „Legea nr. 794/1942”) prevede că nu se poate deroga de la onorariile minime stabilite de tariful pentru prestațiile judiciare în materie civilă, sub sancțiunea nulității oricărei convenții contrare.
12. Articolul 13 din Legea nr. 31 din 9 februarie 1982 privind libera prestare a serviciilor furnizate de avocații resortisanți ai statelor membre ale Comunității Europene, care transpune Directiva 77/249/CE a Consiliului din 22 martie 1977 de facilitare a exercitării efective a libertății de a presta servicii de către avocați3(3), prevede că „avocaților enumerați la articolul 1 li se cuvin pentru activitățile profesionale exercitate drepturile și indemnizațiile stabilite în materie judiciară și extrajudiciară de reglementarea profesională în vigoare”.
13. Trebuie să se sublinieze că în cursul procedurii precontencioase din prezenta cauză, reglementarea italiană referitoare la remunerarea profesiilor liberale și, în consecință, și a avocaților a fost modificată prin Decretul‑lege nr. 223 din 4 iulie 2006, transformat în Legea nr. 248 din 4 august 2006 (denumit în continuare „Decretul‑lege nr. 223/2006”). Articolul 2, intitulat „Dispoziții urgente privind protecția concurenței în sectorul serviciilor profesionale”, prevede:
„1. Conform principiului comunitar al liberei concurențe și al liberei circulații a persoanelor și a serviciilor și pentru a garanta beneficiarilor posibilitatea unei alegeri efective în exercitarea drepturilor lor și posibilitatea de a compara prestațiile oferite pe piață, începând de la data intrării în vigoare a prezentului decret sunt abrogate actele cu putere de lege și normele administrative care prevăd în ceea ce privește profesiile liberale și activitățile intelectuale:
a) tarife fixe sau minime obligatorii și, prin urmare, interdicția de a stabili prin contract remunerații care depind de realizarea obiectivelor urmărite;
[…]
2. Această măsură nu aduce atingere dispozițiilor referitoare la exercitarea profesiilor în cadrul serviciului național de sănătate publică sau al unui raport contractual cu acesta din urmă și nici eventualelor tarife maxime stabilite în prealabil în mod general pentru protecția beneficiarilor. Instanța stabilește cheltuielile de judecată și onorariile, în cazul determinării cheltuielilor de judecată pe cale judecătorească și al asistenței judiciare, pe baza tarifului de onorarii. În procedurile de cerere de ofertă, organismele cărora li se atribuie contractul pot utiliza tarifele de onorarii, în cazul în care sunt considerate în mod motivat adecvate, drept criteriu sau bază de referință pentru determinarea onorariilor.
3. Normele deontologice și convenționale, precum și codurile de conduită care conțin dispozițiile de la alineatul 1 sunt adaptate cel mai târziu până la 1 ianuarie 2007, inclusiv prin adoptarea unor măsuri pentru a garanta calitatea prestațiilor profesionale. În lipsa acestei adaptări și începând de la aceeași dată, normele contrare dispozițiilor alineatului 1 sunt nule de drept.”
Procedura precontencioasă și procedura în fața Curții
14. Întrucât a considerat că reglementarea italiană privind activitățile extrajudiciare exercitate de un avocat ar putea fi incompatibilă cu articolul 49 CE, la 13 iulie 2005, Comisia a trimis Republicii Italiene o scrisoare de punere în întârziere. Republica Italiană a răspuns prin scrisoarea din 19 septembrie 2005.
15. Ulterior, Comisia a completat în două rânduri analiza realizată în scrisoarea de punere în întârziere. Într‑o primă scrisoare de punere în întârziere complementară, din 23 decembrie 2005, Comisia a considerat incompatibile cu articolele 43 CE și 49 CE dispozițiile italiene care prevăd obligația de respectare a tarifelor obligatorii pentru activitățile judiciare și extrajudiciare exercitate de avocați. Republica Italiană a răspuns prin scrisorile din 9 martie 2006, din 10 iulie 2006 și din 17 octombrie 2006.
16. Printr‑o a doua scrisoare de punere în întârziere complementară, din 23 martie 2007, Comisia a luat poziție față de noua reglementare italiană în materie, mai precis Decretul‑lege nr. 223/2006. Republica Italiană a răspuns prin scrisoarea din 21 mai 2007.
17. În continuare, prin scrisoarea din 3 august 2007, Comisia a solicitat autorităților italiene informații cu privire la modalitățile sistemului de rambursare a cheltuielilor efectuate de avocați. Republica Italiană a răspuns prin scrisoarea din 28 septembrie 2007.
18. Întrucât a considerat observațiile formulate de Republica Italiană neconvingătoare, Comisia a adresat acesteia un aviz motivat la 4 aprilie 2008, în care i‑a reproșat incompatibilitatea cu articolele 43 CE și 49 CE a dispozițiilor naționale care impun avocaților obligația de respectare a tarifelor maxime.
19. În pofida argumentelor invocate de autoritățile italiene în răspunsul acestora la avizul motivat din 9 octombrie 2008, Comisia a formulat prezenta acțiune prin care solicită Curții constatarea faptului că, prin prevederea de dispoziții care impun avocaților obligația de respectare a tarifelor maxime, Republica Italiană nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolelor 43 CE și 49 CE, și obligarea Republicii Italiene la plata cheltuielilor de judecată.
20. Prin Ordonanța din 5 iunie 2009, Curtea a autorizat cererea de intervenție a Republicii Slovenia în susținerea concluziilor Comisiei.
21. Republica Italiană a solicitat organizarea unei ședințe de judecată, care a avut loc la 24 martie 2010, cu participarea agenților Republicii Italiene și ai Comisiei.
Apreciere
22. Cererea introductivă a Comisiei pornește de la premisa potrivit căreia reglementarea italiană ar conține dispoziții care impun avocaților obligația de respectare a tarifelor maxime. În lumina argumentării Comisiei cuprinsă în cerere și prezentată în ședință, se poate constata că Comisia nu reproșează Republicii Italiene existența tarifelor maxime obligatorii în strânsă legătură cu stabilirea cheltuielilor de judecată de către autoritatea judiciară, prevăzută în mod expres la articolul 60 din decretul‑lege regal, ci mai curând obligația de respectare a acestor tarife în raportul dintre avocat și client, având în vedere că această obligație ar limita libertatea de negociere a remunerației avocaților.
23. În acest caz, mai precis dacă reglementarea italiană ar conține efectiv dispoziții care impun avocaților obligația de respectare a tarifelor maxime în raporturile cu clienții lor, nu ar fi dificil să se admită, pornind de la Hotărârea Cippola și alții4(4) în care Curtea a calificat o obligație analogă de respectare a unor tarife minime drept restricție privind libera prestare a serviciilor, că obligația în discuție constituie o restricție privind libera circulație a serviciilor și chiar privind libertatea de stabilire, astfel încât în acest caz i‑ar reveni Republicii Italiene sarcina să demonstreze că această restricție poate fi justificată de obiective de interes general.
24. Or, Republica Italiană contestă tocmai existența unei astfel de obligații impuse avocaților de respectare a tarifelor maxime în raporturile cu clienții lor. Pentru acest motiv, înainte de a examina aspectul dacă obligația avocaților de respectare a tarifelor maxime constituie o restricție privind libertatea de stabilire în sensul articolului 43 CE, precum și o restricție privind libera prestare a serviciilor în sensul articolului 49 CE, ne vom concentra mai întâi asupra aspectului dacă ordinea juridică italiană conține în realitate obligația menționată.
25. Pentru început, dorim să amintim că tariful italian pentru activitățile exercitate de avocați care stabilește o limită maximă și o limită minimă pentru fiecare act sau serie de acte a fost deja examinat de Curte în trei rânduri. Prima dată, în cadrul Hotărârii Arduino5(5) în care Curtea a analizat procedura de adoptare a tarifelor de onorarii prin care se stabilesc tarife minime și maxime în raport cu articolele 10 CE și 81 CE pentru a verifica dacă acest tarif de onorarii reprezenta o măsură de stat sau o decizie de intervenție în materie economică a unui operator privat. Cu această ocazie, Curtea a constatat că articolele sus‑menționate din Tratatul CE nu se opun ca un stat membru să adopte un act cu putere de lege sau o normă administrativă care aprobă, pe baza unui proiect prezentat de o asociație profesională a avocaților, un tarif care stabilește limitele minime și maxime pentru onorariile membrilor profesiei6(6).
26. Hotărârea Cipolla și alții7(7) cuprinde aceeași constatare. În această hotărâre, Curtea a abordat, pe lângă conformitatea tarifului italian al onorariilor de avocat cu cerințele dreptului comunitar al concurenței, chestiunea raportului dintre interzicerea absolută a derogării, prin convenție, de la onorariile minime stabilite prin acest tarif și principiul liberei prestări a serviciilor. În această privință, Curtea a constatat că o astfel de interdicție constituia o restricție privind libera prestare a serviciilor, în principiu, susceptibilă să fie justificată de obiectivele privind protecția consumatorilor și buna administrare a justiției. Curtea a lăsat în sarcina instanței naționale să verifice dacă reglementarea italiană în cauză îndeplinea într‑adevăr obiectivele menționate și dacă restricțiile pe care le impune nu sunt disproporționate în raport cu aceste obiective8(8).
27. Ulterior, în Ordonanța Hospital Consulting și alții9(9), Curtea și‑a menținut poziția în ceea ce privește conformitatea tarifului italian al onorariilor de avocat cu cerințele dreptului comunitar al concurenței. În această cauză, întrebările preliminare adresate Curții priveau imposibilitatea instanței de a deroga de la onorariile minime stabilite prin acest tarif, atunci când se pronunță cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată ce trebuie rambursate celeilalte părți de partea care cade în pretenții.
28. Considerăm că este important să subliniem că atât în Hotărârea Cipolla și alții, cât și în Ordonanța Hospital Consulting și alții, argumentarea Curții a privit numai interdicția de a deroga de la onorariile minime. Aceste decizii nu abordează nicidecum eventuala interdicție de a deroga de la onorariile maxime, în pofida faptului că, în cauza care a determinat pronunțarea Hotărârii Cipolla și alții, instanța de trimitere a solicitat Curții să se pronunțe cu privire la compatibilitatea principiului interdicției absolute de a deroga de la onorariile de avocat cu principiul liberei prestări a serviciilor1(10)0.
29. La momentul situațiilor de fapt care au determinat pronunțarea Hotărârilor citate anterior Arduino și Cippola și alții, precum și a Ordonanței Hospital Consulting și alții, citată anterior, nu putea fi contestată existența unei interdicții de a deroga de la onorariile minime. Această interdicție era formulată în mod expres la articolul 24 din Legea nr. 794/1942 și sancționată cu nulitatea oricărei convenții contrare, precum și la articolul 4 alineatul 1 din Decretul ministerial nr. 127/2004 potrivit căruia tarifele minime stabilite pentru onorariile de avocat nu pot face obiectul unei derogări1(11)1.
30. Obligația de respectare a tarifelor minime – prin urmare, caracterul obligatoriu al acestor tarife – a fost abrogată de Decretul‑lege nr. 223/2006 care derogă astfel, ca lex posterior, de la Legea nr. 794/1942, precum și de la Decretul ministerial nr. 127/2004.
31. Asemenea existenței interdicției de a deroga de la onorariile minime la momentul situațiilor de fapt care au determinat pronunțarea Hotărârilor citate anterior Arduino și Cippola și alții, precum și a Ordonanței Hospital Consulting și alții, citată anterior, nici existența în reglementarea italiană a tarifelor maxime pentru activitățile exercitate de avocați nu poate fi contestată.
32. Totuși, s‑ar părea că nu acest aspect este reproșat Republicii Italiene de către Comisie. Astfel, Comisia critică obligativitatea tarifelor maxime în raporturile dintre avocați și clienți întrucât reprezintă o limitare a libertății contractuale a acestora din urmă. În opinia Comisiei, reglementarea italiană în discuție ar interzice avocaților să deroge prin convenție de la aceste tarife maxime.
33. În această privință, trebuie amintit că Republica Italiană nu este singurul stat membru a cărui ordine juridică prevede un tarif care stabilește limite maxime și minime aplicabile onorariilor de avocat1(12)2.
34. Recunoaștem că un astfel de tarif poate avea un rol moderator care protejează justițiabilii de stabilirea unor onorarii excesive și care permite să se cunoască în avans cheltuielile aferente serviciilor prestate de avocați, având în vedere în special caracterul asimetric al informării existent între avocați și clienți.
35. Astfel cum am precizat mai sus, pretinsul caracter obligatoriu al tarifelor maxime care ar fi aplicabile, potrivit Comisiei, activităților exercitate de avocați, în special în temeiul articolelor 57 și 58 din decretul‑lege regal, al articolului 24 din Legea nr. 794/1942, al articolului 13 din Legea nr. 31 din 9 februarie 1982, al dispozițiilor relevante din Decretul ministerial nr. 127/2004, precum și al Decretului‑lege nr. 223/2006, se află în centrul preocupărilor exprimate de Comisie1(13)3.
36. În temeiul reglementării italiene astfel cum a fost prezentată de Comisie și explicată ulterior de Republica Italiană atât în memoriile acestora, cât și în precizările orale din ședință, considerăm că premisa Comisiei cu privire la interdicția de a deroga de la tarifele maxime nu este exactă.
37. Din articolul 2233 din Codul civil italian, în calitate de lex generalis, cât și din articolul 61 din decretul‑lege regal, în calitate de lex specialis, rezultă în mod expres că o convenție încheiată între un avocat și clientul său primează asupra tarifului stabilit prin Decretul ministerial nr. 127/2004. Tariful se aplică pentru a determina onorariile unui avocat în cazul concret numai în lipsa oricărei convenții. Rezultă de aici că avocatul și clientul acestuia au posibilitatea de a determina, prin convenție, onorariile avocatului, de exemplu, în funcție de durată, forfetar sau în funcție de rezultat.
38. Această constatare nu este contestată nici de articolul 2 alineatul 2 din Decretul‑lege nr. 223/2006, potrivit căruia abrogarea actelor cu putere de lege și a normelor administrative în sectorul serviciilor profesionale care prevăd tarife fixe sau minime obligatorii nu aduce atingere eventualelor tarife maxime. În opinia noastră, din această dispoziție rezultă că natura eventualelor tarife maxime rămâne neschimbată. Prin urmare, dacă tarifele maxime aplicabile activităților exercitate de avocați nu au avut caracter obligatoriu în raporturile dintre avocați și clienți înainte de adoptarea Decretului‑lege nr. 223/2006, nu pot avea caracter obligatoriu după adoptarea decretului sus‑menționat.
39. În plus, contrar articolului 2 alineatul 1 din Decretul‑lege nr. 23/2006, termenul „obligatoriu” nu apare în cuprinsul alineatului 2 al aceleiași dispoziții în ceea ce privește tarifele maxime.
40. Având în vedere jurisprudența potrivit căreia domeniul de aplicare al actelor cu putere de lege sau al actelor administrative naționale trebuie apreciat în funcție de interpretarea oferită acestora de către instanțele naționale1(14)4, pentru ca acțiunea Comisiei să poată fi admisă, reclamanta ar trebui să facă dovada că instanțele italiene consideră că tarifele maxime au caracter obligatoriu.
41. În cererea introductivă, Comisia a susținut, fără să dea exemple concrete, că din jurisprudența constantă a Corte suprema di cassazione ar rezulta că interdicția de a deroga de la tariful onorariilor de avocat implică nulitatea oricărei convenții contrare încheiate între părțile interesate. Republica Italiană a răspuns că jurisprudența sus‑menționată nu ar privi decât tarifele minime.
42. În ședință, Comisia a făcut referire la hotărârile Corte suprema di cassazione nr. 12297/2001, nr. 9514/96 și nr. 19014/2007, fără a furniza însă Curții o copie a acestora. Comisia a afirmat că, în aceste hotărâri, Corte suprema di cassazione a considerat că tarifele maxime și minime au funcția de a limita autonomia contractuală. Republica Italiană a răspuns că aceste hotărâri ar privi contexte normative complet diferite.
43. În pofida faptului că hotărârile sus‑menționate nu au fost depuse la dosar, am analizat una dintre acestea, mai precis hotărârea nr. 12297/2001, disponibilă pe internet. În urma acestei analize, rezultă că hotărârea privește numai stabilirea cheltuielilor de judecată, iar nu libertatea contractuală de a stabili un onorariu în raportul dintre client și avocatul acestuia.
44. Având în vedere considerațiile precedente, suntem în măsură să facem o recapitulare.
45. În primul rând, revine în sarcina Comisiei să stabilească existența unei obligații a avocaților de respectare a tarifelor maxime, obligație care le‑ar interzice să deroge prin convenție de la tarifele maxime în discuție.
46. Comisia a dovedit existența limitelor maxime în materie. În realitate, acest element nu a fost contestat de Republica Italiană. Cu toate acestea, Comisia nu a reușit să demonstreze că limitele respective sunt obligatorii în sensul că interzic avocaților să deroge de la acestea prin convenție încheiată cu clienții lor. Examinarea reglementării italiene referitoare la remunerarea avocaților nu evidențiază existența unei astfel de interdicții exprese de a deroga de la tarifele maxime, asemănătoare interdicției de a deroga de la tarifele minime aplicabilă până la schimbarea intervenită prin Decretul‑lege nr. 223/2006.
47. În al doilea rând, Comisia nu a demonstrat că, în pofida lipsei unei astfel de interdicții exprese, instanțele naționale interpretează reglementarea în cauză în sensul că tarifele maxime constituie limitele libertății contractuale a avocaților și a clienților acestora. Din informațiile noastre, hotărârile Corte suprema di cassazione citate de Comisie în ședință1(15)5, dar care nu au fost depuse la dosar, nu susțin afirmația Comisiei. În plus, Republica Italiană a arătat în mod întemeiat că hotărârile în discuție privesc contexte normative diferite de cel examinat în prezenta cauză.
48. Din recapitularea care precedă rezultă că cererea Comisiei trebuie respinsă ca nefondată.
49. În ceea ce privește cheltuielile de judecată, potrivit articolului 69 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. În lipsa concluziilor Republicii Italiene în acest sens, fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată.
50. Potrivit articolului 69 alineatul (4) primul paragraf din Regulamentul de procedură, statul membru care intervine în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată. În consecință, Republica Slovenia suportă propriile cheltuieli de judecată.
Concluzie
51. Având în vedere elementele precedente, propunem Curții să se pronunțe în modul următor:
„1) Respinge acțiunea.
2) Republica Italiană suportă propriile cheltuieli de judecată.
3) Comisia Europeană suportă propriile cheltuieli de judecată.
4) Republica Slovenia suportă propriile cheltuieli de judecată.”
1 – Limba originală: franceza.
22 – În pofida faptului că această dispoziție nu menționează în mod expres decât onorariile și indemnizațiile în materie penală și extrajudiciară, ea este citată în mod constant în jurisprudența Curții, în sensul că privește și onorariile și indemnizațiile în materie civilă (a se vedea, de exemplu, Hotărârea din 19 februarie 2002, Arduino, C‑35/99, Rec., p. I‑1529, punctul 6, Hotărârea din 5 decembrie 2006, Cippola și alții, C‑94/04 și C‑202/04, Rec., p. I‑11421, punctul 4, precum și Ordonanța din 5 mai 2008, Hospital Consulting și alții, C‑386/07, punctul 5) .
33 – JO L 78, p. 17, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 46.
44 – Citată anterior.
55 – Citată anterior.
66 – În schimb, în ceea ce privește un tarif italian obligatoriu pentru expeditorii în vamă, Curtea a calificat reglementarea italiană care impune unei organizații profesionale adoptarea acestui tarif ca fiind contrară articolului 85 CE, având în vedere că este vorba despre o decizie a unei asociații de întreprinderi, iar nu despre o măsură de stat (Hotărârea din 18 iunie 1998, Comisia/Italia, C‑35/96, Rec., p. I‑3851).
77 – Citată anterior.
88 – În cererea introductivă, Comisia a atras atenția asupra constatării Corte d’Appello di Torino (Curtea de Apel din Torino), instanța de trimitere în cauza Cipolla, efectuată în hotărârea din 26 martie 2008 (cauza Cipolla împotriva Portolese, căsătorită Fazari), potrivit căreia „stabilirea unor onorarii minime obligatorii nu este un instrument care contribuie la protecția consumatorilor, cărora nu li se aplică, în mod obișnuit, costurile tarifului profesional, și care, în considerarea caracterului asimetric al informării […], nu sunt în măsură să aprecieze efectul multiplicator al fragmentării rubricilor drepturilor și onorariilor în funcție de durata procesului, asupra rezultatului final al costului prestației remunerate independent de calitatea serviciului prestat, ceea ce este în detrimentul bunei administrări a justiției”.
99 – Citată anterior.
1010 – Este adevărat că avocatul general Maduro, la punctul 66 din Concluziile prezentate în cauza care a determinat pronunțarea Hotărârii Cipolla și alții, citată anterior, a constatat că tariful italian prevedea și onorarii minime care nu puteau fi depășite de avocații care își exercitau profesia în Italia. Avocatul general Léger s‑a pronunțat în același sens la punctul 94 din Concluziile prezentate în cauza care a determinat pronunțarea Hotărârii Arduino, citată anterior, cu privire la Decretul ministerial nr. 585 din 5 octombrie 1994 care a precedat Decretul ministerial nr. 127/2004. Cu toate acestea, având în vedere reglementarea italiană citată în concluziile sus‑menționate, temeiul exact al acestor constatări nu apare în mod clar și nici răspunsul la întrebarea dacă aceste constatări se aplică numai în ceea ce privește stabilirea cheltuielilor de judecată de către autoritatea judiciară sau și în raporturile dintre avocați și clienți.
1111 – În cererea introductivă formulată, Comisia afirmă în mod neîntemeiat că dispoziția sus‑menționată interzice orice derogare de la onorariile și de la drepturile stabilite pentru serviciile prestate de avocați. În realitate, această interdicție nu privește decât tarifele minime.
1212 – De exemplu, putem cita tariful german descris la punctul 7 din Hotărârea din 11 decembrie 2003, AMOK (C‑289/02, Rec., p. I‑15059), ceh (vyhláška Ministerstva spravedlnosti č. 177/1996 Sb. o odměnách advokátů a náhradách advokátů za poskytování právních služeb) și slovac (vyhláška Ministerstva spravodlivosti Slovenskej republiky č. 655/2004 Z. z. o odmenách a náhradách advokátov za poskytovanie právnych služieb).
1313 – În această privință, considerăm necesar să ne manifestăm îndoiala în ceea ce privește modul în care s‑ar putea deduce obligativitatea tarifelor maxime din articolul 24 din Legea nr. 794/1942, care se limitează să prevadă interdicția de a deroga de la onorariile minime stabilite prin tariful pentru prestații judiciare în materie civilă, sub sancțiunea nulității oricărei convenții contrare.
1414 – Hotărârea din 9 decembrie 2003, Comisia/Italia (C‑129/00, Rec., p. I‑14637, punctul 30).
1515 – Amintim că, în cererea introductivă, Comisia s‑a limitat să afirme că dintr‑o jurisprudență constantă a Corte suprema di cassazione ar rezulta că „interdicția de a deroga de la tariful onorariilor de avocat implică nulitatea oricărei convenții contrare între părțile interesate în orice mod de prestația respectivă”, fără să dea însă niciun exemplu concret.