This document is an excerpt from the EUR-Lex website
Document 62008CC0484
Opinion of Advocate General Trstenjak delivered on 29 October 2009.#Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid v Asociación de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc).#Reference for a preliminary ruling: Tribunal Supremo - Spain.#Directive 93/13/EEC - Consumer contracts - Terms defining the main subject-matter of the contract - Assessment by the courts as to their unfairness - Excluded - More stringent national provisions designed to afford a higher level of consumer protection.#Case C-484/08.
Concluziile avocatului general Trstenjak prezentate la data de 29 octombrie 2009.
Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid împotriva Asociación de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc).
Cerere având ca obiect pronunțarea unei hotărâri preliminare: Tribunal Supremo - Spania.
Directiva 93/13/CEE - Contracte încheiate cu consumatorii - Clauze care definesc obiectul principal al contractului - Controlul jurisdicțional al caracterului lor abuziv - Excludere - Dispoziții naționale mai stricte pentru a asigura consumatorului un nivel de protecție mai ridicat.
Cauza C-484/08.
Concluziile avocatului general Trstenjak prezentate la data de 29 octombrie 2009.
Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid împotriva Asociación de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc).
Cerere având ca obiect pronunțarea unei hotărâri preliminare: Tribunal Supremo - Spania.
Directiva 93/13/CEE - Contracte încheiate cu consumatorii - Clauze care definesc obiectul principal al contractului - Controlul jurisdicțional al caracterului lor abuziv - Excludere - Dispoziții naționale mai stricte pentru a asigura consumatorului un nivel de protecție mai ridicat.
Cauza C-484/08.
Repertoriul de jurisprudență 2010 I-04785
ECLI identifier: ECLI:EU:C:2009:682
CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
VERICA Trstenjak
prezentate la 29 octombrie 2009(1)
Cauza C‑484/08
Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid
împotriva
Asociación de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc)
[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Tribunal Supremo (Spania)]
„Protecția consumatorilor – Directiva 93/13/CEE – Clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii – Articolul 4 alineatul (2) – Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor privind obiectul principal al contractului – Articolul 8 – Armonizare minimă – Dispoziții naționale mai stricte pentru a asigura consumatorilor un nivel de protecție mai ridicat – Diferențe prin raportare la o armonizare completă”
Cuprins
I – Introducere
II – Cadrul normativ
A – Dreptul comunitar
B – Dreptul național
III – Situația de fapt, acțiunea principală și întrebările preliminare
IV – Procedura în fața Curții
V – Principalele argumente ale părților
VI – Apreciere juridică
A – Considerații introductive
B – Admisibilitatea întrebărilor preliminare
C – Examinarea întrebărilor preliminare
1. Cu privire la prima și la a doua întrebare
a) Aplicabilitatea articolului 8 din Directiva 93/13
i) Existența unei norme naționale mai stricte
ii) Deschiderea domeniului de aplicare al Directivei 93/13
– Domeniul de aplicare personal și material
– Interpretarea articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13
b) Sfera autorizării prevăzute la articolul 8 din Directiva 93/13
i) Lipsa caracterului obligatoriu al articolul 4 alineatul (2)
ii) Armonizarea minimă
c) Concluzie
2. Cu privire la a treia întrebare
a) Apreciere juridică în lumina obiectivelor Comunității
b) Apreciere juridică pe baza normelor de punere în aplicare
i) Regulile de concurență
ii) Libertățile fundamentale
c) Concluzie
VII – Concluzie
I – Introducere
1. Tribunal Supremo (denumit în continuare „instanța de trimitere”) a sesizat Curtea cu trei întrebări preliminare privind interpretarea articolului 8 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii coroborat cu articolul 4 alineatul (2) din directivă, cu articolul 2 CE, cu articolul 3 alineatul (1) litera (g) CE și cu articolul 4 alineatul (1) CE(2).
2. Din punct de vedere juridic, trebuie să se stabilească, în esență, dacă statele membre ale Comunității pot invoca articolul 8 din directivă pentru a extinde, prin derogare de la articolul 4 alineatul (2), aprecierea caracterului abuziv al clauzelor contractuale la clauze care se referă la „obiectul contractului” sau la „caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte”.
3. Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Asociación de Usuarios de Servicios Bancarios (intimata din recurs, denumită în continuare „intimata din acțiunea principală”), o persoană juridică al cărei obiect statutar constă în „apărarea intereselor legitime ale beneficiarilor de servicii furnizate de instituțiile de credit și de instituțiile financiare de credit”, pe de o parte, și instituția de credit Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid (recurenta din recurs, denumită în continuare „recurenta din acțiunea principală”), pe de altă parte. În primă instanță, intimata din acțiunea principală a introdus o acțiune în anularea unei „clauze de rotunjire” înscrisă de recurenta din acțiunea principală în condițiile generale ale contractelor sale de credit ipotecar, precum și o acțiune în încetarea utilizării acesteia.
II – Cadrul normativ
A – Dreptul comunitar
4. Al doisprezecelea, al șaptesprezecelea și al nouăsprezecelea considerent ale Directivei 93/13 sunt redactate după cum urmează:
„întrucât, cu toate acestea, în stadiul lor actual, legislațiile interne permit doar preconizarea unei armonizări parțiale; întrucât, în special, prezenta directivă nu se referă decât la clauzele contractuale care nu au fost negociate individual; întrucât statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în același timp dispozițiile tratatului, de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecție prin dispoziții de drept intern mai stricte decât cele din prezenta directivă;
[…]
întrucât, în sensul prezentei directive, lista clauzelor anexată poate avea doar o valoare orientativă și, datorită caracterului minimal al prezentei directive, domeniul de aplicare al acestor clauze poate fi extins sau restrâns de către statele membre în cadrul legislației lor interne;
[…]
întrucât, în sensul prezentei directive, aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate; întrucât obiectul principal al contractului și raportul calitate/preț pot fi, cu toate acestea, luate în considerare la aprecierea corectitudinii altor clauze; întrucât rezultă, inter alia, că, în cazul contractelor de asigurări, clauzele care definesc sau delimitează în mod clar riscul asigurat și răspunderea asiguratorului nu se supun unei astfel de aprecieri, deoarece aceste restricții sunt luate în considerare la calcularea primei plătite de către consumator”.
5. Articolul 3 din Directiva 93/13 prevede următoarele:
„(1) O clauză contractuală care nu s‑a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.
(2) Se consideră întotdeauna că o clauză nu s‑a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune.
Faptul că anumite aspecte ale unei clauze sau o anumită clauză au fost negociate individual nu exclude aplicarea prezentului articol pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a acestuia indică faptul că este, cu toate acestea, un contract de adeziune.
În cazul în care orice vânzător sau furnizor pretinde că s‑a negociat individual o clauză standard, acestuia îi revine sarcina probei.
(3) Anexa conține o listă orientativă și neexhaustivă a clauzelor care pot fi considerate abuzive.”
6. Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 prevede:
„Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.”
7. Articolul 8 din Directiva 93/13 prevede următoarele:
„Statele membre pot adopta sau menține cele mai stricte dispoziții compatibile cu tratatul în domeniul reglementat de prezenta directivă, pentru a asigura consumatorului un nivel maxim de protecție.”
B – Dreptul național
8. În ceea ce privește noțiunea de clauze abuzive, articolul 10 bis alineatul 1 din Legea generală 26/1984 din 19 iulie 1984 privind protecția consumatorilor și a utilizatorilor (Ley 26/1984 general para la defensa de consumidores y usuarios), care a fost introdus prin Legea 7/1998 din 13 aprilie 1998 privind condițiile generale ale contractelor, prevede următoarele:
„Sunt considerate ca fiind abuzive toate clauzele care nu s‑au negociat individual și care, în pofida bunei credințe a autorului acestora, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului. În orice caz, sunt considerate ca fiind abuzive clauzele enumerate în dispoziția adițională la prezenta lege”.
9. Articolul 8 alineatul 2 din Legea 7/1998 din 13 aprilie 1998 privind condițiile generale ale contractelor sancționează cu nulitatea clauzele abuzive:
„În special, sunt nule clauzele generale abuzive din contractele încheiate cu un consumator, astfel cum sunt definite, în orice caz, la articolul 10 bis și în prima dispoziție adițională la Legea generală 26/1984 din 19 iulie 1984 privind protecția consumatorilor și a utilizatorilor.”
10. Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 nu a fost transpus în ordinea juridică spaniolă.
III – Situația de fapt, acțiunea principală și întrebările preliminare
11. Recurenta din acțiunea principală încheia cu clienții săi contracte de credit ipotecar pentru cumpărarea de locuințe. Acestea prevedeau în special o rată a dobânzii nominale variabile care trebuia să fie adaptată periodic în funcție de rata de referință convenită. În plus, contractele conțineau o clauză redactată în prealabil, conform căreia rata dobânzii datorate de împrumutat trebuia, încă de la prima revizuire, să fie rotunjită la următoarea fracțiune superioară de fiecare dată când variația ratei depășea o fracțiune de 0,25 %.
12. Potrivit intimatei din acțiunea principală, această clauză, cunoscută în practica bancară sub denumirea de „clauză de rotunjire”, nu a fost negociată individual cu împrumutații și, prin urmare, este nulă în temeiul articolului 8 alineatul 2 coroborat cu articolele 1, 2 și cu articolul 10a alineatul 1 din Legea generală spaniolă 26/1984 din 19 iulie 1984 privind protecția consumatorilor și a utilizatorilor. În consecință, aceasta a introdus o acțiune în anularea acestei clauze, precum și o acțiune în încetarea încheierii de contracte de credit care conțin clauza în litigiu.
13. Recurenta din acțiunea principală a solicitat respingerea cererii, pentru motivul că respectiva clauză de rotunjire a ratei dobânzii este o normă care permite stabilirea unui element esențial al contractului de credit. Rata nominală ar fi contraprestația pe care împrumutatul ar trebui să o furnizeze pentru punerea la dispoziție a capitalului. Controlul abuzurilor prevăzut de dreptul spaniol ar fi incompatibil cu articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, întrucât nu se poate proceda la aprecierea caracterului abuziv al clauzelor dacă acestea sunt redactate în mod clar și inteligibil.
14. În hotărârea din 11 septembrie 2001, Tribunalul de Primă Instanță spaniol a hotărât că respectiva „clauză de rotunjire” este incompatibilă cu Legea spaniolă privind condițiile generale ale contractelor. Această hotărâre a fost confirmată prin hotărârea pronunțată în apel la 10 octombrie 2002 de Audiencia Provincial de Madrid. Recurenta din acțiunea principală a formulat recurs în fața instanței de trimitere.
15. Tribunal Supremo consideră că este necesar să se clarifice sensul articolului 4 alineatul (2) și al articolului 8 din Directiva 93/13 coroborate cu articolul 2 CE, cu articolul 3 alineatul (1) litera (g) CE și cu articolul 4 alineatul (1) CE pentru a stabili semnificația relevantă din punct de vedere juridic, precum și consecințele netranspunerii primei dispoziții citate în ordinea juridică spaniolă în versiunea aplicabilă în recurs. Prin urmare, acesta a suspendat judecarea cauzei și a adresat Curții următoarele întrebări preliminare:
1) „Articolul 8 din Directiva 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie să fie interpretat în sensul că un stat membru poate prevedea în legislația sa și în beneficiul consumatorilor un control al caracterului abuziv al acelor clauze care, conform articolului 4 alineatul (2) din aceeași directivă, nu sunt supuse controlului?
2) În consecință, articolul 4 alineatul (2) coroborat cu articolul 8 din Directiva 93/13 se opun ca un stat membru să prevadă în ordinea sa internă și în beneficiul consumatorilor un control al caracterului abuziv al clauzelor care se referă la «definirea obiectului principal al contractului» sau la «caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora», chiar dacă sunt redactate în mod clar și inteligibil?
3) Ar fi compatibilă cu articolul 2 CE, cu articolul 3 alineatul (1) litera (g) CE și cu articolul 4 alineatul (1) CE o interpretare a articolului 8 și a articolului 4 alineatul (2) din directiva citată anterior care să permită unui stat membru un control judiciar al caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în contractele încheiate cu consumatorii și redactate în mod clar și inteligibil, care definesc obiectul principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora?”
IV – Procedura în fața Curții
16. Decizia de trimitere din 20 octombrie 2008 a fost primită la grefa Curții la 11 noiembrie 2008.
17. Părțile din acțiunea principală, guvernul Republicii Portugheze, al Republicii Austria, al Republicii Federale Germania și al Regatului Spaniei, precum și Comisia au prezentat observații scrise în termenul prevăzut la articolul 23 din Statutul Curții de Justiție.
18. Reprezentații părților din acțiunea principală, ai guvernului Regatului Spaniei și ai Comisiei s‑au prezentat la ședința din 10 septembrie 2009 pentru a‑și prezenta observațiile orale.
V – Principalele argumente ale părților
19. Intimatadin acțiunea principală, guvernele german și spaniol, precum și Comisia, au susținut că directiva urmărește realizarea unei armonizări minime.
20. Intimatadin acțiunea principală și Comisia au susținut că netranspunerea articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 reflectă voința legiuitorului național de a consolida protecția consumatorilor, după cum prevede articolul 8 din Directiva 93/13, în ceea ce privește extinderea controlului de fond la clauzele privind obiectul principal al contractului.
21. Comisia ar fi confirmat această interpretare, întrucât, în Raportul din 27 aprilie 2000 privind aplicarea Directivei 93/13 [COM (2000) 248], aceasta nu a ridicat nicio obiecție împotriva netranspunerii articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, ci, dimpotrivă, a evocat posibilitatea abrogării acestei dispoziții a directivei.
22. La rândul său, guvernul german deduce din caracterul minim al armonizării urmărite de directivă că, în măsura în care clauzele care privesc elemente esențiale ale contractului sunt redactate într‑un mod clar și inteligibil, acestea nu intră în domeniul de aplicare al directivei, astfel încât statele membre pot extinde aprecierea caracterului abuziv și la astfel de clauze.
23. Potrivit guvernului german, interpretarea sistematică și teleologică a directivei confirmă această opinie juridică. Întrucât principiul general stabilit la articolul 8 din Directiva 93/13 se aplică tuturor dispozițiilor anterioare, articolul 4 din Directiva 93/13 nu poate deroga de la acesta.
24. Guvernul austriac consideră că orice altă interpretare a directivei ar constitui o atingere disproporționată adusă legislațiilor naționale referitoare la contracte. Aceasta ar putea avea drept consecință faptul că principiile de drept civil nu s‑ar putea aplica clauzelor abuzive, în măsura în care acestea s‑ar referi la obiectul principal al contractului. Prin urmare, ar trebui să li se permită statelor membre să decidă dacă și, după caz, prin ce mijloace trebuie să fie combătute astfel de clauze.
25. Guvernul portughez deduce din însăși existența articolului 8 din Directiva 93/13 că statele membre pot adopta norme mai stricte decât cele prevăzute de directivă pentru a asigura consumatorilor un nivel de protecție mai ridicat, cu condiția ca acestea să fie compatibile cu Tratatul CE. În această privință, guvernul spaniol arată că dispozițiile mai stricte din dreptul spaniol nu au în niciun caz scopul de a bloca piața spaniolă prin intermediul unor obstacole juridice care ar face accesul mai dificil pentru operatorii stabiliți în alte state membre. Dimpotrivă, acestea urmăresc să asigure consumatorului o protecție conformă cu obiectivele directivei.
26. Intimata din acțiunea principală consideră că, deși clauza de rotunjire privește, de fapt, calcularea prețului, aceasta nu se referă la obiectul principal al contractului și, în calitate de dispoziție derogatorie, articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie să fie interpretat în mod strict. În plus, clauza de rotunjire are un caracter condițional, în măsura în care aplicarea acesteia depinde de un eveniment viitor și nesigur, și anume necesitatea adaptării ratei dobânzii de 0,25 %. De asemenea, aceasta explică faptul că, întrucât clauza de rotunjire nu privește un aspect esențial al contractului, este lipsit de relevanță dacă articolul 2 CE, articolul 3 alineatul (1) litera (g) CE și articolul 4 alineatul (1) CE permit unui stat membru să deroge de la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.
27. Intimata din acțiunea principală, precum și guvernele german și austriac arată în subsidiar că, în conformitate cu obiectivele prevăzute la articolul 2 CE și cu principiile liberei concurențe prevăzute la articolul 3 alineatul (1) litera (g) CE și la articolul 4 alineatul (1) CE, modelul economic al liberei inițiative și al libertății prețurilor își atinge limitele într‑un stat de drept social în prezența protecției anumitor interese colective, printre care se află și protecția drepturilor și a intereselor economice ale consumatorilor.
28. Comisia împărtășește îndoielile intimatei din acțiunea principală și, la rândul său, urmărește să se stabilească dacă respectiva clauză de rotunjire privește obiectul principal al contractului și, prin urmare, dacă întrebările preliminare sunt pertinente și, așadar, admisibile. Referitor la articolul 4 CE, aceasta arată că dispoziția respectivă se limitează la a defini obiective generale și că, după cum a constatat Curtea în Hotărârea Échirolles Distribution(3), nu impune statelor membre obligații clare și necondiționate pe care particularii le pot invoca în fața instanțelor naționale.
29. Recurenta din acțiunea principală are o opinie juridică diferită de opiniile celorlalte părți la procedură. Aceasta consideră că articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 este o dispoziție imperativă, de la care statele membre nu pot deroga.
30. În susținerea tezei sale, aceasta invocă în primul rând Hotărârea Comisia/Țările de Jos(4), în care Curtea a condamnat Țările de Jos pentru transpunerea incompletă a articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 în ceea ce privește cerința de claritate și de inteligibilitate a clauzelor prevăzute la acest articol. Pe baza hotărârii menționate, aceasta concluzionează că respectiva dispoziție a directivei ar avea, în ansamblu, un caracter imperativ.
31. Pentru recurenta din acțiunea principală, faptul că Directiva 93/13 urmărește să garanteze un nivel minim de protecție a consumatorilor și, prin urmare, ar fi redactată în termeni coercitivi, demonstrează că articolul 4 alineatul (2) din directivă este de asemenea imperativ. În plus, din al doisprezecelea și din al nouăsprezecelea considerent ale directivei rezultă că legiuitorul comunitar ar fi intenționat să limiteze domeniul de aplicare al protecției consumatorilor garantate de directivă, prin excluderea clauzelor care privesc obiectul principal al contractului sau caracterul adecvat al raportului calitate/preț și care sunt negociate individual. Potrivit recurentei din acțiunea principală, o armonizare minimă nu exclude ca anumite dispoziții ale directivei să aibă caracter imperativ. De altfel, în Hotărârea Comisia/Spania(5), Curtea ar fi apreciat în acest sens cu privire la articolul 5 a treia teză din Directiva 93/13, care prevede o derogare de la principiul interpretării favorabile pentru consumator.
32. Geneza Directivei 93/13 ar confirma de asemenea caracterul imperativ al articolului 4 alineatul (2). Astfel, propunerea inițială a Comisiei nu cuprindea o astfel de dispoziție. Aceasta nu a fost introdusă decât mai târziu, ceea ce ar demonstra că s‑a considerat că un control judiciar al elementelor esențiale ale unui contract nu ar fi compatibil cu dreptul contractelor, care se întemeiază pe principiul autonomiei individuale și, în plus, ar încălca principiile economiei de piață și liberei concurențe.
33. În plus, recurenta din acțiunea principală se referă la ultimele inițiative ale Comisiei privitoare la revizuirea acquis‑ului comunitar în domeniul protecției consumatorilor, inițiative care ar confirma cât de important este să se excludă orice control jurisdicțional al clauzelor esențiale ale contractului. Aceasta se referă în special la Cartea verde privind revizuirea acquis‑ului în domeniul protecției consumatorilor(6), precum și la Propunerea de directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind drepturile consumatorilor(7), texte care pledează de asemenea în favoarea unei excluderi a controlului de fond în sensul articolului 4 alineatul (2) și care ar confirma că directiva urmărește realizarea unei armonizări complete.
34. În subsidiar, recurenta din acțiunea principală indică faptul că, inclusiv în cazul în care articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 nu ar fi o dispoziție imperativă, statele membre nu ar putea institui un control jurisdicțional al clauzelor esențiale ale contractelor fără a aduce atingere principiilor liberei concurențe și economiei de piață deschise, principii înscrise în Tratatul CE. Instituirea unui astfel de control ar însemna de fapt a permite ca o instanță să controleze echilibrul dintre ofertă și cerere pentru a constata caracterul abuziv al acestor clauze. A autoriza o instanță să se pronunțe cu privire la obiectul principal al contractului ar avea ca efect crearea unor condiții comerciale diferite pe piața internă a Comunității.
35. În sfârșit, recurenta din acțiunea principală se îndoiește că o extindere a controlului jurisdicțional asupra conținutului contractelor poate garanta în mod real un nivel mai ridicat al protecției consumatorilor în sensul articolului 8 din Directiva 93/13, cu atât mai mult cu cât clauzele abuzive sunt sancționate cu nulitatea, ceea ce determină riscul ca această nulitate să se extindă la ansamblul contractului, în măsura în care clauza considerată abuzivă privește obiectul principal al contractului, fără de care contractul nu se poate executa. În opinia recurentei din acțiunea principală, sistemul de protecție stabilit de Directiva 93/13 s‑ar întemeia pe ideea fundamentală conform căreia consumatorul se află într‑o situație de inegalitate care trebuie corectată, fără a aduce totuși atingere stabilității contractului.
36. În ședință, guvernul spaniol a invocat în principal argumente împotriva opiniei juridice a recurentei din acțiunea principală referitoare la presupusul caracter imperativ al articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 și a contestat că respectiva clauză de rotunjire în litigiu face parte din obiectul principal al contractului. În plus, revenind asupra propunerii de răspuns furnizate în cursul procedurii scrise, acesta a solicitat Curții să constate că este compatibil cu directiva și cu principiile consacrate de Tratatul CE faptul de a controla caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se referă la obiectul principal al acestuia, control în principiu exclus la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.
37. Cu titlu subsidiar, aceasta propune să se răspundă la întrebările preliminare în sensul că o clauză contractuală precum clauza de rotunjire în litigiu nu face parte din clauzele pe care articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 le exclude din domeniul de aplicare al acesteia.
VI – Apreciere juridică
A – Considerații introductive
38. Directiva are ca obiectiv protejarea consumatorului împotriva dezavantajelor rezultate în general pentru acesta din situația sa de inferioritate în cazul în care încheie contracte cu vânzători sau furnizori. În trecut, aceștia au profitat de puterea lor economică pentru a impune consumatorilor contracte de adeziune și pentru a‑i face să suporte riscurile, în numele libertății contractuale. Directiva urmărește să combată un astfel de abuz de putere(8).
39. Directiva 93/13 abordează o problemă fundamentală pentru dreptul derivat: este avut în vedere conflictul dintre autonomia de voință(9), pe de o parte, și protejarea părții contractuale defavorizate, cu alte cuvinte, consumatorul, pe de altă parte. Directiva 93/13 restrânge în mod considerabil principiul libertății contractuale în favoarea consumatorului prin faptul că permite un control jurisdicțional al clauzelor abuzive(10). Această atingere adusă de legiuitor autonomiei de voință se justifică prin faptul că respectivele contracte de adeziune se întemeiază pe o asimetrie a puterii economice a părților. Întreprinderile redactează contractele în prealabil și le impun în mod unilateral consumatorului, fără ca acesta să aibă posibilitatea de a negocia în mod individual clauzele acestora. Principiul autonomiei de voință nu ar mai fi garantat în practică, întrucât consumatorul nu ar avea nicio influență asupra conținutului contractului(11). O astfel de situație ar justifica intervenția statului în domeniul libertății contractuale a părților pentru a garanta o echitate a contractelor într‑o măsură cât mai mare posibil(12).
40. Totuși, Directiva 93/13 nu elimină complet autonomia de voință, întrucât articolul 4 alineatul (2) exclude de la aprecierea caracterului abuziv clauzele care se referă la „obiectul contractului” și la „caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte”. Nu trebuie să fie instituită o protecție generală a consumatorului care l‑ar împiedica pe acesta să încheie un contract dezavantajos. Dimpotrivă, acesta este deja protejat în mod suficient prin concurență în ceea ce privește prestațiile principale.
41. După cum am arătat la început(13), prin intermediul prezentei cereri de pronunțare a unei hotărâri preliminare se urmărește să se stabilească în primul rând dacă Directiva 93/13 atribuie statelor membre competența de a extinde, prin adoptarea dispozițiilor naționale în acest sens sau, cum este cazul Spaniei, prin netranspunerea articolului 4 alineatul (2) din directivă în dreptul național, sfera aprecierii juridice a caracterului abuziv al clauzelor contractuale, care este prevăzută la articolul 4 alineatul (1) din directivă, la tipurile clauzelor menționate la articolul 4 alineatul (2). Aceasta va depinde de răspunsul care va fi dat la întrebarea legată de funcția exactă pe care o îndeplinește articolul 4 alineatul (2) în cadrul Directivei 93/13 și de raportul în care se află acesta față de articolul 8 din directivă. Din moment ce primele două întrebări se suprapun cu privire la mai multe aspecte, va trebui ca acestea să fie analizate împreună pentru o mai mare claritate.
42. În sfârșit, va trebui să se analizeze a treia întrebare preliminară, care privește, în esență, compatibilitatea unui control extins al conținutului clauzelor contractuale în sensul precizat mai sus cu principiile economiei de piață deschise și liberei concurențe, consacrate de dreptul primar.
B – Admisibilitatea întrebărilor preliminare
43. Cu toate acestea, trebuie să examinăm în prealabil admisibilitatea cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare, întrucât atât Comisia, cât și intimata din acțiunea principală au contestat pertinența acestei întrebări pentru soluționarea litigiului principal.
44. Astfel, ambele părți consideră că este îndoielnic faptul că respectiva clauză de rotunjire în litigiu se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al prețului față de serviciul furnizat. Acestea se referă la jurisprudența instanțelor spaniole, precum și la opinia exprimată de Comisie în raportul său privind aplicarea Directivei 93/13 din 5 aprilie 1993(14), raport în care aceasta declară că respectivele clauze de stabilire a modalităților de calcul sau de modificare a prețurilor sunt supuse în totalitate controlului prevăzut de Directiva 93/13.
45. În această privință, trebuie amintit că, în cadrul cooperării dintre Curte și instanțele naționale, astfel cum este prevăzută la articolul 234 CE, numai instanța națională care este sesizată cu acțiunea principală și care trebuie să își asume responsabilitatea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre(15).
46. Dacă întrebările adresate au ca obiect interpretarea dreptului comunitar, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe(16), cu excepția cazului în care este evident că interpretarea solicitată a dispozițiilor dreptului comunitar vizate de aceste întrebări nu are nicio legătură cu realitatea ori cu obiectul acțiunii principale, când problema este de natură ipotetică sau când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util întrebărilor care îi sunt adresate(17).
47. Instanța de trimitere a arătat în mod expres că, în opinia sa, dispozițiile articolelor 4 și 8 din Directiva 93/13 sunt determinante pentru hotărârea pe care aceasta trebuie să o pronunțe în recursul cu care a fost sesizată(18). Independent de aceasta, nu există elemente care să susțină teza potrivit căreia întrebările preliminare nu ar avea în mod evident nicio legătură cu realitatea ori cu obiectul acțiunii principale.
48. În plus, instanța de trimitere arată în decizia sa că îndoielile referitoare la interpretarea Directivei 93/13 se întemeiază pe faptul că, la fel ca și celelalte state membre, care au invocat de asemenea posibilitatea pe care le‑o oferă articolul 8 din directivă, Regatul Spaniei a renunțat să transpună în dreptul național articolul 4 alineatul (2) din directivă, dispoziție care exclude anumite clauze din sfera controlului de fond al contractelor(19). La o examinare corespunzătoare a cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare, se observă că instanța de trimitere solicită Curții să stabilească limitele controlului clauzelor contractuale impus de dreptul comunitar și dacă statele membre pot eventual extinde sfera acestui control fără a încălca dreptul comunitar(20).
49. Poziției Comisiei și celei a intimatei din acțiunea principală, care au invocat inadmisibilitatea cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare, îi putem opune faptul că problema dacă respectiva clauză de rotunjire se încadrează concret în noțiunea de „obiect al contractului” în sensul articolului 4 alineatul (1) din Directiva 93/13 nu reprezintă o chestiune de admisibilitate, ci, dimpotrivă, o chestiune de calificare și, prin urmare, este vorba despre aplicarea în cauza principală a dreptului comunitar de către instanța de trimitere.
50. Având în vedere considerațiile de mai sus, relevanța întrebărilor preliminare pentru hotărârea din speță nu poate fi negată. Prin urmare, trebuie să se considere că cererea este admisibilă.
C – Examinarea întrebărilor preliminare
1. Cu privire la prima și la a doua întrebare
a) Aplicabilitatea articolului 8 din Directiva 93/13
i) Existența unei norme naționale mai stricte
51. Posibilitatea de derogare pe care articolul 8 din Directiva 93/13 o acordă statelor membre le permite acestora să adopte dispoziții mai stricte decât cele stabilite de directivă. Redactarea articolului 8 în diferitele versiuni lingvistice ale acestuia este lipsită de claritate, în măsura în care nu permite să se stabilească în mod automat în ce privință legiuitorii naționali pot adopta dispoziții „mai stricte”. Se poate totuși deduce cu claritate că trebuie să fie avute în vedere dispoziții care urmăresc să asigure consumatorului un „nivel maxim de protecție”.
52. Această dispoziție corespunde celui de al doisprezecelea considerent al directivei, din care reiese că statele membre ar trebui să aibă posibilitatea de a le asigura consumatorilor un „nivel mai ridicat de protecție” prin dispoziții de drept intern mai stricte decât cele din directivă. Nu sunt „mai stricte” în sensul articolului 8 din directivă decât dispozițiile care produc un rezultat „mai favorabil” pentru consumator decât cel care ar rezulta dintr‑o aplicare directă a directivei, cu alte cuvinte, a nivelului minim prevăzut de directivă(21).
53. Prin urmare, pentru a putea aplica această dispoziție în acțiunea principală, trebuie în primul rând ca o extindere a aprecierii caracterului abuziv al clauzelor contractuale, cum este cea care a fost permisă de ordinea juridică spaniolă prin renunțarea la preluarea în legislația internă a limitelor controlului prevăzute la articolul 4 alineatul (2) din directivă, să garanteze consumatorului în mod efectiv un nivel de protecție mai ridicat. În principiu, trebuie să se plece de la aplicarea sistemului de protecție stabilit de directivă, astfel încât să se extindă controlul conținutului contractelor la alte elemente decât obiectul principal al acestora sau decât caracterul adecvat al raportului calitate/preț, care pot conduce de asemenea la acordarea altor avantaje pentru consumator, întrucât o astfel de extindere permite evitarea faptului ca respectivul consumator să își asume obligații prin clauze contractuale abuzive(22). De altfel, trebuie evidențiat faptul că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, posibilitatea instanței de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze reprezintă un mod propriu atât pentru a atinge rezultatul prevăzut la articolul 6 din directivă, și anume faptul ca respectivele clauze abuzive să nu creeze obligații pentru un consumator individual, cât și pentru a contribui la realizarea obiectivului prevăzut la articolul 7 din directivă, din moment ce o astfel de examinare poate avea un efect disuasiv care să contribuie la încetarea folosirii clauzelor abuzive în contractele încheiate de un comerciant cu consumatorii(23).
54. O astfel de măsură națională asigură de asemenea un nivel de protecție mai ridicat decât Directiva 93/13, care exclude din start anumite tipuri de clauze de la controlul de fond. Totuși, este vorba doar despre una dintre diferitele măsuri pe care statele membre le pot adopta în exercitarea competenței lor normative pentru a garanta consumatorului o protecție mai extinsă.
55. Prin urmare, dispozițiile pe care le‑a adoptat legiuitorul spaniol până în prezent pentru punerea în aplicare a Directivei 93/13 și care nu exclud un control de fond al anumitor clauze contractuale, ca în cazul articolului 4 alineatul (2) din directivă, sunt „dispoziții mai stricte” în sensul articolului 8 din aceasta.
ii) Deschiderea domeniului de aplicare al Directivei 93/13
56. Articolul 8 din Directiva 93/13 prevede că statele membre pot adopta dispoziții mai stricte „în domeniul reglementat de prezenta directivă”, ceea ce trebuie să fie înțeles în sensul că acest articol poate fi invocat numai pentru susținerea unor reglementări naționale care intră în domeniul de aplicare al directivei. Pentru a putea stabili dacă respectiva clauză de rotunjire în litigiu intră în domeniul de aplicare al directivei, trebuie să examinăm în primul rând cum definește această directivă în mod abstract domeniul de aplicare personal și material.
– Domeniul de aplicare personal și material
57. Domeniul de aplicare al Directivei 93/13 este definit la articolul 1. Articolul 1 alineatul (1) limitează domeniul de aplicare al directivei la clauzele contractelor încheiate între un vânzător sau furnizor și un consumator. Din acesta reiese că sunt excluse din domeniul de aplicare al directivei contractele încheiate între consumatori, precum și contractele dintre vânzători sau furnizori. Pe de altă parte, domeniul de aplicare material este definit în așa fel încât, după cum reiese de la articolul 1 alineatul (1) coroborat cu articolul 2 litera (a) și cu articolul 3 alineatul (1), doar clauzele contractuale „care nu s‑a[u] negociat individual” pot face obiectul controlului prevăzut de directivă.
58. În acțiunea principală nu se contestă faptul că respectivele contracte de credit ipotecar pentru cumpărarea de locuințe, pe care recurenta din acțiunea principală le‑a încheiat cu clienții săi și care conțin clauza de rotunjire în litigiu, sunt contracte încheiate între un vânzător sau furnizor și consumatori. În plus, din decizia de trimitere rezultă că în cadrul întrebărilor s‑a presupus că această clauză, care face obiectul acțiunii principale, nu a fost negociată individual cu consumatorul(24). Rezultă din aceasta că respectivele contracte intră atât în domeniul de aplicare personal, cât și în domeniul de aplicare material al directivei.
– Interpretarea articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13
59. Cu toate acestea, aspectul care trebuie clarificat este acela dacă articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie să fie înțeles de asemenea ca o normă care stabilește domeniul de aplicare material. În cazul unui răspuns afirmativ, dispozițiile naționale mai stricte care extind controlul de fond la clauzele referitoare la obiectul principal sau la caracterul adecvat al raportului calitate/preț nu ar mai intra în domeniul de aplicare al directivei.
60. Pentru a răspunde la această întrebare, este necesar ca această dispoziție să fie interpretată prin intermediul tuturor metodelor de interpretare de care dispune Curtea, în principal metoda istorică și metoda teleologică.
Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 ca domeniu esențial al autonomiei de voință
61. Din analiza genezei Directivei 93/13 rezultă că propunerea inițială a Comisiei(25) nu cuprindea nicio dispoziție comparabilă. Prin urmare, aceasta a fost introdusă în contextul modificărilor pe care le propusese Consiliul în cadrul procedurii legislative(26).
62. În doctrină, introducerea ulterioară a acestei dispoziții în propunerea de directivă a fost calificată drept o decizie a legiuitorului comunitar de codificare a protecției autonomiei de voință(27). În opinia unanimă a doctrinei, obiectivul legislativ al acestei dispoziții este de a limita controlul jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor înscrise în contractele încheiate cu consumatorii pentru a privilegia libertatea individuală a părților de a‑și gestiona raporturile în mod autonom, în interesul unei piețe eficiente, întemeiate pe concurența prețurilor și a serviciilor(28).
63. Doctrina consideră că articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 limitează sfera controlului clauzelor contractuale din considerente referitoare la economia de piață. Conform principiilor fundamentale ale unei ordini economice liberale, părțile contractante au definit în mod autonom prestația și contraprestația pentru care încheie contractul. Această libertate ar fi conformă cu legile pieței și ale concurenței, care ar fi parțial suspendate dacă ar trebui să se controleze caracterul adecvat sau echivalența prestației și a contraprestației, ceea ce ar împiedica ofertanții să adopte pe piață un comportament planificat adaptat în funcție de respectivele legi(29).
64. Din această dispoziție se poate deduce că legiuitorul comunitar a dorit ca în special acordul părților și oferta de pe piață să guverneze obligațiile aferente prestației principale, precum și caracterul adecvat al raportului calitate/preț(30). Într‑o anumită măsură, aceasta reflectă raportul tensionat dintre autonomia de voință și necesitatea unei intervenții juridice în favoarea protecției consumatorului. Doctrina își întemeiază interpretarea articolului 4 alineatul (2) pe împrejurarea că, prin conținutul său normativ, această dispoziție corespunde în esență unor norme juridice care erau deja în vigoare în ordinile juridice ale anumitor state membre încă înainte de adoptarea Directivei 93/13 și care ar putea fi folosite ca exemplu(31).
65. Din punctul de vedere al tehnicii juridice, obiectivul de păstrare a unui nucleu în cadrul căruia să se poată exercita autonomia de voință este realizat prin stabilirea limitelor controlului caracterului abuziv al obligațiilor aferente prestației principale, însă trebuie să se ia în considerare în această privință faptul că doar controlul de fond este supus unei restricții, cu atât mai mult cu cât o interpretare a articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 în lumina celui de al nouăsprezecelea considerent al directivei demonstrează că legiuitorul comunitar s‑a întemeiat în mod evident pe premisa că uneori clauzele referitoare la obiectul principal sau la raportul calitate/preț(32) pot de asemenea să fie complet abuzive
66. Regula fundamentală care poate fi dedusă din această dispoziție este că respectivul caracter abuziv al clauzelor clare și inteligibile de stabilire a prețului sau a sferei obligațiilor aferente prestației principale nu sunt supuse controlului prevăzut la articolul 3 din Directiva 93/13. Prin urmare, sunt excluse în principiu de la controlul caracterului abuziv în special descrierea prestației și raportul de echivalență stabilit în mod contractual de părți(33). În continuare, trebuie să examinăm dacă respectiva clauză de rotunjire în litigiu, asupra căreia dreptul spaniol extinde controlul caracterului abuziv, îndeplinește aceste condiții.
Îndeplinirea condițiilor prevăzute la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13
67. Pentru ca articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 să se poată aplica, trebuie în primul rând ca respectivele clauze contractuale să fie redactate „în mod clar și inteligibil”. În ceea ce privește acțiunea principală, din informațiile furnizate de instanța de trimitere în decizia sa reținem că intimata din acțiunea principală nu a invocat o încălcare a obligației de transparență, astfel încât clauza în litigiu trebuie să fie tratată ca fiind clară și inteligibilă pentru consumator(34). Din perspectiva scopurilor urmărite prin procedura întrebărilor preliminare, Curtea va trebui să țină cont de aceste constatări cu privire la situația de fapt realizate de instanța de trimitere(35).
68. Problema ulterioară, dacă instanțele spaniole trebuie să renunțe la a controla caracterul abuziv al clauzei de rotunjire în litigiu pentru motivul, de exemplu, că aceasta trebuie să fie considerată ca intrând în domeniul fundamental al autonomiei de voință descris la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, privește încă o dată, după cum am arătat mai sus(36), aplicarea concretă a acestei dispoziții a directivei în speță, cu alte cuvinte, se referă la încadrarea clauzei contractuale în litigiu în conceptele „obiect principal” sau „caracter adecvat al prețului și al prestației”, concepte de drept comunitar care, în acest temei, trebuie să fie interpretate în mod autonom.
69. Totuși, potrivit unei jurisprudențe constante(37), într‑o procedură întemeiată pe articolul 234 CE, repartizarea competențelor între Curte și instanța națională presupune că interpretarea dreptului comunitar revine celei dintâi, iar aplicarea acestuia revine celei de a doua. În consecință, Curtea nu are dreptul de a aplica normele de drept comunitar unui caz concret și, prin urmare, nu are nici competența de a clasifica dispozițiile dreptului național prin raportare la astfel de norme. Cu toate acestea, Curtea poate furniza instanței naționale toate indicațiile de care are nevoie pentru a interpreta dreptul comunitar și care i‑ar putea fi utile pentru a aprecia efectele acestor dispoziții. Acesta este motivul pentru care Curtea nu se poate pronunța în mod direct cu privire la posibilitatea de a controla o clauză(38), nici, a fortiori, cu privire la compatibilitatea(39) unei clauze cu Directiva 93/13, ci poate doar decide cum trebuie să fie interpretată Directiva 93/13 cu privire la o clauză determinată.
70. Prin urmare, este de competența instanței naționale să verifice, dacă este cazul, având în vedere structura globală a contractului și normele care guvernează acest contract în dreptul național, dacă respectiva clauză de rotunjire în litigiu se încadrează în unul dintre cele două elemente de fapt prevăzute la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13(40). Din formularea întrebărilor preliminare se poate deduce că instanța de trimitere urmărește în mod evident să includă clauza în litigiu în una dintre ipotezele de fapt prevăzute la articolul 4 alineatul (2) din directivă și că presupune astfel că respectiva dispoziție este aplicabilă în acțiunea principală. În opinia noastră, nu este necesar să se răspundă la întrebarea dacă această premisă este în mod efectiv corectă(41). Curtea a recunoscut în jurisprudență că este competentă să îi furnizeze instanței naționale toate elementele de interpretare proprii dreptului comunitar care ar putea fi utile pentru ca aceasta să se pronunțe cu privire la litigiul cu care a fost sesizată, chiar dacă instanța națională nu a făcut referire la acestea în formularea întrebărilor sale(42). Printre elementele pe care le poate furniza instanței naționale, Curtea ar putea include în principiu criteriile care permit delimitarea situațiilor de fapt individuale. Totuși, nu considerăm că este necesar să se procedeze în acest mod în speță(43).
Caracterul juridic al articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13
– Delimitarea controlului de fond
71. Se pune întrebarea care sunt consecințele juridice care s‑ar produce la nivelul dreptului comunitar dacă un stat membru ar adopta dispoziții mai stricte care ar depăși limitele controlului stabilite de articolul 4 alineatul (2). Soluția depinde de caracterul juridic al acestei dispoziții.
72. După cum arată în mod întemeiat guvernele german și austriac, articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 lasă o marjă de interpretare. Această dispoziție poate fi interpretată în sensul că respectivele clauze vizate de această limitare nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13 sau chiar în sensul că, deși respectivele clauze aflate sub incidența acestei limitări intră de asemenea în domeniul de aplicare al directivei, consecința juridică prevăzută la articolul 6 din directivă, și anume inopozabilitatea față de consumator, nu se aplică unor astfel de clauze abuzive.
73. Niciuna dintre aceste două interpretări nu este, la prima vedere, preferabilă. În special, geneza Directivei 93/13 nu oferă niciun argument în favoarea unei anumite interpretări, întrucât Consiliul nu a explicat în mod expres de ce a modificat propunerea inițială de directivă. În schimb, recurgerea la metoda interpretării gramaticale și sistematice oferă unele indicații.
74. Însuși textul articolului 4 alineatul (2) din directivă se opune ca această dispoziție să fie determinantă pentru domeniul de aplicare material al acesteia. Astfel, respectiva dispoziție menționează „aprecierea caracterului abuziv”, însă nu se referă la aplicabilitatea directivei însăși, ceea ce indică în mod exclusiv o limitare materială a sferei controlului de fond. Împotriva unei asemenea încadrări pledează și faptul că nu sunt în principiu excluse de la acest control toate clauzele care se referă la obiectul principal al contractului sau la raportul calitate/preț, ci doar în măsura în care acestea sunt redactate „în mod clar și inteligibil”. În conformitate cu al nouăsprezecelea considerent, „aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra [acestor] clauze[…]”. Totuși, în cazul în care obligația de transparență nu este respectată, controlul caracterului abuziv se extinde și asupra acestora, fără nicio restricție(44). Cu toate acestea, considerăm că este discutabil să se prezume că legiuitorul comunitar ar fi putut avea intenția să subordoneze aplicabilitatea Directivei 93/13 unei condiții atât de imprecise, supusă în final aprecierii instanței naționale în fiecare caz concret.
75. Interpretarea acestei dispoziții în funcție de poziția sa sistematică în directivă conduce la aceeași concluzie. Astfel, domeniul de aplicare al directivei este definit la articolele 1 și 2, în timp ce articolul 4 are ca obiect reglementarea modalităților și a sferei controlului de fond. Acestea furnizează practicianului dreptului criteriile și indicațiile necesare aprecierii controlului caracterului abuziv. În această măsură, este necesar să se distingă în mod strict între cele două aspecte.
76. Din aceasta rezultă că înseși clauzele care, în conformitate cu articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, privesc obiectul principal al contractului sau raportul calitate/preț intră în principiu în domeniul de aplicare al directivei. Acestea intră astfel „în domeniul reglementat de prezenta directivă” în sensul articolului 8 și sunt totuși excluse de la aprecierea caracterului abuziv(45).
b) Sfera autorizării prevăzute la articolul 8 din Directiva 93/13
77. În măsura în care articolul 8 din Directiva 93/13 conferă statelor membre posibilitatea de a adopta dispoziții mai stricte, trebuie să examinăm în continuare dacă acesta le permite de asemenea să extindă controlul abuzurilor la obiectele contractuale prevăzute la articolul 4 alineatul (2).
i) Lipsa caracterului obligatoriu al articolul 4 alineatul (2)
78. Statele membre nu ar putea extinde acest control în cazul în care articolul 4 alineatul (2) ar avea caracter obligatoriu, după cum susține recurenta din acțiunea principală, care recunoaște totuși în observațiile sale scrise că nu se poate deduce în mod direct din jurisprudența Curții acest caracter obligatoriu(46).
79. Nici Hotărârea Comisia/Țările de Jos(47), la care se referă recurenta din acțiunea principală, nu furnizează mai multe indicii care să poată susține această teză. În această hotărâre, Curtea a declarat că, prin faptul că nu a adoptat actele cu putere de lege sau normele administrative necesare pentru a asigura transpunerea completă în dreptul olandez a articolului 4 alineatul (2) și a articolului 5 din Directiva 93/13, Regatul Țărilor de Jos nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi reveneau în temeiul respectivei directive(48). În concret, Curtea a considerat că dispozițiile în discuție din Codul civil olandez nu prezentau claritatea necesară pentru realizarea obiectivelor directivei(49). Astfel, Curtea a aderat la opinia avocatului general Tizzano, care, în concluziile sale, criticase în special faptul că dreptul civil olandez din acea perioadă menținuse posibilitatea vânzătorului sau a furnizorului de a împiedica consumatorul să solicite anularea clauzelor care descriau prestațiile esențiale în cazul în care acestea erau imprecise sau ambigue(50). Avocatul general a atras atenția Curții cu privire la faptul că excluderea din regimul condițiilor generale a clauzelor care aveau ca obiect prestații esențiale, cum era cazul în legislația olandeză, limita în mod considerabil domeniul de aplicare al directivei(51).
80. Considerăm că această hotărâre nu este relevantă pentru a stabili dacă articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 este obligatoriu, întrucât aceasta privește exclusiv transpunerea în dreptul național a obligației de transparență care reiese de la articolul 4 alineatul (2) și de la articolul 5 din directivă, și anume un singur aspect al normei prevăzute la articolul 4 alineatul (2). Recurenta din acțiunea principală admite chiar că, în cauza respectivă, Curtea a renunțat să se pronunțe cu privire la alte aspecte ale acestei norme(52). Prin urmare, nu este posibil să se desprindă din această hotărâre nicio concluzie privind caracterul juridic al acestei dispoziții. În plus, trebuie să se arate că, după cum a explicat în mod întemeiat avocatul general Tizzano, cauza în care s‑a pronunțat hotărârea respectivă se referea la o limitare a domeniului de aplicare al Directivei 93/13 care dezavantaja consumatorul și care era incompatibilă cu directiva, în timp ce prezenta cauză privește o extindere a controlului de fond favorabilă consumatorului, ceea ce este în mod clar compatibil cu obiectivul Directivei 93/13, precum și cu ideea de armonizare minimă, pentru a garanta un nivel de protecție cât mai ridicat posibil pentru consumator(53). Limitarea domeniului de aplicare al directivei prin transpunerea incorectă a acesteia înseamnă, în schimb, că nu este atins nivelul de protecție minim prevăzut de dreptul comunitar. Orice comparație între cele două cauze este inutilă, deoarece atât situația inițială, cât și problematica în sine sunt în mod fundamental diferite.
81. Recurenta din acțiunea principală deduce din Hotărârea Comisia/Spania(54) concluzii în susținerea tezei sale, însă abordarea acesteia este sortită eșecului. În cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, se reproșa Regatului Spaniei că a încălcat tratatul prin faptul că nu a transpus în mod corect în dreptul spaniol articolul 5 și articolul 6 alineatul (2) din Directiva 93/13. Deși este adevărat că aprecierea Curții a fost în sensul că regula de interpretare prevăzută la articolul 5 a treia teză din directivă este o regulă normativă și obligatorie, care conferă drepturi consumatorilor și care contribuie la definirea rezultatului pe care îl urmărește această directivă(55), o astfel de constatare nu permite totuși nicio concluzie cu privire la caracterul juridic al dispoziției prevăzute la articolul 4 alineatul (2), al cărei conținut normativ este diferit.
82. Recurenta din acțiunea principală se întemeiază în plus pe geneza Directivei 93/13, care ar demonstra, în opinia acesteia, că legiuitorul comunitar urmărește să limiteze controlul jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale la nivelul Comunității. Această concluzie este adevărată, după cum am explicat deja în cadrul unei interpretări istorice a articolului 4 alineatul (2)(56), însă nu demonstrează ca atare teza potrivit căreia legiuitorul comunitar urmărea neapărat să împiedice statele membre să adopte, pe baza articolului 8, dispoziții mai stricte care să extindă sfera controlului jurisdicțional de fond. Interpretarea istorică nu permite să se dea un răspuns clar la întrebarea privind relația dintre articolul 4 alineatul (2) și articolul 8 din directivă.
83. În ceea ce privește referirea la inițiativele pe care Comisia le‑a avut până în prezent(57) în scopul revizuirii acquis‑ului comunitar în materia protecției consumatorilor, trebuie să se observe că acestea nu pot, din punctul de vedere al metodei juridice, să furnizeze elemente adecvate care să permită interpretarea Directivei 93/13, întrucât acestea au ca obiect exclusiv propunerea unei alte norme comunitare, care, în definitiv, nu a intrat încă în vigoare. Independent de faptul că documentele citate nu se referă direct la Directiva 93/13, trebuie să amintim că, întrucât Comisia dispune doar de un drept de inițiativă, aceasta are, așadar, posibilitatea de a‑și retrage propunerile. De altfel, acestea pot face obiectul a numeroase modificări ale Consiliului și ale Parlamentului European în cursul procedurii legislative, astfel încât pot fi folosite doar în mod limitat ca mijloace auxiliare de interpretare(58). Acesta este motivul pentru care respectivele inițiative nu pot fi luate în considerare în speță nici pentru o interpretare istorică, nici pentru o interpretare sistematică a articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13. După cum a explicat însăși Comisia în ședință, ca răspuns la întrebările adresate de Curte cu privire la interpretarea dispozițiilor care au fost adoptate ulterior în acest domeniu și cu privire la noul principiu al armonizării complete(59), aceasta se aplică de asemenea în special Propunerii de directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind drepturile consumatorilor, care este în prezent supusă examinării de către organele legislative ale Comunității.
84. Din considerațiile precedente rezultă că articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 nu poate fi calificat drept dispoziție imperativă care poate interzice unui stat membru să invoce articolul 8 din directivă pentru a adopta dispoziții care extind sfera controlului de fond la alte aspecte ale contractelor, în special la obiectul principal al acestora sau la caracterul adecvat al raportului calitate/preț.
ii) Armonizarea minimă
85. În acest context, trebuie să luăm în considerare faptul că extinderea nelimitată a sferei controlului pe baza articolului 8 din Directiva 93/13 ar putea, în final, să priveze de conținut autonomia de voință protejată de articolul 4 alineatul (2). Pe de altă parte, nu trebuie să considerăm că respectarea acestei norme reprezintă un scop în sine. Dimpotrivă, această dispoziție trebuie să fie analizată în contextul obiectivelor directivei, ținând cont în același timp de gradul de armonizare atins până în prezent în domeniul protecției consumatorilor.
86. Directiva 93/13 urmărește garantarea unei protecții minime uniforme împotriva clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii în toate statele membre ale Comunității. Din al doisprezecelea considerent al acesteia rezultă că acest obiectiv trebuie să fie atins prin intermediul unei armonizări parțiale a reglementărilor naționale în materia protecției consumatorilor(60). Autorizarea prevăzută la articolul 8, care permite statelor membre să adopte sau să mențină în ordinile lor juridice naționale dispoziții care garantează o protecție peste nivelul minim stabilit de directivă, este expresia normativă esențială a principiului unei simple armonizări minime pe care se întemeiază Directiva 93/13(61). După cum rezultă din al doisprezecelea considerent, statele membre ar trebui să aibă posibilitatea de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecție prin dispoziții de drept intern mai stricte decât cele din directivă. Acest principiu al armonizării minime conferă statelor membre o mare putere discreționară. Dimpotrivă, din această dispoziție se poate deduce în același timp că ar fi incompatibil cu obligațiile prevăzute de directivă să se deroge de la aceasta spre nivelul minim, cu alte cuvinte, prin adoptarea sau prin menținerea unor dispoziții care să asigure un nivel de protecție al consumatorului care ar rămâne sub nivelul obiectivelor directivei.
c) Concluzie
87. Având în vedere că Directiva 93/13 prevede doar o armonizare minimă, aceasta nu ar împiedica, în principiu, statele membre să realizeze o extindere a controlului de fond la alte obiecte contractuale, cum este obiectul principal al contractului sau caracterul adecvat al raportului calitate/preț; aceasta le‑ar împiedica cu atât mai puțin în cazul în care, acționând în acest sens, ar garanta un nivel mai ridicat de protecție a consumatorului(62).
2. Cu privire la a treia întrebare
88. Cu toate acestea, dreptul comunitar stabilește limite ale posibilității statelor membre de a prevedea un standard de protecție mai ridicat. Independent de aspectul dacă normele naționale au ca obiectiv cazuri concrete care intră în domeniul de aplicare al directivei, statele membre trebuie să respecte limitele generale ale dreptului comunitar. Reglementările naționale ale acestora nu pot încălca Tratatul CE și libertățile fundamentale sau dreptul comunitar derivat(63). Articolul 8 din Directiva 93/13 prevede în mod expres aceasta atunci când impune ca dispozițiile adoptate de statele membre să fie „compatibile cu tratatul”. Acesta este obiectul celei de a treia întrebări.
a) Apreciere juridică în lumina obiectivelor Comunității
89. Astfel, prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere urmărește să stabilească dacă un control judiciar, organizat în conformitate cu normele directivei, al caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în contractele încheiate cu consumatorii și redactate în mod clar și inteligibil, care definesc obiectul principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, este compatibil cu articolul 2 CE, cu articolul 3 alineatul (1) litera (g) CE și cu articolul 4 alineatul (1) CE. Prin întrebarea preliminară se solicită Curții să precizeze dacă dreptul primar conține alte restricții privind un standard mai ridicat al protecției naționale, cum este cel prevăzut de ordinea juridică spaniolă. Dispozițiile pe care le invocă instanța de trimitere se referă la principiile pieței comune, liberei concurențe și economiei de piață deschise.
90. Hotărârea Échirolles Distribution(64) cuprinde indicații utile privind aplicabilitatea acestor dispoziții în calitate de criteriu de compatibilitate a acțiunii statelor membre cu dreptul comunitar.
91. După cum a stabilit Curtea în această hotărâre, articolele 4 CE, 98 CE și 99 CE, în măsura în care se referă la o politică economică ce trebuie să fie compatibilă cu principiul economiei de piață deschise sau cu principiul liberei concurențe, menționează doar obiective generale, astfel încât acestea trebuie să fie citite în coroborare cu dispozițiile tratatului destinate punerii în aplicare a acestor obiective(65). Rezultă că acestea reprezintă în esență norme constituționale cu caracter de politică de organizare(66). Potrivit Curții, aceste dispoziții nu impun statelor membre obligații clare și necondiționate pe care particularii le‑ar putea invoca în fața instanțelor naționale. În opinia acesteia, principiul menționat mai sus este un principiu general, a cărui aplicare impune aprecieri economice complexe, care intră în competența legiuitorului sau a administrației naționale(67).
92. Această concluzie a Curții se întemeiază nu în ultimul rând pe faptul că, în lipsa unei politici economice comune organizate, de exemplu, potrivit modelului politicii economice comune sau al politicii agricole din cadrul uniunii economice și monetare, statele membre rămân în continuare competente și responsabile de politica lor economică generală, însă acestea trebuie să o adapteze în mod coordonat, pentru a contribui la realizarea obiectivelor Comunității în sensul articolului 2 CE(68).
93. Având în vedere caracterul juridic nedeterminat al acestor norme constituționale și menținerea competenței autonome a statelor membre în domeniul politicii economice, este exclus în principiu să se controleze compatibilitatea cu dreptul comunitar a actelor de transpunere ale statelor membre pe baza criteriului dispozițiilor de drept primar menționate mai sus. În schimb, în conformitate cu jurisprudența citată anterior, s‑ar putea lua în considerare în teorie un control jurisdicțional pe baza dispozițiilor tratatului cuprinse la articolul 2 CE, la articolul 3 alineatul (1) litera (g) CE și la articolul 4 alineatul (1) CE. Deși nu a solicitat în mod explicit o interpretare a acestor dispoziții ale tratatului prin intermediul întrebării sale preliminare, instanța de trimitere se referă totuși în mod general în decizia sa la principiile economiei de piață deschise și liberei concurențe. Vom aminti în această privință că este de competența Curții să furnizeze instanței naționale toate elementele de interpretare a dreptului comunitar care pot fi utile pentru soluționarea cauzei cu care a fost sesizată, indiferent dacă instanța națională se referă sau nu se referă la acestea în cuprinsul întrebărilor sale(69).
b) Apreciere juridică pe baza normelor de punere în aplicare
i) Regulile de concurență
94. După cum a recunoscut Curtea, regulile de concurență impuse de dreptul comunitar urmăresc menținerea principiilor prevăzute la articolele 2 și 3 CE, precum și realizarea obiectivelor prevăzute de acestea(70). Articolele 81 CE și 82 CE sunt cele care asigură transpunerea obiectivului prevăzut la articolul 3 alineatul (1) litera (g) CE, urmărind instituirea unui sistem care împiedică denaturarea concurenței pe piața internă. Aceste dispoziții ale tratatului concretizează obiectivele prevăzute la articolele 2 CE și 3 CE(71). Prin urmare, ele pot fi invocate drept criterii de control ale măsurilor de punere în aplicare adoptate de statele membre.
95. De la bun început, este exclusă aplicarea regulilor de concurență cărora le sunt supuse statele membre în domeniul ajutoarelor de stat, în conformitate cu articolul 87 CE și următoarele, întrucât acestea nu fac obiectul cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare. Nu poate fi vorba nici despre aplicarea articolelor 81 CE și 82 CE, întrucât acestea nu se adresează statelor membre, ci întreprinderilor. Aceste două dispoziții privesc doar comportamentul întreprinderilor, și nu eventualele măsuri adoptate de statele membre pe cale legislativă sau administrativă. De altfel, Curtea a explicat într‑o jurisprudență constantă că articolele 81 CE și 82 CE coroborate cu articolul 10 CE impun statelor membre să nu ia sau să nu mențină în vigoare măsuri, chiar de natură legislativă sau de reglementare, care pot elimina efectul util al normelor privind concurența aplicabile întreprinderilor(72). În conformitate cu jurisprudența, această situație se regăsește atunci când un stat membru fie impune ori favorizează încheierea de înțelegeri contrare articolului 81 CE sau întărește efectele unor astfel de înțelegeri, fie înlătură caracterul public al propriei sale reglementări, delegând unor operatori privați responsabilitatea de a adopta decizii de intervenție în materie economică(73).
96. Totuși, nimic nu indică faptul că aceste condiții ar fi îndeplinite în speță. Dispozițiile naționale în litigiu nu par a fi incompatibile cu articolul 81 CE coroborat cu articolul 10 CE.
97. Aceeași este situația în cazul unei eventuale aplicări a articolului 82 CE coroborat cu articolul 10 CE. Pe de o parte, articolul 82 litera (a) CE interzice folosirea în mod abuziv a unei poziții dominante care constă în impunerea prețurilor de vânzare sau de cumpărare sau a altor condiții de tranzacționare inechitabile. Pe de altă parte, articolul 3 alineatul (2) ultima teză din Regulamentul 1/2003(74) prevede că respectivul regulament nu împiedică statele membre să adopte și să aplice pe teritoriul lor o legislație națională mai strictă care interzice sau sancționează conduita unilaterală adoptată de întreprinderi. Prin urmare, nu este posibil să se deducă din regulile de concurență nicio dispoziție care ar interzice în mod categoric autorităților publice posibilitatea de a interveni în autonomia de voință pentru a asigura protecția consumatorului sau pentru a menține echilibrul economic dintre prestație și contraprestație.
98. Având în vedere considerațiile precedente, niciun element nu indică faptul că dispozițiile naționale în litigiu ar fi incompatibile cu regulile de concurență.
ii) Libertățile fundamentale
99. Realizarea obiectivului concurenței nedenaturate pe piața internă, prevăzut la articolul 3 alineatul (1) litera (g) CE, presupune în plus, în mod intrinsec, ca libertățile fundamentale să fie garantate la un nivel maxim(75). Acesta este motivul pentru care va trebui să examinăm în continuare dacă dispozițiile naționale în litigiu sunt compatibile cu libertățile fundamentale. În cazul unei armonizări minime, acestea trebuie să se aplice atunci când reglementările naționale limitează libera circulație pe piața internă depășind nivelul minim de protecție(76).
100. Se poate prezuma aplicarea în speță a dispozițiilor de drept primar referitoare la libera prestare a serviciilor. Potrivit unei jurisprudențe constante, noțiunea „restricție” în sensul articolului 49 CE se referă la toate măsurile care interzic, îngreunează sau fac mai puțin atractivă exercitarea liberei prestări a serviciilor(77).
101. Pentru a examina aspectul dacă o măsură aplicabilă fără distincție, cum este o normă care ar extinde controlul de fond la obiectul principal al unui contract sau la caracterul adecvat al raportului calitate/preț, se încadrează în această noțiune, trebuie să ne situăm în perspectiva atât a unui furnizor de servicii stabilit în Spania, cât și în cea a unui furnizor de servicii stabilit într‑un alt stat membru, în care sunt în vigoare norme mai puțin stricte, întrucât, în conformitate cu jurisprudența Curții, se pot produce efecte juridice diferite în funcție de ansamblul elementelor care constituie situația respectivă.
102. Astfel, potrivit jurisprudenței, o reglementare a unui stat membru nu constituie o restricție în sensul Tratatului CE numai pentru că alte state membre aplică norme mai puțin stricte sau mai avantajoase din punct de vedere economic pentru prestatorii de servicii similare stabiliți pe teritoriul lor(78). În consecință, furnizorii de servicii spanioli nu ar putea invoca o încălcare a libertății fundamentale consacrate la articolul 49 CE doar pentru motivul că aceștia sunt eventual supuși unor dispoziții legislative mai stricte decât furnizorii de servicii stabiliți în alte state membre.
103. Independent de această împrejurare, această situație este consecința logică a unei armonizări minime, după cum a explicat în mod întemeiat Comisia. În plus, potrivit celui de al doisprezecelea considerent al Directivei 93/13, care se referă la gradul de armonizare posibil la acea dată și care confirmă în același timp dreptul statelor membre de a adopta dispoziții mai stricte, rezultă că legiuitorul comunitar se aștepta în mod evident că vor continua să existe reglementări naționale diferite.
104. În schimb, noțiunea de restricție cuprinde măsurile adoptate de un stat membru care, deși se aplică fără distincție, privesc accesul pe piață al întreprinderilor din alte state membre și aduc astfel atingere schimburilor intracomunitare(79). Potrivit acestei jurisprudențe, elementul determinant este stabilirea efectelor pe care reglementarea națională în discuție le produce pentru furnizorii de servicii stabiliți în alte state membre.
105. În principiu, nu se poate exclude faptul că un control jurisdicțional aprofundat al conținutului clauzelor contractuale, care depășește cadrul stabilit la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, poate avea efecte disuasive asupra furnizorilor de servicii stabiliți în alte state membre, în care nu se efectuează un astfel de control de fond. În măsura în care o astfel de reglementare face mai puțin interesantă pentru aceștia exercitarea liberei prestări a serviciilor, s‑ar putea prezuma că aceasta constituie o restricție adusă liberei prestări a serviciilor, în conformitate cu definiția citată mai sus. O astfel de restricție ar putea fi totuși justificată prin motive imperative de interes general, motive din care face parte protecția consumatorilor(80), în măsura în care aceasta este de asemenea conformă principiului proporționalității.
106. Cu toate acestea, faptul că furnizorii de servicii stabiliți în alte state membre încheie contracte cu consumatori domiciliați în Spania și că aceștia sunt eventual supuși unei legislații mai stricte decât cea din statul de stabilire al acestor furnizori, prin aplicarea normelor conflictuale relevante(81), nu poate fi considerată o situație incompatibilă cu dreptul comunitar. După cum a subliniat Curtea de mai multe ori, faptul că un stat membru impune norme mai puțin stricte decât cele impuse de un alt stat membru nu înseamnă că acestea din urmă sunt disproporționate și, pentru acest motiv, incompatibile cu dreptul comunitar(82).
107. În sfârșit, nimic nu arată că reglementarea spaniolă în litigiu ar fi mai constrângătoare pentru furnizorii de servicii stabiliți în alte state membre decât pentru furnizorii naționali și că ar fi astfel discriminatorie.
108. În consecință, nu este necesar să se constate o încălcare a libertăților fundamentale.
c) Concluzie
109. Având în vedere toate considerațiile precedente, concluzionăm că niciun element nu indică faptul că dispozițiile naționale în litigiu ar fi incompatibile cu regulile de concurență sau cu libertățile fundamentale.
110. În consecință, o interpretare a articolului 8 și a articolului 4 alineatul (2) din directivă care să permită unui stat membru un control judiciar al caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în contractele încheiate cu consumatorii și redactate în mod clar și inteligibil, care definesc obiectul principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, este compatibilă cu articolul 2 CE, cu articolul 3 alineatul (1) litera (g) CE și cu articolul 4 alineatul (1) CE.
VII – Concluzie
111. Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Tribunal Supremo după cum urmează:
„1) Articolul 4 alineatul (2) coroborat cu articolul 8 din Directiva 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii nu se opune unei reglementări naționale care prevede un control al caracterului abuziv al clauzelor referitoare la «obiectul contractului» sau la «caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte», în cazul în care aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil.
2) O interpretare a articolului 8 și a articolului 4 alineatul (2) din directivă care să permită unui stat membru un control judiciar al caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în contractele încheiate cu consumatorii și redactate în mod clar și inteligibil, care definesc obiectul principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, este compatibilă cu articolul 2 CE, cu articolul 3 alineatul (1) litera (g) CE și cu articolul 4 alineatul (1) CE.”
1 – Limba originală: germana.
2 – JO L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273.
3 – Hotărârea din 3 octombrie 2000, Échirolles Distribution (C‑9/99, Rec., p. I‑8207, punctele 22-26).
4 – Hotărârea din 10 mai 2001, Comisia/Țările de Jos (C‑144/99, Rec., p. I‑3541).
5 – Hotărârea din 9 septembrie 2004, Comisia/Spania (C‑70/03, Rec., p. I‑7999, punctul 17).
6 – Cartea verde privind revizuirea acquis‑ului în domeniul protecției consumatorilor [COM (2006) 744 final].
7 – Propunere de directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind drepturile consumatorilor [COM (2008) 614 final].
8 – A se vedea al nouălea considerent al directivei.
9 – În doctrina juridică, libertatea contractuală este considerată cea mai importantă expresie a autonomiei de voință și, prin urmare, garanția drepturilor individuale. Cu privire la autonomia de voință, a se vedea dreptul comparat expus în doctrina germană, Larenz, K., Wolf, M., Allgemeiner Teil des bürgerlichen Rechts, ediția a noua, München, 2004, punctul 2, în doctrina austriacă, Koziol, H., Welser, R., „Grundriss des bürgerlichen Rechts”, volumul I: Allgemeiner Teil – Sachenrecht – Familienrecht, ediția a unsprezecea, Viena, 2000, p. 84, în dreptul francez, Aubert, J.‑L., Savaux, E., Les obligations. 1. Acte juridique, ediția a douăsprezecea, Paris, 2006, p. 72, punctul 99, și în dreptul spaniol, Diez-Picazo, L./Gullón, A., Sistema de derecho civil, volumul I, ediția a zecea, Madrid, 2002, p. 369 și următoarele. Potrivit Basedow, J., „Die Europäische Union zwischen Marktfreiheit und Überregulierung – Das Schicksal der Vertragsfreiheit”, Sonderdruck aus Bitburger Gesprächen Jahrbuch 2008/I, München, 2009, p. 103, dreptul comunitar a recunoscut deja libertatea contractuală ca principiu general. În Hotărârea din 9 martie 2006, Werhof (C‑499/04, Rec., p. I‑2397, punctul 23), Curtea a explicat că, „în general, […] un contract se caracterizează prin principiul autonomiei de voință, potrivit căruia părțile au libertatea de a‑și asuma obligații una față de alta”.
10 – A se vedea Concluziile noastre prezentate la 14 mai 2009, Asturcom (C‑40/08, punctul 47).
11 – A se vedea Hotărârea din 27 iunie 2000, Océano Grupo Editorial și Salvat Editores (C‑240/98-C‑244/98, Rec., p. I‑4941, punctul 25), și Hotărârea din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro (C‑168/05, Rec., p. I‑10421, punctul 25). Fiind solicitată să interpreteze articolele 6 și 7 din Directiva 93/13, Curtea a constatat în aceste cauze că „sistemul de protecție pus în practică de directivă se întemeiază pe ideea potrivit căreia consumatorul se află într‑o situație de inferioritate față de vânzători sau de furnizori în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informație, situație care îl determină să adere la condițiile formulate în prealabil de vânzători sau de furnizori, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora”.
12 – În acest sens, Tilmann, I., Die Klauselrichtlinie 93/13 EWG auf der Schnittstelle zwischen Privatrecht und öffentlichem Recht – Eine rechtsvergleichende Untersuchung zum Europarecht, München, 2003, p. 8. Basedow, J., op. cit. (nota de subsol 9), p. 102, a arătat că legislația comunitară privind dreptul contractelor se explică prin voința politică de a combate prin legiferare anumite neregularități ale vieții economice. Din aceasta autorul deduce că respectivul concept comunitar al libertății contractuale nu este un concept care se referă la drepturile individuale, ci la o politică de ordine publică. Autonomia de voință și libertatea contractuală sunt de interes general, cu condiția ca exercitarea excesivă a puterii economice să fie limitată de concurență. Ar fi legitime intervenții ale statului în libertatea contractuală în măsura în care imperfecțiunile pieței nu ar permite stabilirea relațiilor concurențiale.
13 – A se vedea punctul 2 din prezentele concluzii.
14 – Raportul Comisiei privind aplicarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, COM (2000) 248 final, p. 17.
15 – A se vedea în special Hotărârea din 18 octombrie 1990, Dzodzi (C‑297/88 și C‑197/89, Rec., p. I‑3763, punctele 33 și 34), Hotărârea din 8 noiembrie 1990, Gmurzynska-Bscher (C‑231/89, Rec., p. I‑4003, punctele 18 și 19), Hotărârea din 17 iulie 1997, Leur-Bloem (C‑28/95, Rec., p. I‑4161, punctul 24), Hotărârea din 29 ianuarie 2008, Promusicae (C‑275/06, Rep., p. I‑271, punctul 36), și Hotărârea din 12 februarie 2008, Kempter (C‑2/06, Rep., p. I‑411, punctul 42).
16 – A se vedea în special Hotărârea din 13 martie 2001, PreussenElektra (C‑379/98, Rec., p. I‑2099, punctul 38), Hotărârea din 22 mai 2003, Korhonen și alții (C‑18/01, Rec., p. I‑5321, punctul 19), Hotărârea din 5 februarie 2004, Schneider (C‑380/01, Rec., p. I‑1389, punctul 21), Hotărârea din 19 aprilie 2007, Asemfo (C‑295/05, Rep., p. I‑2999, punctul 30), și Hotărârea din 23 aprilie 2009, VTB‑VAB (C‑261/07 și C‑299/07, Rep., p. I‑2949, punctul 32).
17 – A se vedea în special Hotărârea din 16 decembrie 1981, Foglia/Novello (244/80, Rec., p. 3045, punctul 18), Hotărârea din 15 iunie 1995, Zabala Erasun și alții (C‑422/93-C‑424/93, Rec., p. I‑1567, punctul 29), Hotărârea din 15 decembrie 1995, Bosman (C‑415/93, Rec., p. I‑4921, punctul 61), Hotărârea din 12 martie 1998, Djabali (C‑314/96, Rec., p. I‑1149, punctul 19), Hotărârea PreussenElektra (citată la nota de subsol 16, punctul 39), Hotărârea Schneider (citată la nota de subsol 16, punctul 22), Hotărârea din 1 aprilie 2008, Gouvernement de la Communauté française și Gouvernement wallon (C‑212/06, Rep., p. I‑1683, punctul 29), și Hotărârea VTB‑VAB (citată la nota de subsol 16, punctul 33).
18 – A se vedea pagina 11 din decizia de trimitere.
19 – A se vedea pagina 12 din decizia de trimitere.
20 – A se vedea Brandner, H. E., „Maßstab und Schranken der Inhaltskontrolle bei Verbraucherverträgen”, Monatsschrift für Deutsches Recht, 4/1997, p. 314; de același autor, „Auslegungszuständigkeit des EuGH bei der Inhaltskontrolle von Entgeltklauseln der Banken bei Verbraucherverträgen”, Monatsschrift für Deutsches Recht, 1/1999, p. 8, în care autorul afirmă că, în măsura în care articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 delimitează eventualul control de fond în mod diferit de măsurile naționale de transpunere, Curtea are competența de a da o interpretare acestui articol.
21 – A se vedea în acest sens Pfeiffer, T., în: Das Recht der Europäischen Union (editat de E. Grabitz/M. Hilf), volumul IV, A5, articolul 8, punctul 9, p. 3.
22 – Pfeiffer T., op. cit. (nota de subsol 21), punctul 13, p. 3, adoptă un punct de vedere evident similar, întrucât consideră de asemenea că există o dispoziție mai strictă în cazul în care controlul conținutului este guvernat de norme mai stricte.
23 – Hotărârea Océano Grupo Editorial și Salvat Editores (citată la nota de subsol 11, punctul 28), Hotărârea din 21 noiembrie 2002, Cofidis (C‑473/00, Rec., p. I‑10875, punctul 32), și Hotărârea Mostaza Claro (citată la nota de subsol 11, punctul 27).
24 – A se vedea pagina 9 din decizia de trimitere.
25 – Propunerea Comisiei din 3 septembrie 1990 de directivă a Consiliului privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, COM (90) 322 final.
26 – Poziția comună a Consiliului din 22 septembrie 1992 privind adoptarea Directivei privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, doc. 8406/1/92, JO C 283, p. 1, nr. 2.
27 – A se vedea în special Schmidt-Salzer, J., „Leistungsbeschreibungen insbesondere in Versicherungsverträgen und Schranken der Inhaltskontrolle (AGB‑Gesetz und EG‑Richtlinie über missbräuchliche Klauseln in Verbraucherverträgen)”, în: Festschrift für Hans Erich Brandner zum 70. Geburtstag, Köln, 1996, p. 268.
28 – A se vedea în acest sens Pfeiffer, T., op. cit. (nota de subsol 21), articolul 4, punctul 23, p. 7; Schmidt-Salzer, J., op. cit. (nota de subsol 27), p. 265.
29 – A se vedea în acest sens Kohtes, S., Das Recht der vorformulierten Vertragsbedingungen in Spanien, Frankfurt am Main, 2004, p. 52.
30 – A se vedea de asemenea în acest sens Tilmann, I., op. cit. (nota de subsol 12), p. 12, nota de subsol 64.
31 – A se vedea în acest sens în special Brandner, H. E., „Neufassung des EG‑Richtlinienvorschlags über missbräuchliche Klauseln in Verbraucherverträgen”, Zeitschrift fürWirtschaftsrecht, 21/92, p. 1591; același autor, op. cit. (nota de subsol 20), p. 314; Damm, R., „Europäisches Verbrauchervertragsrecht und AGB‑Recht”, Juristenzeitung, 4/1994, p. 162. În doctrină se presupune că este posibil ca reticențele formulate de guvernul german în Consiliu să fi contribuit de asemenea, în cadrul contractelor încheiate cu consumatorii, la excluderea de la controlul conținutului a clauzelor care descriu prestația și care stabilesc prețul, în conformitate cu articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, după cum prevede de asemenea articolul 8 din Gesetz über Allgemeine Geschäftsbedingungen (AGBG) german. Acesta este motivul pentru care legiuitorul german nu ar fi modificat articolul 8 din AGBG și ar fi susținut că nu era necesar să se adapteze dispoziția prevăzută la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.
32 – Potrivit Kapnopoulou, E., Das Recht der missbräuchlichen Klauseln in der Europäischen Union, Tübingen, 1997, p. 105, modul de redactare a celui de al nouăsprezecelea considerent al directivei arată în mod clar că acele clauze care definesc obiectul principal al contractului pot fi pe deplin abuzive.
33 – Coester, M., în: J. von Staudingers Kommentar zum Bürgerlichen Gesetzbuch, ediția a treisprezecea, Berlin, 1998, articolul 8 AGBG, punctul 17, p. 179, arată faptul că articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 scutește de controlul eventualului caracter abuziv clauzele care stabilesc prestația principală și raportul de echivalență în contractele încheiate cu consumatorii.
34 – A se vedea pagina 9 din decizia de trimitere.
35 – Doar instanțele naționale sunt competente să stabilească situația de fapt într‑o procedură preliminară. A se vedea Hotărârea din 12 mai 1998, Kefalas (C‑367/96, Rec., p. I‑2843, punctul 22).
36 – A se vedea punctul 49 din prezentele concluzii.
37 – A se vedea Hotărârea din 27 martie 1963, Da Costa (28/62-30/62, Rec., p. 60), și Hotărârea din 12 februarie 1998, Cordelle (C‑366/96, Rec., p. I‑583, punctul 9). A se vedea de asemenea în acest sens, Craig, P. și De Búrca, G., EU Law, ediția a patra, Oxford, 2008, p. 492, în opinia cărora articolul 234 CE conferă cu siguranță Curții competența de a interpreta tratatul, însă nu o autorizează totuși să îl aplice cauzei principale. Distincția dintre interpretarea și aplicarea dreptului caracterizează repartizarea competențelor între Curte și instanțele naționale. În consecință, Curtea interpretează tratatul, iar instanțele naționale aplică această interpretare la cazul concret. Potrivit Schima, B., Kommentar zu EU- und EG‑Vertrag (editat de H. Mayer), ediția a douăsprezecea, Viena, 2003, articolul 234 CE, punctul 40, p. 12, este de competența instanțelor naționale să aplice o normă de drept comunitar litigiului concret. Totuși, autorul recunoaște că nu este mereu simplu să se distingă între interpretarea și aplicarea unei norme.
38 – A se vedea de asemenea Nassall, W., „Die Antwendung der EU‑Richlinie über missbräuchliche Klauseln in Verbraucherverträgen”, Juristenzeitung, 14/1995, p. 690.
39 – A se vedea în acest sens Schlosser, P., în: J. von Staudingers Kimmentar zum Bürgerlichen Gesetzbuch, ediția a treisprezecea, Berlin, 1998, Einleitung zum AGBG, punctul 33, p. 18, potrivit căruia sunt excluse întrebările adresate Curții pentru a se stabili dacă sunt abuzive clauze determinate în tipuri de contracte descrise în mod precis. A se vedea în același sens și Whittaker, S., „Clauses abusives et garanties des consommateurs: la proposition de directive relative aux droits des consommateurs et la portée de l’«harmonisation complète»”, Recueil Dalloz, 17/2009, p. 1153, care face trimitere la jurisprudența Curții.
A se vedea în această privință Hotărârea din 1 aprilie 2004, Freiburger Kommunalbauten (C‑237/02, Rec., p. I‑3403, punctul 22), și Hotărârea din 4 iunie 2009, Pannon GSM (C‑243/08, Rep., p. I‑4713, punctul 43). În aceste hotărâri, Curtea a constatat că, în cadrul exercitării competenței de interpretare a dreptului comunitar care îi este conferită de articolul 234 CE, aceasta poate interpreta criteriile generale folosite de legiuitorul comunitar pentru a defini noțiunea de clauză abuzivă. În schimb, Curtea nu se poate pronunța cu privire la aplicarea respectivelor criterii generale unei clauze determinate, al cărei control trebuie să fie efectuat pe baza situației de fapt din cazul concret.
La punctele 27-30 din Concluziile avocatului general Geelhoed prezentate la 25 septembrie 2003 în cauza Freiburger Kommunalbauten, acesta a arătat în mod întemeiat că ar fi incompatibil cu dispozițiile de mai sus ca legiuitorul comunitar să pornească de la principiul că este de competența autorităților naționale să stabilească ce clauze trebuie să fie considerate abuzive în cazul în care instanța comunitară ar trebui totuși să facă o apreciere a acestor clauze. Ca argument în favoarea unei competențe a instanței naționale, avocatul general a invocat repartizarea clară a competențelor între Comunitate și statele membre, utilizarea economică a acțiunilor și diversitatea ordinilor juridice în statele membre.
40 – Potrivit Pfeiffer, T., op. cit. (nota de subsol 21), articolul 4 alineatul 40 punctul 11, calificarea unei clauze ca referindu‑se la obiectul principal al contractului nu poate fi apreciată decât în cadrul structurii globale a contractului și a normelor care guvernează respectivul contract în dreptul național, a cărei interpretare este tot de competența instanțelor naționale. Pe de altă parte, Curtea ar putea, în cadrul unei proceduri preliminare, să furnizeze clarificări cel puțin cu privire la caracteristicile abstracte ale obiectului principal al contractului.
41 – Considerăm că articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 nu exclude de la controlul eventualului caracter abuziv toate aspectele unei clauze privind prețurile. Prin urmare, exonerarea nu se extinde la întregul conținut normativ al unei clauze privind prețurile, ci doar la caracterul adecvat al raportului dintre prestație și contraprestație. În schimb, alte aspecte ale clauzelor privind prețurile nu sunt scutite de control. Astfel, conform anexei la directivă, dreptul pe care și‑l rezervă vânzătorii sau furnizorii de a stabili sau de a majora în mod unilateral prețul a posteriori este considerat abuziv în anumite condiții, ceea ce ar permite să fie controlat caracterul abuziv al clauzei care ar permite un astfel de drept [a se vedea litera (l) din anexă]. A se vedea în această privință Pfeiffer, T., op. cit. (nota de subsol 21), articolul 4 punctul 31, p. 9; Kapnopoulou, E., op. cit. (nota de subsol 32), p. 109.
42 – A se vedea Hotărârea din 12 decembrie 1990, SARPP (C‑241/89, Rec., p. I‑4695, punctul 9), Hotărârea din 2 februarie 1994, Verband Sozialer Wettbewerb, cunoscută sub numele „Clinique” (C‑315/92, Rec., p. I‑317, punctul 7), Hotărârea din 4 martie 1999, Consorzio per la tutela del formaggio Gorgonzola (C‑87/97, Rec., p. I‑1301, punctul 16), Hotărârea din 7 septembrie 2004, Trojani (C‑456/02, Rec., p. I‑7573, punctul 38), și Hotărârea din 17 februarie 2005, Oulane (C‑215/03, Rec., p. I‑1215, punctul 47).
43 – Nu considerăm că este necesară în speță o delimitare exactă între diferitele caracteristici ale situației de fapt, întrucât, în final, trebuie să se plece de la ideea că este aplicabil articolul 8 din directivă, cu consecința că statele membre pot extinde sfera controlului conținutului pe baza acestei autorizări.
44 – A se vedea în același sens Kapnopoulou, E., op. cit. (nota de subsol 32), p. 103, 113; Baier, K., Europäische Verbraucherverträge und missbräuchliche Klauseln, Hamburg, 2004, p. 32; Kohtes, S., op. cit. (nota de subsol 29), p. 52; Nassall, W., op. cit. (nota de subsol 38), p. 690, și Damm, R., op. cit. (nota de subsol 31), p. 170. A se vedea de asemenea, într‑un sens analog, Concluziile avocatului general Tizzano prezentate la 23 ianuarie 2001 în cauza Comisia/Țările de Jos (C‑144/99, Rec., p. I‑3541, punctul 27).
45 – În doctrina juridică nu s‑a dat un răspuns clar și ferm la întrebarea dacă articolul 4 alineatul (2) definește de asemenea domeniul de aplicare material al Directivei 93/13 sau dacă acesta doar limitează sfera controlului de fond. Se observă totuși o tendință în favoarea celei de a doua interpretări. Kapnopoulou, E., op. cit. (nota de subsol 32), arată, pe de o parte, că, atunci când a modificat propunerea Comisiei, Consiliul ar fi avut intenția de a exclude din domeniul de aplicare al directivei toate clauzele care privesc obiectul principal al contractului sau raportul calitate/preț (p. 79). Pe de altă parte, autoarea consideră că această dispoziție este o limitare a aprecierii caracterului abuziv al clauzelor (p. 103). Tilmann, I., op. cit. (nota de subsol 30), p. 12, face în mod evident distincție între dispozițiile care definesc domeniul de aplicare al directivei și cele care stabilesc sfera controlului de fond. La rândul său, Coester, M., op. cit. (nota de subsol 33), punctul 16, p. 179, nu consideră în mod evident că articolul 4 alineatul (2) instituie o excepție de la controlul de fond al caracterului abuziv. A se vedea de asemenea în același sens Kohtes, S., op. cit. (nota de subsol 29), p. 52; Schulte-Nölke, H., „Verbraucherrecht”, în: Europarecht (editat de Reiner Schulze/Manfred Zuleeg), Baden-Baden, 2006, p. 965, și Huet, J., „Propos amers sur la directive du 5 avril 1993 relative aux clauses abusives”, La Semaine Juridique, 1/1994, études et chroniques nr. 309, p. 2, care analizează această dispoziție în legătură cu sfera controlului de fond.
46 – A se vedea punctul 91 din observațiile scrise ale recurentei din acțiunea principală.
47 – Hotărâre citată la nota de subsol 4.
48 – Ibidem (punctul 22).
49 – Hotărârea Comisia/Țările de Jos (citată la nota de subsol 4, punctele 19 și 20).
50 – Concluziile avocatului general Tizzano prezentate în cauza Comisia/Țările de Jos (citate la nota de subsol 44, punctele 27 și 28).
51 – Ibidem (punctul 29).
52 – A se vedea punctul 96 din observațiile scrise ale recurentei din acțiunea principală.
53 – A se vedea punctul 86 din prezentele concluzii.
54 – Hotărârea Comisia/Spania (citată la nota de subsol 5).
55 – Ibidem (punctul 17).
56 – A se vedea punctele 61-63 din prezentele concluzii.
57 – Este vorba în esență despre Cartea verde privind revizuirea acquis‑ului în domeniul protecției consumatorilor [COM (2006) 744 final] și de Propunerea de directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind drepturile consumatorilor [COM (2008) 614 final]. În Raportul Comisiei din 27 aprilie 2000 privind punerea în aplicare a Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii [COM (2000) 248 final, p. 17], Comisia preconizase în plus să elimine restricțiile privind controlul de fond prevăzute la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.
58 – A se vedea în acest sens Riesenhuber, K., „Die Auslegung”, în Europäische Methodenlehre, Berlin, 2006, p. 257, punctul 31. Autorul explică cât de determinantă este în dreptul privat european interpretarea istorică, ce se referă la antecedente și la geneza istorică. În cazul în care interpretarea urmărește stabilirea voinței legiuitorului, ar trebui, prin urmare, să se stabilească în primul rând ce voință este determinantă. Singurul legiuitor învestit cu legitimitate democratică este reprezentat de organele puterii legislative, al căror consimțământ susține actul juridic avut în vedere în cazul concret. În schimb, diverse organe nu ar trebui decât să fie ascultate, iar Comisia însăși are doar un drept de inițiativă și posibilitatea de a‑și retrage propunerile, care ar putea fi modificate în mod discreționar în cursul procesului legislativ. În măsura în care propunerile sau intențiile Comisiei nu sunt admise, aceasta ar putea permite să se deducă cel mult (dar nu obligatoriu) un argument a contrario.
59 – Dispoziția care a înlocuit articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 ar fi articolul 32 alineatul (3) (principii generale) din Propunerea de directivă. Noul principiu de armonizare completă este înscris în articolul 4 din această propunere.
60 – La fel ca Directiva 85/577/CEE privind protecția consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara spațiilor comerciale, ca Directiva 97/7/CE privind contractele la distanță și ca Directiva 1999/44/CE privind anumite aspecte ale vânzării de bunuri de consum și garanțiile conexe, Directiva 93/13 se întemeiază de asemenea pe un concept de armonizare minimă. Se renunță în mod expres la acest concept în Propunerea Comisiei din 8 octombrie 2008 de directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind drepturile consumatorilor [COM (2008) 614 final], care unește aceste patru directive într‑un singur instrument juridic orizontal. Propunerea de directivă se întemeiază în prezent pe conceptul unei armonizări complete, cu consecința că statele membre nu pot adopta sau menține dispoziții diferite de cele ale directivei. Finalitatea acestei propuneri este să contribuie la funcționarea corectă a pieței interne în ceea ce privește operațiunile încheiate între întreprinderi și consumatori și să garanteze un nivel ridicat uniform de protecție a consumatorilor datorită armonizării complete a aspectelor esențiale, relevante pentru piața internă, a dreptului contractelor încheiate cu consumatorii.
61 – A se vedea în același sens Pfeiffer, T., op. cit. (nota de subsol 21), articolul 8, punctul 1, p. 1; Kapnopoulou, E., op. cit. (nota de subsol 32), p. 162. Long, A., „Unfair Contracts Terms – New Directive, Implementation and Recent Developments”, Community Law in Practice, Trier, 1997, p. 148, arată că, având în vedere opiniile divergente ale statelor membre, Directiva 93/13 ar urmări să instituie principiul unei armonizări minime și ar conferi cu această ocazie o putere discreționară considerabilă statelor membre, ceea ce este conform cu principiul subsidiarității. În Raportul din 27 aprilie 2000 (citat la nota de subsol 14, p. 5), Comisia se referă la caracterul „minim” al Directivei 93/13, care s‑ar exprima în autorizarea prevăzută la articolul 8.
62 – A se vedea punctele 53 și 54 din prezentele concluzii.
63 – A se vedea în același sens Kapnopoulou, E., op. cit. (nota de subsol 32), p. 163.
64 – Hotărârea Échirolles Distribution (citată la nota de subsol 3).
65 – Ibidem (punctul 24). A se vedea de asemenea Hotărârea din 14 iulie 1998, Bettati (C‑341/95, Rec., p. I‑4355, punctul 75).
66 – A se vedea de asemenea în același sens Bandilla, R., în Das Recht der Europäischen Union (publicat de Grabitz, E./Hilf, M.), volumul I, articolul 4 CEE, punctul 7, p. 3. Potrivit autorului, adăugarea de la articolul 4 alineatul (1) CE, potrivit căreia politica economică trebuie să respecte „principiul unei economii de piață deschise”, a introdus în tratat o formulare care poate fi înțeleasă ca o normă constituțională cu caracter de politică de organizare.
67 – Hotărârea Échirolles Distribution (citată la nota de subsol 3, punctul 25).
68 – A se vedea de asemenea în același sens Bandilla, R., op. cit. (nota de subsol 66), volumul II, articolul 98 CEE, punctul 2, p. 2. Atunci când articolul 4 alineatul (1) CE se referă la instituirea unei politici economice în condițiile și potrivit principiilor prevăzute de tratat, acesta se referă la titlul VII din capitolul 1 din partea a treia a tratatului, mai exact, la articolele 98-104, care cuprind dispoziții mai precise privind politica economică. După cum constată în mod întemeiat Häde, U., Kommentar zu EUV/EGV (editat de Callies, C./Ruffert, M.), ediția a treia, München, 2007, articolul 4, punctul 4, aceste dispoziții nu se referă la o politică economică organizată, de exemplu, potrivit modelului politicii comerciale comune sau al politicii agricole. Este avută în vedere, în esență, doar o coordonare și un control al politicilor economice pe care statele membre continuă în principiu să le stabilească în mod autonom, în special în ceea ce privește uniunea monetară, care, între timp, a fost realizată de 15 state membre.
69 – A se vedea Hotărârile SARPP (citată la nota de subsol 42, punctul 8), Verband Sozialer Wettbewerb, cunoscută sub numele „Clinique” (citată la nota de subsol 42, punctul 7), Consorzio per la tutela del formaggio Gorgonzola (citată la nota de subsol 42, punctul 16), Trojani (citată la nota de subsol 42, punctul 38) și Oulane (citată la nota de subsol 42, punctul 47).
70 – A se vedea, cu privire la articolul 81 CE, Hotărârea din 21 februarie 1973, Continental Can/Comisia (6/72, Rec., p. 215, punctul 25), Hotărârea din 1 iunie 1999, Eco Swiss (C‑126/97, Rec., p. I‑3055, punctul 36), și Hotărârea din 20 septembrie 2001, Courage și Crehan (C‑453/99, Rec., p. I‑6297, punctul 20).
71 – A se vedea Hotărârea din 13 februarie 1979, Hoffmann-La Roche (85/76, Rec., p. 461), Hotărârea din 9 noiembrie 1983, Michelin (322/81, Rec., p. 3461, punctul 29) și Hotărârea din 24 ianuarie 1991, Alsthom Atlantique (C‑339/89, Rec., p. I‑107, punctul 10).
72 – Hotărârea din 28 februarie 1991, Marchandise (C‑332/89, Rec., p. I‑1027, punctul 22).
73 – Hotărârea din 21 septembrie 1988, Van Eycke (267/86, p. 4769, punctul 16), Hotărârea Marchandise (citată la nota de subsol 70, punctul 22) și Hotărârea din 17 noiembrie 1993, Meng (C‑2/91, Rec., p. I‑5751, punctul 14).
74 – Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 și 82 din tratat, JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167.
75 – Potrivit Tietje, C., în: Das Recht der Europäischen Union (editat de Grabitz, E./Hilf, M.), volumul II, articolul 95, punctul 18, p. 6, noțiunea de piață internă stabilește o prezumție în favoarea liberei circulații a mărfurilor, a persoanelor și a capitalurilor.
76 – A se vedea în acest sens, Tassikas, A., Dispositives Recht und Rechtswahlfreiheit als Ausnahmebereiche der EG‑Grundfreiheiten:ein Beitrag zur Privatautonomie, Vertragsgestaltung und Rechtsfindung im Vertragsverkehr des Binnenmarkts, Frankfurt am Main, 2002, p. 189; Pfeiffer, T., op. cit. (nota de subsol 21), articolul 8, punctele 1, 20, 21; Kapnopoulou, E., op. cit. (nota de subsol 32), p. 163.
77 – Hotărârea din 5 octombrie 2004, CaixaBank France (C‑442/02, Rec., p. I‑8961, punctul 11), Hotărârea din 3 octombrie 2006, Fidium Finanz (C‑452/04, Rec., p. I‑9521, punctul 46), Hotărârea din 29 noiembrie 2007, Comisia/Austria (C‑393/05, Rep., p. I‑10195, punctul 31), Hotărârea din 13 decembrie 2007, Comisia/Italia (C‑465/05, Rep., p. I‑11091, punctul 17), Hotărârea din 17 iulie 2008, Comisia/Franța (C‑389/05, Rep., p. I‑5337, punctul 52), și Hotărârea din 28 aprilie 2009, Comisia/Italia (C‑518/06, Rep, p. I‑3491, punctul 63).
78 – A se vedea în acest sens Hotărârea din 10 mai 1995, Alpine Investments (C‑384/93, Rec., p. I‑1141, punctul 27), Hotărârea din 12 iulie 2005, Schempp (C‑403/03, Rec., p. I‑6421, punctul 45), și Hotărârea din 28 aprilie 2009, Comisia/Italia (citată la nota de subsol 77, punctul 63).
79 – Hotărârea Alpine Investments (citată la nota de subsol 78, punctele 35 și 38), și Hotărârea CaixaBank France (citată la nota de subsol 77, punctul 12).
80 – Potrivit unei jurisprudențe constante, protecția consumatorilor poate justifica restricții ale liberei prestări a serviciilor (a se vedea în acest sens în special Hotărârea din 9 iulie 1997, De Agostini și TV‑Shop, C‑34/95-C‑36/95, Rec., p. I‑3843, punctul 53, Hotărârea din 6 noiembrie 2003, Gambelli și alții, C‑243/01, Rec., p. I‑13031, punctul 67, Hotărârea din 6 martie 2007, Placanica și alții, C‑338/04, C‑359/04 și C‑360/04, Rep., p. I‑1891, punctul 46, Hotărârea din 29 noiembrie 2007, Comisia/Germania, C‑404/05, Rep., p. I‑10239, punctul 50, și Hotărârea Comisia/Austria, citată la nota de subsol 77, punctul 52).
81 – A se vedea articolul 5 din Convenția privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale, deschisă pentru semnare la Roma la 19 iunie 1980 (JO L 266, p. 1). Pentru contractele încheiate după 17 decembrie 2009, a se vedea articolul 6 din Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I) (JO L 177, p. 6).
82 – A se vedea Hotărârea Alpine Investments (citată la nota de subsol 78, punctul 51) și Hotărârea din 13 iulie 2004, Comisia/Franța (C‑262/02, Rec., p. I‑6569, punctul 37).