CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

ELEANOR SHARPSTON

prezentate la 16 iulie 2009¹(1)

Cauza C‑325/08

Olympique Lyonnais

împotriva

Olivier Bernard

și

Newcastle United

[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Cour de cassation (Franța)]

„Libera circulație a lucrătorilor – Dispoziție națională care impune unui jucător de fotbal să despăgubească clubul care l‑a format în cazul în care, la încheierea formării, încheie un contract de jucător profesionist cu un club din alt stat membru – Obstacol în calea liberei circulații – Justificare prin necesitatea de a încuraja recrutarea și formarea de tineri jucători profesioniști”

1.        Pentru cei care urmează „frumosul joc”, acesta este o pasiune, chiar o religie(2). Armate de fani fideli călătoresc în întreaga Uniune pentru a-și susține echipa la fiecare meci, iar eventuala reușită a potențialelor noi recruți (posibila semnare a unor contracte de transfer și talentele din pepiniera proprie) reprezintă o chestiune primordială. Pentru tinerele speranțe, reperarea de către un vânător de talente și obținerea unui stagiu de pregătire (și anume un contract de formare) cu un club important este o cheie fermecată care deschide ușa unei cariere profesioniste. Însă mai devreme sau mai târziu visul gloriei fotbalistice este în mod necesar conectat la dura realitate care impune câștigarea ca jucător profesionist a celui mai mare venit posibil într‑o perioadă limitată, în cadrul clubului dispus să ofere cel mai bun salariu. În același timp, cluburile în mod evident nu acceptă vânarea de către alte cluburi a celor mai bune tinere speranțe ale lor, în a căror formare au investit enorm. În cazul în care clubul de formare este mic și relativ sărac, iar clubul recrutor este mare și mult mai puternic, astfel de manevre reprezintă o reală amenințare pentru supraviețuirea (atât din punct de vedere economic, cât și sportiv) a clubului mai mic.

2.        Faptele aflate la originea prezentei trimiteri preliminare pot fi descrise pe scurt. Un tânăr fotbalist a primit o ofertă de contract de jucător profesionist din partea clubului francez care l‑a format timp de trei ani. Acesta a refuzat oferta, acceptând însă altă ofertă ca jucător profesionist într‑un club englez. La acel moment, dispozițiile care guvernau fotbalul profesionist în Franța îl obligau la plata de daune interese către clubul francez. Acest club a formulat o acțiune împotriva jucătorului și a clubului englez în fața instanțelor franceze, solicitând plata unei sume fondate pe remunerația anuală pe care ar fi obținut‑o dacă ar fi semnat contractul cu clubul francez.

3.        În acest context, Cour de cassation (Curtea de Casație) dorește să se stabilească dacă dispozițiile descrise sunt contrare principiului liberei circulații a lucrătorilor consacrat la articolul 39 CE și, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă acestea pot fi justificate de necesitatea de a încuraja recrutarea și formarea de tineri jucători profesioniști.

 Dispozițiile relevante

 Dreptul comunitar

4.        Articolul 39 CE garantează libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității. O astfel de libertate implică mai precis, sub rezerva restricțiilor justificate de motive de ordine publică, siguranță publică și sănătate publică, dreptul (a) de a accepta ofertele reale de încadrare în muncă, (b) de a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor membre și (c) de ședere într‑un stat membru pentru a desfășura o activitate salarizată.

 Dispozițiile naționale

5.        La momentul faptelor din acțiunea principală(3), articolul L. 120‑2 din Codul muncii francez (Code du travail) prevedea: „Nimeni nu poate impune restricții drepturilor personale și libertăților individuale și colective fără a fi justificate de natura sarcinii care trebuie îndeplinită și proporționale cu scopul urmărit”.

6.        Articolul L. 122‑3‑8 din același cod prevedea că un contract cu durată determinată nu poate înceta în mod prematur decât prin acordul părților sau în caz de abatere gravă ori de forță majoră. Dacă angajatorul dispunea concedierea în mod prematur în alte circumstanțe, angajatul avea dreptul la obținerea de daune interese în cuantum cel puțin egal cu salariul pe care l‑ar fi obținut până la încheierea contractului. Dacă angajatul demisiona, angajatorul era îndreptățit la daune interese corespunzătoare prejudiciului suferit.

7.        La acel moment, Codul sportului (Code du sport) nu conținea dispoziții privind formarea sportivilor profesioniști, deși în prezent, conform articolului L. 211‑5, prin contractele de formare de jucător profesionist se poate impune unui jucător ca la încheierea formării să încheie un contract de muncă cu clubul de formare pentru o perioadă de maximum trei ani.

8.        În plus, angajarea jucătorilor de fotbal era reglementată în Franța prin Carta fotbalului profesionist (Charte du football professionnel) care are statutul unei convenții colective pentru acest sector de activitate. Titlul III capitolul IV din cartă (versiunea 1997-1998) se referea la o categorie denumită „joueurs espoir” – jucători speranță cu vârsta între 16 și 22 de ani care doreau să urmeze o carieră profesionistă, angajați de un club profesionist ca jucători în formare cu contract pe durată determinată. Articolul 23 din acest capitol(4) prevedea între altele:

„[…]

La expirarea normală a contractului, clubul are dreptul să impună celeilalte părți semnarea unui contract de jucător profesionist.

[…]

1.      În cazul în care clubul nu a utilizat această posibilitate, jucătorul își va putea regulariza situația după cum urmează:

a)      prin semnarea unui contract de jucător profesionist într‑un club la alegerea sa, fără plata unei compensații către primul club;

[…]

2.      Dacă jucătorul refuză semnarea unui contract de jucător profesionist, acesta nu va putea, timp de trei ani, să semneze un contract cu un alt club din [Liga națională franceză de fotbal], indiferent de statut, fără acordul scris al clubului în care a fost jucător speranță […]

[…]”

9.        La momentul faptelor, această cartă – care se aplica și continuă să se aplice numai în Franța – nu reglementa compensațiile plătite între cluburi în cazul în care un jucător a fost format de un club și apoi a semnat un contract cu un alt club, însă în prezent le reglementează. Astfel cum a arătat agentul guvernului francez în cadrul ședinței, dispozițiile aplicabile în prezent în Franța corespund îndeaproape reglementării actuale a FIFA descrise în continuare.

 Normele internaționale

10.      În ceea ce privește transferurile dintre cluburile de fotbal în diferite țări, Regulamentul FIFA privind statutul și transferul jucătorilor conține în prezent dispoziții referitoare la compensația de formare în cazul în care un jucător semnează primul său contract de jucător profesionist sau este transferat înainte de sfârșitul sezonului în care împlinește 23 de ani. Aceste dispoziții au fost elaborate în colaborare cu Comisia în urma pronunțării Hotărârii Bosman(5).

11.      Potrivit articolului 20 din Regulamentul FIFA și anexei 4 la acesta, compensația de formare se plătește clubului de formare a unui jucător atunci când acesta semnează primul său contract de jucător profesionist și ulterior, cu ocazia fiecărui transfer al acestuia ca jucător profesionist, până la sfârșitul sezonului în care împlinește 23 de ani.

12.      La prima înregistrare ca jucător profesionist, clubul la care este înregistrat plătește compensația de formare fiecărui club care a contribuit la formarea acestuia, pro rata în funcție de perioada petrecută în cadrul fiecărui club. Pentru transferurile subsecvente, compensația de formare este datorată clubului anterior numai pentru perioada în care a fost efectiv format de acel club.

13.      Cluburile se clasifică în funcție de investiția financiară făcută în formarea jucătorilor. Cheltuielile de formare pentru fiecare categorie corespund cuantumului necesar formării unui jucător timp de un an înmulțit cu un „factor jucător” mediu care reprezintă numărul jucătorilor care trebuie formați pentru a obține un jucător profesionist.

14.      Calculul ia în considerare cheltuielile care ar fi fost suportate de noul club dacă acesta ar fi format el însuși jucătorul. În general, prima dată când un jucător este înregistrat ca profesionist, compensația se calculează înmulțind cheltuielile de formare ale noului club cu numărul anilor de formare. Pentru transferurile subsecvente, calculul se bazează pe cheltuielile de formare ale noului club înmulțite cu numărul de ani de formare cu fostul club.

15.      Cu toate acestea, în ceea ce îi privește pe jucătorii transferați în cadrul UE sau al SEE, dacă jucătorul este transferat într‑un club de categorie superioară, calculul se bazează pe cheltuielile de formare medii ale celor două cluburi. Dacă acesta este transferat la un club de categorie inferioară, calculul se bazează pe cheltuielile de formare ale clubului de categorie inferioară.

16.      Există de asemenea un „mecanism de solidaritate” reglementat la articolul 21 și în anexa 5. Dacă un jucător profesionist se transferă la un alt club în cursul perioadei de valabilitate a contractului său, orice club care a contribuit la formarea și educarea sa în perioada cât acesta a fost în vârstă de 12-23 de ani primește o parte din compensația plătită fostului său club. Compensația de solidaritate globală reprezintă maximum 5 % din compensația totală, repartizată în funcție de sezoane și între cluburile în cauză.

17.      La fel ca în Franța, nicio astfel de normă internațională nu exista la momentul respectiv.

 Situația de fapt, procedura și întrebările preliminare

18.      În anul 1997, Olivier Bernard a semnat un contract „jucător speranță” pentru trei sezoane cu clubul de fotbal francez Olympique Lyonnais, în vigoare de la 1 iulie 1997. Înainte de expirarea contractului, Olympique Lyonnais i‑a oferit acestuia un contrat de jucător profesionist cu o durată de un an începând cu 1 iulie 2000. Domnul Bernard (nemulțumit se pare de salariul propus) nu a acceptat oferta, ci, în luna august 2000, a semnat un contract de jucător profesionist cu clubul englez Newcastle United(6).

19.      Aflând despre acest contract, Olympique Lyonnais a formulat o acțiune împotriva domnului Bernard în fața conseil de prud’hommes din Lyon, urmărind obligarea acestuia la plata de daune interese în solidar cu Newcastle United. Suma pretinsă se ridica la 53 357,16 EUR – corespunzând, în conformitate cu decizia de trimitere, remunerației pe care domnul Bernard ar fi primit‑o timp de un an dacă ar fi semnat contractul propus de Olympique Lyonnais.

20.      Conseil de prud’hommes a considerat că domnul Bernard a pus capăt contractului în mod unilateral și l‑a obligat pe acesta și clubul Newcastle United la plata în solidar către Olympique Lyonnais de daune interese în cuantum de 22 867,35 EUR în temeiul articolului L. 122‑3‑8 din Codul muncii. Hotărârea nu a motivat diferența dintre cuantumul despăgubirilor solicitate și cel acordat.

21.      Pârâții au declarat apel în fața cour d’appel (Curtea de Apel) din Lyon care a considerat că articolul 23 din Carta fotbalului este nelegal. Restricția impusă era incompatibilă cu principiul fundamental al libertății de a exercita o activitate profesională și cu articolul L. 120‑2 din Codul muncii. În special, nu exista o dispoziție care să prevadă plata unei compensaţii de formare în cazul încetării premature a contractului. A impune unui jucător să continue să lucreze pentru clubul care l‑a format este o restricție în calea libertății de a contracta disproporționată în raport cu protecția intereselor legitime ale clubului, indiferent de cuantumul cheltuielilor de formare.

22.      Niciuna dintre aceste două instanțe nu a considerat necesară o trimitere preliminară, deși Newcastle United a solicitat acest lucru. Totuși, deși hotărârea pronunțată de cour d’appel s‑a întemeiat pe dreptul francez, această instanță a considerat că cerința impusă la articolul 23 din Carta fotbalului este de asemenea contrară principiului enunțat la articolul 39 CE.

23.      Olympique Lyonnais a formulat recurs în fața Cour de cassation. Această instanță arată că acțiunea formulată de Olympique Lyonnais se întemeiază pe nerespectarea de către domnul Bernard a obligației de a semna un contract cu clubul care l‑a format și nu pe interdicția de a semna un contract cu alt club din liga franceză. Obligația respectivă nu interzice unui jucător să semneze un contract cu un club străin, însă poate să îl descurajeze în măsura în care acesta riscă să fie obligat la plata de daune interese. Pe de altă parte, o astfel de obligație ar putea fi justificată de interesul legitim al clubului de a păstra un tânăr jucător pe care tocmai l‑a format.

24.      Cour de cassation se referă la Hotărârea Bosman care indică faptul că articolul 39 CE „se opune aplicării unor norme adoptate de asociații sportive potrivit cărora un jucător profesionist de fotbal, resortisant al unui stat membru, la expirarea contractului cu un anumit club, nu poate fi angajat de un club dintr‑un alt stat membru decât dacă acesta din urmă a plătit clubului de origine o compensație de transfer, de formare sau de promovare”, și consideră că această cauză ridică o problemă serioasă de interpretare a acestui articol.

25.      Prin urmare, aceasta solicită Curții să se pronunțe cu titlu preliminar asupra următoarelor întrebări:

„1)      Principiul liberei circulații a lucrătorilor prevăzut la [articolul 39 CE] se opune unei dispoziții de drept național în temeiul căreia un «jucător speranță» care semnează, la sfârșitul perioadei sale de formare, un contract de jucător profesionist cu un club din alt stat membru al Uniunii Europene se expune obligării la plata de daune interese?

2)      În cazul unui răspuns afirmativ, necesitatea de a încuraja recrutarea și formarea de tineri jucători profesioniști constituie un obiectiv legitim sau un motiv imperativ de interes general de natură să justifice o astfel de restricție?”

26.      Olympique Lyonnais și Newcastle United, guvernele francez, italian, olandez, guvernul Regatului Unit și Comisia au prezentat observații scrise. În ședința din 5 mai 2009, Olympique Lyonnais, guvernul francez și Comisia au prezentat observații orale.

 Apreciere

 Considerații introductive

 Implicații ale întrebărilor

27.      Ni se pare important să amintim că practicarea sportului intră în domeniul de aplicare al dreptului comunitar numai și tocmai pentru că și în măsura în care are loc în sfera activităților economice și individuale și a libertăților reglementate de acesta. Aceasta este efectiv una dintre premisele fundamentale pe care se bazează Hotărârea Bosman(7).

28.      Prin urmare, dacă principiile și normele de drept comunitar se aplică unei situații precum cea din speță, hotărârea Curții în această cauză va avea de asemenea în mod potențial implicații mai largi pentru angajații și angajatorii din toate sectoarele vizate de aceste principii și norme.

29.      Astfel, guvernul olandez subliniază pe bună dreptate că această cauză are efecte asupra problemei generale a unui angajator care dorește să investească în formarea unui angajat, dar se opune plecării imediate a acestui salariat care va pune la dispoziția unui alt angajator prețioasele calificări dobândite. Această problemă privește dreptul comunitar în măsura în care orice restricție în calea libertății unui angajat de a căuta și de a accepta un alt post poate restrânge libera circulație a acestuia în cadrul Comunității.

30.      Caracteristicile specifice ale sportului în general și ale fotbalului în particular nu ne apar ca prezentând o importanță primordială în privința determinării existenței unei restricții interzise în calea liberei circulații. Însă aceste caracteristici trebuie luate în considerare cu atenție la examinarea unor posibile justificări pentru astfel de restricții – la fel cum caracteristicile specifice ale oricărui alt sector ar trebui avute în vedere la examinarea justificării unor restricții aplicabile în acel sector.

31.      Acestea fiind spuse, nu considerăm însă că au fost prezentate suficiente observații Curții pentru a soluționa în mod corespunzător această problemă mai largă. Guvernul olandez, care a ridicat problema mai generală în cuprinsul observațiilor sale scrise, nu a fost prezent la ședință și niciuna dintre părțile prezente nu a extins problema, nici chiar la invitația Curții. În aceste circumstanțe, nu propunem examinarea implicațiilor mai largi ale cauzei în detaliu și sugerăm Curții să limiteze hotărârea la contextul specific al procedurii din acțiunea principală.

 Domeniul de aplicare al normei atacate

32.      Astfel cum au arătat Newcastle United și guvernul Regatului Unit, articolul 23 din Carta fotbalului nu conține o cerință explicită a plății unei compensații de către jucătorul care semnează un contract cu un club din alt stat membru la încheierea formării sale în cadrul unui club francez.

33.      Cu toate acestea, întrebările adresate nu privesc compatibilitatea cu dreptul comunitar a unei dispoziții specifice, ci a unei norme „în temeiul căreia un «jucător speranță» care semnează, la sfârșitul perioadei sale de formare, un contract de jucător profesionist cu un club din alt stat membru al Uniunii Europene se expune obligării la plata de daune interese”. Acesta este efectul pe care conseil de prud’hommes l‑a dat articolului 23 din Carta fotbalului și articolului L. 122‑3‑8 din Codul muncii și nici cour d’appel, nici Cour de cassation nu au considerat că acesta a realizat o interpretare eronată – ci numai că efectul respectiv este sau ar putea fi incompatibil cu o normă de drept superioară.

34.      În consecință, Curtea trebuie să analizeze acest efect indiferent care ar fi dispozițiile care îl cuprind.

 Prima întrebare: compatibilitatea cu articolul 39 CE

35.      Prima întrebare poate primi un răspuns scurt și simplu: o normă care produce efectul descris se opune, în principiu, articolului 39 CE. Raționamentul care conduce la această concluzie a fost expus într‑un mod mai mult sau mai puțin detaliat, în majoritatea observațiilor prezentate Curții.

36.      Sportul este supus dreptului comunitar în măsura în care constituie o activitate economică în sensul articolului 2 CE. Activitatea salarizată a jucătorilor de fotbal profesioniști sau semiprofesioniști reprezintă o astfel de activitate(8).

37.      Articolul 39 CE cuprinde nu numai acțiunea autorităților publice, ci și reglementările de orice natură menite să regleze în mod colectiv munca salarizată, inclusiv normele edictate de federațiile de fotbal(9). Toate dispozițiile la care se face referire în speță sunt cuprinse în una sau alta dintre aceste categorii.

38.      Situația unui jucător francez cu reședința în Franța care încheie un contract cu un club de fotbal din alt stat membru nu este o situație pur internă care nu ar intra în domeniul de aplicare al dreptului comunitar. Articolul 39 CE se aplică în mod specific acceptării unei oferte reale de încadrare în muncă.

39.      Unele norme pot împiedica libera circulație a lucrătorilor dacă împiedică sau descurajează un resortisant al unui stat membru să își exercite dreptul la liberă circulație într‑un alt stat membru, chiar dacă acestea se aplică indiferent de cetățenia lucrătorilor(10), cu excepția cazului în care potențialul obstacol în calea liberei circulații este prea aleatoriu și prea indirect(11).

40.      Norme care impun plata unei compensații de transfer, de formare sau de promovare între cluburi cu ocazia transferului unui jucător de fotbal profesionist constituie în principiu un obstacol în calea liberei circulații a lucrătorilor. Chiar dacă se aplică și transferurilor între cluburile din același stat membru, acestea pot restrânge libera circulație a jucătorilor care doresc să își exercite activitatea în alt stat membru(12). Norme care prevăd că un jucător de fotbal profesionist nu își poate exercita activitatea în cadrul unui nou club, stabilit în alt stat membru, dacă acest club nu a plătit o compensație de transfer fostului club constituie un obstacol în calea liberei circulații a lucrătorilor(13).

41.      Dacă o normă care impune noului angajator să plătească o sumă de bani fostului angajator constituie, așadar, în principiu un obstacol în calea liberei circulații a lucrătorilor, acest lucru trebuie să fie de asemenea valabil sau cu atât mai mult valabil în cazul în care salariatul însuși datorează, într‑o oarecare măsură, o astfel de sumă. Acesta trebuie fie să îl convingă pe noul său angajator să îi plătească datoria, fie să o achite din propriile resurse care după toate probabilitățile sunt mai mici decât cele ale unui angajator. În plus, obstacolul potențial în calea exercitării liberei circulații nu este în niciun caz aleatoriu sau indirect. Obligația de a plăti o sumă de bani este un criteriu imediat și important pentru orice lucrător care are în vedere refuzul unei oferte de muncă pentru acceptarea alteia(14).

42.      În opinia noastră, această analiză nu este afectată de afirmațiile făcute de Olympique Lyonnais în sensul că o situație precum cea din speță nu este vizată de articolul 39 CE întrucât acest articol privește discriminarea pe motive de cetățenie și nu restricțiile libertății de a contracta în contextul unor obligații oneroase reciproce și/sau întrucât litigiul intră de fapt în sfera dreptului concurenței, dat fiind că privește un caz de (pretinsă) concurență neloială.

43.      În ceea ce privește primul punct, din jurisprudența Curții rezultă cu claritate că articolul 39 CE cuprinde într‑adevăr restricțiile la libertatea de a contracta dacă acestea sunt de natură să împiedice sau să descurajeze un resortisant al unui stat membru să își exercite dreptul la libera circulație în alt stat membru, cel puțin în măsura în care acestea rezultă din acțiunea autorităților publice sau din reglementări menite să regleze în mod colectiv munca salarizată. În ceea ce privește al doilea punct, chiar dacă litigiul dintre Olympique Lyonnais și Newcastle United ar putea privi aspecte de dreptul concurenței, aceste aspecte nu au fost invocate de instanța de trimitere, astfel încât statele membre și Comisia nu au avut ocazia să le comenteze. În plus, chiar dacă litigiul ar ridica probleme de dreptul concurenței, acest lucru nu ar împiedica în sine aplicarea dispozițiilor tratatului privind libera circulație(15).

 A doua întrebare: posibilă justificare

44.      Măsurile naționale susceptibile să îngreuneze sau să facă mai puțin atractivă exercitarea libertăților fundamentale garantate de tratat pot fi totuși admise, cu condiția ca ele să urmărească un obiectiv legitim compatibil cu tratatul. Însă pentru ca aceste măsuri să fie admise, ele trebuie să îndeplinească alte patru condiții: se aplică nediscriminatoriu, răspund unor motive imperative de interes general, pot să garanteze realizarea obiectivului pe care îl urmăresc și nu depășesc ceea ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv(16).

45.      Faptul că recrutarea și formarea de tineri fotbaliști profesioniști este un obiectiv legitim compatibil cu tratatul cu greu poate fi pus la îndoială. Nu numai că toate părțile care au prezentat observații sunt de acord cu privire la acest punct, ci însăși Curtea a afirmat acest lucru(17). De asemenea, în speță nimic nu indică faptul că normele în cauză ar fi aplicate în mod discriminatoriu.

46.      Astfel cum Curtea a arătat în Hotărârea Bosman(18), este imposibil să se prevadă cu certitudine viitorul sportiv al tinerilor jucători. Numai un număr limitat dintre aceștia urmează ulterior o activitate profesionistă, astfel încât în niciun caz nu se poate garanta că jucătorul în formare se va dovedi de fapt a fi un element de valoare fie pentru clubul care l‑a format, fie pentru un alt club. Așadar, norme precum cea în discuție în speță pot să nu constituie un element hotărâtor pentru a încuraja cluburile să recruteze și să formeze tineri jucători. Însă aceste norme permit cluburilor să nu fie descurajate să recruteze și să formeze tineri jucători de perspectiva ca investiția făcută în această formare să profite altui club, fără ca ele însele să beneficieze de vreo compensaţie. Pare plauzibil argumentul că norme care au acest efect sunt justificate de interesul general.

47.      Pe de altă parte, fotbalul profesionist nu este numai o activitate economică, ci și o chestiune de o importanță socială considerabilă în Europa. Dat fiind că este perceput în general ca fiind legat de sportul amator și ca împărtășind multe dintre virtuțile acestuia, există un consens public în privința faptului că formarea și recrutarea de tineri jucători ar trebui încurajate și nu descurajate. Mai precis, Consiliul European de la Nisa din anul 2000 a recunoscut că, „în scopul respectării și promovării eticii și solidarității necesare menținerii rolului social al sportului, Comunitatea trebuie să țină seama […] de funcțiile sale sociale, educative și culturale care constituie specificul acestuia”(19). În plus, Cartea albă privind sportul a Comisiei(20) și Rezoluția privind sportul a Parlamentului European(21) subliniază importanța formării.

48.      Pe de altă parte, în mod mai general, după cum a arătat guvernul olandez, Strategia de la Lisabona adoptată de Consiliul European în luna martie 2000 și numeroasele decizii și linii directoare adoptate de atunci în vederea punerii în aplicare a acesteia în domeniile educației, formării și a învățării de‑a lungul vieții acordă o importanță primordială formării profesionale în toate sectoarele. Dacă angajatorii se pot asigura că vor putea beneficia o perioadă rezonabilă de serviciile angajaților pe care îi formează, acest lucru îi încurajează să asigure formarea care este și în interesul angajaților înșiși.

49.      Cu toate acestea, este mai dificil de acceptat că o normă precum cea în discuție în speță poate garanta realizarea acestui obiectiv și nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea sa.

50.      Toate părțile care au prezentat observații – inclusiv Olympique Lyonnais – convin că numai o măsură prin care cluburile sunt despăgubite în raport cu cheltuielile lor reale de formare este adecvată și proporțională. Prin urmare, nu poate fi admisă o despăgubire întemeiată pe câștigurile viitoare ale jucătorului sau pe viitoarele (pierderi de) profituri ale clubului.

51.      Aceasta ni se pare a fi o analiză corectă. Dintre ultimele două criterii, primul poate fi manipulat de club, iar cel de al doilea ar fi prea incert. Niciunul nu pare să aibă o pertinență particulară față de problema principală a încurajării (sau cel puțin a nedescurajării) recrutării și formării de tineri jucători. O compensaţie în raport cu cheltuielile reale de formare pare mult mai pertinentă. Cu toate acestea, a fost exprimat un număr de obiecții suplimentare.

52.      În primul rând, dat fiind că numai o minoritate de jucători în formare va avea o valoare de piață subsecventă în fotbalul profesionist, în timp ce un număr mult mai mare de jucători trebuie formați pentru ca această minoritate să se evidențieze, investițiile în formare ar fi descurajate dacă la stabilirea compensației corespunzătoare ar fi luate în considerare numai cheltuielile de formare a jucătorului individual. Prin urmare, este necesar ca un club care angajează un jucător format de un alt club să plătească o compensaţie reprezentând o proporție pertinentă a cheltuielilor globale de formare ale celuilalt club.

53.      În al doilea rând, este posibil ca formarea unui anumit jucător să fi fost asigurată de mai multe cluburi, astfel încât compensația datorată ar trebui împărțită, printr‑un mecanism corespunzător, pro rata între cluburile respective.

54.      Aceste două preocupări par pertinente în stabilirea caracterului adecvat și proporțional al unui anumit sistem de despăgubire în scopul încurajării recrutării și formării de tineri jucători de fotbal.

55.      Suntem mai puțin convinși de o a treia preocupare care a fost exprimată, și anume aceea că obligația de a plăti o despăgubire ar trebui să revină numai noului angajator și nu jucătorului format.

56.      Considerăm că această poziție nu poate fi susținută în mod necondiționat. În general, aptitudinile și cunoștințele care conferă unei persoane valoare pe piața muncii pot fi dobândite pe cheltuiala proprie, a autorităților publice sau a angajatorului care îl formează în schimbul serviciilor sale. Dacă, în ultimul caz, la expirarea perioadei de formare, „bilanțul” dintre cheltuielile de formare și serviciile oferite indică însă faptul că nu au fost compensate integral cheltuielile de formare, nu pare absurd să se solicite jucătorului format să „echilibreze bilanțul”, fie furnizând în continuare servicii în calitate de angajat, fie (dacă nu dorește să facă acest lucru) plătind o despăgubire echivalentă. În timp ce nevoia de a plăti compensația de formare ar putea descuraja un angajat să accepte încheierea unui contract cu un nou angajator, fie în același stat membru, fie în altul, nu pare să existe vreun motiv particular pentru care acesta să fie plasat, pe cheltuiala angajatorului, într‑o poziție mai bună pentru a accepta un astfel de contract decât alt candidat care a fost format pe propria cheltuială.

57.      Însă aceste considerații vor varia în funcție de modul de organizare a formării într‑un anumit sector. Dacă, astfel cum pare să fie cazul în speță, formarea fotbaliștilor profesioniști se face în mod normal pe cheltuiala clubului, un sistem de despăgubire între cluburi care nu include jucătorii înșiși pare adecvat. Am sublinia că, dacă jucătorul însuși ar fi obligat să plătească compensația de formare, cuantumul ar trebui calculat numai în temeiul cheltuielilor individuale de formare, indiferent de cheltuielile globale de formare. Dacă este necesară formarea a n jucători pentru a produce unul profesionist de succes, cheltuielile clubului de formare (și economia pentru noul club) sunt reprezentate de cheltuielile de formare a celor n jucători. Despăgubirea între cluburi întemeiată pe aceste cheltuieli pare adecvată și proporțională. Însă pentru jucătorul individual numai cheltuielile individuale par pertinente.

58.      Pentru a rezuma, necesitatea de a încuraja recrutarea și formarea de tineri fotbaliști profesioniști poate justifica o cerință de plată a compensației de formare în cazul nerespectării obligației de a rămâne în cadrul clubului de formare o anumită perioadă (nu excesiv de lungă)(22). Însă acest lucru este valabil numai dacă cuantumul respectiv se întemeiază pe cheltuielile reale de formare suportate de clubul de formare și/sau economisite de noul club și, în măsura în care compensația trebuie plătită de jucătorul însuși, dacă acesta este limitat la cheltuielile de formare individuală neachitate.

 Actualele norme aplicabile în Franța și în cadrul FIFA

59.      Multe dintre părțile care au prezentat observații au atras atenția Curții cu privire la normele cuprinse în prezent la articolele 20 și 21 din Regulamentul FIFA privind statutul și transferul jucătorilor și în anexele 4 și 5 la acesta. Aceste norme guvernează în prezent situații precum cea a domnului Bernard, însă nu erau în vigoare la momentul faptelor din prezenta cauză. Acestea au fost adoptate în anul 2001, cu aprobarea Comisiei, și urmăresc să asigure conformitatea cu jurisprudența Curții, în special cu Hotărârea Bosman. Guvernul francez arată în plus că același obiectiv a urmărit și Carta franceză a fotbalului profesionist care conține în prezent dispoziții comparabile pentru situațiile interne.

60.      Guvernul Regatului Unit arată în special că, în conformitate cu normele FIFA, clubul plătește compensația și nu jucătorul. Aceasta se calculează în temeiul cheltuielilor de formare a unui jucător, înmulțite cu numărul de jucători care trebuie formați pentru a obține un jucător profesionist. Diferite garanții și limite fac ca această compensație să fie proporțională cu obiectivul urmărit. În plus, un mecanism de solidaritate repartizează compensația între cluburi în cazul în care mai multe cluburi au contribuit la formare.

61.      În mod explicit sau implicit, aceste părți solicită de asemenea Curții să aprobe dispozițiile actuale în vigoare.

62.      Considerăm totuși că nu ar fi adecvată o aprobare specifică în contextul prezentei cauze, care privește o situație în care nu s‑au aplicat aceste norme. Acestea fiind spuse, unele dintre considerațiile expuse mai sus și unele dintre considerațiile care vor fi folosite de Curte în hotărârea sa ar putea fi pertinente dacă și atunci când va fi eventual necesară examinarea compatibilității acestor norme cu dreptul comunitar.

 Concluzie

63.      În lumina tuturor precizărilor de mai sus, considerăm că, la întrebările adresate de Cour de cassation, Curtea ar trebui să răspundă astfel:

„1)      Principiul liberei circulații a lucrătorilor prevăzut la articolul 39 CE se opune în principiu unei dispoziții de drept național în temeiul căreia un jucător în formare care semnează, la sfârșitul perioadei sale de formare, un contract de jucător profesionist cu un club din alt stat membru al Uniunii Europene se expune obligării la plata de daune interese.

2)      Cu toate acestea, necesitatea de a încuraja recrutarea și formarea de tineri fotbaliști profesioniști poate justifica o astfel de normă dacă cuantumul respectiv se întemeiază pe cheltuielile reale de formare suportate de clubul de formare și/sau economisite de noul club și, în măsura în care compensația trebuie plătită de jucătorul însuși, dacă acesta este limitat la cheltuielile de formare individuală neachitate.”

---

1 – Limba originală: engleza.

---

2 – După cum ar fi spus Bill Shankly, referindu‑se la relația dintre fanii echipelor Liverpool și Everton: „Unii oameni consideră că fotbalul este o chestiune de viață și de moarte. Sunt foarte dezamăgit de această atitudine. Vă pot asigura că este mult, mult mai important decât atât”. Pentru alte versiuni a ceea ce ar fi spus (sau nu ar fi spus), a se vedea http://www.shankly.com/Webs/billshankly/default.aspx?aid=2517.

---

3 – Un cod nou a intrat în vigoare la 1 mai 2008. Dispozițiile în cauză rămân în esență neschimbate, însă numerotarea și prezentarea au fost modificate.

---

4 – Deși, potrivit copiei cartei prezentate de guvernul francez, se pare că dispoziția vizată este articolul 23 din titlul III capitolul IV din cartă, părțile și instanțele naționale s‑au referit în mod constant la articolul 23 din cartă. Pentru a evita o incoerență, vom proceda la fel și ne vom referi la „articolul 23 din Carta fotbalului”. Aceeași dispoziție este cuprinsă în prezent de articolul 456 din versiunea 2008-2009 a cartei.

---

5 – Hotărârea Curții din 15 decembrie 1995 (C‑415/93, Rec., p. I‑4921).

---

6 – Situația de fapt din prezenta trimitere preliminară privește, așadar, două cluburi renumite și puternice din punct de vedere financiar. Cu toate acestea, principiile în cauză se aplică tuturor cluburilor de fotbal, indiferent de cât de bogat este clubul de destinație și indiferent de cât de sărac este cel de formare.

---

7 – A se vedea în special punctele 73-87 din această hotărâre și jurisprudența citată. A se vedea de asemenea Hotărârea din 18 iulie 2006, Meca‑Medina și Majcen/Comisia (C‑519/04 P, Rec., p. I‑6991, punctul 22 și urm.).

---

8 – A se vedea Hotărârea Meca‑Medina și Majcen/Comisia, citată anterior, punctele 22 și 23 și jurisprudența citată.

---

9 – A se vedea Hotărârea din 12 decembrie 1974, Walrave și Koch (36/74, Rec., p. 1405, punctul 17), Hotărârea Bosman, citată anterior, punctul 82, și Hotărârea din 13 aprilie 2000, Lehtonen și Castors Braine (C‑176/96, Rec., p. I‑2681, punctul 35).

---

10 – A se vedea Hotărârea Bosman, citată anterior, punctul 96, Hotărârea din 27 ianuarie 2000, Graf (C‑190/98, Rec., p. I‑493, punctul 18), și Hotărârea Lehtonen și Castors Braine, citată anterior, punctele 47-50.

---

11 – A se vedea Hotărârea Graf, citată anterior, punctele 23-25.

---

12 – A se vedea Hotărârea Bosman, citată anterior, punctele 98 și 99.

---

13 – A se vedea Hotărârea Bosman, citată anterior, punctul 100.

---

14 – Spre deosebire de situația avută în vedere în Hotărârea Graf, citată anterior (a se vedea în special punctele 13 și 24 din această hotărâre).

---

15 – A se vedea, de exemplu, Hotărârea Meca‑Medina și Majcen/Comisia, citată anterior, punctul 28.

---

16 – A se vedea Hotărârea din 31 martie 1993, Kraus (C‑19/92, Rec., p. I‑1663, punctul 32), Hotărârea din 30 noiembrie 1995, Gebhard (C‑55/94, Rec., p. I‑4165, punctul 37), și Hotărârea Bosman, citată anterior, punctul 104. [Continuarea notei nu prezintă interes pentru versiunea în limba română.]

---

17 – A se vedea Hotărârea Bosman, citată anterior, punctul 106.

---

18 – Punctul 109.

---

19 – Anexa IV la Concluziile președinției Consiliului European de la Nisa (7, 8 și 9 decembrie 2000).

---

20 – COM(2007) 391 final.

---

21 – Rezoluția nelegislativă din 8 mai 2008 [documentul P6_TA(2008)0198].

---

22– Astfel, în contextul unei cariere globale de jucător profesionist care este în mod necesar limitată în timp, obligația de a petrece cu clubul de formare, de exemplu, primii 10 ani de la data semnării primului contract profesionist ar fi vădit inacceptabilă.