Cauza T‑132/07

Fuji Electric Co. Ltd

împotriva

Comisiei Europene

„Concurență – Înțelegeri – Piața proiectelor referitoare la instalații de comutație cu izolație în gaz – Decizie prin care se constată o încălcare a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE – Împărțirea pieței – Dovada încălcării – Imputabilitatea comportamentului ilicit – Durata încălcării – Amenzi – Circumstanțe atenuante – Cooperare”

Sumarul hotărârii

1.      Concurență – Înțelegeri – Întreprindere – Noțiune – Unitate economică – Imputarea încălcărilor

[art. 81 alin. (1) CE; Acordul privind SEE, art. 53]

2.      Concurență – Norme comunitare – Încălcări – Imputare

[art. 81 alin. (1) CE; Acordul privind SEE, art. 53]

3.      Concurență – Procedură administrativă – Decizie a Comisiei de constatare a unei încălcări – Obligația Comisiei de a face dovada încălcării și a duratei acesteia – Întinderea sarcinii probei

[art. 81 alin. (1) CE; Acordul privind SEE, art. 53]

4.      Concurență – Procedură administrativă – Decizie a Comisiei de constatare a unei încălcări – Mijloc de probă – Recurgere la o serie de indicii

[art. 81 alin. (1) CE; Acordul privind SEE, art. 53]

5.      Concurență – Înțelegeri – Probă – Aprecierea valorii probante a unui document – Criterii

[art. 81 alin. (1) CE; Acordul privind SEE, art. 53]

6.      Drept comunitar – Principii – Drepturi fundamentale – Prezumția de nevinovăție – Procedură în materie de concurență – Aplicabilitate

[Actul Unic European, Preambul; art. 6 alin. (2) UE; art. 81 alin. (1) CE; Acordul privind SEE, art. 53; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47]

7.      Concurență – Înțelegeri – Participare la reuniuni având un obiect anticoncurențial

[art. 81 alin. (1) CE; Acordul privind SEE, art. 53]

8.      Concurență – Procedură administrativă – Comunicarea privind obiecțiunile – Obligația de a răspunde la aceasta – Inexistență

(Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 18)

9.      Acțiune în anulare – Admisibilitate – Persoane fizice sau juridice – Recunoașterea, în cursul procedurii administrative, din partea întreprinderii căreia i se adresează o comunicare privind obiecțiunile, a elementelor de fapt sau de drept care justifică stabilirea unei încălcări în sarcina sa – Limitarea exercitării dreptului de a formula o cale de atac – Încălcarea principiilor fundamentale ale legalității și respectării dreptului la apărare

[art. 81 CE și art. 230 al patrulea paragraf CE; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47 și art. 52 alin. (1)]

10.    Acte ale instituțiilor – Motivare – Obligație – Conținut – Decizie de aplicare a normelor de concurență

[art. 81 CE; Acordul privind SEE, art. 53]

11.    Acțiune în anulare – Motive – Încălcarea unor norme fundamentale de procedură – Examinare din oficiu de către instanță

[art. 81 CE și 230 CE; Acordul privind SEE, art. 53)

12.    Concurență – Norme comunitare – Încălcare comisă de o filială – Răspundere atribuită societății‑mamă – Sarcina probei care revine Comisiei

[art. 81 alin. (1) CE; Acordul privind SEE, art. 53]

13.    Concurență – Amenzi – Cuantum – Puterea de apreciere a Comisiei – Competența de fond a Tribunalului – Posibilitatea de a lua în considerare informații suplimentare care nu au fost menționate în decizia de aplicare a amenzii

[art. 263 TFUE și 264 TFUE; Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 15 alin. (4), și Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2) lit. (a)]

14.    Concurență – Procedură administrativă – Respectarea dreptului la apărare – Comunicarea privind obiecțiunile – Prezentarea unor probe suplimentare după trimiterea comunicării privind obiecțiunile – Admisibilitate – Condiții

[art. 81 alin. (1) CE]

15.    Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Neaplicarea sau reducerea cuantumului amenzii în schimbul cooperării întreprinderii incriminate – Necesitatea unui comportament care a facilitat constatarea încălcării de către Comisie

[Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2); Comunicarea Comisiei 2002/C 45/03, pct. 26]

1.      Interzicând întreprinderilor încheierea de acorduri sau participarea la practici concertate care pot afecta comerțul dintre statele membre și care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței interne, articolul 81 alineatul (1) CE se adresează unor entități economice care constau, fiecare, într‑o organizare unitară de elemente personale, materiale și imateriale, ce urmărește în mod durabil un scop economic determinat, organizare care poate contribui la săvârșirea unei încălcări vizate de această dispoziție.

În vederea aplicării și a executării deciziilor adoptate în aplicarea articolului 81 CE, acestea trebuie adresate unor entități cu personalitate juridică. Astfel, atunci când Comisia adoptă o decizie de aplicare a articolului 81 alineatul (1) CE, ea trebuie să identifice persoanele, fizice sau juridice, care pot fi considerate răspunzătoare pentru comportamentul întreprinderii în cauză și care pot fi sancționate pe acest temei, cărora li se adresează decizia.

(a se vedea punctele 56 și 57)

2.      Atunci când mai multor persoane li se poate atribui răspunderea personală pentru participarea la o încălcare a uneia și aceleiași întreprinderi, în sensul dreptului concurenței, acestea trebuie considerate răspunzătoare în solidar pentru încălcarea respectivă.

În plus, pot fi personal și solidar răspunzătoare pentru participarea uneia și aceleiași întreprinderi la o încălcare persoana sub răspunderea sau sub conducerea căreia întreprinderea era direct plasată la momentul săvârșirii încălcării și persoana care, prin faptul că exercita efectiv o putere de control asupra celei dintâi și îi stabilea comportamentul pe piață, conducea indirect aceeași întreprindere la momentul săvârșirii încălcării.

Rezultă că principiul răspunderii personale, potrivit căruia o persoană poate răspunde numai pentru propriile acte, trebuie interpretat în sensul că privește atât răspunderea personală a persoanei care conducea direct întreprinderea la momentul încălcării, cât și răspunderea personală a persoanei care, în aceeași perioadă, conducea indirect această întreprindere.

(a se vedea punctele 58, 59 și 153)

3.      În materia sarcinii probei, pe de o parte, partea sau autoritatea care invocă o încălcare a normelor de concurență are obligația de a o dovedi, corespunzător cerințelor legale, prin stabilirea faptelor care constituie încălcarea, iar, pe de altă parte, revine întreprinderii care invocă un motiv de apărare împotriva constatării unei încălcări sarcina de a dovedi îndeplinirea tuturor condițiilor de aplicare a acestui motiv, astfel încât autoritatea menționată va trebui, așadar, să recurgă la alte elemente de probă.

Durata încălcării este un element constitutiv al noțiunii de încălcare în temeiul articolului 81 alineatul (1) CE, revenind în principal Comisiei sarcina probei acestuia.

Această repartizare a sarcinii probei poate însă varia în măsura în care elementele factuale invocate de o parte pot fi de natură să oblige cealaltă parte să ofere o explicație sau o justificare, în lipsa căreia este permis să se concluzioneze în sensul furnizării dovezii.

(a se vedea punctele 84 și 85)

4.      În ceea privește mijloacele de probă care pot fi reținute de Comisie, principiul care prevalează în dreptul concurenței este cel al administrării libere a probelor.

În majoritatea cazurilor, existența unei practici sau a unui acord anticoncurențial trebuie să fie dedusă dintr‑un anumit număr de coincidențe și de indicii care, privite în ansamblu, pot constitui, în lipsa unei alte explicații coerente, dovada încălcării dreptului concurenței. Asemenea indicii și coincidențe permit evidențierea nu numai a existenței unor comportamente sau a unor acorduri anticoncurențiale, ci și a duratei comportamentului anticoncurențial continuu și a perioadei de aplicare a unui acord încheiat cu încălcarea dreptului concurenței.

În orice caz, este necesară prezentarea de către Comisie a unor dovezi precise și concordante pentru a crea convingerea fermă că încălcarea a fost săvârșită. Cu toate acestea, fiecare dintre probele prezentate de Comisie nu trebuie să corespundă în mod obligatoriu acestor criterii în legătură cu fiecare element al încălcării. Astfel, este suficient ca seria de indicii invocată de instituție, apreciată în mod global, să răspundă acestei cerințe.

În ceea ce privește durata încălcării, în lipsa unor elemente de probă susceptibile de a stabili în mod direct durata unei încălcări, Comisia trebuie să se întemeieze cel puțin pe elemente de probă având legătură cu fapte suficient de apropiate în timp, astfel încât să se poată admite în mod rezonabil că această încălcare s‑a desfășurat fără întrerupere între două date precise.

(a se vedea punctele 86 și 87)

5.      Cu privire la valoarea probatorie care trebuie atribuită diferitor elemente de probă reunite în cadrul unei încălcări a normelor de concurență, trebuie subliniat că singurul criteriu pertinent de apreciere a dovezilor furnizate în mod liber constă în credibilitatea acestora. Potrivit normelor general aplicabile în materia probelor, credibilitatea și, prin urmare, valoarea probatorie a unui înscris depind de originea sa, de împrejurările întocmirii acestuia, de destinatarul acestuia și de conținutul acestuia. În special, se impune acordarea unei importanțe sporite împrejurării în care un înscris a fost întocmit în legătură imediată cu faptele sau de un martor direct al acestor fapte. Înscrisurile din care rezultă că au avut loc contacte între mai multe întreprinderi și că acestea au urmărit tocmai obiectivul de a elimina de la început incertitudinea referitoare la comportamentul viitor al concurenților demonstrează, corespunzător cerințelor legale, existența unei practici concertate. În plus, declarațiile contrare intereselor declarantului trebuie considerate, în principiu, elemente de probă deosebit de fiabile.

(a se vedea punctul 88)

6.      În cadrul unei acțiuni în anulare îndreptate împotriva unei decizii a Comisiei prin care se constată existența unei încălcări a dreptului concurenței și prin care se aplică amenzi destinatarilor acesteia, existența unei îndoieli a instanței trebuie interpretată în favoarea întreprinderilor cărora le este adresată decizia, astfel încât instanța nu poate concluziona în sensul dovedirii de către Comisie a existenței încălcării în cauză la un standard juridic corespunzător dacă există încă o îndoială cu privire la acest aspect. Astfel, în această ultimă situație, este necesar să se țină cont de principiul prezumției de nevinovăție, după cum rezultă în special din cuprinsul articolului 6 paragraful 2 din Convenția europeană a drepturilor omului, care se numără printre drepturile fundamentale care, potrivit jurisprudenței Curții, reafirmată de altfel în Preambulul Actului Unic European, la articolul 6 alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, precum și la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, sunt protejate în ordinea juridică a Uniunii Europene. În considerarea naturii încălcărilor în discuție și a naturii și a gradului de severitate ale sancțiunilor aferente acestora, principiul prezumției de nevinovăție se aplică în special procedurilor referitoare la încălcările normelor de concurență aplicabile întreprinderilor care pot conduce la aplicarea unor amenzi sau a unor penalități cu titlu cominatoriu.

(a se vedea punctul 89)

7.      O întreprindere care nu se distanțează public de rezultatele unei reuniuni la care a asistat sau de un acord la care a fost parte rămâne, în principiu, pe deplin răspunzătoare pentru participarea la înțelegere. Astfel, întreprinderilor le‑ar fi foarte facil să minimalizeze riscul obligației de plată a unei amenzi ridicate dacă ar putea beneficia de o înțelegere ilicită și, astfel, de o reducere a cuantumului amenzii pentru motivul că jucaseră doar un rol limitat în aplicarea încălcării, deși atitudinea acestora a determinat și alte întreprinderi să se comporte într‑un mod care aduce o atingere mai mare concurenței. Chiar dacă se presupune că întreprinderea în cauză nu a respectat toate acordurile încheiate în cadrul înțelegerii, rezultă că, în speță, această împrejurare nu ar fi suficientă, în lipsa dovezii unei distanțări publice din partea sa în privința altor membri ai înțelegerii, să o exonereze de răspunderea care îi revine din cauza participării sale la aceste acorduri și, prin intermediul acestora, la încălcarea care a fost constatată.

(a se vedea punctul 100)

8.      Dreptul concurenței nu poate fi interpretat în sensul că obligă persoana în cauză, în cadrul procedurii administrative, să răspundă la comunicarea privind obiecțiunile care i‑a fost adresată de Comisie. Astfel, nici normele care enumeră drepturile și obligațiile întreprinderilor în cadrul procedurii prevăzute de dreptul concurenței, nici un alt principiu general de drept nu instituie în sarcina întreprinderilor respective o obligație diferită de aceea de a furniza Comisiei informațiile care le‑au fost solicitate în temeiul articolului 18 din Regulamentul nr. 1/2003. În plus, în lipsa unui temei juridic, o asemenea obligație ar fi dificil de conciliat cu principiul respectării dreptului la apărare, din moment ce ar face dificilă introducerea unei acțiuni la instanța Uniunii de către o persoană care, pentru un motiv oarecare, nu a răspuns la o comunicare privind obiecțiunile.

Astfel, deși legalitatea deciziei Comisiei prin care se constată că o persoană a încălcat dreptul concurenței și prin care i s‑a aplicat, cu acest titlu, o amendă poate fi apreciată numai în funcție de elemente de fapt și de drept existente la data la care aceasta a fost adoptată, din aceasta nu rezultă că persoana în cauză are obligația să furnizeze Comisiei, încă din etapa procedurii administrative, toate elementele pe care ar dori să le poată invoca în susținerea unei acțiuni judiciare în anulare împotriva deciziei adoptate la finalizarea procedurii administrative.

(a se vedea punctele 124 și 158)

9.      În cadrul unei proceduri privind o încălcare a normelor de concurență, atunci când persoana în cauză decide în mod voluntar să coopereze și când, în cadrul procedurii administrative, recunoaște explicit sau implicit elementele de fapt sau de drept care justifică stabilirea încălcării în sarcina sa, cu toate acestea, nu este limitată în exercitarea însăși a dreptului de a formula o cale de atac, de care dispune în temeiul articolului 230 al patrulea paragraf CE.

În lipsa unui temei juridic prevăzut în mod expres în acest scop, o asemenea limitare ar fi contrară principiilor fundamentale ale legalității și respectării dreptului la apărare. În sfârșit, dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil este garantat prin articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, iar potrivit articolului 52 alineatul (1) din această cartă, orice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute prin această cartă trebuie să fie prevăzută de lege.

(a se vedea punctul 159)

10.    Motivarea unei decizii cauzatoare de prejudicii trebuie să permită exercitarea efectivă a controlului de legalitate a acesteia și să ofere persoanei interesate informațiile necesare pentru a ști dacă decizia este sau nu este întemeiată, iar aprecierea caracterului suficient al unei asemenea motivări trebuie efectuată în funcție de împrejurările cauzei, în special de conținutul actului, de natura motivelor invocate și de interesul destinatarilor de a primi explicații.

Pentru a îndeplini funcțiile menționate anterior, o motivare suficientă trebuie să indice în mod clar și neechivoc raționamentul autorității Uniunii, emitentul actului incriminat.

În plus, în cazul în care o decizie de aplicare a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind Spațiul Economic European privește mai mulți destinatari și ridică o problemă de stabilire a răspunderii, aceasta trebuie să conțină o motivare suficientă pentru fiecare dintre acești destinatari, în special pentru cei cărora, potrivit acelei decizii, le revine răspunderea pentru această încălcare.

(a se vedea punctul 162)

11.    În cadrul unei acțiuni în anulare a unei decizii de aplicare a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind Spațiul Economic European, faptul că reclamantul invocă un motiv de fond întemeiat pe o eroare vădită de apreciere, iar nu o nemotivare ori o motivare insuficientă, și anume un motiv care se încadrează la încălcarea normelor fundamentale de procedură, în sensul articolului 230 CE, nu lipsește instanța de posibilitatea de a invoca din oficiu un asemenea motiv, din moment ce acesta constituie un motiv de ordine publică ce poate și chiar trebuie să fie invocat din oficiu, cu condiția respectării principiului contradictorialității.

(a se vedea punctul 163)

12.    În vederea aplicării normelor de concurență, personalitatea juridică distinctă a filialei nu este suficientă pentru a înlătura posibilitatea ca societății‑mamă să i se impute comportamentul filialei, în special atunci când filiala nu își decide în mod autonom comportamentul pe piață, ci aplică în esență instrucțiunile care îi sunt date de societatea‑mamă.

În acest context, Comisia are în principiu obligația să demonstreze că societatea‑mamă sau societățile‑mamă au exercitat efectiv o influență decisivă asupra comportamentului filialei lor pe piață, pe baza unui ansamblu de elemente factuale printre care în special eventuala putere de conducere exercitată de societățile‑mamă asupra filialei lor. În general, deținerea unei majorități a capitalului social al filialei este cea care poate permite societății‑mamă să exercite efectiv o influență decisivă asupra filialei și mai ales asupra comportamentului acesteia pe piață.

Cu toate acestea, o participare minoritară poate permite unei societăți‑mamă să exercite efectiv o influență decisivă asupra comportamentului filialei sale pe piață, dacă este însoțită de drepturi care le depășesc pe cele care sunt normal consimțite unor acționari minoritari în vederea protejării intereselor lor financiare și care, examinate potrivit metodei seriei de indicii convergente juridice și economice, sunt de natură să demonstreze că se exercită o influență decisivă asupra comportamentului filialei pe piață. Astfel, dovada exercitării efective a unei influențe decisive poate fi realizată de Comisie grație unei serii de indicii, chiar dacă fiecare dintre aceste indicii, analizat în mod individual, nu are un caracter suficient de probatoriu.

Exercitarea efectivă a unei prerogative de conducere din partea societății‑mamă sau a societăților‑mamă asupra filialei poate reieși în mod direct din aplicarea dispozițiilor legale aplicabile sau dintr‑o convenție între societățile‑mamă, încheiată în conformitate cu aceleași dispoziții legale, cu privire la administrarea filialei lor comune. Importanța implicării societății‑mamă în administrarea filialei sale poate fi atestată și prin prezența, în conducerea filialei, a numeroase persoane care ocupă funcții de conducere în cadrul societății‑mamă. Un asemenea cumul de funcții plasează în mod obligatoriu societatea‑mamă în situația de a influența decisiv comportamentul filialei sale pe piață, în măsura în care acesta permite membrilor conducerii societății‑mamă să vegheze, în exercitarea funcțiilor lor de conducere în cadrul filialei, ca acțiunea acesteia din urmă pe piață să fie conformă cu orientările rezultate din forurile de conducere ale societății‑mamă. Un asemenea obiectiv poate fi atins și fără ca membrul sau membrii societății‑mamă care își asumă funcții de conducere în cadrul filialei să aibă calitate de mandatar social al societății‑mamă. În sfârșit, implicarea societății‑mamă sau a societăților‑mamă în administrarea filialei poate rezulta din relațiile de afaceri pe care societățile‑mamă le întrețin cu filiala. Astfel, atunci când o societate‑mamă este deopotrivă furnizor sau client al filialei sale, aceasta are un interes specific să conducă activitățile de producție și de distribuție ale filialei pentru a beneficia integral de câștigurile generate de integrarea verticală realizată în acest mod.

Pe de altă parte, pentru a fi imputate societății‑mamă actele săvârșite de filiala acesteia, nu este necesară dovada că societatea‑mamă respectivă a fost direct implicată sau a avut cunoștință despre comportamentele incriminate. Astfel, nu este vorba despre o relație de instigare referitoare la încălcare între societatea‑mamă și filiala sa și nici despre o implicare a societății‑mamă în încălcarea respectivă, ci despre faptul că, la momentul săvârșirii încălcării, societatea‑mamă și filiala au manifestat un comportament comun pe piață, care împuternicește Comisia să adreseze decizia de aplicare a amenzilor societății‑mamă a unui grup de societăți.

(a se vedea punctele 179-184 și 196)

13.    Dincolo de simplul control de legalitate efectuat în cadrul acțiunii în anulare în temeiul articolului 263 TFUE, care permite doar respingerea acțiunii în anulare sau anularea actului atacat, după cum prevede articolul 264 TFUE, competența de fond abilitează instanța Uniunii să reformeze actul atacat, chiar în lipsa anulării, ținând seama de toate împrejurările de fapt, pentru a modifica, de exemplu, cuantumul amenzii aplicate pentru încălcarea normelor de concurență.

Rezultă că, în domeniile în care Comisia și‑a păstrat o marjă de apreciere, spre exemplu, în ceea ce privește nivelul majorării cuantumului amenzii pentru durata încălcării sau pentru necesitatea de a conferi sancțiunii un scop disuasiv sau în ceea ce privește evaluarea calității și a utilității cooperării manifestate de o întreprindere în cursul procedurii administrative, în special în raport cu contribuțiile altor întreprinderi, faptul că acest control de legalitate din cadrul unei acțiuni în anulare, în temeiul articolului 263 TFUE, se limitează la controlul lipsei unei erori vădite de apreciere nu aduce atingere, în principiu, exercitării de către instanța Uniunii a competenței sale de fond.

În cadrul competenței sale de fond, instanța Uniunii are competența de a aprecia caracterul adecvat al cuantumului amenzilor în lumina criteriilor stabilite, după caz, la articolul 15 alineatul (4) din Regulamentul nr. 17 sau la articolul 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003. Această din urmă apreciere poate justifica depunerea și luarea în considerare a unor informații suplimentare care nu sunt menționate în decizia Comisiei de aplicare a amenzii.

(a se vedea punctele 208 și 209)

14.    Comunicarea privind obiecțiunile trebuie să permită persoanelor interesate să ia efectiv cunoștință de comportamentele care le sunt imputate de Comisie, această cerință fiind respectată atunci când decizia finală nu impută persoanelor interesate încălcări diferite de cele avute în vedere în comunicarea privind obiecțiunile și nu reține decât fapte cu privire la care persoanele interesate au avut ocazia să dea explicații

Deși încălcările imputate unei întreprinderi într‑o decizie nu pot fi diferite de cele menționate în comunicarea privind obiecțiunile, situația nu este identică pentru faptele reținute, deoarece, în privința acestora, este suficient ca întreprinderile în cauză să fi avut posibilitatea să își prezinte punctul de vedere asupra tuturor faptelor reținute în sarcina lor. Astfel, nicio dispoziție nu interzice Comisiei să comunice părților, după trimiterea comunicării privind obiecțiunile, noi înscrisuri despre care consideră că îi susțin teza, cu condiția de a da întreprinderilor timpul necesar pentru a‑și prezenta punctul de vedere cu privire la acest aspect.

(a se vedea punctul 238)

15.    Deși este exact că data la care elementele de probă sunt transmise Comisiei influențează calificarea acestora în sensul că au valoare adăugată semnificativă, în măsura în care această calificare depinde de elemente de probă cuprinse deja în dosarul Comisiei la data transmiterii lor, singura împrejurare că aceste elemente au fost transmise ulterior notificării comunicării privind obiecțiunile nu exclude ca acestea să poată încă prezenta, în pofida stadiului avansat al procedurii administrative, o valoare adăugată semnificativă. În special, într‑o cerere formulată în temeiul Comunicării privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri, depusă după trimiterea comunicării privind obiecțiunile, o întreprindere se poate concentra pe faptele care, în opinia acesteia, nu au fost demonstrate corespunzător cerințelor legale, în vederea furnizării unei valori adăugate semnificative în raport cu elementele de probă deținute deja de Comisie.

În plus, punctul 26 din Comunicarea privind cooperarea enunță numai o obligație procedurală a Comisiei. Acesta nu prevede că orice cooperare a unei întreprinderi în stabilirea dovedirii încălcării este obligatoriu lipsită de orice valoare dacă aceasta a intervenit numai după notificarea comunicării privind obiecțiunile. Pe de altă parte, o asemenea cooperare poate fi foarte utilă atunci când elementele furnizate au fost anterior ignorate de Comisie și au o incidență directă asupra gravității sau a duratei înțelegerii prezumate.

(a se vedea punctele 239 și 240)

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a doua)

12 iulie 2011(*)

„Concurență – Înțelegeri – Piața proiectelor referitoare la instalații de comutație cu izolație în gaz – Decizie prin care se constată o încălcare a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE – Împărțirea pieței – Dovada încălcării – Imputabilitatea comportamentului ilicit – Durata încălcării – Amenzi – Circumstanțe atenuante – Cooperare”

În cauza T‑132/07,

Fuji Electric Co. Ltd, denumită anterior Fuji Electric Holdings Co. Ltd și succesoare în drepturi a Fuji Electric Systems Co. Ltd, cu sediul în Kawasaki (Japonia), reprezentată de domnii P. Chappatte și P. Walter, solicitors,

reclamantă,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată inițial de domnul F. Arbault, ulterior de domnii X. Lewis, J. Bourke și F. Ronkes Agerbeek, iar în final de domnii N. Khan și Ronkes Agerbeek, în calitate de agenți, asistați de domnul J. Holmes, barrister,

pârâtă,

având ca obiect o cerere de anulare în parte a Deciziei C(2006) 6762 final a Comisiei din 24 ianuarie 2007 privind o procedură în temeiul articolului 81 din Tratatul CE și al articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/F/38.899 – Instalații de comutație cu izolație în gaz) și o cerere de reducere a cuantumului amenzii aplicate Fuji Electric Holdings și Fuji Electric Systems,

TRIBUNALUL (Camera a doua),

compus din doamnele I. Pelikánová (raportor), președinte, K. Jürimäe și domnul S. Soldevila Fragoso, judecători,

grefier: doamna K. Andová, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 9 februarie 2010,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Istoricul cauzei

1        Istoricul cauzei, astfel cum rezultă, în esență, din constatările Comisiei cuprinse în Decizia C(2006) 6762 final a Comisiei din 24 ianuarie 2007 privind o procedură în temeiul articolului 81 [CE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/F/38.899 – Instalații de comutație cu izolație în gaz) (denumită în continuare „decizia atacată”) este următorul.

1.     Produsul relevant

2        Instalațiile de comutație cu izolație în gaz (denumite în continuare „GIS”) sunt utilizate pentru a controla fluxul energetic din rețelele electrice. Aceste instalații sunt echipamente electrice grele, folosite drept componente majore pentru substațiile electrice la cheie.

3        Substațiile sunt centrale electrice auxiliare care transformă curentul electric. În plus față de transformator, elementele constitutive ale substațiilor sunt sistemul de control, releele, bateriile, încărcătoarele și instalația de comutație. Funcția unei instalații de comutație constă în protejarea transformatorului de o suprasarcină și/sau izolarea circuitului și a unui transformator care nu funcționează corect.

4        Instalațiile de comutație pot fi cu izolație în gaz, cu izolație în aer sau cu izolație hibridă, atunci când îmbină cele două tehnici precedente. GIS sunt vândute în întreaga lume ca părți integrante ale unor substații electrice la cheie sau ca piese detașate înainte de a fi integrate în asemenea substații. Acestea reprezintă aproximativ între 30 % și 60 % din prețul total al substațiilor.

5        Decizia atacată privește proiectele GIS având o tensiune mai mare sau egală cu 72,5 kV (denumite în continuare „proiectele GIS”), care includ GIS în calitate de produse individuale, inclusiv toate serviciile aferente lor (transport, montare, încercări, izolație etc.), și substațiile electrice la cheie care conțin GIS, în care sunt cuprinse GIS și celelalte componente ale substației, precum transformatoarele și toate serviciile aferente lor (transport, cablaj, montare, izolație etc.).

2.     Întreprinderile în cauză

6        Fuji Electric Holdings Co. Ltd (denumită în continuare „FEH”) este societatea holding a grupului Fuji care conduce patru filiale operaționale, între care în special Fuji Electric Systems Co. Ltd (denumită în continuare „FES”). Grupul Fuji produce și comercializează o gamă vastă de produse, inclusiv proiecte GIS. Activitățile în sectorul GIS ale grupului Fuji erau desfășurate în special de FEH și de FES.

7        La 1 octombrie 2002, grupul Fuji și‑a transferat activitățile din sectorul GIS către Japan AE Power Systems Corp. (denumită în continuare „JAEPS”), o societate comună în care aceasta deține 30 % din capitalul social, Hitachi Ltd și Meidensha Corp. deținând celelalte părți sociale, în proporție de 50 % și, respectiv, de 20 %.

3.     Procedura administrativă

8        La 3 martie 2004, ABB Ltd a semnalat Comisiei existența unor practici anticoncurențiale în sectorul proiectelor GIS și a formulat o cerere orală de imunitate la amenzi, în conformitate cu Comunicarea Comisiei din 19 februarie 2002 privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri (JO 2002, C 45, p. 3, denumită în continuare „Comunicarea privind cooperarea”).

9        Practicile denunțate de ABB au constat într‑o coordonare la nivel mondial a vânzării proiectelor GIS care presupunea o împărțire a piețelor, atribuirea de cote și menținerea cotelor de piață respective, repartizarea proiectelor GIS unor producători desemnați în acest scop și manipularea procedurii cererilor de ofertă (trucarea ofertelor) pentru atribuirea contractelor acestor producători, stabilirea prețurilor prin înțelegeri complexe privind proiectele GIS care nu fuseseră repartizate, rezilierea contractelor de licență cu societățile care nu erau membre ale înțelegerii și schimbul de informații sensibile referitoare la piață.

10      Cererea orală de imunitate la amenzi formulată de ABB a fost completată, în special la 7 mai 2004, cu observații orale și cu mijloace de probă scrise. La 25 aprilie 2004, Comisia a acordat ABB imunitate condiționată.

11      Pe baza declarațiilor date de ABB, Comisia a inițiat o investigație și a desfășurat, la 11 mai și la 12 mai 2004, inspecții în incintele mai multor societăți active în sectorul GIS.

12      În intervalul 14-25 mai 2004, grupul Areva a cooperat cu Comisia și i‑a furnizat, în temeiul Comunicării privind cooperarea, diverse probe scrise și informații.

13      La 30 iulie 2004, grupul în care VA Technologie AG era societatea‑mamă (denumit în continuare „grupul VA Tech”) a cooperat cu Comisia și i‑a furnizat, pe baza Comunicării privind cooperarea, diverse probe scrise și informații.

14      Începând cu 9 septembrie 2004, și reprezentanții grupului Hitachi sau ai JAEPS au cooperat cu Comisia și i‑au furnizat, pe baza Comunicării privind cooperarea, probe scrise și informații.

15      La 4 octombrie 2004, FEH și FES au răspuns la o solicitare de informații care le fusese adresată de Comisie în temeiul articolului 18 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 [CE] și 82 [CE] (JO L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167, rectificare în Ediție specială, 08/vol. 4, p. 269) (denumit în continuare „răspunsul din 4 octombrie 2004 la solicitarea de informații”). În aceeași zi, ABB a răspuns de asemenea la o solicitare de informații din partea Comisiei.

16      La 4 noiembrie 2004, Mitsubishi Electric System Corp. (denumită în continuare „Melco”) a depus la Comisie o cerere în temeiul Comunicării privind cooperarea, în legătură cu „minuta acesteia privind participarea la anumite înțelegeri referitoare la piața [proiectelor GIS]”.

17      La 5 noiembrie 2004, grupul Areva a răspuns la o solicitare de informații din partea Comisiei.

18      La 20 aprilie 2006, Comisia a adoptat o comunicare privind obiecțiunile care, în afară de FEH și FES, a fost adresată ABB, Alstom, societate pe acțiuni, Areva, societate pe acțiuni, Areva T & D AG, Areva T & D Holding SA și Areva T & D SA (denumite în continuare, împreună, „societățile din grupul Areva”), Hitachi și Hitachi Europe Ltd (denumite în continuare, împreună, „societățile din grupul Hitachi”), JAEPS, Melco, Nuova Magrini Galileo SpA, Schneider Electric SA (denumită în continuare „Schneider”), Siemens AG, Toshiba Corp., precum și altor cinci societăți din grupul VA Tech, care includea și VA Technologie.

19      La 30 iunie 2006, FEH și FES au adresat Comisiei în termenul prevăzut observațiile acestora în răspuns la comunicarea privind obiecțiunile. În anexa la răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile, acestea au depus mai multe declarații și înscrisuri în privința cărora s‑a solicitat acordarea tratamentului confidențial. De asemenea, ABB, Alstom, societățile din grupul Areva, societățile din grupul Hitachi sau JAEPS, Melco, Schneider, Siemens AG Österreich, Siemens și Toshiba au răspuns în scris, în termenul prevăzut, la comunicarea privind obiecțiunile.

20      Prin scrisoarea din 12 iulie 2006, FEH și FES au cooperat cu Comisia și i‑au furnizat, în temeiul Comunicării privind cooperarea, diverse probe scrise și informații.

21      La 14 iulie 2006, ABB a transmis Comisiei un „supliment [de] răspuns la comunicarea privind obiecțiunile”.

22      La 18 și la 19 iulie 2006, Comisia a efectuat audierea societăților cărora le adresase comunicarea privind obiecțiunile.

23      La 25 august 2006, în vederea formulării de comentarii, Comisia a pus la dispoziția părților la procedură extrase din versiunea neconfidențială a răspunsului dat de FEH și de FES la comunicarea privind obiecțiunile, cererea formulată la 12 iulie 2006 de FEH și de FES în temeiul Comunicării privind cooperarea, suplimentul la răspunsul dat de ABB la comunicarea privind obiecțiunile și înscrisuri suplimentare.

24      La 11 septembrie 2006, FEH și FES au depus observații referitoare la suplimentul de răspuns formulat de ABB la comunicarea privind obiecțiunile.

25      Prin scrisoarea din 29 septembrie 2006, FEH și FES au furnizat Comisiei o nouă mărturie provenită de la unul dintre foștii angajați ai acestora, domnul M. H.

26      Prin scrisoarea din 10 noiembrie 2006, FEH și FES au comunicat Comisiei observațiile acestora în legătură cu comentariile pe care societățile din grupul Hitachi sau JAEPS le adresaseră Comisiei, în scrisoarea din 29 septembrie 2006, în legătură cu guvernanța din cadrul JAEPS.

27      Prin scrisoarea din 14 noiembrie 2006, Comisia a solicitat comentariile adiționale ale FEH și FES în legătură cu mai multe elemente de probă pe care acestea le considerau pertinente, în scopul adoptării deciziei finale. FEH și FES au răspuns prin scrisoarea din 21 noiembrie 2006.

4.     Decizia atacată

28      La 24 ianuarie 2007, Comisia a adoptat decizia atacată, al cărei rezumat este publicat în Jurnalul Oficial din 10 ianuarie 2008 (JO C 5, p. 7). Aceasta a fost notificată FEH și FES la 9 februarie 2007.

29      În afară de FEH și FES, decizia atacată a fost adresată ABB, Alstom, societăților din grupul Areva, societăților din grupul Hitachi, JAEPS, Melco, Nuova Magrini Galileo, Schneider, Siemens, Siemens AG Österreich, Siemens Transmission & Distribution Ltd (denumită în continuare „Reyrolle”), Siemens Transmission & Distribution SA, Toshiba și VA Tech Transmission & Distribution GmbH & Co. KEG.

30      În considerentele (113)-(123) ale deciziei atacate, Comisia a arătat că diferitele întreprinderi care au participat la înțelegere coordonaseră repartizarea proiectelor GIS la scară mondială, cu excepția anumitor piețe, potrivit regulilor convenite, în special în scopul menținerii unor cote care să reflecte într‑o largă măsură cotele lor de piață istorice estimate. Comisia a precizat că repartizarea proiectelor GIS fusese efectuată pe baza unei cote asociate „japoneze” și a unei cote asociate „europene”, care ulterior trebuiau alocate între producătorii japonezi și producătorii europeni. Un acord semnat la Viena la 15 aprilie 1988 (denumit în continuare „acordul GQ”) stabilea normele care permiteau atribuirea proiectelor GIS fie producătorilor japonezi, fie producătorilor europeni și includerea valorii lor în cota corespunzătoare. Pe de altă parte, în considerentele (124)-(132) ale deciziei atacate, Comisia a precizat că diferitele întreprinderi care au participat la înțelegere încheiaseră o înțelegere nescrisă (denumită în continuare „înțelegerea comună”), în temeiul căreia proiectele GIS în Japonia, pe de o parte, și cele în țările membrilor europeni ai înțelegerii, pe de altă parte, desemnate, împreună, drept „țări de origine” ale proiectelor GIS, erau rezervate membrilor japonezi și, respectiv, membrilor europeni ai cartelului. Proiectele GIS în „țările de origine” nu făceau obiectul schimburilor de informații dintre cele două grupuri și nu erau incluse în cotele respective.

31      Acordul GQ conținea deopotrivă norme privind schimbul de informații necesare funcționării cartelului între cele două grupuri de producători, funcționare care era asigurată în special de secretarii celor două grupuri, manipularea cererilor de ofertă vizate și stabilirea prețurilor pentru proiectele GIS care nu puteau fi atribuite. Potrivit textului anexei 2, acordul GQ se aplica la scară mondială, cu excepția Statelor Unite, a Canadei, a Japoniei și a 17 țări din Europa Occidentală. În plus, în temeiul înțelegerii comune, proiectele GIS în țările europene diferite de „țările de origine” erau deopotrivă rezervate grupului european, iar producătorii japonezi se angajau să nu depună oferte pentru proiecte GIS în Europa.

32      În opinia Comisiei, împărțirea proiectelor GIS între producătorii europeni era reglementată de un acord semnat tot la Viena la 15 aprilie 1988, intitulat „E‑Group Operation Agreement for GQ‑Agreement” (denumit în continuare „acordul EQ”). Comisia a arătat că atribuirea proiectelor GIS în Europa se realiza potrivit acelorași norme și proceduri precum cele care reglementau atribuirea proiectelor GIS în alte țări. În special, proiectele GIS în Europa trebuiau deopotrivă să fie notificate, înregistrate, atribuite, aranjate sau să fi primit de asemenea un nivel de preț minim.

33      În considerentul (142) al deciziei atacate, Comisia a constatat că în acordul GQ și în acordul EQ, precum și în vederea organizării și a funcționării înțelegerii diferiții membri ai înțelegerii erau identificați printr‑un cod compus din cifre pentru membrii europeni și din litere pentru membrii japonezi. Începând cu luna iulie 2002, codurile inițiale au fost înlocuite cu numere.

34      La articolul 1 litera (g) din decizia atacată, Comisia a constatat că FEH a încălcat articolul 81 CE și articolul 53 din Acordul privind Spațiul Economic European (denumit în continuare „Acordul privind SEE”) prin participarea la un ansamblu de acorduri și de practici concertate în sectorul proiectelor GIS în SEE de la 15 aprilie 1988 până la 11 mai 2004, iar la articolul 1 litera (h) din decizia atacată, Comisia a constatat că FES a participat la încălcare în aceeași perioadă. Pe de altă parte, la articolul 1 litera (k) din decizia atacată, Comisia a constatat că JAEPS a participat la aceeași încălcare de la 1 octombrie 2002 la 11 mai 2004.

35      Pentru încălcările constatate la articolul 1 din decizia atacată, prin articolul 2 litera (d) din decizia atacată s‑a aplicat FEH și FES o amendă în cuantum de 2 400 000 de euro, care urma a fi plătită în solidar, iar prin articolul 2 litera (f) din decizia atacată, o amendă în cuantum de 1 350 000 de euro, care urma a fi plătită în solidar cu JAEPS și cu Hitachi.

 Procedura și concluziile părților

36      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 19 aprilie 2007, FEH și FES au introdus prezenta acțiune. În cuprinsul acesteia, FEH și FES au arătat, printre altele, că cererea introductivă, anexele la aceasta și înscrisurile depuse la grefă conțineau informații confidențiale, cărora trebuia să li se rezerve un tratament confidențial în raport cu terții.

37      Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a patra) a decis deschiderea procedurii orale și, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii, prevăzute la articolul 64 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, acesta a adresat părților anumite întrebări și o cerere de depunere de înscrisuri. Părțile au răspuns la aceste solicitări în termenele stabilite.

38      Prin scrisoarea înregistrată la grefa Tribunalului la 26 ianuarie 2010, FEH și FES au formulat anumite observații privind raportul de ședință care le‑a fost comunicat la 11 ianuarie 2010, privind momentul la care acestea și‑ar fi transferat activitățile în sectorul GIS către JAEPS și momentul la care acestea ar fi dobândit o participație la JAEPS.

39      Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 9 februarie 2010. FEH și FES au precizat, printre altele, că prin observațiile pe care le‑au formulat cu privire la raportul de ședință nu au intenționat să sesizeze Tribunalul pe cale incidentală cu un motiv întemeiat pe erori de fapt care viciază decizia atacată, în sensul că aceasta imputa FES, în calitate de societate‑mamă a JAEPS, implicarea în încălcare, în perioada cuprinsă între 1 octombrie 2002 și 30 septembrie 2003, a activităților desfășurate de aceasta din urmă în sectorul GIS. În cadrul ședinței, Tribunalul a adoptat o nouă măsură de organizare a procedurii, solicitând FEH și FES să precizeze obiectul cererii de aplicare a regimului de confidențialitate formulate în cererea introductivă (a se vedea punctul 36 de mai sus). Observațiile prezentate de FEH și de FES și măsura de organizare a procedurii, menționate mai sus, au fost consemnate în procesul‑verbal al ședinței. Prin scrisoarea din 23 februarie 2010, FEH și FES au precizat obiectul cererii lor de confidențialitate în termenul prevăzut.

40      Procedura orală a fost declarată terminată la 3 martie 2010.

41      Prin Ordonanța din 25 noiembrie 2010, Tribunalul a redeschis procedura orală și, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 64 din Regulamentul de procedură, a adresat părților noi întrebări. Printre altele, părțile au fost invitate să precizeze cererile pe care le‑ar formula în prezenta cauză având în vedere considerațiile cuprinse la punctele 87-92 din Hotărârea Curții din 1 iulie 2010, Knauf Gips/Comisia (C‑407/08 P, Rep., p. I‑6375). Părțile au răspuns la întrebările adresate de Tribunal în termenele prevăzute.

42      Procedura orală a fost declarată terminată la 10 ianuarie 2011.

43      Prin scrisoarea din 22 iunie 2011, reprezentantul FEH și al FES a informat Tribunalul, depunând înscrisuri în susținere, cu privire la împrejurarea că, începând cu 1 aprilie 2011, FES și‑a încetat existența ca urmare a absorbției sale de către FEH, că aceasta, la rândul său, și‑a modificat denumirea socială, devenită Fuji Electric Co. Ltd (denumită în continuare „reclamanta”). Prin Decizia președintelui Camerei a doua a Tribunalului din 29 iunie 2011, această scrisoare a fost depusă la dosar, aspect cu privire la care Comisia a fost informată.

44      Reclamanta, denumită anterior FEH și succesoare în drepturi a FES, solicită Tribunalului:

–        anularea articolului 1 litera (g) din decizia atacată, în măsura în care se menționează că încălcarea imputată FEH ar fi continuat ulterior lunii septembrie 2000;

–        anularea articolului 1 litera (h) din decizia atacată;

–        anularea articolului 2 litera (d) din decizia atacată, în măsura în care prevede răspunderea solidară a FES pentru plata amenzii aplicate;

–        anularea articolului 2 litera (f) din decizia atacată, în măsura în care prevede răspunderea solidară a FEH și a FES pentru plata amenzii aplicate;

–        reducerea cuantumului amenzii aplicate FEH și FES;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

45      Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii ca nefondată;

–        obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

 În drept

46      Deși FEH și FES au introdus împreună prezenta acțiune, interesele acestora în cadrul acțiunii nu erau identice și coincideau doar parțial, după cum rezultă din solicitările cuprinse în cererea introductivă care rezumă obiectul litigiului de față. Cu toate acestea, începând de la 1 aprilie 2011, interesele FEH și FES sunt reunite în persoana reclamantei.

47      În prezenta cauză, reclamanta solicită, în esență, anularea articolului 1 litera (g) din decizia atacată, în care Comisia stabilește în sarcina FEH răspunderea personală pentru încălcare, în perioada cuprinsă între luna septembrie 2000 și 30 septembrie 2002, și a articolului 2 litera (d) din decizia atacată, în care, pentru acest motiv, Comisia obligă FEH, în solidar cu FES, la plata unei amenzi în cuantum de 2 400 000 de euro. În susținerea acestor capete de cerere, reclamanta invocă trei prime motive întemeiate pe erori vădite de apreciere, precum și pe o încălcare a dreptului la un proces echitabil și a principiului prezumției de nevinovăție, pe o încălcare a normelor privind repartizarea sarcinii probei și, respectiv, pe o încălcare a principiului egalității de tratament.

48      Pe de altă parte, reclamanta solicită anularea articolului 1 litera (h) din decizia atacată, în care Comisia stabilește răspunderea personală a FES pentru încălcare de la 15 aprilie 1988 până la 11 mai 2004, și a articolului 2 literele (d) și (f) din decizia atacată, în care, pentru acest motiv, Comisia obligă FES la plata unei amenzi în cuantum de 2 400 000 de euro, în solidar cu FEH, și la plata unei amenzi în cuantum de 1 350 000 de euro, în solidar cu FEH, cu JAEPS și cu Hitachi. În susținerea acestor capete de cerere, în cadrul celui de al patrulea motiv, reclamanta invocă o eroare vădită de apreciere.

49      În plus, reclamanta solicită anularea articolului 2 litera (f) din decizia atacată, în care Comisia s‑a întemeiat pe constatarea că FEH și FES puteau fi considerate personal răspunzătoare pentru participarea JAEPS la încălcare de la 1 octombrie 2002 până la 11 mai 2004 și în care, pentru acest motiv, Comisia le‑a aplicat o amendă în cuantum de 1 350 000 de euro, care urma a fi plătită în solidar cu JAEPS și cu Hitachi. În susținerea acestui capăt de cerere, în cadrul celui de al patrulea și al celui de al cincilea motiv, reclamanta invocă erori grave de apreciere.

50      În sfârșit, reclamanta solicită reducerea cuantumului amenzilor care au fost aplicate FEH și FES la articolul 2 literele (d) și (f) din decizia atacată. În susținerea acestui capăt de cerere, reclamanta dezvoltă o argumentație în cadrul celui de al șaselea motiv.

1.     Cu privire la concluziile prin care se solicită anularea în parte a deciziei atacate

51      În susținerea concluziilor prin care se solicită anularea în parte a deciziei atacate reclamanta invocă cinci motive.

52      În cadrul primelor trei motive, reclamanta susține, în esență, că articolul 1 litera (g) și articolul 2 din decizia atacată trebuie anulate deoarece Comisia a constatat sau s‑a întemeiat pe constatarea că FES a încălcat articolul 81 CE și articolul 53 din Acordul privind SEE în perioada cuprinsă între luna septembrie 2000 și 30 septembrie 2002, data la care grupul Fuji și‑a transferat activitățile în sectorul GIS către JAEPS. Primul motiv este întemeiat pe faptul că Comisia a săvârșit erori vădite de apreciere și a încălcat dreptul la un proces echitabil, principiul prezumției de nevinovăție și principiul in dubio pro reo, prin faptul că, în decizia atacată, a concluzionat că FEH continuase să participe la încălcarea rezultată din acordul GQ după reuniunea membrilor japonezi, care s‑a desfășurat „în cursul sau în jurul” lunii septembrie 2000. Al doilea motiv este întemeiat pe încălcarea de către Comisie a normelor în materia repartizării sarcinii probei. Al treilea motiv este întemeiat pe încălcarea de către Comisie a principiului egalității de tratament.

53      În cadrul celui de al patrulea motiv, reclamanta susține că articolul 1 litera (h) și articolul 2 literele (d) și (f) din decizia atacată, în măsura în care Comisia stabilește în sarcina FES răspunderea solidară pentru plata amenzilor aplicate, trebuie anulate, din moment ce se întemeiază pe o apreciere vădit eronată a situației de fapt din speță, în care FES ar putea fi considerată personal răspunzătoare pentru încălcare în privința perioadei cuprinse între 15 aprilie 1988 și 11 mai 2004.

54      În cadrul celui de al cincilea motiv, reclamanta susține că articolul 2 litera (f) din decizia atacată trebuie anulat deoarece se întemeiază pe o apreciere vădit eronată a situației de fapt din speță, în care, în calitate de societăți‑mamă ale JAEPS, FEH și FES puteau fi considerate personal și solidar răspunzătoare pentru încălcare, împreună cu Hitachi și cu JAEPS, în privința perioadei cuprinse între 1 octombrie 2002 și 11 mai 2004.

 Observații introductive cu privire la întreprinderile vizate de încălcarea constatată la articolul 1 literele (g) și (h) din decizia atacată și cu privire la răspunderea stabilită, pentru acest motiv, în sarcina FEH și a FES

55      Înainte de examinarea primelor cinci motive invocate de reclamantă, trebuie să se precizeze care sunt întreprinderile a căror participare la încălcare a fost imputată FEH și FES la articolul 1 literele (g) și (h) din decizia atacată.

56      În această privință, trebuie amintit că dreptul concurenței se aplică „întreprinderilor” și că, în acest context, noțiunea de întreprindere trebuie interpretată în sensul că desemnează o unitate economică din punctul de vedere al obiectului încălcării în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 12 iulie 1984, Hydrotherm Gerätebau, 170/83, Rec., p. 2999, punctul 11, Hotărârea Tribunalului din 29 iunie 2000, DSG/Comisia, T‑234/95, Rec., p. II‑2603, punctul 124, și Hotărârea Tribunalului din 15 septembrie 2005, DaimlerChrysler/Comisia, T‑325/01, Rec., p. II‑3319, punctul 85). Interzicând întreprinderilor în special încheierea de acorduri sau participarea la practici concertate care pot afecta comerțul dintre statele membre și care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței interne, articolul 81 alineatul (1) CE se adresează unor entități economice care constau, fiecare, într‑o organizare unitară de elemente personale, materiale și imateriale, ce urmărește în mod durabil un scop economic determinat, organizare care poate contribui la săvârșirea unei încălcări vizate de aceste dispoziții (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 17 decembrie 1991, Enichem Anic/Comisia, T‑6/89, Rec., p. II‑1623, punctul 235, și Hotărârea Tribunalului din 10 martie 1992, Shell/Comisia, T‑11/89, Rec., p. II‑757, punctul 311).

57      În vederea aplicării și a executării deciziilor adoptate în aplicarea articolului 81 CE, acestea trebuie adresate unor entități cu personalitate juridică (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 20 aprilie 1999, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, cunoscută sub numele „PVC II”, T‑305/94-T‑307/94, T‑313/94-T‑316/94, T‑318/94, T‑325/94, T‑328/94, T‑329/94 și T‑335/94, Rec., p. II‑931, punctul 978, și Hotărârea Tribunalului din 12 decembrie 2007, Akzo Nobel și alții/Comisia, T‑112/05, Rep., p. II‑5049, punctul 59). Astfel, atunci când Comisia adoptă o decizie de aplicare a articolului 81 alineatul (1) CE, ea trebuie să identifice persoanele, fizice sau juridice, care pot fi considerate răspunzătoare pentru comportamentul întreprinderii în cauză și care pot fi sancționate pe acest temei, cărora li se adresează decizia (a se vedea în acest sens Hotărârea Hydrotherm Gerätebau, punctul 56 de mai sus, punctul 11).

58      Conform principiului răspunderii personale (Hotărârea Curții din 14 iulie 1972, ICI/Comisia, 48/69, Rec., p. 619, punctele 131-141, Hotărârea Curții din 8 iulie 1999, Comisia/Anic Partecipazioni, C‑49/92 P, Rec., p. I‑4125, punctul 78, și Hotărârea Curții din 11 decembrie 2007, ETI și alții, C‑280/06, Rep., p. I‑10893, punctul 39; a se vedea de asemenea Concluziile avocatului general Kokott prezentate în cauza care a determinat pronunțarea Hotărârii ETI și alții, citată anterior, Rep., p. I‑10893, punctul 71 și următoarele), potrivit căruia o persoană poate răspunde numai pentru propriile acte (Concluziile avocatului general Cosmas prezentate în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Comisia/Anic Partecipazioni, citată anterior, Rec., p. I‑4130, punctul 74), revine, în principiu, persoanei care conducea întreprinderea la momentul la care a participat la încălcare să aibă răspunderea pentru aceasta, chiar dacă, la momentul adoptării deciziei de constatare a încălcării, desfășurarea activității întreprinderii a fost plasată sub răspunderea sau conducerea unei alte persoane (Hotărârile Curții din 16 noiembrie 2000, SCA Holding/Comisia, C‑297/98 P, Rec., p. I‑10101, punctul 27, și Stora Kopparbergs Bergslags/Comisia, C‑286/98 P, Rec., p. I‑9925, punctul 37; a se vedea de asemenea, în acest sens, Hotărârea Curții din 16 noiembrie 2000, Cascades/Comisia, C‑279/98 P, Rec., p. I‑9693, punctul 79).

59      Potrivit jurisprudenței, atunci când mai multor persoane li se poate atribui răspunderea personală pentru participarea la o încălcare a uneia și aceleiași întreprinderi, în sensul dreptului concurenței, acestea trebuie considerate răspunzătoare în solidar pentru încălcarea respectivă (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 6 martie 1974, Istituto Chemioterapico Italiano și Commercial Solvents/Comisia, 6/73 și 7/73, Rec., p. 223, punctul 41, și Hotărârea Curții din 16 noiembrie 2000, Metsä-Serla și alții/Comisia, C‑294/98 P, Rec., p. I‑10065, punctele 33 și 34, Hotărârea Tribunalului HFB și alții/Comisia, T‑9/99, Rec., p. II‑1487, punctele 54, 524 și 525, Hotărârea Tribunalului din 15 iunie 2005, Tokai Carbon și alții/Comisia, T‑71/03, T‑74/03, T‑87/03 și T‑91/03, nepublicată în Recueil, punctul 62, și Hotărârea Tribunalului Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 57 de mai sus, punctele 57-62). În plus, din aceste hotărâri rezultă că pot fi personal și solidar răspunzătoare pentru participarea uneia și aceleiași întreprinderi la o încălcare persoana sub răspunderea sau sub conducerea căreia întreprinderea era direct plasată la momentul săvârșirii încălcării și persoana care, prin faptul că exercita efectiv o putere de control asupra celei dintâi și îi stabilea comportamentul pe piață, conducea indirect aceeași întreprindere la momentul săvârșirii încălcării (a se vedea de asemenea, în acest sens, Hotărârea Curții din 3 septembrie 2009, Papierfabrik August Koehler și alții/Comisia, C‑322/07 P, C‑327/07 P și C‑338/07 P, Rep., p. I‑7191, punctele 40, 43 și 44). Rezultă că jurisprudența citată la punctul 58 de mai sus trebuie interpretată în sensul că are în vedere răspunderea personală atât a persoanei care conducea direct întreprinderea la momentul încălcării, cât și a persoanei care, în aceeași perioadă, conducea indirect această întreprindere.

60      Jurisprudența menționată la punctele 56-59 de mai sus este aplicabilă, prin analogie, articolului 53 din Acordul privind SEE și deciziilor Comisiei adoptate în temeiul acestui articol.

61      Din decizia atacată și în special din descrierea realizată în considerentele (5)-(87), referitoare la „sectorul vizat de procedură”, și în considerentele (28)-(44) și (482), referitoare la „întreprinderile vizate de procedură” sau la „tratamentul diferențiat” rezervat acestor întreprinderi, rezultă că identificarea realizată de Comisie cuprinde, printre alte întreprinderi care au participat la încălcarea constatată la articolul 1 din decizia atacată, organizarea unitară a elementelor personale, materiale și imateriale care exploata activitățile în sectorul GIS ale grupului Fuji în perioada cuprinsă între 15 aprilie 1988 și 30 septembrie 2002 (denumită în continuare „prima întreprindere în cauză”), pe de o parte, și organizarea unitară a elementelor personale, materiale și imateriale care desfășura activitățile în sectorul GIS ale grupului Fuji, ale Hitachi și ale Meidensha care au fost transferate către JAEPS în perioada cuprinsă între 1 octombrie 2002 și 11 mai 2004 (denumită în continuare „a doua întreprindere în cauză”), pe de altă parte.

62      În plus, din considerentul (379) al deciziei atacate rezultă că s‑a stabilit în sarcina FEH și a FES răspunderea personală și solidară pentru participarea primei întreprinderi în cauză la încălcare în perioada cuprinsă între 15 aprilie 1988 și 30 septembrie 2002. Din considerentele (32), (33) și (373) ale deciziei atacate se deduce că răspunderea stabilită pentru acest motiv în sarcina FEH și a FES decurge din faptul că acestea „orientau” sau conduceau, „printre altele”, prima întreprindere în cauză în aceeași perioadă și că, în consecință, erau direct implicate în participarea acelei întreprinderi la încălcare.

63      Pe de altă parte, din considerentul (380) al deciziei atacate rezultă că, în sarcina FEH și a FES, alături de Hitachi și de JAEPS, s‑a stabilit răspunderea personală și solidară pentru participarea celei de a doua întreprinderi în cauză la încălcare în perioada cuprinsă între 1 octombrie 2002 și 11 mai 2004. În plus, în special din considerentele (380), (385) și (402) din decizia atacată reiese că răspunderea stabilită pentru acest motiv în sarcina FEH și a FES rezultă numai din faptul că acestea, împreună cu Hitachi, au determinat comportamentul pe piață al JAEPS, filiala lor comună, care avea răspunderea directă pentru a doua întreprindere în cauză, și că, în consecință, acestea erau indirect implicate în participarea acelei întreprinderi la încălcare, în calitate de societăți‑mamă ale JAEPS.

64      Primele cinci motive invocate de reclamantă trebuie, așadar, examinate în raport cu aceste constatări de mai sus. Pentru motive de oportunitate și de economie procedurală, primele două motive trebuie analizate împreună, fiind întemeiate pe erori vădite de apreciere, precum și pe o încălcare a dreptului la un proces echitabil, a principiului prezumției de nevinovăție și a principiului in dubio pro reo și pe o încălcare a normelor în materia repartizării sarcinii probei.

 Cu privire la primul și la al doilea motiv, întemeiate pe erori vădite de apreciere, precum și pe o încălcare a dreptului la un proces echitabil, a principiului prezumției de nevinovăție și a principiului in dubio pro reo și pe o încălcare a normelor în materia repartizării sarcinii probei

 Argumentele părților

65      Prin intermediul primului și al celui de al doilea motiv, reclamanta critică, în esență, Comisia pentru săvârșirea unor diverse erori vădite de apreciere și pentru încălcarea normelor în materia repartizării sarcinii probei, în sensul că, la articolul 1 litera (g) din decizia atacată, a stabilit răspunderea personală în sarcina FEH pentru participarea primei întreprinderi în cauză la încălcare în perioada cuprinsă între reuniunea membrilor japonezi desfășurată „în cursul sau în jurul” lunii septembrie 2000 și 30 septembrie 2002, dată la care Fuji și‑a transferat activitățile în sectorul GIS către JAEPS, și în sensul că, la articolul 2 litera (d) din decizia atacată, Comisia a obligat FEH, pentru acest motiv, la plata unei amenzi în cuantum de 2 400 000 de euro, în solidar cu FES. Comisia nu ar fi dovedit corespunzător cerințelor legale, deși avea această obligație, că prima întreprindere în cauză ar fi continuat să participe la „înțelegerea rezultată din acordul GQ”, care, la rândul ei, a continuat după reuniunea membrilor japonezi desfășurată „în cursul sau în jurul” lunii septembrie 2000. În plus, în această privință, raționamentul Comisiei ar fi viciat de diverse erori vădite de apreciere a elementelor de probă.

66      Comisia contestă argumentele reclamantei și solicită respingerea primului și a celui de al doilea motiv.

 Aprecierea Tribunalului

67      Înainte de a analiza pe fond primul și al doilea motiv, este necesar să se identifice obiectul concret al criticii care se află la baza acestor motive, precum și considerentele deciziei atacate vizate de această critică și să se amintească normele aplicabile dovedirii unei încălcări a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE și dovedirii participării unei întreprinderi la o asemenea încălcare.

–       Cu privire la obiectul concret al criticii care se află la baza primului și a celui de al doilea motiv

68      În speță, reclamanta nu contestă nici participarea primei întreprinderi în cauză la încălcare în perioada cuprinsă între 15 aprilie 1988 și luna septembrie 2000, nici răspunderea personală a FEH pentru această participare. Pe de altă parte, reclamanta nu contestă că FEH a condus, împreună cu alte societăți, prima întreprindere în cauză în perioada cuprinsă între luna septembrie 2000 și 30 septembrie 2002.

69      În plus, deși reclamanta face o distincție precisă între „înțelegerea rezultată din acordul GQ”, care ar fi încetat în urma plecării Siemens și a Hitachi, și „înțelegerea rezultată din noul plan”, care ar fi început la mijlocul anului 2002, totuși aceasta nu dezvoltă motive sau argumente specifice împotriva aprecierilor Comisiei, cuprinse în considerentele (2), (3), (248) și (270)-(299) ale deciziei atacate, potrivit cărora diferitele acorduri și practici concertate, care s‑au succedat între 15 aprilie 1988 și 11 mai 2004, erau doar manifestări diverse ale unui plan unic și comun. În consecință, nu se poate considera că, în cadrul primului și al celui de al doilea motiv, reclamanta ar fi contestat în mod corect aprecierile menționate și, prin urmare, că ar fi contestat caracterul unic și continuu al încălcării.

70      În sfârșit, reclamanta nu contestă că a doua întreprindere în cauză a participat la încălcare în perioada cuprinsă între 1 octombrie 2002 și 11 mai 2004. Aceasta contestă numai posibilitatea stabilirii în sarcina FEH a unei anumite răspunderi și, prin urmare, posibilitatea de a i se aplica o amendă pentru acest motiv, în măsura în care aceasta nu a determinat comportamentul pe piață al JAEPS și, în consecință, nu a fost implicată în calitate de societate‑mamă a JAEPS în participarea celei de a doua întreprinderi în cauză la încălcare (a se vedea punctul 173 și următoarele de mai jos).

71      În schimb, critica reclamantei privește aprecierea eronată de către Comisie a elementelor de probă care i‑au fost prezentate, precum și încălcarea dreptului la un proces echitabil, a principiului prezumției de nevinovăție și a principiului in dubio pro reo și încălcarea normelor în materia repartizării sarcinii probei, Comisia considerând că încălcarea constatată la articolul 1 din decizia atacată a continuat în perioada cuprinsă între luna septembrie 2000 și 30 septembrie 2002 și că prima întreprindere în cauză ar fi continuat să participe la încălcare, în raport cu care se putea stabili în sarcina FEH răspunderea personală din cauza conducerii pe care o exercita asupra acestei întreprinderi la momentul săvârșirii încălcării. În opinia reclamantei, în decizia atacată, Comisia nu a furnizat elemente de probă, corespunzător cerințelor legale și fără a săvârși erori vădite de apreciere, obligația de dovedire revenindu‑i din cauză că prima întreprindere în cauză continuase să participe, sub conducerea FEH, la încălcarea constatată la articolul 1 din decizia atacată, care ar fi continuat în perioada cuprinsă între 1 octombrie 2002 și 11 mai 2004.

72      Comisia susține că, în împrejurările din speță, societățile din grupul Fuji aveau obligația să demonstreze că prima întreprindere în cauză încetase să participe la încălcare în perioada respectivă.

73      În lumina argumentelor părților, trebuie să se analizeze dacă, în decizia atacată, Comisia a demonstrat corespunzător cerințelor legale că încălcarea a continuat, cu participarea primei întreprinderi în cauză, în perioada cuprinsă între luna septembrie 2000 și 30 septembrie 2002.

–       Cu privire la considerentele deciziei atacate vizate de critica ce se află la baza primului și a celui de al doilea motiv

74      Aprecierile Comisiei referitoare, pe de o parte, la continuarea încălcării constatate la articolul 1 din decizia atacată în perioada cuprinsă între luna septembrie 2000 și 30 septembrie 2002 și, pe de altă parte, la participarea primei întreprinderi în cauză la încălcarea respectivă în aceeași perioadă sunt următoarele.

75      În considerentul (323) al deciziei atacate, Comisia a concluzionat că aceste acorduri și/sau practici concertate între producătorii de proiecte GIS au durat cel puțin de la 15 aprilie 1988 până la 11 mai 2004. Astfel, mențiunea cuprinsă în considerentul menționat a anului „1998” în locul anului „1988” rezultă evident, în contextul deciziei atacate, dintr‑o eroare pur materială, care necesită rectificarea.

76      În considerentele (324), (326) și (373) ale deciziei atacate, Comisia a arătat că FEH și FES participaseră la încălcare în perioada cuprinsă între 15 aprilie 1988, data adoptării și intrării în vigoare a acordurilor GQ și EQ, și 11 mai 2004, data ultimei reuniuni de lucru a membrilor înțelegerii, care fusese întreruptă brusc de inspecțiile Comisiei. Astfel, mențiunea cuprinsă în considerentul (324) al deciziei atacate a anului „1998” în locul anului „1988” rezultă evident dintr‑o eroare pur materială, care necesită rectificarea.

77      În considerentele (177)-(216) ale deciziei atacate, Comisia a prezentat o „vedere de ansamblu cronologică a evoluției înțelegerii”. În acest cadru, în considerentele (178) și (179) ale deciziei atacate, Comisia a constatat următoarele:

„(178) Siemens și‑a încetat participarea la reuniunile înțelegerii în septembrie 1999, urmată de Hitachi și de Schneider/VA Tech în 2000. Absența Siemens era în mod specific destabilizatoare din punct de vedere european, deoarece această societate fusese secretarul grupului Europa din 1988 și era un actor principal pe piață atât în afara, cât și în interiorul Europei. Cu toate acestea, activitățile înțelegerii au continuat, iar [Alstom] a preluat postul de secretar al grupului Europa. Având număr redus în raport cu anul 1988, logistica a fost simplificată în măsura în care nu se mai justifica o structură complexă.

(179) În anul 2002, Siemens, Hitachi și VA Tech au revenit în cadrul înțelegerii […]”

78      În considerentele (270)-(299) ale deciziei atacate, Comisia a arătat motivele pentru care considera că „toate înțelegerile în speță prez[entau] caracteristicile unei încălcări unice și continue”. În considerentul (279) al deciziei atacate, Comisia a arătat în special că „[a]numiți membri ai înțelegerii au susținut că, prin evoluția sa, înțelegerea și‑a schimbat natura începând cu anul 2002 și că, în consecință, trebui[a] mai degrabă să se facă deosebire între două încălcări distincte decât o încălcare unică și continuă”. Cu toate acestea, în considerentele (279)-(299) ale deciziei atacate, Comisia a prezentat elementele care, în opinia sa, atestau că diferitele acorduri și practici concertate care au urmat între 15 aprilie 1988 și 11 mai 2004 erau doar manifestări diverse ale unui plan unic și comun și a precizat că divizarea unui comportament deopotrivă continuu, caracterizat printr‑un obiectiv unic, în mai multe încălcări distincte ar fi fost artificială.

79      În considerentul (284) al deciziei atacate, Comisia a arătat următoarele:

„ABB a oferit o explicație a practicilor descrise care corespunde faptelor și înscrisurilor din dosar, inclusiv acordurilor scrise. Declarațiile date de aceste întreprinderi potrivit cărora ar fi existat două încălcări distincte sunt considerabil diferite în ceea ce privește data încetării primei încălcări [a se vedea considerentul (290) de mai jos]. Aceste declarații contradictorii sunt deopotrivă diferite de probele scrise obținute în cursul inspecțiilor. O analiză mai detaliată arată că aceste declarații contradictorii corespund în fapt unor simple afirmații (dintre care niciuna nu este contemporană faptelor), care nu sunt susținute de nicio probă contemporană cu faptele sau de o probă decisivă care să arate că înțelegerea privind [proiectele] GIS ar fi încetat în una dintre datele indicate. Acestea nu constituie dovezi factuale, ci aprecieri de fapt propuse de părți sau deducții ale martorilor cuprinse în înscrisuri întocmite la cererea avocaților în vederea apărării societăților vizate de prezenta procedură. Părțile au tendința de a prezenta datele la care consideră că a funcționat înțelegerea într‑un mod mai puțin eficient decât datele la care se consideră că înțelegerea a încetat de facto.”

80      În plus, considerentul (290) al deciziei atacate menționează următoarele:

„(290) Comisia nu se poate baza pe declarațiile date de [societățile din grupul] Areva, de Melco, de [societățile din grupul] Hitachi [sau] de JAEPS și [de] Toshiba în ceea ce privește afirmațiile fiecăreia dintre ele potrivit cărora înțelegerea ar fi încetat prima dată fie în cursul anului 1997 ([societățile din grupul] Areva [în cererea formulată de acestea în temeiul Comunicării privind cooperarea, a se vedea punctul 12 de mai sus], fie în luna septembrie 1999 (Melco [în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile] și Toshiba [în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile]) sau în cursul anului 1999 după retragerea Siemens ([societățile din grupul] Hitachi [sau] JAEPS [în răspunsul acestora la comunicarea privind obiecțiunile]), fie chiar în jurul lunii septembrie 2000 ([FEH și FES, în răspunsul acestora la comunicarea privind obiecțiunile]). Cu privire la acest aspect, declarațiile lor nu sunt fiabile, deoarece se contrazic reciproc și, după cum s‑a arătat deja, se află în contradicție cu probele de la dosar. Melco, Toshiba, Fuji, ABB, Alstom, Reyrolle/VA Tech și Magrini/Schneider (devenite ulterior VAS și, prin urmare, VA Tech) au continuat să participe la reuniuni multilaterale în 2000 și/sau în 2001 [a se vedea considerentele (191)-(198) ale deciziei atacate]. În plus, acestea sunt ambigue și puțin concludente.”

81      În considerentele (191)-(198) ale deciziei atacate, Comisia a prezentat elementele de probă depuse de ABB sau de societățile din grupul Fuji care, în opinia sa, ar demonstra că înțelegerea continuase după plecarea Siemens, în septembrie 1999, urmată de Hitachi și de „Schneider/VA Tech” în 2000 și înainte de întoarcerea lor progresivă începând cu luna martie 2002. Mai întâi, în considerentele (191)-(196) ale deciziei atacate, Comisia a făcut trimitere la înscrisuri comunicate de ABB în cererea sa de imunitate (a se vedea punctul 8 de mai sus), care corespund unei serii de faxuri schimbate, în intervalul 18 decembrie 2000-22 ianuarie 2001, între ABB, Melco și Alstom în legătură cu reuniunile și cu alocările proiectelor GIS. În continuare, în considerentul (197) al deciziei atacate, Comisia a menționat un înscris comunicat de ABB în cererea sa de imunitate, cuprinzând o listă de „reuniuni ale comitetului” care acoperă o parte din perioada 2000-2001, fiind datat 12 mai 2000. Aceasta a arătat că din lista respectivă rezulta că participanții la aceste reuniuni erau Reyrolle, Alstom, Schneider, ABB, Melco și Toshiba, însă nu și Siemens și „JAEPS (Hitachi)”, situație care corespundea cu declarația dată de ABB în răspunsul din 4 octombrie 2004 la solicitarea de informații din partea Comisiei (a se vedea punctul 15 de mai sus), „potrivit căreia aceste ultime două societăți nu făceau parte din înțelegere la acel moment”. În sfârșit, în considerentul (198) al deciziei atacate, Comisia a invocat un ansamblu de înscrisuri, depuse de FEH și de FES în cererea formulată în temeiul Comunicării privind cooperarea și de ABB, într‑un supliment din 7 mai 2004 la cererea sa de imunitate (a se vedea punctul 10 de mai sus), evidențiind acorduri încheiate între membrii înțelegerii în legătură cu opt proiecte GIS având în cadrul înțelegerii numerele de referință [confidențial(1)], care ar demonstra că înțelegerea fusese activă în acea perioadă.

82      De asemenea, în considerentul (372) și următoarele ale deciziei atacate, Comisia a constatat că prima întreprindere în cauză continuase să participe la înțelegere după reuniunea membrilor japonezi desfășurată „în cursul sau în jurul” lunii septembrie 2000. În această privință, decizia atacată are următorul cuprins:

„(372) Pentru a stabili răspunderea în sarcina entităților juridice adecvate din cadrul [grupului] Fuji, trebuie să se facă deosebire între două perioade: înainte și după transferul activităților [în sectorul] GIS [ale grupului] Fuji către JAEPS, la 1 octombrie 2002.

(373) [FEH] și [FES] au participat la comportamentul coluziv descris în prezenta decizie începând cu 15 aprilie 1988, cel puțin (data la care Fuji a aderat la acordul GQ) până la 30 septembrie 2002 (activitățile [în sectorul] GIS [ale grupului] Fuji au fost transferate către JAEPS la 1 octombrie 2002). [FEH] deține integral capitalul [FES].

Argumentele invocate de Fuji

(374) Fuji admite că a participat la încălcarea descrisă în comunicarea privind obiecțiunile în perioada cuprinsă între anul 1988 și luna septembrie 2000, însă nu și în perioada ulterioară acesteia. Participarea Fuji la încălcare ar fi încetat «cel târziu sau în jurul lunii septembrie 2000. Fuji nu a participat niciodată la noul plan» pentru motivul că Fuji nu ar fi participat ulterior la reuniunile comune cu furnizorii europeni și că nu ar mai fi continuat să schimbe informații.

(375) Fuji susține că, deși anumite proiecte de acorduri furnizate de [aceasta] [a se vedea considerentul (198)] «se aplică, potrivit modului lor de redactare, după acea dată (septembrie 2000), Fuji nu ar fi fost în măsură să acționeze pe baza lor după luna septembrie 2000, deoarece toate „datele de depunere a cererilor de ofertă expiraseră cu câteva luni înainte”. În plus, Fuji înțelesese că acordurile precedente în legătură cu acordul GQ nu mai erau obligatorii între membrii înțelegerii; Fuji nu a câștigat niciuna dintre procedurile de cerere de ofertă enumerate și, astfel, nu a obținut beneficii din nicio înțelegere.»

Aprecierea Comisiei

(376) Întrucât Fuji nu era membru al comitetului «Europa/Japonia», nu se presupunea că aceasta întâlnea producătorii europeni nici la nivel managerial, nici la nivelul grupurilor de lucru, ci numai cu ocazia reuniunilor anuale. Pe de altă parte, reuniunile anuale nu jucau un rol esențial în punerea în aplicare practică a înțelegerii, după cum Fuji a confirmat implicit prin recunoașterea faptului că a participat deopotrivă la înțelegere în anul 2000 (anul în care nu a avut loc nicio reuniune).

(377) Declarația dată de Fuji potrivit căreia ar fi părăsit înțelegerea în jurul lunii septembrie 2000 nu a fost confirmată de niciuna dintre părțile vizate de procedură, chiar dacă această informație le‑a fost comunicată pentru a face comentarii. De altfel, declarația dată de Fuji este puțin clară, în măsura în care susține uneori că această părăsire a înțelegerii s‑a produs «în cursul sau în jurul lunii septembrie 2000». Fuji declară de asemenea că «ultima fișă de înțelegere primită de [domnul Oz.] era datată 28 septembrie 2000» și că «Fuji nu a continuat să comunice în cadrul înțelegerii realizate prin acordul GQ după acea dată». Această împrejurare are semnificația că se presupunea că Fuji prezintă o ofertă «aranjată» unui client pentru a crea impresia unei anumite concurențe în legătură cu un proiect, însă aceasta nu furnizează nicio dovadă potrivit căreia ar fi abandonat proiectul sau ar fi participat la licitație în condiții concurențiale. În plus, potrivit [domnului I. H.], Fuji a abandonat înțelegerea «la puțin timp după Siemens», însă, pe de altă parte, s‑a dovedit că Siemens s‑a retras în luna septembrie 1999. Declarația respectivă nu este confirmată de nicio informație sau probă cuprinsă în dosar care să permită să se afirme că aceasta s‑ar fi distanțat în mod public de înțelegere în luna septembrie 2000.

(378) În sfârșit, chiar dacă Comisia ar trebui să admită lipsa oricărui nou schimb de informații cu Fuji, în cadrul înțelegerii, până la constituirea JAEPS, Comisia trebuie să ia în considerare și faptul că informațiile care fuseseră deja schimbate nu puteau fi ignorate de Fuji în activitățile sale comerciale și că înțelegerile deja încheiate erau încă în vigoare. Potrivit probelor cuprinse în dosar, în special informațiilor date de Fuji, aceasta avea calitatea de parte la anumite înțelegeri menționate în considerentul (198), a căror validitate depășea luna septembrie 2000 și a căror nerespectare era sancționată. Deși Comisia a acordat Fuji posibilitatea să comenteze și să furnizeze probe suplimentare pentru a contesta aceste concluzii, Fuji nu a furnizat nicio probă care să demonstreze că s‑a retras din înțelegeri, că le contestase efectiv sau că nu le respectase. Dimpotrivă, faptul că toate «datele limită ale cererilor de ofertă expiraseră cu mai multe luni înainte», după cum susține Fuji, întărește concluzia potrivit căreia înțelegerile fuseseră deja adoptate și intraseră în vigoare. În plus, faptul că Fuji nu a câștigat în final ofertele (element care, de asemenea, a fost invocat în lipsa unei probe de susținere) nu afectează concluziile sus‑menționate. În primul rând, întrucât Fuji a participat la toate înțelegerile enumerate, însă nu era organizatorul [acestora], nici, în mod obligatoriu, beneficiarul. Menționarea sa pe listă avea semnificația că trebuia să își prezinte ofertele, fără a fi însă, în mod obligatoriu, candidatul selecționat. În al doilea rând, întrucât, chiar dacă ar fi fost candidatul selecționat de membrii înțelegerii (împrejurare pe care Fuji nu a susținut‑o și nu a dovedit‑o), nu ar fi avut însă întotdeauna garanția deplină că ar fi câștigat în final oferta, deoarece alți ofertanți, care nu făceau parte din înțelegere, ar fi putut avea mai mult succes decât aceasta.

(379) Pentru motivele expuse în considerentele (334) și (373), este necesar să se stabilească în sarcina [FEH] și a [FES] răspunderea pentru participarea Fuji la încălcare de la 15 aprilie 1988 la 30 septembrie 2002.”

–       Cu privire la normele aplicabile dovedirii unei încălcări a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE și dovedirii participării unei întreprinderi la o asemenea încălcare

83      În măsura în care opiniile exprimate de părți sunt divergente asupra chestiunii repartizării, între acestea, a sarcinii probei și, mai general, asupra chestiunii respectării sau a nerespectării, în speță, a normelor aplicabile dovedirii unei încălcări a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE și a dovedirii participării unei întreprinderi la o asemenea încălcare, cu titlu introductiv, trebuie amintit dreptul aplicabil în materie.

84      Potrivit unei jurisprudențe constante în materia sarcinii probei, pe de o parte, partea sau autoritatea care invocă o încălcare a normelor de concurență are obligația de a o dovedi, corespunzător cerințelor legale, prin stabilirea faptelor care constituie încălcarea, iar pe de altă parte, revine întreprinderii care invocă un motiv de apărare împotriva constatării unei încălcări sarcina de a dovedi îndeplinirea tuturor condițiilor de aplicare a acestui motiv, astfel încât autoritatea menționată va trebui, așadar, să recurgă la alte elemente de probă (Hotărârea Tribunalului din 16 noiembrie 2006, Peróxidos Orgánicos/Comisia, T‑120/04, Rec., p. II‑4441, punctul 50; a se vedea de asemenea, în acest sens, Hotărârea Curții din 17 decembrie 1998, Baustahlgewebe/Comisia, C‑185/95 P, Rec., p. I‑8417, punctul 58, și Hotărârea Curții din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia, C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, Rec., p. I‑123, punctul 78). Durata încălcării este un element constitutiv al noțiunii de încălcare în temeiul articolului 81 alineatul (1) CE, revenind în principal Comisiei sarcina probei acestuia (Hotărârea Tribunalului din 7 iulie 1994, Dunlop Slazenger/Comisia, T‑43/92, Rec., p. II‑441, punctul 79, și Hotărârea Peróxidos Orgánicos/Comisia, citată anterior, punctul 51).

85      Această repartizare a sarcinii probei poate însă varia în măsura în care elementele factuale invocate de o parte pot fi de natură să oblige cealaltă parte să ofere o explicație sau o justificare, în lipsa căreia este permis să se concluzioneze în sensul furnizării dovezii (a se vedea în acest sens Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 84 de mai sus, punctul 79, și Hotărârea Peróxidos Orgánicos/Comisia, punctul 84 de mai sus, punctul 53).

86      În ceea privește mijloacele de probă care pot fi reținute de Comisie, principiul care prevalează în dreptul concurenței este cel al administrării libere a probelor (Hotărârea Curții din 25 ianuarie 2007, Dalmine/Comisia, C‑407/04 P, Rep., p. I‑829, punctul 63, Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2004, JFE Engineering și alții/Comisia, T‑67/00, T‑68/00, T‑71/00 și T‑78/00, Rep., p. II‑2501, punctul 273). Întrucât interdicția de a participa la practici și la acorduri anticoncurențiale, precum și sancțiunile care pot fi aplicate autorilor încălcării sunt notorii, în mod obișnuit, activitățile pe care aceste practici și acorduri le presupun se desfășoară în mod clandestin, reuniunile se țin în secret, cel mai adesea într‑o țară terță, iar documentația aferentă acestora este redusă la minimum. Chiar în cazul în care Comisia descoperă înscrisuri care atestă explicit un contact nelegal între operatori, precum procesele‑verbale ale unei reuniuni, în mod normal acestea nu vor fi decât fragmentare și dispersate, astfel încât adesea este necesar ca anumite detalii să fie reconstituite prin deducții. În majoritatea cazurilor, existența unei practici sau a unui acord anticoncurențial trebuie să fie dedusă dintr‑un anumit număr de coincidențe și de indicii care, privite în ansamblu, pot constitui, în lipsa unei alte explicații coerente, dovada încălcării dreptului concurenței (a se vedea în acest sens Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 84 de mai sus, punctele 55-57). Asemenea indicii și coincidențe permit evidențierea nu numai a existenței unor comportamente sau a unor acorduri anticoncurențiale, ci și a duratei comportamentului anticoncurențial continuu și a perioadei de aplicare a unui acord încheiat cu încălcarea dreptului concurenței (Hotărârea Curții din 21 septembrie 2006, Technische Unie/Comisia, C‑113/04 P, Rec., p. I‑8831, punctul 166).

87      În orice caz, este necesară prezentarea de către Comisie a unor dovezi precise și concordante pentru a crea convingerea fermă că încălcarea a fost săvârșită (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 6 iulie 2000, Volkswagen/Comisia, T‑62/98, Rec., p. II‑2707, punctele 43 și 72 și jurisprudența citată, Hotărârea JFE Engineering/Comisia, punctul 86 de mai sus, punctul 179 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 25 octombrie 2005, Groupe Danone/Comisia, T‑38/02, Rec., p. II‑4407, punctul 217). Cu toate acestea, fiecare dintre probele prezentate de Comisie nu trebuie să corespundă în mod obligatoriu acestor criterii în legătură cu fiecare element al încălcării. Astfel, este suficient ca seria de indicii invocată de instituție, apreciată în mod global, să răspundă acestei cerințe (Hotărârea JFE Engineering/Comisia, punctul 86 de mai sus, punctul 180, și Hotărârea Groupe Danone/Comisia, citată anterior, punctul 218; a se vedea de asemenea, în acest sens, Hotărârea „PVC II”, punctul 57 de mai sus, punctele 768-778, în special punctul 777). În ceea ce privește durata încălcării, jurisprudența impune ca, în lipsa unor elemente de probă susceptibile de a stabili în mod direct durata unei încălcări, Comisia să se întemeieze cel puțin pe elemente de probă având legătură cu fapte suficient de apropiate în timp, astfel încât să se poată admite în mod rezonabil că această încălcare s‑a desfășurat fără întrerupere între două date precise (Hotărârea Technische Unie/Comisia, punctul 86 de mai sus, punctul 169; Hotărârile Dunlop Slazenger/Comisia, punctul 84 de mai sus, punctul 79, și Peróxidos Orgánicos/Comisia, punctul 84 de mai sus, punctul 51).

88      Cu privire la valoarea probatorie care trebuie atribuită diferitor elemente de probă, trebuie subliniat că singurul criteriu pertinent de apreciere a dovezilor furnizate în mod liber constă în credibilitatea acestora (a se vedea Hotărârea Dalmine/Comisia, punctul 86 de mai sus, punctul 63, Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2004, Mannesmannröhren‑Werke/Comisia, T‑44/00, Rec., p. II‑2223, punctul 84 și jurisprudența citată, și Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 86 de mai sus, punctul 273). Potrivit normelor general aplicabile în materia probelor, credibilitatea și, prin urmare, valoarea probatorie a unui înscris depind de originea sa, de împrejurările întocmirii acestuia, de destinatarul acestuia și de conținutul acestuia (Hotărârea Tribunalului din 15 martie 2000, Cimenteries CBR și alții/Comisia, T‑25/95, T‑26/95, T‑30/95-T‑32/95, T‑34/95-T‑39/95, T‑42/95-T‑46/95, T‑48/95, T‑50/95-T‑65/95, T‑68/95-T‑71/95, T‑87/95, T‑88/95, T‑103/95 și T‑104/95, Rec., p. II‑491, punctul 1053, Concluziile judecătorului Vesterdorf, îndeplinind funcția de avocat general, prezentate în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Tribunalului din 24 octombrie 1991, Rhône‑Poulenc/Comisia, T‑1/89, Rec., p. II‑867, II‑869, II‑956). În special, se impune acordarea unei importanțe sporite împrejurării în care un înscris a fost întocmit în legătură imediată cu faptele (Hotărârea Tribunalului din 11 martie 1999, Ensidesa/Comisia, T‑157/94, Rec., p. II‑707, punctul 312) sau de un martor direct al acestor fapte (a se vedea în acest sens Hotărârea JFE Engineering/Comisia, punctul 86 de mai sus, punctul 207). Înscrisurile din care rezultă că au avut loc contacte între mai multe întreprinderi și că acestea au urmărit tocmai obiectivul de a elimina de la început incertitudinea referitoare la comportamentul viitor al concurenților demonstrează, corespunzător cerințelor legale, existența unei practici concertate (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 16 decembrie 1975, Suiker Unie și alții/Comisia, 40-73-48/73, 50/73, 54/73-56/73, 111/73, 113/73 și 114/73, Rec., p. 1663, punctele 175 și 179). În plus, declarațiile contrare intereselor declarantului trebuie considerate, în principiu, elemente de probă deosebit de fiabile (a se vedea în acest sens Hotărârea JFE Engineering/Comisia, punctul 86 de mai sus, punctele 207, 211 și 212).

89      În sfârșit, trebuie amintit că rolul instanței sesizate cu o acțiune în anulare, introdusă în temeiul articolului 230 CE (devenit articolul 263 TFUE) și îndreptată împotriva unei decizii a Comisiei prin care se constată existența unei încălcări a dreptului concurenței și prin care se aplică amenzi destinatarilor acesteia, constă în a aprecia dacă probele și alte elemente invocate de Comisie în decizia sa sunt suficiente pentru a demonstra existența încălcării (Hotărârea JFE Engineering/Comisia, punctul 86 de mai sus, punctele 174 și 175; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea „PVC II”, punctul 57 de mai sus, punctul 891). Existența unui îndoieli a instanței trebuie interpretată în favoarea întreprinderilor cărora le este adresată decizia de constatare a unei încălcări, astfel încât instanța nu poate concluziona în sensul dovedirii de către Comisie a existenței încălcării în cauză la un standard juridic corespunzător dacă există încă o îndoială cu privire la acest aspect (Hotărârile JFE Engineering/Comisia, punctul 86 de mai sus, punctul 177, și Groupe Danone/Comisia, punctul 87 de mai sus, punctul 215). Astfel, în această ultimă situație, este necesar să se țină cont de principiul prezumției de nevinovăție, după cum rezultă în special din cuprinsul articolului 6 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”), care se numără printre drepturile fundamentale care, potrivit jurisprudenței Curții, reafirmată de altfel în Preambulul Actului Unic European, la articolul 6 alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, precum și la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, proclamată la 7 decembrie 2000 la Nisa (JO C 364, p. 1), sunt protejate în ordinea juridică a Uniunii Europene. În considerarea naturii încălcărilor în discuție și a naturii și a gradului de severitate ale sancțiunilor aferente acestora, principiul prezumției de nevinovăție se aplică în special procedurilor referitoare la încălcările normelor de concurență aplicabile întreprinderilor care pot conduce la aplicarea unor amenzi sau a unor penalități cu titlu cominatoriu (Hotărârile Curții din 8 iulie 1999, Hüls/Comisia, C‑199/92 P, Rec., p. I‑4287, punctele 149 și 150, și Montecatini/Comisia, C‑235/92 P, Rec., p. I‑4539, punctele 175 și 176; Hotărârea Groupe Danone/Comisia, punctul 87 de mai sus, punctul 216).

90      Existența unei încălcări trebuie apreciată doar în funcție de elementele de probă reunite de Comisie în decizia în care constată încălcarea respectivă, singura chestiune pertinentă fiind aceea dacă, pe fond, dovada încălcării a fost sau nu a fost făcută având în vedere aceste elemente de probă (Hotărârea Cimenteries CBR și alții/Comisia, punctul 88 de mai sus, punctul 726).

91      Jurisprudența citată anterior este aplicabilă, prin analogie, articolului 53 alineatul (1) din Acordul privind SEE și deciziilor Comisiei adoptate în temeiul acestui articol.

92      Prin prisma acestor norme prevăzute la punctele 84-91 de mai sus trebuie să se verifice dacă, în decizia atacată, Comisia a invocat elemente suficient de credibile, precise și concordante pentru a întemeia, în cadrul unei aprecieri globale și după examinarea explicațiilor sau a justificărilor alternative oferite de reclamantă, convingerea fermă că încălcarea constatată la articolul 1 din decizia atacată a continuat, cu participarea primei întreprinderi în cauză, în perioada cuprinsă între luna septembrie 2000 și 30 septembrie 2002, în privința căreia se poate stabili în sarcina FEH răspunderea personală pentru motivul conducerii pe care o exercita asupra acestei întreprinderi la momentul săvârșirii încălcării.

–       Cu privire la analiza elementelor de probă care întemeiază decizia atacată

93      Cu titlu introductiv, trebuie amintite elementele de fapt esențiale pe care Comisia și‑a întemeiat, în decizia atacată, aprecierea potrivit căreia încălcarea constatată la articolul 1 din decizia atacată a continuat, cu participarea primei întreprinderi în cauză, în perioada cuprinsă între luna septembrie 2000 și 30 septembrie 2002.

94      În considerentul (290) al deciziei atacate, Comisia a arătat că înlătura declarațiile date de FEH și de FES, de societățile din grupul Areva, de Melco, de societățile din grupul Hitachi sau de JAEPS și de Toshiba, potrivit cărora înțelegerea ar fi încetat prima dată fie în cursul anului 1997, fie în luna septembrie 1999, fie în cursul anului 1999, după plecarea Siemens, fie chiar în jurul lunii septembrie 2000, pentru motivul că aceste declarații nu erau fiabile sau că acestea erau ambigue și puțin concludente, deoarece acestea se contraziceau reciproc și se aflau în contradicție cu probele aflate la dosar (a se vedea punctul 80 de mai sus). În același considerent (290) al deciziei atacate coroborat cu considerentele (191)-(198), Comisia a invocat faptul că prima întreprindere în cauză și alte întreprinderi continuaseră să participe la reuniuni multilaterale în anul 2000 și/sau în anul 2001. Elementele pe care se întemeiază Comisia pentru a arăta că înțelegerea a continuat să funcționeze – cu participarea primei întreprinderi în cauză – după plecarea „Schneider/VA Tech”, la 13 decembrie 2000, sunt cele menționate la punctul 81 de mai sus.

95      În ceea ce privește, în primul rând, faxurile schimbate între anumiți membri ai înțelegerii între 18 decembrie 2000 și 22 ianuarie 2001 în legătură cu reuniunile și cu alocarea de proiecte GIS, trebuie arătat că, după cum admite Comisia, întreprinderile vizate de aceste schimburi sunt doar Alstom (ulterior, Areva), Melco și ABB. Astfel, după cum reclamanta susține în mod întemeiat, deși acest schimb, care ajunge până în perioada în care s‑au produs faptele, atestă în mod credibil și precis activitățile înțelegerii în jurul lunilor decembrie 2000 și ianuarie 2001, acesta nu furnizează în schimb niciun indiciu în sensul participării propriu‑zise a primei întreprinderi în cauză.

96      În ceea ce privește, în continuare, lista din 12 mai 2000, aceasta evidențiază 13 „reuniuni de comitet” programate între 18 mai 2000 și 17 mai 2001. Obiectul anticoncurențial al acestor „reuniuni de comitet” se poate deduce din faptul că lista desemnează fiecare dintre întreprinderile în cauză prin referire la codul propriu în cadrul înțelegerii, astfel cum este reprodus în considerentele (142) și (197) ale deciziei atacate, și că, după cum au confirmat mai mulți membri ai înțelegerii, erau planificate anumite reuniuni ale instanțelor – comitetul comun Europa/Japonia și comitetul Europa – care participau la funcționarea operațională a înțelegerii, după cum reiese deopotrivă din considerentele (150) și (151) ale deciziei atacate. În plus, întrucât desfășurarea efectivă a șase dintre aceste reuniuni ale comitetului a fost fie confirmată de anumiți participanți la înțelegere, fie coroborată cu alte elemente din dosar, precum notele privind cheltuielile de călătorie sau adnotările din agendele personale, se poate considera că activitățile din cadrul înțelegerii în perioada cuprinsă între 18 mai 2000 și 18 ianuarie 2001 sunt dovedite. Cu toate acestea, după cum recunoaște Comisia, întreprinderile care au participat la aceste reuniuni sunt numai Reyrolle, Alstom, Schneider, ABB, Melco și Toshiba. Rezultă că, după cum arată în mod întemeiat reclamanta, deși această listă atestă în mod credibil și precis activitățile înțelegerii dintre 18 mai 2000 și 17 mai 2001, în schimb, aceasta nu furnizează niciun indiciu în sensul participării propriu‑zise a primei întreprinderi în cauză.

97      În sfârșit, în ceea ce privește înscrisurile care se raportează la fapte contemporane întocmirii acestora, referitoare la opt proiecte GIS cu numărul de referință [confidențial], acestea evidențiază acorduri încheiate între membrii înțelegerii în vederea alocării proiectelor GIS menționate anterior și a căror durată de validitate era variabilă. Astfel, aceste înscrisuri evidențiază că prima întreprindere în cauză a participat cu alți membri ai înțelegerii la acorduri în vederea alocării a opt proiecte GIS care au fost organizate de alte întreprinderi care au participat la înțelegere, care au fost încheiate sau au intrat în vigoare între [confidențial] și [confidențial] și care erau în vigoare aproximativ [confidențial] de la data încheierii acestora, respectiv, în privința ultimului proiect, cu numărul de referință [confidențial], până la [confidențial].

98      În această privință, trebuie amintit că, pentru a exista un acord în sensul articolului 81 alineatul (1) CE, este suficient ca întreprinderile în cauză să își fi exprimat voința comună de a se comporta pe piață într‑un anumit mod (Hotărârea Tribunalului din 24 octombrie 1991, Petrofina/Comisia, T‑2/89, Rec., p. II‑1087, punctul 211, și Hotărârea Tribunalului din 10 martie 1992, ICI/Comisia, T‑13/89, Rec., p. II‑1021, punctul 253; a se vedea de asemenea, în acest sens, Hotărârea Curții din 15 iulie 1970, ACF Chemiefarma/Comisia, 41/69, Rec., p. 661, punctul 112). În plus, articolul 81 CE este aplicabil în cazul în care au persistat efectele unei înțelegeri, fără ca aceasta să înceteze în mod formal (a se vedea în acest sens Hotărârea ICI/Comisia, citată anterior, punctul 254, și Hotărârea Tribunalului din 13 decembrie 2001, Acerinox/Comisia, T‑48/98, Rec., p. II‑3859, punctul 63). Jurisprudența citată anterior este aplicabilă, prin analogie, și articolului 53 alineatul (1) din Acordul privind SEE.

99      În speță, reclamanta nu a contestat că, în temeiul regulilor înțelegerii, FEH încheiase acorduri în vederea alocării în cadrul înțelegerii a opt proiecte GIS cu numerele de referință [confidențial]. În plus, aceasta nu a contestat că, având în vedere clauzele stipulate, aceste acorduri puteau să își producă efectele între [confidențial], data intrării în vigoare a acordului privind proiectul cu numărul de referință [confidențial], și [confidențial], data încetării validității acordului privind proiectul cu numărul de referință [confidențial].

100    Pe de altă parte, niciun element din dosar nu permite să se constate că prima întreprindere în cauză s‑ar fi distanțat public de înțelegere și de acordurile încheiate în cadrul acesteia. Or, o întreprindere care nu se distanțează public de rezultatele unei reuniuni la care a asistat sau de un acord la care a fost parte rămâne, în principiu, pe deplin răspunzătoare pentru participarea la înțelegere. Astfel, întreprinderilor le‑ar fi foarte facil să minimizeze riscul obligației de plată a unei amenzi ridicate dacă ar putea beneficia de o înțelegere ilicită și, ulterior, de o reducere a cuantumului amenzii pentru motivul că jucaseră doar un rol limitat în aplicarea încălcării, deși atitudinea acestora a determinat și alte întreprinderi să se comporte într‑un mod care aduce o atingere mai mare concurenței (Hotărârea Mannesmannröhren‑Werke/Comisia, punctul 88 de mai sus, punctul 278 și jurisprudența citată). Chiar dacă se presupune că prima întreprindere în cauză nu a respectat toate acordurile încheiate în cadrul înțelegerii, rezultă că, în speță, această împrejurare nu ar fi suficientă, în lipsa dovezii unei distanțări publice din partea sa în privința altor membri ai înțelegerii, să o exonereze de răspunderea care îi revine din cauza participării sale la aceste acorduri și, prin intermediul acestora, la încălcarea care a fost constatată la articolul 1 din decizia atacată.

101    Prin urmare, trebuie să se rețină că faxurile schimbate între anumiți membri ai înțelegerii între 18 decembrie 2000 și 22 ianuarie 2001, lista „reuniunilor de comitet” din 12 mai 2000, precum și înscrisurile referitoare la opt proiecte GIS, menționate în considerentele (191)-(198) ale deciziei atacate, la care face trimitere considerentul (290) al acesteia, atestă în mod credibil, precis și concordant că încălcarea constatată la articolul 1 din decizia atacată s‑a desfășurat în perioada cuprinsă între luna septembrie 2000 și 30 septembrie 2002. În plus, având în vedere durata deosebit de lungă a încălcării constatate la articolul 1 din decizia atacată, a cărei existență în perioada cuprinsă între 15 aprilie 1988 și luna septembrie 2000 nu este contestată de reclamantă, și măsurile de precauție complexe luate de membrii înțelegerii pentru a ascunde sau a disimula existența acesteia, astfel cum sunt menționate în considerentul (170) al deciziei atacate, se poate considera că aceste elemente se raportează la fapte suficient de apropiate în timp, în sensul jurisprudenței citate la punctul 87 de mai sus, pentru a se putea admite în mod rezonabil că această încălcare a continuat neîntrerupt în cursul perioadei menționate.

102    Mai mult, elementele de probă pe care se întemeiază, în această privință, decizia atacată sunt suficient de credibile, precise și concordante. Acestea nu pot fi infirmate de declarațiile FEH și ale FES, cuprinse în scrisoarea adresată Comisiei la 21 noiembrie 2006 și în răspunsul pe care l‑au formulat la comunicarea privind obiecțiunile (a se vedea punctele 19 și 27 de mai sus), nici de declarațiile date de Melco, de societățile din grupul Hitachi sau de JAEPS și de grupul VA Tech, în cererile pe care le‑au formulat în temeiul Comunicării privind cooperarea (a se vedea punctele 13, 14 și 16 de mai sus), potrivit cărora înțelegerea încetase deja, pentru prima dată, înainte de perioada cuprinsă între luna septembrie 2000 și 30 septembrie 2002. Astfel, aceste declarații, potrivit cărora înțelegerea încetase în prealabil, nu sunt susținute de elemente de probă credibile și precise. În plus, aceste declarații sunt contradictorii, în sensul că autorii acestora susțin că înțelegerea ar fi încetat fie în cursul anului 1997 (Melco), fie în cursul anului 1999 (societățile din grupul Hitachi sau JAEPS și grupul VA Tech), fie chiar „în cursul sau în jurul” lunii septembrie 2000 (FEH și FES). Prin urmare, după cum Comisia arată în mod întemeiat în considerentele (284), (285) și (290) ale deciziei atacate, aceste declarații nu permit repunerea în discuție a probelor scrise care se raportează la fapte contemporane întocmirii acestora și care provin de la înseși întreprinderile care au participat la încălcarea constatată la articolul 1 din decizia atacată, de unde rezultă că încălcarea a continuat în perioada cuprinsă între luna septembrie 2000 și 30 septembrie 2002.

103    Desigur, reclamanta susține că declarațiilor cuprinse în scrisoarea formulată de FEH și de FES, adresată Comisiei la 21 noiembrie 2006, și în răspunsul pe care l‑au formulat la comunicarea privind obiecțiunile ar trebui să li se recunoască o valoare probatorie sau o credibilitate deosebită din cauza naturii lor „autoincriminatoare” (a se vedea punctul 88 de mai sus și punctul 107 de mai jos). Totuși, aceste declarații, prin intermediul cărora FEH și FES arată că prima întreprindere în cauză a încetat să participe la încălcare după reuniunea membrilor japonezi, desfășurată „în cursul sau în jurul” lunii septembrie 2000, nu pot fi considerate contrare intereselor acestora. Astfel, declarațiile respective tind mai degrabă să minimizeze importanța contribuției primei întreprinderi în cauză la încălcare și, în consecință, să limiteze răspunderea personală suportată de FEH ca urmare a conducerii pe care o exercita asupra acestei întreprinderi la momentul săvârșirii încălcării. Prin urmare, asemenea declarații nu sunt de natură să infirme elementele de probă pe care se întemeiază Comisia în decizia atacată.

104    Astfel, este neîntemeiată critica reclamantei potrivit căreia Comisia a ignorat valoarea probatorie a declarațiilor cuprinse în scrisoarea adresată de FEH și de FES Comisiei la 21 noiembrie 2006 și în răspunsul pe care acestea l‑au formulat la comunicarea privind obiecțiunile, pentru a concluziona că prima întreprindere în cauză a participat la încălcare în perioada cuprinsă între luna septembrie 2000 și 30 septembrie 2002, astfel încât FEH putea răspunde personal ca urmare a conducerii pe care o exercita asupra acestei întreprinderi la momentul săvârșirii încălcării.

105    Pe de altă parte, înscrisurile referitoare la acordurile încheiate în cadrul înțelegerii, menționate în considerentele (191) și (198) ale deciziei atacate, susțin în mod credibil și precis aprecierea Comisiei potrivit căreia prima întreprindere în cauză a continuat să participe la încălcare în perioada cuprinsă între luna septembrie 2000 și 30 septembrie 2002, în măsura în care în aceste înscrisuri se arată că „Fuji” participa la acorduri încheiate în cadrul înțelegerii, care aveau vocația să își producă efectele între 27 august 1998 și 28 octombrie 2001.

106    Rămâne astfel să se verifice dacă explicațiile sau justificările alternative oferite de reclamantă sunt susceptibile să infirme elementele de probă, credibile și precise, pe care se întemeiază decizia finală. În mod contrar, se va putea concluziona că, în conformitate cu obligația care îi revenea, Comisia a dovedit că prima întreprindere în cauză continuase să participe la încălcare în perioada cuprinsă între septembrie 2000 și 30 septembrie 2002 (a se vedea în acest sens Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 84 de mai sus, punctul 79, și Hotărârea Peróxidos Orgánicos/Comisia, punctul 84 de mai sus, punctele 63 și 71), în privința căreia se putea stabili în sarcina FEH răspunderea personală din cauza conducerii pe care o exercita asupra acestei întreprinderi la momentul săvârșirii încălcării.

–       Cu privire la analiza elementelor de probă alternative furnizate de reclamantă

107    Mai întâi, reclamanta critică neluarea în considerare de către Comisie a anumitor argumente sau elemente factuale care ar fi confirmat credibilitatea declarațiilor cuprinse în răspunsul pe care l‑au formulat FEH și FES la comunicarea privind obiecțiunile, potrivit cărora prima întreprindere în cauză încetase să participe la încălcare „în cursul sau în jurul” lunii septembrie 2000. În primul rând, aceasta susține că prima întreprindere în cauză a încetat să participe la reuniunile înțelegerii începând cu luna septembrie 2000, în timp ce, anterior, aceasta asistase la reuniunile membrilor japonezi, prealabile reuniunilor membrilor comitetului Europa și ai comitetului Japonia, în conformitate cu acordul GQ. În al doilea rând, reclamanta arată că declarațiile date de FEH și de FES sunt confirmate de anumite declarații date de ABB, de Melco, de societățile din grupul Hitachi sau de JAEPS și de grupul VA Tech. În al treilea rând, aceasta invocă lipsa unei mențiuni referitoare la prima întreprindere în cauză în înscrisurile ulterioare lunii septembrie 2000. În al patrulea rând, în opinia reclamantei, Comisia nu a luat în considerare natura „autoincriminatoare” a declarațiilor pe care le‑au dat FEH și FES, potrivit cărora încălcarea și participarea primei întreprinderi în cauză la această încălcare încetaseră în luna septembrie 2000. În al cincilea rând, reclamanta observă că înscrisurile referitoare la două proceduri de cerere de ofertă la [confidențial], întocmite în [confidențial] și în [confidențial], pe care FEH și FES le‑au depus în anexa la cererea introductivă și în răspunsul la întrebările și la solicitarea de depunere a unor înscrisuri, adresate de Tribunal (a se vedea punctul 37 de mai sus), atestă că, după luna septembrie 2000, prima întreprindere în cauză a încetat să se conformeze acordurilor încheiate în cadrul înțelegerii și, în final, să participe la activitățile din cadrul înțelegerii, deoarece, în aceste proceduri de cerere de ofertă, prima întreprindere în cauză a scăzut considerabil prețurile în raport cu „nivelurile de preț” stabilite în acordurile încheiate în cadrul înțelegerii. Din aceste înscrisuri ar rezulta că, în privința proiectelor GIS pentru piața [confidențial], în [confidențial], estimările de prețuri prezentate de prima întreprindere în cauză partenerilor acesteia ar fi fost cu [confidențial] % până la [confidențial] % inferioare față de „nivelul de preț” stabilit în fișa de acord și că, în privința celor două proiecte GIS pentru piața [confidențial], în [confidențial], prețul facturat partenerului acesteia ar fi fost cu [confidențial] % mai mic decât „nivelul de preț” stabilit în fișa de acord.

108    În plus, reclamanta impută Comisiei săvârșirea unei erori vădite de apreciere a elementelor de probă care i‑au fost prezentate și încălcarea dreptului la un proces echitabil, a principiului prezumției de nevinovăție și a principiului in dubio pro reo, prin faptul că a respins declarațiile date de FEH și de FES potrivit cărora prima întreprindere în cauză încetase să participe la încălcare „în cursul sau în jurul” lunii septembrie 2000”, pentru motivul că, în cuprinsul acestora, nu s‑ar fi indicat în mod clar data la care această întreprindere ar fi părăsit înțelegerea și că întreprinderea respectivă nu s‑ar fi distanțat public de această înțelegere.

109    Cu toate acestea, din decizia atacată nu reiese că, pentru a dovedi participarea primei întreprinderi în cauză la încălcare în perioada cuprinsă între luna septembrie 2000 până la 30 septembrie 2002, Comisia s‑a întemeiat pe declarația dată de ABB în răspunsul acesteia din 4 octombrie 2004 la o solicitare de informații (a se vedea punctele 15 și 81 de mai sus), potrivit căreia „[î]n perioada în care Siemens și Hitachi nu făceau parte din înțelegere, înțelegerea referitoare la [proiectele] GIS a continuat să existe cu […] ABB, Alstom, Areva, VA Tech, Schneider […], [Melco], Toshiba și Fuji”. Prin urmare, nu este necesar să se verifice dacă, după cum sugerează reclamanta, această declarație era susceptibilă să confirme concluziile Comisiei cu privire la participarea primei întreprinderi în cauză la încălcare în perioada cuprinsă între luna septembrie 2000 și 30 septembrie 2002.

110    În ceea ce privește celelalte argumente ale reclamantei, în primul rând trebuie arătat că, după cum aceasta susține în mod întemeiat, niciunul dintre elementele în susținerea deciziei atacate nu permite dovedirea faptului că prima întreprindere în cauză a participat la o reuniune a întreprinderilor participante la înțelegere și în special la o reuniune a membrilor japonezi în cursul perioadei cuprinse între septembrie 2000 și 30 septembrie 2002. Cu toate acestea, contrar susținerilor reclamantei, această împrejurare nu este suficientă să infirme elementele de probă, credibile și precise, potrivit cărora prima întreprindere în cauză a continuat să participe la încălcare în acea perioadă.

111    În această privință, împrejurarea că din lista „reuniunilor de comitet” din 12 mai 2000 (a se vedea punctul 96 de mai sus) nu rezultă că prima întreprindere în cauză a participat sau că a trebuit să asiste la aceste reuniuni este lipsită de orice pertinență. Astfel, lista respectivă privește numai reuniunile comitetului comun Europa/Japonia și reuniunile pregătitoare, aferente acestora, ale comitetului Europa. Or, din considerentele (150), (151) și (376) ale deciziei atacate, precum și din nota de subsol 320 aferentă considerentului (255) al deciziei atacate rezultă că prima întreprindere în cauză nu era membră nici a comitetului Japonia, nici, prin urmare, a comitetului comun Europa/Japonia. Aceasta nu participa direct nici la reuniunile de lucru, nici la reuniunile cunoscute ca fiind „manageriale”, referitoare la gestionarea înțelegerii, care regrupau întreprinderile japoneze și europene.

112    Cu privire la împrejurarea că nici din faxurile schimbate de anumiți membri ai înțelegerii între 18 decembrie 2000 și 22 ianuarie 2001, nici din lista „reuniunilor de comitet” din 12 mai 2000 nu rezultă că prima întreprindere în cauză ar fi participat, în cursul lunilor decembrie 2000 și ianuarie 2001, la reuniuni și la discuții în cadrul înțelegerii și în special la cele privind alocarea proiectelor GIS menționate la punctul 95 de mai sus, aceasta nu permite să se probeze că întreprinderea respectivă încetase să participe la încălcare în perioada cuprinsă între luna septembrie 2000 și 30 septembrie 2002. Astfel, din probele scrise menționate în considerentul (198) al deciziei atacate reiese că, în acea perioadă, prima întreprindere în cauză participa la aplicarea acordurilor încheiate între membrii înțelegerii în legătură cu opt proiecte GIS cu numerele de referință [confidențial], în temeiul cărora aceasta avea obligația, sub sancțiunile obișnuite, să protejeze ofertele emise de alte întreprinderi, membre ale înțelegerii, și, în final, alocarea însăși a proiectelor GIS respective acelor întreprinderi, în toată perioada de validitate a acestor acorduri. Având în vedere durata de validitate a acestor acorduri, astfel cum a fost prevăzută în cuprinsul lor (a se vedea punctele 99 și 105 de mai sus), este neîntemeiată susținerea reclamantei potrivit căreia toate acele acorduri ar fi devenit caduce începând cu luna ianuarie 2000, la data limită a cererilor de ofertă pentru proiectele GIS corespunzătoare acelor acorduri, astfel cum este menționată în cuprinsul acordurilor. În plus, trebuie arătat că, după cum a menționat Comisia în considerentul (377) al deciziei atacate (a se vedea punctul 82 de mai sus), în urma primirii unei fișe de acord din 28 septembrie 2000, se presupunea că prima întreprindere în cauză prezenta o ofertă „aranjată” unui client pentru a crea impresia unei anumite concurențe în jurul proiectului GIS respectiv.

113    În al doilea rând, contrar afirmațiilor reclamantei, nu s‑a dovedit că prima întreprindere în cauză a renunțat să aplice înțelegerile referitoare la opt proiecte GIS cu numerele de referință [confidențial] în perioada cuprinsă între luna septembrie 2000 și 30 septembrie 2002 și că aceasta nu a dat curs fișei de acord pe care a primit‑o la 28 septembrie 2000, după cum rezultă din răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile, pentru motivul că aceste acorduri ar fi devenit caduce în urma încetării participării sale la înțelegere după reuniunea membrilor japonezi, desfășurată „în cursul sau în jurul” lunii septembrie 2000.

114    Reclamanta susține că declarațiile date de FEH și de FES sunt confirmate, în această privință, de declarațiile date de ABB în suplimentul acesteia la răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile (a se vedea punctul 21 de mai sus) și de declarațiile date de Melco în cadrul cererii formulate în temeiul Comunicării privind cooperarea (a se vedea punctul 16 de mai sus).

115    În ceea ce privește, mai întâi, declarațiile date de ABB, cuprinse în suplimentul la răspunsul pe care l‑a formulat la comunicarea privind obiecțiunile, acestea nu permit să se concluzioneze că prima întreprindere în cauză a încetat să participe la înțelegere și să aplice acordurile încheiate în cadrul acestei înțelegeri „în cursul sau în jurul” lunii septembrie 2000. Desigur, aceste declarații confirmă că ABB, Alstom, Melco și Toshiba au comunicat public altor membri ai înțelegerii, cu ocazia unei reuniuni desfășurate în luna septembrie sau octombrie 2000, intenția acestora de a înceta activitățile din cadrul înțelegerii. În plus, prima întreprindere în cauză nu a fost menționată printre întreprinderile care participau la înțelegere la data acelei comunicări. Cu toate acestea, s‑a arătat că informația potrivit căreia trebuiau încetate activitățile din înțelegere era falsă și că transmiterea acestei informații în cadrul înțelegerii avea drept scop obținerea încetării participării „Schneider/VA Tech” la activitățile respective. Mai mult, se precizează că membrii înțelegerii s‑au reunit încă o dată sau de două ori înaintea organizării reuniunii care, aparent, punea capăt activităților din cadrul înțelegerii, în luna decembrie 2000. În plus, s‑a arătat, pe de o parte, că membrii înțelegerii prezenți cu ocazia acestei din urmă întâlniri erau „ABB, Alstom, Schneider/VA Tech, Melco și Toshiba” și, pe de altă parte, că Hitachi și Siemens nu erau prezente deoarece acestea nu mai participau la acea dată la înțelegere. Aceste declarații nu conferă, așadar, o credibilitate deosebită declarațiilor date de FEH și de FES potrivit cărora prima întreprindere în cauză a putut crede în mod legitim că înțelegerea încetase „în cursul sau în jurul” lunii septembrie 2000, încetând astfel să participe la aceasta și în special să dea curs acordurilor încheiate în cadrul acestei înțelegeri. Primo, din aceste declarații reiese că informația falsă comunicată de ABB, de Alstom, de Melco și de Toshiba nu era destinată să obțină ieșirea primei întreprinderi în cauză din înțelegere. Prin urmare, după cum Comisia a observat în mod întemeiat, este puțin credibil ca această manevră să fi ajuns la un rezultat care nu a fost avut în vedere de autorii acesteia, fără ca aceștia să fi reacționat. Secundo, din aceste declarații reiese că reuniunea care, aparent, a pus capăt activităților din cadrul înțelegerii s‑a desfășurat abia în luna decembrie 2000, astfel încât manevra executată de ABB, de Alstom, de Melco și de Toshiba nu este de natură să explice că însăși prima întreprindere în cauză a încetat să participe la înțelegere începând cu luna septembrie 2000. Tertio, faptul că declarațiile nu citează „Fuji” printre întreprinderile care participau la înțelegere cu ocazia executării manevrei sus‑menționate nu este deosebit de probatoriu din moment ce, pe de o parte, această manevră a fost executată în cadrul comitetului comun Europa/Japonia, din care nu făcea parte prima întreprindere în cauză, iar pe de altă parte, „Fuji” nu este citată nici printre întreprinderile care nu mai făceau parte din înțelegere în perioada executării manevrei menționate. În orice caz, împrejurarea că prima întreprindere în cauză s‑ar fi abținut să participe la noi reuniuni sau discuții în cadrul înțelegerii, în perioada cuprinsă între luna septembrie 2000 și 30 septembrie 2002, nu presupune că aceasta a încetat să dea curs acordurilor care fuseseră încheiate în cadrul înțelegerii și, prin urmare, că nu participa la înțelegere în acea perioadă. Rezultă că declarațiile date de ABB în suplimentul acesteia la răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile nu infirmă aceste probe scrise, menționate în decizia atacată, din care rezultă că prima întreprindere în cauză a continuat să participe la încălcare în perioada cuprinsă între luna septembrie 2000 și 30 septembrie 2002.

116    De asemenea, împrejurarea că în declarația dată în temeiul Comunicării privind cooperarea, Melco nu citează „Fuji” printre întreprinderile care au continuat să aibă discuții limitate în cadrul înțelegerii, între momentul în care Siemens și Hitachi și‑au întrerupt participarea și momentul în care Siemens și‑a reluat participarea, nu este concludentă din punctul de vedere al participării primei întreprinderi în cauză la încălcare, în perioada cuprinsă între luna septembrie 2000 și 30 septembrie 2002, din moment ce Melco nu menționează nici faptul că prima întreprindere în cauză a părăsit înțelegerea după întreruperea de către Siemens a participării la încălcare, în luna septembrie 1999, și înaintea reluării de către Siemens a participării la încălcare, în iulie 2002, și că, prin urmare, această întreprindere a încetat să acționeze în conformitate cu acordurile care fuseseră încheiate în cadrul înțelegerii.

117    Prin urmare, Comisia a apreciat cu justețe declarațiile cuprinse în răspunsul dat de FEH și de FES la comunicarea privind obiecțiunile, potrivit cărora prima întreprindere în cauză încetase să participe la înțelegere după reuniunea membrilor japonezi desfășurată „în cursul sau în jurul” lunii septembrie 2000, considerând că aceste declarații nu erau deosebit de fiabile și că, prin urmare, nu erau de natură să infirme probele scrise menționate în decizia atacată, din care rezultă că prima întreprindere în cauză a continuat să participe la încălcare în perioada cuprinsă între luna septembrie 2000 și 30 septembrie 2002.

118    În primul rând, pentru motivele menționate la punctul 103 de mai sus, nu se poate considera că declarațiile cuprinse în răspunsul dat de FEH și de FES la comunicarea privind obiecțiunile, în sensul că acestea arată că întreprinderea în cauză a încetat să participe la înțelegere după reuniunea membrilor japonezi desfășurată „în cursul sau în jurul” lunii septembrie 2000, sunt contrare intereselor declaranților, în speță FEH, și că, în acest mod, asemenea declarații ar fi trebuit considerate deosebit de fiabile.

119    În al doilea rând, Comisia a apreciat cu justețe declarațiile cuprinse în răspunsul dat de FEH și de FES la comunicarea privind obiecțiunile, constatând că fiabilitatea acestora era afectată de anumite incoerențe, în special în ceea ce privește data la care prima întreprindere în cauză a încetat să participe la încălcare. FEH și FES, prin răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile și prin scrisoarea adresată Comisiei la 21 noiembrie 2006 (a se vedea punctele 19 și 27 de mai sus), și unul dintre angajații grupului Fuji, și anume domnul Oz., printr‑o declarație anexată la răspunsul dat de FEH și de FES la comunicarea privind obiecțiunile, au afirmat că prima întreprindere în cauză încetase să participe la încălcare după reuniunea membrilor japonezi desfășurată „în cursul sau în jurul” lunii septembrie 2000, în timp ce un alt angajat al grupului Fuji, domnul I. H., într‑o declarație anexată la același răspuns, a arătat că reuniunile dintre membrii japonezi încetaseră la puțin timp după plecarea Siemens, în anul 1999. În înscrisurile lor, FEH și FES au admis de asemenea că declarația domnului I. H. cu privire la participarea eventuală a primei întreprinderi în cauză la încălcare, după anul 1999, era garantată, în măsura în care, în acea perioadă, domnul I. H. încetase să o reprezinte cu ocazia reuniunilor membrilor japonezi, nemaifiind astfel un martor direct al faptelor.

120    În al treilea rând, după cum arată în mod întemeiat Comisia (a se vedea punctele 115 și 116 de mai sus), trebuie să se țină seama de faptul că nicio altă parte vizată de procedură, căreia i‑au fost transmise declarațiile date de FEH și de FES în vederea formulării de comentarii, nu a confirmat că prima întreprindere în cauză încetase efectiv să participe la încălcare și să dea curs acordurilor încheiate în cadrul acesteia după întreruperea de către Siemens a participării sale la încălcare în 1999 ori „în cursul sau în jurul” lunii septembrie 2000.

121    În al patrulea rând, din moment ce, în împrejurările cauzei, afirmațiile reclamantei potrivit cărora prima întreprindere în cauză a avut credința legitimă că înțelegerea încetase în luna septembrie 2000 sunt puțin credibile și că, prin urmare, nu sunt suficiente pentru a infirma probele scrise menționate în decizia atacată (a se vedea punctul 115 de mai sus), trebuie să se constate, după cum arată Comisia, că reclamanta nu a fost în măsură să citeze sau să depună o declarație a unei terțe părți ori un mijloc de probă scris din care ar reieși că prima întreprindere în cauză s‑a distanțat public, în luna septembrie 2000, de înțelegere și de acordurile în curs de validitate care fuseseră încheiate în cadrul acesteia.

122    În ceea ce privește înscrisurile referitoare la două proceduri privind cererile de ofertă la [confidențial], întocmite în [confidențial], Comisia susține, în esență, că în cadrul prezentei acțiuni acestea nu îi pot fi opozabile în mod legal deoarece nu au fost depuse de FEH sau de FES în cursul procedurii administrative.

123    Prin urmare, se impune, în primul rând, examinarea chestiunii dacă aceste înscrisuri în litigiu trebuie înlăturate, ca fiind inopozabile față de Comisie, pentru motivul că acestea nu au fost aduse la cunoștința acesteia în cursul procedurii administrative și că au fost depuse pentru prima dată la instanță.

124    În această privință, trebuie amintit că dreptul concurenței nu poate fi interpretat în sensul că obligă persoana în cauză, în cadrul procedurii administrative, să răspundă la comunicarea privind obiecțiunile care i‑a fost adresată de Comisie. Astfel, nici normele care enumeră drepturile și obligațiile întreprinderilor în cadrul procedurii prevăzute de dreptul concurenței, nici un alt principiu general de drept nu instituie în sarcina întreprinderilor respective o obligație diferită de aceea de a furniza Comisiei informațiile care le‑au fost solicitate în temeiul articolului 18 din Regulamentul nr. 1/2003. În plus, în lipsa unui temei juridic, o asemenea obligație ar fi dificil de conciliat cu principiul respectării dreptului la apărare, din moment ce ar face dificilă introducerea unei acțiuni judiciare de către o persoană care, pentru un motiv oarecare, nu a răspuns la o comunicare privind obiecțiunile (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Tribunalului din 12 decembrie 1991, Hilti/Comisia, T‑30/89, Rec., p. II‑1439, punctele 37 și 38). Astfel, deși legalitatea deciziei Comisiei prin care se constată că o persoană a încălcat dreptul concurenței și prin care i se aplică o amendă pentru acest motiv poate fi apreciată numai în funcție de elementele de fapt și de drept existente la data la care aceasta a fost adoptată (Hotărârea Tribunalului din 18 iulie 2005, Scandinavian Airlines System/Comisia, T‑241/01, Rec., p. II‑2917, punctul 255), din acest imperativ nu rezultă că persoana în cauză are obligația să furnizeze Comisiei, încă din etapa procedurii administrative, toate elementele pe care ar dori să le poată invoca în susținerea unei acțiuni în anulare introduse la instanța Uniunii împotriva deciziei adoptate la finalizarea procedurii administrative.

125    Rezultă că, spre deosebire de susținerile Comisiei, FEH și FES nu aveau obligația să depună încă din etapa procedurii administrative înscrisurile în litigiu pentru a le putea invoca în cadrul prezentei acțiuni.

126    Prin urmare, trebuie să se examineze pe fond dacă, potrivit susținerilor reclamantei, înscrisurile referitoare la cele două proceduri de cerere de ofertă la [confidențial], întocmite în [confidențial] și în [confidențial], demonstrează că prima întreprindere în cauză a încetat să participe la înțelegere „în cursul sau în jurul lunii septembrie 2000”, în sensul că atestă că, după această dată, întreprinderea a practicat prețuri stabilite direct în funcție de costurile sale de producție și substanțial inferioare celor rezultate din acordurile încheiate în cadrul înțelegerii.

127    În această privință, trebuie arătat că înscrisurile depuse de FEH și de FES la Tribunal, precum și explicațiile suplimentare oferite de acestea în răspunsul la întrebările adresate de Tribunal sunt dispersate, incomplete și relativ dificil de interpretat. În orice caz, acestea nu permit evidențierea cu exactitate, pe de o parte, a condițiilor în care proiectele GIS și, într‑un mod mai general, contractele relevante au fost negociate sau alocate, iar pe de altă parte, motivele exacte pentru care au fost efectuate ajustări privind estimările de prețuri sau prețul celor câtorva proiecte GIS la [confidențial], după luna septembrie 2000. Niciun element cuprins în aceste înscrisuri, chiar dacă sunt pur interne, nu arată că aceste ajustări au fost permise în realitate de împrejurarea că prima întreprindere în cauză considerase că nu mai avea obligația să aplice regulile înțelegerii și să se conformeze acordurilor privind prețurile încheiate în cadrul acesteia.

128    Dimpotrivă, în cadrul proiectului GIS pentru piața [confidențial], în [confidențial], în care prima întreprindere în cauză intervenea numai în calitate de furnizor al mai multor întreprinderi ofertante, din care unele, precum [confidențial] și [confidențial], erau membre ale înțelegerii, faxurile de la [confidențial] schimbate între FEH și unul dintre partenerii locali ai acesteia lasă să se înțeleagă că noua estimare de prețuri a dat curs „clarificărilor tehnice” și noilor discuții cu clientul, intervenite la [confidențial]. Pentru ca respectarea noilor cerințe formulate de client să nu genereze o majorare de preț al ofertei înainte de a fi prezentată în special de [confidențial], întreprinderea parteneră a primei întreprinderi în cauză arată că a redus costurile, în vederea reducerii, în măsura posibilului, a prețului proiectului GIS. Această reducere ar putea fi legată de modificarea componentelor proiectului GIS în cauză, precum coloanele de cabluri cu izolație în gaz. Reclamanta recunoaște că aceste coloane de cabluri cu izolație în gaz sunt echipamente destul de scumpe pentru a fi produse și care au impact asupra prețului final. Utilizarea acestora și modul în care intervine această utilizare sunt, în general, stabilite de client, iar nu de furnizor. Or, o mențiune olografă aplicată pe un fax intern al grupului Fuji, din [confidențial], menționează cele ce urmează în legătură cu proiectul GIS în discuție:

„Se pare că reducerea este substanțială. Aceasta se datorează faptului că noi nu avem GIB [sau coloane de cabluri cu izolație în gaz]? […])”

129    Desigur, reclamanta susține că utilizarea și modul în care sunt utilizate coloanele de cabluri cu izolație în gaz în acest proiect GIS nu au fost modificate între estimarea de preț furnizată la [confidențial] și estimarea furnizată la [confidențial]. Cu toate acestea, elementele invocate de reclamantă în această privință, în special desenul tehnic realizat la [confidențial], respectiv înainte de negocierile tehnice cu clientul din [confidențial], nu permit verificarea acestora.

130    În orice caz, în afară de a admite existența unei conjurații între anumiți membri ai înțelegerii împotriva altor membri ai acesteia, este puțin credibil ca prima întreprindere în cauză să fi putut prezenta partenerului acesteia care, potrivit deciziei atacate, nu era membru al înțelegerii o estimare de prețuri care să încalce în mod vădit un acord privind prețurile încheiat în cadrul înțelegerii și aflat încă în vigoare, fără ca alte întreprinderi membre ale înțelegerii, cărora s‑a dovedit că această estimare le fusese comunicată, și anume [confidențial] și [confidențial], să nu reacționeze, pentru a comunica primei întreprinderi în cauză că înțelegerea era încă în vigoare și că regulile acesteia trebuiau respectate.

131    Din acest punct de vedere, pare mai probabil ca, în cadrul proiectului GIS pentru piața [confidențial], în [confidențial], „nivelul de prețuri” stabilit în acord să fi fost redus pentru a ține seama fie de modificările tehnice dorite de client, fie de constrângerea concurențială exercitată, după caz, de întreprinderile care nu erau membre ale înțelegerii.

132    Din înscrisurile de la dosar reiese că acordurile privind prețurile puteau fi revizuite pentru a ține seama de modificările de ordin tehnic intervenite ulterior formulării cererii de către client, precum în cazul [confidențial], în ceea ce privește proiectul GIS cu numărul de referință [confidențial]. În plus, acțiunea comună a membrilor înțelegerii împotriva concurenței externe mergea până la a prevedea că, dacă un proiect GIS pentru care membrii își manifestaseră interesul și care era obiectul unui acord privind „nivelul de preț” era amenințat de o concurență puternică prin intermediul unor prețuri din afara înțelegerii, membrii înțelegerii trebuiau să lupte în comun împotriva concurentului extern și să decidă în mod excepțional o reducere de prețuri, în vederea eliminării concurenței. Din înscrisurile de la dosar reiese că, în acest mod, a fost consimțită o reducere substanțială în raport cu „nivelul de prețuri” în [confidențial], în cadrul proiectelor GIS cu numerele de referință [confidențial], și în [confidențial], în cadrul proiectului GIS cu numărul de referință [confidențial], referitoare tot la piețele în [confidențial]. De asemenea, din elementele din dosar reiese că înțelegerea privind prețul pare să fi fost rediscutată având în vedere presiunea exercitată de concurență, în [confidențial], în cadrul proiectului GIS cu numărul de referință [confidențial], privind, de asemenea, o piață în [confidențial]. În sfârșit, din considerentul (169) al deciziei atacate rezultă că dosarul Comisiei conține dovezi potrivit cărora, atunci când Siemens și‑a întrerupt temporar participarea, și anume în perioada în discuție, „[î]nțelegerea a încercat, un anumit timp, să o pedepsească pentru retragerea sa, printr‑o concurență pentru proiecte [GIS] specifice în întreaga lume”.

133    Așadar, este posibil ca un asemenea mecanism de apărare față de concurența externă să fi fost foarte bine pus în aplicare atât în cadrul proiectului GIS pentru piața [confidențial], în [confidențial], în privința căruia, în definitiv, prima întreprindere în cauză și, în consecință, [confidențial] și [confidențial] par să fi avut succes numai pe piața [confidențial], la [confidențial], în care reclamanta arată că prima întreprindere în cauză a oferit cele două proiecte GIS la un preț care corespunde unui prag de [confidențial] % din „nivelul de prețuri” rezultat din acordul încheiat, [confidențial], în cadrul înțelegerii și că, în final, acesteia i s‑a atribuit contractul.

134    De asemenea, este posibil, după cum a sugerat Comisia, ca în cadrul anumitor proiecte GIS membrii înțelegerii și, în speță, prima întreprindere în cauză să fi acționat în mod ocult în favoarea intereselor personale, împotriva intereselor altor membri ai înțelegerii și a interesului comun.

135    În orice caz, înscrisurile depuse de FEH și de FES nu conțin nicio informație și nu sunt însoțite de niciun element care să permită să se deducă faptul că reducerile prețului proiectelor GIS, consimțite de prima întreprindere în cauză, în [confidențial] și în [confidențial], în cadrul a două proceduri de cerere de ofertă la [confidențial], ar fi fost semnul sau consecința unei distanțări publice, în luna septembrie 2000, a acestei întreprinderi față de înțelegere și față de acordurile încheiate în cadrul acesteia. Prin urmare, chiar dacă se presupune că aceste înscrisuri pot fi interpretate în sensul că prima întreprindere în cauză încetase în mai multe rânduri, după luna septembrie 2000, să depună oferte la cereri de oferte, conformându‑se acordurilor încheiate în cadrul înțelegerii, o asemenea ipoteză nu ar permite să se concluzioneze că, în aceeași perioadă, prima întreprindere în cauză ar fi încetat să participe la înțelegere.

136    Rezultă că înscrisurile referitoare la cele două proceduri de cerere de ofertă la [confidențial], întocmite în [confidențial] și în [confidențial], nu sunt, în sine, în mod suficient probatorii pentru a demonstra că prima întreprindere în cauză a încetat orice participare la activitățile înțelegerii după luna septembrie 2000.

137    Din analizele de mai sus rezultă că reclamanta nu a invocat elemente suficient de probatorii sau o explicație alternativă convingătoare pentru a infirma dovezile scrise menționate în decizia atacată, din care rezultă că prima întreprindere în cauză continua să participe la încălcare în perioada cuprinsă între luna septembrie 2000 și 30 septembrie 2002.

138    Prin urmare, trebuie să se rețină că, în decizia atacată, Comisia a demonstrat în conformitate cu regulile aplicabile dovedirii participării unei întreprinderi la o încălcare a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE, astfel cum au fost amintite la punctele 84-91 de mai sus, fără a săvârși erorile vădite de apreciere care îi sunt imputate în prezenta acțiune, că prima întreprindere în cauză a continuat să participe la încălcare, încălcare care a continuat în perioada cuprinsă între luna septembrie 2000 și 30 septembrie 2002. În aceste condiții, sunt neîntemeiate susținerile reclamantei potrivit cărora Comisia a încălcat principiile generale de drept, precum dreptul la un proces echitabil, principiul prezumției de nevinovăție și principiul in dubio pro reo, prin faptul că a decis că prima întreprindere în cauză a continuat să participe la încălcare în perioada cuprinsă între luna septembrie 2000 și 30 septembrie 2002.

139    Având în vedere toate considerațiile de mai sus, primul și al doilea motiv trebuie respinse.

 Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe o încălcare a principiului egalității de tratament care viciază concluzia Comisiei potrivit căreia FEH a continuat să participe la încălcare după reuniunea membrilor japonezi, desfășurată „în cursul sau în jurul” lunii septembrie 2000

 Argumentele părților

140    Prin intermediul celui de al treilea motiv, reclamanta invocă, în esență, încălcarea de către Comisie, în mai multe rânduri, a principiului egalității de tratament prin faptul că a concluzionat în sensul că prima întreprindere în cauză continuase să participe la încălcare după reuniunea membrilor japonezi desfășurată „în cursul sau în jurul” anului 2000. În primul rând, Comisia ar fi tratat prima întreprindere în cauză în mod diferit de Siemens, de Hitachi, de VA Tech sau de Schneider, presupunând, din cauză că aceasta nu ar fi fost în măsură să arate în mod concludent data la care această întreprindere încetase să participe la încălcare, că întreprinderea respectivă continuase să participe la încălcare, chiar dacă declarațiile acestora ar fi fost susținute de un ansamblu convingător de elemente de probă indirecte cuprinse în dosar. În al doilea rând, Comisia ar fi tratat prima întreprindere în cauză în mod diferit față de Siemens, de Hitachi, de VA Tech sau de Schneider presupunând în considerentul (378) al deciziei atacate că, întrucât această întreprindere era parte la acordurile privind proiecte GIS care au continuat după luna septembrie 2000, întreprinderea respectivă continuase să participe la încălcare. În al treilea rând, Comisia ar fi tratat prima întreprindere în cauză în mod diferit față de VA Tech și de Schneider, presupunând în considerentul (377) al deciziei atacate că, din moment ce această întreprindere nu s‑a distanțat public de înțelegere după luna septembrie 2000, întreprinderea respectivă continuase să participe la încălcare.

141    Comisia contestă pretinsa încălcare a principiului egalității de tratament și solicită respingerea celui de al treilea motiv ca nefondat.

 Aprecierea Tribunalului

142    Din jurisprudența constantă rezultă că principiul egalității de tratament este încălcat doar atunci când situații comparabile sunt tratate în mod diferit sau când situații diferite sunt tratate în mod identic, cu excepția cazului când un asemenea tratament este justificat în mod obiectiv (Hotărârea Curții din 7 iunie 2007, Britannia Alloys & Chemicals/Comisia, C‑76/06, Rep., p. I‑4405, punctul 40, și Hotărârea Tribunalului din 14 mai 1998, BPB de Eendracht/Comisia, T‑311/94, Rec., p. II‑1129, punctul 309).

143    În opinia Comisiei, există o diferență între situația primei întreprinderi în cauză și situația în care s‑au aflat Siemens, Hitachi, VA Tech sau Schneider în măsura în care, spre deosebire de diferitele declarații date de Siemens, de societățile din grupul Hitachi, de grupul VA Tech sau de Schneider, potrivit cărora acestea ar fi părăsit înțelegerea o anumită perioadă, declarația dată de FEH și de FES potrivit căreia prima întreprindere în cauză ar fi încetat să participe la încălcare „în cursul sau în jurul” lunii septembrie 2000 nu a fost susținută de alte elemente de probă credibile, precum declarațiile concordate ale altor membri ai înțelegerii sau probe scrise.

144    În speță, după cum s‑a observat deja la punctele 113-137 de mai sus, nu s‑a demonstrat că, după luna septembrie 2000, prima întreprindere în cauză a renunțat la aplicarea acordurilor referitoare la opt acorduri GIS, cu numerele de referință [confidențial], în curs de validitate, și că FEH și FES nu au dat curs fișei de acord pe care ele însele au declarat, în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile, că au primit‑o la 28 septembrie 2000, pentru motivul că aceste acorduri ar fi devenit caduce în privința primei întreprinderi în cauză după încetarea participării sale la înțelegere, în urma reuniunii membrilor japonezi, desfășurată „în cursul sau în jurul” lunii septembrie 2000. Situația este diferită în cazul declarațiilor date de Siemens, de societățile din grupul Hitachi, de societățile din grupul VA Tech sau de Schneider, toate acestea fiind confirmate prin elemente de probă credibile, după cum rezultă din considerentele (186)-(189) ale deciziei atacate. Astfel, în cazul întreprinderilor respective, Comisia a putut demonstra că, la o anumită dată, acestea părăsiseră înțelegerea, împrejurare care are semnificația că acestea au încetat ulterior să aplice acorduri, în curs de validitate, sau să dea curs fișelor de acorduri pe care le‑ar fi primit. Din considerentul (169) al deciziei atacate rezultă că, atunci când Siemens și‑a întrerupt temporar participarea la înțelegere, membrii înțelegerii ar fi convenit îi facă concurență pe plan mondial pentru proiecte GIS specifice (a se vedea punctul 132 de mai sus).

145    În plus, în timp ce din declarațiile date de alți membri ai înțelegerii rezultă că aceștia erau conștienți că Siemens, Hitachi, VA Tech sau Schneider părăsiseră înțelegerea la o anumită dată și pentru o perioadă determinată, din aceleași declarații nu rezultă nicidecum că ceilalți membri ai înțelegerii au crezut în egală măsură că prima întreprindere în cauză încetase să participe la încălcare după reuniunea membrilor japonezi, desfășurată „în cursul sau în jurul” lunii septembrie 2000.

146    Diferența dintre situația în care s‑au aflat Siemens, Hitachi, VA Tech sau Schneider, pe de o parte, și situația primei întreprinderi în cauză, pe de altă parte, astfel cum a fost evidențiată de Comisie în decizia atacată, permite justificarea diferenței de tratament, observată între aceste întreprinderi, în ceea ce privește data încetării eventuale a participării lor la încălcare.

147    Rezultă că și al treilea motiv trebuie respins.

 Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe o eroare vădită de apreciere care afectează concluzia Comisiei potrivit căreia FES a participat la încălcare de la 15 aprilie 1988 până la 11 mai 2004

 Argumentele părților

148    În cadrul celui de al patrulea motiv, reclamanta arată că, întrucât stabilesc în sarcina FES răspunderea solidară pentru plata amenzilor care au fost aplicate, articolul 1 litera (h) și articolul 2 literele (d) și (f) din decizia atacată trebuie anulate, în măsura în care se întemeiază pe o apreciere vădit eronată a faptelor din speță, potrivit căreia FES a participat la încălcare de la 15 aprilie 1988 până la 11 mai 2004. Pe de o parte, reclamanta susține că prima întreprindere în cauză nu a participat la încălcare în perioada cuprinsă între luna septembrie 2000 și 30 septembrie 2002 și că FES nu a condus această întreprindere decât de la 1 iulie 2001 până la 30 septembrie 2002, și anume în perioada în care întreprinderea respectivă nu participa la încălcare. Pe de altă parte, reclamanta contestă faptul că FES a condus indirect, prin intermediul JAEPS, a doua întreprindere în cauză de la 1 octombrie 2002 până la 11 mai 2004. În definitiv, numai FEH sau JAEPS, care ar fi condus prima întreprindere în cauză și/sau a doua întreprindere în cauză în întreaga perioadă sau doar în cursul unei părți a perioadei cuprinse între 15 aprilie 1988 și 11 mai 2004, ar putea suporta o răspundere din cauza participării acestor întreprinderi la încălcare.

149    Comisia solicită respingerea celui de al patrulea motiv ca fiind inadmisibil, în măsura în care se întemeiază pe o critică ce nu a fost formulată de FEH și de FES în cursul procedurii administrative, potrivit căreia FES nu era implicată, înainte de 1 iulie 2001, în activitățile în sectorul GIS ale grupului Fuji. La urma urmelor, în măsura în care FEH și FES ar fi recunoscut explicit, în răspunsul acestora la comunicarea privind obiecțiunile, răspunderea personală a FES din cauza participării primei întreprinderi în cauză la încălcare de la 15 aprilie 1988 până în luna septembrie 2000, acestea nu ar putea reveni asupra recunoașterii menționate în cadrul prezentei acțiuni. În orice caz, acest motiv nu ar fi fondat nici în drept, nici în fapt.

150    Reclamanta solicită respingerea excepției de inadmisibilitate invocate de Comisie, în măsura în care FEH și FES ar fi indicat cu claritate că FES nu fusese implicată, înainte de 1 iulie 2001, în activitățile din sectorul GIS ale grupului Fuji, dacă nu în răspunsul acestora la comunicarea privind obiecțiunile, cel puțin în răspunsul acestora din 4 octombrie 2004 la solicitarea de informații (a se vedea punctul 15 de mai sus), în special prin anumite elemente de probă anexate la acest răspuns.

 Aprecierea Tribunalului

151    Din articolul 1 litera (h) din decizia atacată rezultă că s‑a stabilit în sarcina FES răspunderea pentru participarea întreprinderilor în cauză la încălcare de la 15 aprilie 1988 până la 11 mai 2004. Pentru acest motiv, la articolul 2 literele (d) și (f) din decizia atacată, Comisia i‑a aplicat, în solidar cu FEH, o amendă în cuantum de 2 400 000 de euro și, în solidar cu FEH, cu JAEPS și cu Hitachi, o amendă în cuantum de 1 350 000 de euro.

152    De asemenea, din considerentele (379) și (380) ale deciziei atacate, care fac trimitere la considerentele (334), (373) și (385)-(402) ale deciziei atacate, rezultă stabilirea de către Comisie în sarcina FEH și a FES a răspunderii solidare pentru participarea primei întreprinderi în cauză la încălcare de la 15 aprilie 1988 până la 30 septembrie 2002, iar în sarcina FEH, a FES, a JAEPS și a Hitachi a răspunderii solidare pentru participarea celei de a doua întreprinderi în cauză la încălcare de la 1 octombrie 2002 până la 11 mai 2004.

153    Potrivit jurisprudenței citate la punctul 59 de mai sus, pentru participarea uneia și aceleiași întreprinderi la o încălcare, trebuie să răspundă în solidar persoanele în sarcina cărora Comisia stabilește răspunderea personală, deoarece, la momentul săvârșirii încălcării, fie acestea conduceau direct această întreprindere, fie exercitau efectiv o prerogativă de control asupra persoanelor care conduceau această întreprindere, stabilind astfel comportamentul lor pe piață.

154    Din considerentele (334), (373) și (385)-(402) coroborate cu considerentele (32) și (33) ale deciziei atacate rezultă că, în opinia Comisiei, pe de o parte, prima întreprindere în cauză care participase la încălcare în toată perioada cuprinsă între 15 aprilie 1988 și 11 mai 2004 era, între 15 aprilie 1988 și 30 septembrie 2002, condusă directă de FEH și de FES, iar pe de altă parte, a doua întreprindere în cauză, care participase la încălcare de la 1 octombrie 2002 până la 11 mai 2004, era, în aceeași perioadă, condusă direct de JAEPS și indirect, prin intermediul acestei din urmă societăți comune, de FEH, de FES și de Hitachi.

155    În măsura în care a doua critică invocată de reclamantă în cadrul celui de al patrulea motiv se confundă cu al cincilea motiv, întemeiat, în esență, pe erori vădite de apreciere sau pe erori de drept care afectează concluzia Comisiei potrivit căreia trebuie să se stabilească în sarcina FEH și a FES răspunderea personală și solidară, în calitate de societăți‑mamă ale JAEPS, pentru participarea celei de a doua întreprinderi în cauză la încălcare, acestea trebuie examinate împreună și, prin urmare, în cadrul examinării acestei a doua critici trebuie să se facă trimitere la examinarea celui de al cincilea motiv (a se vedea punctul 175 și următoarele de mai jos).

156    În ceea ce privește prima critică invocată de reclamantă în cadrul prezentului motiv, trebuie analizat dacă articolul 1 litera (h) și articolul 2 litera (d) din decizia atacată se întemeiază pe o apreciere vădit eronată a faptelor din speță, potrivit căreia în sarcina FES se poate stabili răspunderea personală pentru participarea primei întreprinderi în cauză la încălcare de la 15 aprilie 1988 până la 30 septembrie 2002 – dată la care, potrivit deciziei atacate, activitățile în sectorul GIS ale grupului Fuji au fost transferate către JAEPS (a se vedea punctul 7 de mai sus) –, în sensul că FES condusese întreprinderea respectivă în acea perioadă.

157    În primul rând, trebuie să se examineze dacă, după cum susține Comisia, este inadmisibilă contestarea de către reclamantă, pentru prima dată la Tribunal, a răspunderii personale care revine FES prin decizia atacată din cauza participării primei întreprinderi în cauză la încălcare în perioada de la 15 aprilie 1988 până la 30 septembrie 2002 și care a fost reținută în comunicarea privind obiecțiunile adresată FEH și FES și dacă este inadmisibil să se revină în această privință la Tribunal asupra unor elemente pe care acestea din urmă le‑au recunoscut expres în cursul procedurii administrative.

158    După cum s‑a amintit deja la punctul 124 de mai sus, normele care enumeră drepturile și obligațiile întreprinderilor în cadrul procedurii administrative prevăzute de dreptul concurenței nu pot fi interpretate în sensul că obligă o persoană fizică sau juridică, în cadrul procedurii administrative, să coopereze și, în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile care îi este adresată de Comisie, să formuleze încă din etapa procedurii administrative toate criticile pe care ar dori să le poată invoca în susținerea unei acțiuni judiciare în anulare împotriva deciziei adoptate la finalizarea acelei proceduri. Această soluție nu este repusă în discuție de jurisprudența citată de Comisie. Astfel, în cadrul cauzei în care a fost pronunțată Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 84 de mai sus, s‑a acceptat examinarea temeiniciei, în decizia în litigiu, a imputării încălcării față de o societate, aspect care nu fusese contestat în cursul etapei administrative, această din urmă împrejurare fiind luată în considerare numai în vederea aprecierii conținutului obligației de motivare care, în speță, revenea Comisiei (Hotărârile Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 84 de mai sus, punctele 346-361, și Cimenteries CBR și alții/Comisia, punctul 88 de mai sus, punctele 1335 și 1336).

159    Atunci când persoana în cauză decide în mod voluntar să coopereze și când, în cadrul procedurii administrative, recunoaște explicit sau implicit elementele de fapt sau de drept care justifică stabilirea încălcării în sarcina sa, cu toate acestea, nu este limitată în exercitarea însăși a dreptului de a formula o cale de atac, de care dispune în temeiul articolului 230 al patrulea paragraf CE (a se vedea în acest sens Hotărârea Knauf Gips/Comisia, punctul 41 de mai sus, punctele 89 și 90). În lipsa unui temei juridic expres prevăzut în acest scop, o asemenea limitare ar fi contrară principiilor fundamentale ale legalității și respectării dreptului la apărare (Hotărârea Knauf Gips/Comisia, punctul 41 de mai sus, punctul 91). În sfârșit, trebuie arătat că dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil este garantat prin articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și că, potrivit articolului 52 alineatul (1) din această cartă, orice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute prin această cartă trebuie să fie prevăzută de lege (Hotărârea Knauf Gips/Comisia, punctul 41 de mai sus, punctul 91).

160    Având în vedere normele juridice prezentate la punctele 158 și 159 de mai sus, excepția de inadmisibilitate invocată de Comisie trebuie, așadar, respinsă.

161    În cadrul prezentei acțiuni, reclamanta nu contestă participarea primei întreprinderi în cauză la încălcare în perioada cuprinsă între 15 aprilie 1988 și luna septembrie 2000. În plus, după cum s‑a constatat la punctul 138 de mai sus, Comisia a putut să decidă în mod întemeiat, în decizia atacată, că prima întreprindere în cauză participase la încălcare în întreaga perioadă cuprinsă între luna septembrie 2000 și 30 septembrie 2002. Rezultă că susținerile reclamantei din cadrul primei critici invocate în cadrul celui de al patrulea motiv, în sensul că decizia atacată este afectată, cu privire la acest aspect, de o eroare vădită de apreciere, sunt neîntemeiate.

162    În măsura în care reclamanta contestă aprecierea Comisiei conform căreia FES putea fi considerată personal răspunzătoare pentru participarea primei întreprinderi în cauză la încălcare, de la 15 aprilie 1988 până la 30 iunie 2001, în sensul că aceasta ar fi condus întreprinderea respectivă în aceeași perioadă, trebuie amintit, cu titlu introductiv, pe de o parte, că motivarea unei decizii cauzatoare de prejudicii trebuie să permită exercitarea efectivă a controlului de legalitate a acesteia și să ofere persoanei interesate informațiile necesare pentru a ști dacă decizia este sau nu este întemeiată și, pe de altă parte, că aprecierea caracterului suficient al unei asemenea motivări trebuie efectuată în funcție de împrejurările cauzei, în special de conținutul actului, de natura motivelor invocate și de interesul destinatarilor de a primi explicații (Hotărârea Tribunalului din 28 aprilie 1994, AWS Benelux/Comisia, T‑38/92, Rec., p. II‑211, punctul 26 și jurisprudența citată). Pentru a îndeplini funcțiile menționate anterior, o motivare suficientă trebuie să indice în mod clar și neechivoc raționamentul autorității Uniunii, emitentul actului incriminat (Hotărârea AWS Benelux/Comisia, citată anterior, punctul 26 și jurisprudența citată). În plus, în cazul în care, precum în speță, o decizie de aplicare a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE privește mai mulți destinatari și ridică o problemă de stabilire a răspunderii, aceasta trebuie să conțină o motivare suficientă pentru fiecare dintre acești destinatari, în special pentru cei cărora, potrivit acelei decizii, le revine răspunderea pentru această încălcare (Hotărârea AWS Benelux/Comisia, citată anterior, punctul 26).

163    Faptul că reclamanta a invocat în speță un motiv de fond întemeiat pe o eroare vădită de apreciere, iar nu o nemotivare ori o motivare insuficientă, și anume un motiv care se încadrează la încălcarea normelor fundamentale de procedură, în sensul articolului 230 CE (devenit articolul 263 TFUE), nu lipsește instanța de posibilitatea de a invoca din oficiu un asemenea motiv, din moment ce acesta constituie un motiv de ordine publică ce poate și chiar trebuie să fie invocat din oficiu (Hotărârea Curții din 2 decembrie 2009, Comisia/Irlanda și alții, C‑89/08 P, Rep., p. I‑11245, punctul 54), cu condiția respectării principiului contradictorialității (Hotărârea Comisia/Irlanda și alții, citată anterior, punctul 54).

164    În speță, în considerentul (32) al deciziei atacate, Comisia s‑a limitat să arate, fără alte precizări, că activitățile în sectorul GIS ale grupului Fuji erau conduse, între altele, de FES, motiv pentru care, după cum rezultă din considerentele (373) și (379) ale aceleiași decizii, la articolul 1 litera (h) din decizia menționată i s‑a imputat acestei din urmă societăți încălcarea în special pentru perioada cuprinsă între 15 aprilie 1988 și 30 septembrie 2002. Decizia atacată nu permite nici reclamantei, nici Tribunalului să ia cunoștință despre elementele de fapt sau de drept pe care Comisia s‑a întemeiat pentru a decide că FES condusese, între altele, activitățile în sectorul GIS ale grupului Fuji de la 15 aprilie 1988 până la 30 iunie 2001 și că, pentru acest motiv, putea să îi impute încălcarea pentru aceeași perioadă.

165    În răspunsul la o întrebare adresată de Tribunal (punctul 41 de mai sus), Comisia a explicat lipsa de precizie în legătură cu acest aspect a deciziei atacate prin faptul că, în răspunsul acestora la comunicarea privind obiecțiunile, FEH și FES ar fi recunoscut expres răspunderea pentru încălcare ce revenea FES. Această explicație nu poate fi însă reținută. Desigur, în considerentul (374) al deciziei atacate, prezentând „argumentele invocate de Fuji”, Comisia a menționat că „Fuji admite că a participat la încălcarea descrisă în comunicarea privind obiecțiunile în perioada cuprinsă între anul 1988 și luna septembrie 2000, însă nu ulterioară acesteia”. Totuși, această unică mențiune nu permite să se concluzioneze, în mod clar și neechivoc, în sensul unei intenții a Comisiei de a‑și întemeia aprecierile potrivit cărora FES condusese activități în sectorul GIS ale grupului Fuji în perioada cuprinsă între anul 1988 și 30 iunie 2001 și, pentru acest motiv, i se putea stabili răspunderea pentru încălcare numai pe baza argumentelor invocate de FEH și de FES în cursul procedurii administrative. În special, considerentele (32), (373) și (379) ale deciziei atacate nu conțin nicio referire la argumentele invocate de FEH și de FES cuprinse în considerentul (374) al aceleiași decizii. A fortiori, acestea nu conțin niciun indiciu care ar permite reclamantei și Tribunalului să înțeleagă motivele care ar fi determinat Comisia să interpreteze argumentele invocate de FEH și de FES în sensul că FES ar fi admis că a condus activități în sectorul GIS ale grupului Fuji de la 15 aprilie 1988 până la 30 iunie 2001 și că, pentru acest motiv, s‑ar fi putut stabili în sarcina sa răspunderea pentru încălcarea din aceeași perioadă. În speță, o asemenea informație era cu atât mai necesară cu cât interpretarea reținută de Comisie se afla în contradicție cu informațiile comunicate Comisiei de FEH și de FES în răspunsul acestora din 4 octombrie 2004 la solicitarea de informații (a se vedea punctul 15 de mai sus). Astfel, dintr‑o interpretare atentă a acestui din urmă răspuns și în special a anexei D la acesta, care urmărea în mod specific să răspundă la solicitările Comisiei referitoare la entitățile juridice care au condus activitățile în sectorul GIS ale grupului Fuji, rezultă că, înainte de 1 iulie 2001, singurele entități juridice care desfășurau asemenea activități erau FEH și două filiale pe care aceasta le deținea integral, și anume Fuji Electric Corp. of America (FECOA) și Fuji Electric International Corp. (FEIC).

166    În plus, în decizia atacată erau solicitate explicații mai ample, în măsura în care interpretarea argumentelor invocate de FEH și de FES reținută de Comisie nu era de natură să explice imputarea încălcării față de FES pentru întreaga perioadă cuprinsă între 15 aprilie 1988 și 30 iunie 2001. Astfel, recunoașterea pretinsei răspunderi de către Comisie nu acoperă perioada „ulterioară” lunii septembrie 2000.

167    În măsura în care, pe de altă parte, Comisia susține că decizia atacată este în orice ipoteză justificată, având în vedere că reclamanta a recunoscut că la 1 iulie 2001 au fost transferate către FES anumite activități în sectorul GIS ale grupului Fuji și că, în măsura în care aceasta a succedat astfel din punct de vedere economic FEH sau altor filiale deținute integral, conform jurisprudenței în materie (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 84 de mai sus, punctele 346-360), acesteia i s‑a transferat deopotrivă răspunderea ce le revenea ca urmare a participării primei întreprinderi în cauză la încălcare, în special în perioada cuprinsă între 15 aprilie 1988 și 30 iunie 2001, trebuie amintit că, în temeiul articolului 263 TFUE (ex‑articolul 230 CE), Tribunalul trebuie să se limiteze la un control de legalitate al deciziei atacate pe baza motivelor cuprinse în aceasta (Hotărârea Tribunalului din 6 martie 2001, IPK‑München/Comisia, T‑331/94, Rec., p. II‑779, punctul 91). În speță, trebuie arătat că motivele invocate de Comisie nu pot fi considerate a fi cuprinse în decizia atacată. Astfel, nici în decizia atacată, nici în comunicarea privind obiecțiunile, Comisia nu a arătat că intenționa să stabilească în sarcina FES răspunderea pentru participarea primei întreprinderi în cauză la încălcare în perioada respectivă, în calitate de succesor economic al FEH sau al filialelor sale deținute integral. În schimb, Comisia a arătat întotdeauna, pentru a stabili încălcarea în sarcina FES, că aceasta condusese, „între altele”, activitățile în sectorul GIS ale grupului Fuji și, prin urmare, că aceasta condusese în mod direct prima întreprindere în cauză în acea perioadă. Or, cele două tipuri menționate de răspundere diferă esențial, deoarece o persoană care conducea o întreprindere la momentul participării sale la încălcare trebuie, în principiu, să răspundă pentru această încălcare în conformitate cu principiul caracterului personal al răspunderii (a se vedea jurisprudența citată la punctul 58 de mai sus), în timp ce transferul răspunderii rezultat din aplicarea criteriului denumit „al continuității economice” apare ca o derogare de la același principiu (a se vedea în acest sens Hotărârea ETI și alții, punctul 58 de mai sus, punctele 39, 40 și 46).

168    Rezultă că noile motive întemeiate pe principiul denumit „al continuității economice”, invocate de Comisie în cadrul prezentei proceduri, nu pot fi luate în considerare în vederea controlului de legalitate a deciziei atacate și că argumentele invocate de Comisie care se întemeiază pe acestea trebuie respinse.

169    Având în vedere cele de mai sus și observațiile prezentate de părți, trebuie arătat din oficiu că decizia atacată, în sensul că impută FES participarea primei întreprinderi în cauză la încălcare de la 15 aprilie 1988 până la 30 iunie 2001, este afectată de o motivare insuficientă care a adus atingere dreptului la apărare și la o cale de atac eficientă a reclamantei, care împiedică Tribunalul să controleze temeinicia aspectelor din decizia atacată care fac obiectul prezentei critici.

170    Prin urmare, se impune anularea articolului 1 litera (h) și a articolului 2 litera (d) din decizia atacată, care se întemeiază pe constatarea nemotivată că FES ar fi condus, „între altele”, prima întreprindere europeană în cauză de la 15 aprilie 1988 până la 30 iunie 2001.

171    Pe de altă parte, în măsura în care reclamanta contestă posibilitatea de a se stabili în sarcina FES răspunderea personală pentru participarea primei întreprinderi în cauză la încălcare de la 1 iulie 2001 până la 30 septembrie 2002, trebuie să se precizeze că aceasta nu contestă faptul că, începând cu 1 iulie 2001, FES a desfășurat anumite activități în sectorul GIS ale grupului Fuji, în special din cauza absorbției FEIC, una dintre filialele deținute integral de FEH, ci doar că aceste activități, în special cele care fuseseră anterior desfășurate de FEIC, erau desfășurate la acel moment de prima întreprindere în cauză. În această privință, trebuie să se precizeze că, astfel cum recunoaște reclamanta și după cum reiese, în plus, din anexa D la răspunsul din 4 octombrie 2004 la solicitarea de informații, FEIC desfășura, în special în perioada cuprinsă între 15 aprilie 1988 și 30 iunie 2001, activități de comercializare a proiectelor GIS către clienți internaționali, în afara serviciilor publice și a Americii de Nord – piața nord‑americană, care nu era vizată de încălcare, fiind rezervată FECOA –, și că, astfel, aceasta era în principiu direct responsabilă de punerea în aplicare a înțelegerii comune și de lipsa de prospectare a unor noi clienți în întreaga piața internă, iar ulterior în piața de pe teritoriul SEE. Rezultă că, în mod contrar celor susținute de reclamantă, activitățile în sectorul GIS desfășurate de FEIC sunt obligatoriu incluse în „activitățile Fuji [de proiecte] GIS [care] erau desfășurate, între altele, de [FEH] și de [FES]”, astfel cum sunt menționate în considerentul (32) al deciziei atacate. Acestea sunt desfășurate, așadar, de prima întreprindere vizată de decizia atacată, astfel cum este descrisă la punctul 61 de mai sus. În consecință, fără a săvârși o eroare care îi este imputată, Comisia a stabilit în decizia atacată răspunderea personală în sarcina FES pentru participarea primei întreprinderi în cauză la încălcare de la 1 iulie 2001 până la 30 septembrie 2002.

172    Având în vedere toate considerațiile de mai sus, se impune admiterea în parte a primei critici cuprinse în al patrulea motiv și anularea articolului 1 litera (h) și a articolului 2 litera (d) din decizia atacată în măsura în care Comisia constată sau se întemeiază pe constatarea că se poate stabili în sarcina FES, în drepturile căreia succedă reclamanta, răspunderea personală pentru încălcare în perioada cuprinsă între 15 aprilie 1988 și 30 iunie 2001, în sensul că aceasta a condus în mod direct, „între altele”, întreprinderea respectivă în aceeași perioadă. Prima critică a celui de al patrulea motiv trebuie respinsă în rest.

 Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe erori vădite de apreciere sau pe erori de drept care afectează concluzia Comisiei potrivit căreia FEH și FES trebuie să răspundă personal și solidar pentru participarea JAEPS la încălcare

 Argumentele părților

173    Reclamanta susține, în esență, că articolul 2 litera (f) din decizia atacată trebuie anulat în măsura în care se întemeiază pe o apreciere vădit eronată a faptelor, potrivit căreia FEH și FES trebuie să răspundă personal și solidar pentru participarea JAEPS la încălcare sau, mai precis, pentru participarea celei de a doua întreprinderi în cauză, în acea perioadă aflată sub direcția JAEPS, la încălcare, în perioada cuprinsă între 1 octombrie 2002 și 11 mai 2004. În opinia reclamantei, Comisia nu a dovedit, conform obligației care îi revenea, că FEH și FES ar fi fost în măsură să exercite o influență decisivă asupra JAEPS care să justifice stabilirea în sarcina lor a răspunderii personale și solidare, împreună cu JAEPS și cu Hitachi, pentru plata amenzii aplicate din cauza participării celei de a doua întreprinderi în cauză la încălcare de la 1 octombrie 2002 până la 11 mai 2004.

174    Comisia consideră că există numeroase indicii care, luate în considerare în ansamblu, susțin constatarea din decizia atacată potrivit căreia FEH și FES au exercitat o influență decisivă asupra JAEPS, permițând continuarea încălcării după transferul către JAEPS, la 1 octombrie 2002, al activităților în sectorul GIS ale grupului Fuji. Comisia solicită, în consecință, respingerea celui de al cincilea motiv ca nefondat.

 Aprecierea Tribunalului

175    Înainte de a analiza pe fond prezentul motiv și, pentru motivele prezentate la punctul 155 de mai sus, a doua critică cuprinsă în al patrulea motiv, trebuie să se identifice obiectul exact al criticii care se află la baza acestui motiv, precum și considerentele deciziei atacate avute în vedere de această contestație și să se amintească normele aplicabile imputării unei încălcări în dreptul concurenței, în raporturile dintre o filială și societatea‑mamă a acesteia.

–       Cu privire la obiectul contestației care se află la baza celui de al cincilea motiv

176    Reclamanta nu contestă faptul că a doua întreprindere în cauză a participat la încălcare de la 1 octombrie 2002 până la 11 mai 2004. Aceasta nu contestă nici faptul că, în acea perioadă, întreprinderea respectivă se afla direct în responsabilitatea sau sub conducerea exercitată de JAEPS. În schimb, reclamanta contestă că FEH și FES au exercitat ele însele, prin intermediul unei participări directe sau indirecte de 30 % din capitalul social al JAEPS, o prerogativă de conducere asupra celei de a doua întreprinderi în cauză și, prin urmare, că au condus‑o efectiv în perioada cuprinsă între 1 octombrie 2002 și 11 mai 2004.

–       Cu privire la considerentele deciziei atacate vizate de cel de al cincilea motiv

177    În considerentele (383)-(403) ale deciziei atacate, Comisia analizează răspunderea suportată personal de FEH și de FES, în calitate de societate‑mamă a JAEPS, sub a cărei răspundere directă a fost plasată a doua întreprindere în cauză, ca urmare a participării acesteia din urmă la încălcare de la 1 octombrie 2002 până la 11 mai 2004. În special, Comisia a arătat următoarele:

„(383) [JAEPS] a fost constituită în luna iulie 2001 și a participat la comportamentul coluziv descris în prezenta decizie de la 1 octombrie 2002 (atunci când activitățile [în sectorul] GIS ale Hitachi și [ale] Fuji au fost transferate către JAEPS) și 11 mai 2004 (data ultimei reuniuni a înțelegerii, ca urmare a notificării inspecțiilor din partea Comisiei).

(384) JAEPS a fost constituită pentru a regrupa activitățile de [transport și distribuție a energiei electrice] ale societăților‑mamă în vederea aprovizionării clienților din acest sector [nota de subsol 399: p. 23134 (Răspunsul [societăților din grupul] Hitachi la comunicarea privind obiecțiunile)]. [Hitachi] și [FES] (filială deținută integral de [FEH]) dețin 50 % și, respectiv, 30 % din capitalul întreprinderii comune JAEPS (al treilea proprietar fiind [Meidensha]).

[…]

(389) Considerate în mod individual, participațiile fiecăreia dintre societățile‑mamă în JAEPS nu permit Comisiei să prezume că aceste societăți au exercitat o influență decisivă asupra comportamentului JAEPS pe piață, în general, sau asupra activităților acesteia în cadrul înțelegerii, în special. Cu toate acestea, datele factuale arată în mod clar că Hitachi și Fuji au putut exercita și au exercitat efectiv o influență decisivă în ceea ce privește participarea JAEPS la activitățile înțelegerii, descrise în prezenta decizie, de la 1 octombrie 2002 până la 11 mai 2004. Comisia consideră că JAEPS nu și‑a stabilit în mod autonom comportamentul pe piață, ci a urmat practicile comerciale și comportamentul comercial stabilit[e] de Hitachi și de Fuji.

(390) Prin transferul activităților [în sectorul] GIS către JAEPS (fără a transfera însă fiecare dintre filiale, anterior active în acest domeniu), Hitachi și Fuji au utilizat de fapt JAEPS ca veritabil vehicul pentru a‑și continua participarea de lungă durată la înțelegerea [nota de subsol 400: dosarul Comisiei nu conține dovezi în raport cu Meidensha] a producătorilor [de proiecte] GIS (Hitachi și Fuji continuau să vândă [GIS] cu marca proprie, însă subcontractau producția la JAEPS).

(391) Aceste concluzii se întemeiază pe factori obiectivi, precum […] rolul de supraveghere și de conducere de către Hitachi și Fuji a activităților desfășurate de JAEPS[,] participarea anterioară a Hitachi și a Fuji la activitățile înțelegerii înainte de constituirea JAEPS[,] faptul că filialele Hitachi și ale Fuji, implicate anterior în activitățile [din sectorul] GIS s‑au retras din înțelegere pentru a fi urmate de JAEPS, acordându‑i însă ulterior asistență, și și‑au păstrat interesul pentru produse în calitate de distribuitori ai acestora[,] prezența la reuniunile înțelegerii a reprezentanților JAEPS, simultan sau ulterior angajați de Hitachi și/sau de Fuji și […] faptul că un număr mare de cadre de conducere ale JAEPS erau simultan sau ulterior cadre de conducere ale Hitachi și ale Fuji.

[…]

(402) Decizia luată de Hitachi și de Fuji de a continua participarea la înțelegere prin intermediul unei întreprinderi comune nu permite exonerarea acestora de răspundere în ceea ce privește participarea.

(403) În consecință, [JAEPS], [Hitachi], [FEH] și [FES] trebuie să răspundă în solidar pentru participarea JAEPS la încălcare de la 1 octombrie 2002 până la 11 mai 2004.”

178    Astfel din decizia atacată rezultă că, începând cu 1 octombrie 2002, Comisia a reținut răspunderea personală a FEH și a FES nu ca urmare a calității acestora de conducătoare directă a primei întreprinderi în cauză, ci ca urmare a calității acestora de societate‑mamă a JAEPS, în răspunderea directă a căreia s‑a aflat a doua întreprindere în cauză.

–       Cu privire la normele aplicabile imputării unei încălcări a dreptului concurenței în raporturile dintre o filială și societatea‑mamă a acesteia

179    În vederea aplicării normelor de concurență, nu este relevantă separarea formală dintre două societăți, care rezultă din personalitatea lor juridică diferită, importantă fiind existența sau inexistența comportamentului unitar al acestora pe piață. Astfel, poate fi necesar să se stabilească dacă două societăți cu personalități juridice diferite formează sau se încadrează în una și aceeași întreprindere sau entitate economică cu un comportament unic pe piață (Hotărârea DaimlerChrysler/Comisia, punctul 56 de mai sus, punctul 85; a se vedea de asemenea, în acest sens, Hotărârea Imperial Chemical Industries/Comisia, punctul 58 de mai sus, punctul 140).

180    Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, personalitatea juridică distinctă a filialei nu este suficientă pentru a înlătura posibilitatea ca societății‑mamă să i se impute comportamentul filialei, în special atunci când filiala nu își decide în mod autonom comportamentul pe piață, ci aplică în esență instrucțiunile care îi sunt date de societatea‑mamă (Hotărârea Imperial Chemical Industries/Comisia, punctul 58 de mai sus, punctele 132 și 133, și Hotărârea PVC II, punctul 57 de mai sus, punctul 960). Atunci când filiala nu beneficiază de autonomie reală în stabilirea modului său de acțiune pe piață, interdicțiile prevăzute de articolul 81 alineatul (1) CE pot fi considerate inaplicabile în raporturile dintre aceasta și societatea‑mamă, împreună cu care formează o unitate economică (Hotărârea Imperial Chemical Industries/Comisia, punctul 58 de mai sus, punctul 134, Hotărârea Tribunalului din 12 ianuarie 1995, Viho/Comisia, T‑102/92, Rec., p. II‑17, punctul 51). Jurisprudența citată anterior este aplicabilă, prin analogie, articolului 53 alineatul (1) din Acordul privind SEE.

181    În acest context, Comisia are în principiu obligația să demonstreze că societatea‑mamă sau societățile‑mamă au exercitat efectiv o influență decisivă asupra comportamentului filialei lor pe piață, pe baza unui ansamblu de elemente factuale printre care în special eventuala putere de conducere exercitată de societățile‑mamă asupra filialei lor (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Avebe/Comisia, T‑314/01, Rec., p. II‑3085, punctul 136 și jurisprudența citată).

182    În general, deținerea unei majorități a capitalului social al filialei este cea care poate permite societății‑mamă să exercite efectiv o influență decisivă asupra filialei și în special asupra comportamentului acesteia pe piață. S‑a statuat astfel că, atunci când controlul exercitat efectiv de o societate‑mamă asupra filialei sale, în care deține 25,001 % din capitalul social, corespunde unei participații minoritare, foarte depărtată de majoritate, nu se poate considera că societatea‑mamă și filiala acesteia aparțin aceluiași grup în care acestea ar constitui o unitate economică (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 6 aprilie 1995, Tréfileurope/Comisia, T‑141/89, Rec., p. II‑791, punctul 129).

183    Cu toate acestea, o participare minoritară poate permite unei societăți‑mamă să exercite efectiv o influență decisivă asupra comportamentului filialei sale pe piață, dacă este însoțită de drepturi care le depășesc pe cele care sunt normal consimțite unor acționari minoritari în vederea protejării intereselor lor financiare și care, examinate potrivit metodei seriei de indicii convergente juridice și economice, sunt de natură să demonstreze că se exercită o influență decisivă asupra comportamentului filialei pe piață. Astfel, dovada exercitării efective a unei influențe decisive poate fi realizată de Comisie grație unei serii de indicii, chiar dacă fiecare dintre aceste indicii, analizat în mod individual, nu are un caracter suficient de probatoriu.

184    Exercitarea efectivă a unei prerogative de conducere din partea societății‑mamă sau a societăților‑mamă asupra filialei poate reieși în mod direct din aplicarea dispozițiilor legale aplicabile sau dintr‑o convenție între societățile‑mamă, încheiată în conformitate cu aceleași dispoziții legale, cu privire la administrarea filialei lor comune (a se vedea în acest sens Hotărârea Avebe/Comisia, punctul 181 de mai sus, punctele 137-139). Importanța implicării societății‑mamă în administrarea filialei sale poate fi atestată și prin prezența, la conducerea filialei, a numeroase persoane care ocupă funcții de conducere în cadrul societății‑mamă. Un asemenea cumul de funcții plasează în mod obligatoriu societatea‑mamă în situația de a influența decisiv comportamentul filialei sale pe piață, în măsura în care acesta permite membrilor conducerii societății‑mamă să vegheze, în exercitarea funcțiilor lor de conducere în cadrul filialei, ca acțiunea acesteia din urmă pe piață să fie conformă cu orientările rezultate din forurile de conducere ale societății‑mamă. Un asemenea obiectiv poate fi atins și fără ca membrul sau membrii societății‑mamă care își asumă funcții de conducere în cadrul filialei să aibă calitate de mandatar social al societății‑mamă. În sfârșit, implicarea societății‑mamă sau a societăților‑mamă în administrarea filialei poate rezulta din relațiile de afaceri pe care societățile‑mamă le întrețin cu filiala. Astfel, atunci când o societate‑mamă este deopotrivă furnizor sau client al filialei sale, aceasta are un interes specific să conducă activitățile de producție și de distribuție ale filialei pentru a beneficia integral de câștigurile generate de integrarea verticală realizată în acest mod (a se vedea în acest sens Concluziile prezentate de avocatul general Mischo în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Stora Koppabergs Bergslags/Comisia, punctul 58 de mai sus, Rec., p. I‑9928, punctele 50 și 51).

185    Având în vedere faptul că, în temeiul articolului 263 TFUE (ex‑articolul 230 CE), Tribunalul trebuie să se limiteze la un control de legalitate a deciziei atacate pe baza motivării acestui act (Hotărârea IPK‑München/Comisia, punctul 167 de mai sus, punctul 91), exercitarea efectivă a unei prerogative de conducere a societății‑mamă asupra filialei acesteia trebuie apreciată doar în funcție de elementele de probă reunite de Comisie în decizia care stabilește în sarcina societății‑mamă răspunderea pentru încălcare. În fond, singura chestiune pertinentă este, așadar, aceea dacă încălcarea este sau nu este dovedită, având în vedere elementele de probă menționate (Hotărârea Cimenteries CBR și alții/Comisia, punctul 88 de mai sus, punctul 726).

–       Cu privire la elementele de probă privind exercitarea efectivă de către FEH și FES a unei prerogative de conducere asupra JAEPS, reunite de Comisie în decizia atacată

186    Având în vedere jurisprudența amintită la punctele 179-185 de mai sus, este necesară, în primul rând, examinarea indiciilor reunite în decizia atacată referitoare la clauzele din acordul‑cadru privind constituirea filialei comune, JAEPS (denumit în continuare „acordul‑cadru”), încheiat la [confidențial] între Hitachi, FEH și Meidensha (denumite în continuare „societățile fondatoare”).

187    În vederea susținerii rolului de supraveghere și de direcție avut de FEH și de FES în cadrul JAEPS, în considerentul (395) al deciziei atacate, Comisia menționează în special următoarele:

„[confidențial]”

188    În ceea ce privește aceste aprecieri factuale, FEH și FES au susținut, în înscrisuri sau în răspunsul scris la întrebările adresate de Tribunal, că nu se putea deduce doar din asemenea aprecieri că acestea exercitaseră o influență decisivă asupra comportamentului JAEPS pe piață, din moment ce [confidențial].

189    Articolul [confidențial] din acordul‑cadru, astfel cum a fost depus de FEH și de FES în anexa la răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile, prevede [confidențial].

190    Articolul [confidențial] din acordul‑cadru prevede [confidențial]. Potrivit articolului [confidențial] din acordul‑cadru, [confidențial]. Articolul [confidențial] din acordul‑cadru prevede în această privință [confidențial]. În sfârșit, articolul [confidențial] din acordul‑cadru prevede [confidențial].

191    De asemenea, articolul [confidențial] din acordul‑cadru prevede [confidențial].

192    În sfârșit, potrivit articolului [confidențial] din acordul‑cadru, [confidențial].

193    Rezultă, așadar, din articolul [confidențial] din acordul‑cadru, interpretat în lumina celorlalte clauze din același acord, că fiecare dintre societățile fondatoare avea prerogativa, [confidențial], să exercite o influență decisivă asupra comportamentului pe piață al JAEPS. Astfel, [confidențial]. Rezultă că societățile fondatoare aveau obligația de a conveni cu privire la deciziile importante privind comportamentul pe piață al filialei lor comune.

194    Reclamanta nu a furnizat niciun element de probă în susținerea afirmațiilor sale [confidențial]. În acest context, faptul, necontestat de reclamantă, că [confidențial] atestă că [confidențial] societățile fondatoare au trebuit, în practică, să convină asupra deciziilor importante referitoare la conducerea și la activitățile economice ale JAEPS.

195    În ceea ce privește afirmația reclamantei potrivit căreia [confidențial], chiar dacă se presupune că este întemeiată, aceasta nu este, în sine, relevantă din moment ce [confidențial]. La punctul 4.3 din răspunsul acestora la comunicarea privind obiecțiunile, FEH și FES au recunoscut astfel că „[confidențial]” și că „[confidențial]”. În orice caz, după cum a arătat Comisia, din cuprinsul punctelor 5.7 și 5.8 din răspunsul dat de FEH și de FES la comunicarea privind obiecțiunile rezultă că [confidențial]. În sfârșit, în scrisoarea pe care au adresat‑o Comisiei la 10 noiembrie 2006, FEH și FES admit „[confidențial]”. [confidențial] Având în vedere clauzele cuprinse la articolul [confidențial] din acordul‑cadru, rezultă, în orice ipoteză, că este greșită susținerea reclamantei potrivit căreia „[confidențial]”.

196    În ceea ce privește faptul că participarea celei de a doua întreprinderi în cauză, în acel timp sub conducerea directă a JAEPS, nu a fost discutată în cadrul reuniunilor dintre președinții și/sau cadrele de conducere ale societăților fondatoare, acesta nu produce efecte, de vreme ce, pentru a fi imputate societății‑mamă actele săvârșite de filiala acesteia, nu este necesară dovada că societatea‑mamă respectivă a fost direct implicată sau a avut cunoștință despre comportamentele incriminate. Astfel, nu este vorba despre o relație de instigare referitoare la încălcare între societatea‑mamă și filiala sa și nici despre o implicare a societății‑mamă în încălcarea respectivă, ci despre faptul că, la momentul săvârșirii încălcării, societatea‑mamă și filiala au manifestat un comportament comun pe piață, care împuternicea Comisia să adreseze decizia de aplicare a amenzilor societății‑mamă a unui grup de societăți (Hotărârea Tribunalului Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 57 de mai sus, punctul 58, și Hotărârea Tribunalului din 30 aprilie 2009, Itochu/Comisia, T‑12/03, Rep., p. II‑883, punctul 58). În speță, Comisia nu avea obligația să demonstreze că FEH și FES fuseseră direct implicate sau că avuseseră cunoștință despre participarea la încălcare a celei de a doua întreprinderi în cauză, în acea perioadă plasată sub conducerea directă a JAEPS, ci doar să demonstreze că, la momentul acelei participări, societățile respective exercitau efectiv o influență decisivă asupra comportamentului filialei lor pe piață, în special în calitate de membri ai conferinței operaționale (a se vedea punctele 180 și 181 de mai sus).

197    În al doilea rând, trebuie examinate indiciile reunite în decizia atacată privind faptul că un număr mare de cadre de conducere ale JAEPS au fost simultan sau ulterior cadre de conducere la FEH sau la FES.

198    În considerentul (400) al deciziei atacate, Comisia a arătat:

„În această privință, exemplele următoare privind fluctuația posturilor de conducere la Fuji […] sunt revelatoare:

a)      [Domnul Os.] era [confidențial] al JAEPS de la [confidențial] până în [confidențial] și, simultan, [confidențial] al [FES]. Ulterior, acesta a devenit [confidențial] al acestei din urmă societăți, la [confidențial].

b)      [Domnul H H.], [confidențial] al JAEPS de la [confidențial] până la [confidențial], era deopotrivă [confidențial] al [FEH]. Ulterior, acesta a devenit [confidențial] al [FES].

c)      [Domnul Ok.] i‑a succedat [domnului I.] în calitate de [confidențial] al JAEPS până la [confidențial]. Acesta era, simultan, [confidențial] al [FES].

d)      [Domnul Y.], [confidențial] al JAEPS începând cu [confidențial], era simultan [confidențial], iar ulterior [confidențial] al [FES].

e)      [Domnul A.], [confidențial] al JAEPS până la [confidențial], era deopotrivă [confidențial] al [FEH].

f)      [Domnul K.] a urmat [domnului A.] în calitate de [confidențial] al JAEPS începând cu [confidențial]. Acestea era deopotrivă [confidențial] al [FES].”

199    Cumulul de posturi de conducere în cadrul FEH sau al FES și de posturi de [confidențial] în cadrul JAEPS plasa neîndoielnic FEH și pe FES în situația de a influența efectiv, în mod decisiv, comportamentul pe piață al JAEPS, în măsura în care permitea membrilor conducerii acestor societăți să controleze conformitatea acțiunii acesteia pe piață cu aspectele rezultate din [confidențial], în conformitate cu clauzele prevăzute la articolul [confidențial] din acordul‑cadru. Din considerentul (393) al deciziei atacate, confirmat cu privire la acest aspect de partea H din răspunsul societăților din grupul Hitachi la comunicarea privind obiecțiunile și de punctele 5.10 și 5.11 din răspunsul dat de FEH și de FES la comunicarea privind obiecțiunile, rezultă că [confidențial]. Or, FEH și FES nici nu au contestat, nici nu au susținut că aceste cadre din conducerea lor, care erau deopotrivă [confidențial] ale JAEPS, în calitate de [confidențial], nu ar fi primit toate informațiile necesare în vederea asumării din partea lor a răspunderii. Chiar dacă se presupune că aceste cadre nu au primit informațiile referitoare la [confidențial], de la punctul 5.10 din răspunsul dat de FEH și de FES la comunicarea privind obiecțiunile rezultă că, din perspectiva societăților fondatoare, aceste cadre erau un vector de informație privind chestiunile discutate cu ocazia [confidențial] al JAEPS, și anume cele referitoare la [confidențial] ale JAEPS.

200    În al treilea rând, se impune examinarea indiciilor reunite în decizia atacată privind faptul că FEH și FES și‑au menținut interesul pentru proiectele GIS produse de JAEPS, în calitate de distribuitori ai acestor proiecte.

201    Împrejurarea că, la momentul constituirii JAEPS, după cum se arată în considerentul (398) al deciziei atacate, FEH și FES au continuat să vândă proiecte GIS produse de JAEPS „propriilor clienți stabiliți, în afara serviciilor publice”, ceea ce reprezenta, potrivit Comisiei, [confidențial] până la [confidențial] % din activitățile în sectorul GIS ale grupului Fuji înainte de constituirea JAEPS, și că acestea au devenit astfel clienți importanți ai JAEPS denotă că acestea au menținut un interes comercial specific de a exercita efectiv o influență decisivă asupra comportamentului filialei lor pe piață, [confidențial], în conformitate cu clauzele prevăzute la articolul [confidențial] din acordul‑cadru.

202    Astfel, fără a fi necesară, în lumina constatărilor de mai sus, examinarea celorlalte indicii reunite în această privință în decizia atacată, a căror pertinență a fost deopotrivă contestată de reclamantă, trebuie să se concluzioneze că dovedirea exercitării efective de către FEH și FES a unei influențe decisive asupra liniei de acțiune pe piață urmate de JAEPS a fost efectuată de Comisie corespunzător cerințelor legale, având în vedere seria constituită numai din indiciile reunite în decizia atacată, întemeiate pe clauzele prevăzute în acordul‑cadru, pe cumulurile de posturi de conducere în cadrul FEH, al FES și al JAEPS și pe interesul pe care FEH și FES îl păstraseră pentru proiectele GIS produse de JAEPS, în calitate de distribuitori ai acestora.

203    Prin urmare, în împrejurările cauzei, Comisia a stabilit în mod întemeiat în sarcina FEH și a FES răspunderea personală și solidară, împreună cu Hitachi și cu JAEPS, pentru participarea celei de a doua întreprinderi în cauză la încălcare de la 1 octombrie 2002 până la 11 mai 2004.

204    Astfel, al cincilea motiv, precum și a doua critică cuprinsă în al patrulea motiv trebuie respinse ca nefondate.

2.     Cu privire la concluziile prin care se solicită reformarea în parte a deciziei atacate

205    Reclamanta solicită în esență Tribunalului, în cadrul competenței sale de fond în temeiul articolului 261 TFUE (ex‑articolul 229 CE), să reducă substanțial cuantumul amenzilor care au fost aplicate FEH și FES la articolul 2 literele (d) și (f) din decizia atacată, ținând seama de imposibilitatea imputării legale în sarcina FEH a încălcării constatate la articolul 1 din decizia atacată pentru perioada cuprinsă între luna septembrie 2000 și 30 septembrie 2002, de imposibilitatea imputării legale în sarcina FES a aceleiași încălcări pentru perioada cuprinsă între 15 aprilie 1988 și 30 septembrie 2002, de imposibilitatea imputării legale în sarcina FEH și a FES, în calitatea acestora de societăți‑mamă ale JAEPS, a încălcării pentru perioada cuprinsă între 1 octombrie 2002 și 11 mai 2004 și, în sfârșit, de necesitatea reducerii amenzilor aplicate FEH și FES, având în vedere valoarea adăugată semnificativă a informațiilor furnizate de acestea în cursul procedurii administrative, în sensul punctului 23 litera (b) din Comunicarea privind cooperarea sau, în lipsa acesteia, având în vedere circumstanța atenuantă constând în faptul că aceste informații au permis Comisiei să constate existența încălcării cu mai puțină dificultate, în sensul punctului 3 a șasea liniuță din Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul [CA] (JO 1998, C 9, p. 3, Ediție specială, 08/vol. 3, p. 69, denumite în continuare „liniile directoare”).

 Observații introductive cu privire la competența de fond a instanței Uniunii

206    În temeiul articolului 261 TFUE (ex‑articolul 229 CE), reglementări diverse au atribuit instanțelor Uniunii o competență de fond în materie de sancțiuni. În special, articolul 17 din Regulamentul nr. 17 și articolul 31 din Regulamentul nr. 1/2003 prevăd că Tribunalul are competență de fond asupra acțiunilor introduse împotriva deciziilor prin care Comisia stabilește sau a stabilit o amendă.

207    Totuși, această competență de fond poate fi exercitată de instanțele Uniunii numai în cadrul controlului de legalitate a actelor instituțiilor, în special a acțiunii în anulare. Astfel, articolul 261 TFUE (ex‑articolul 229 CE) nu constituie o cale de drept autonomă, ci are doar efectul de a lărgi prerogativele de care dispune instanța Uniunii în cadrul acțiunii prevăzute la articolul 263 TFUE (ex‑articolul 230 CE). Prin urmare, o acțiune prin care se solicită instanței Uniunii exercitarea competenței sale de fond împotriva unei decizii de sancționare cuprinde sau acoperă în mod obligatoriu o cerere de anulare, în tot sau în parte, a acestei decizii (Ordonanța Tribunalului din 9 noiembrie 2004, FNICGV/Comisia, T‑252/03, Rec., p. II‑3975, punctul 25).

208    Dincolo de simplul control de legalitate efectuat în cadrul acțiunii în anulare în temeiul articolului 263 TFUE (ex‑articolul 230 CE), care permite doar respingerea acțiunii în anulare sau anularea actului atacat, după cum prevede articolul 264 TFUE (ex‑articolul 231 CE), competența de fond abilitează instanța Uniunii să reformeze actul atacat, chiar în lipsa anulării, ținând seama de toate împrejurările de fapt, pentru a modifica, de exemplu, cuantumul amenzii aplicate (Hotărârea Curții din 15 octombrie 2002, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, C‑238/99 P, C‑244/99 P, C‑245/99 P, C‑247/99 P, C‑250/99 P‑C‑252/99 P și C‑254/99 P, Rec., p. I‑8375, punctul 692). Rezultă că, în domeniile în care Comisia și‑a păstrat o marjă de apreciere, spre exemplu în ceea ce privește nivelul majorării cuantumului amenzii pentru durata încălcării sau pentru necesitatea de a conferi sancțiunii un scop disuasiv sau în ceea ce privește evaluarea calității și a utilității cooperării manifestate de o întreprindere în cursul procedurii administrative, în special în raport cu contribuțiile altor întreprinderi, faptul că acest control de legalitate din cadrul unei acțiuni în anulare, în temeiul articolului 263 TFUE (ex‑articolul 230 CE), se limitează la controlul lipsei unei erori vădite de apreciere nu aduce atingere, în principiu, exercitării de către instanța Uniunii a competenței sale de fond (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 iunie 2005, Tokai Carbon și alții/Comisia, punctul 59 de mai sus, punctul 164 și jurisprudența citată, și Hotărârea Tribunalului din 6 mai 2009, Wieland‑Werke/Comisia, T‑116/04, Rep., p. II‑1087, punctele 32, 33 și 124).

209    În cadrul competenței sale de fond, instanța Uniunii are competența de a aprecia caracterul adecvat al cuantumului amenzilor în lumina criteriilor stabilite, după caz, la articolul 15 alineatul (4) din Regulamentul nr. 17 sau la articolul 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003 (Hotărârile Curții din 16 noiembrie 2000, KNP BT/Comisia, C‑248/98 P, Rec., p. I‑9641, punctul 40, Weig/Comisia, C‑280/98 P, Rec., p. I‑9757, punctul 41, și Cascades/Comisia, punctul 58 de mai sus, punctul 41). Această din urmă apreciere poate justifica depunerea și luarea în considerare a unor informații suplimentare care nu sunt menționate în decizia Comisiei de aplicare a amenzii (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 29 aprilie 2004, Tokai Carbon și alții/Comisia, T‑236/01, T‑239/01, T‑244/01-T‑246/01, T‑251/01 și T‑252/01, Rec., p. II‑1181, punctul 165 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 15 iunie 2005, Tokai Carbon și alții/Comisia, punctul 59 de mai sus, punctele 164 și 190).

210    În speță, în conformitate cu toate concluziile de reformare în parte a deciziei atacate, în temeiul competenței sale de fond, Tribunalul trebuie să examineze dacă este necesară reformarea articolului 2 literele (d) și (f) din decizia atacată, chiar în lipsa anulării, pentru a modifica cuantumul amenzilor aplicate FEH și FES. În acest cadru, ar fi necesar să se țină seama, dincolo de viciile invocate în susținerea concluziilor privind anularea articolului 1 literele (g) și (h) și a articolului 2 literele (d) și (f) din decizia atacată, care au fost deja menționate în cadrul controlului de legalitate, de viciile care au fost invocate doar în susținerea concluziilor privind reformarea articolului 2 literele (d) și (f) din decizia atacată și de toate informațiile furnizate de părți în cadrul prezentului litigiu care par a avea pertinență în vederea aprecierii cuantumului amenzilor în cauză.

 Cu privire la imposibilitatea imputării legale în sarcina FEH a încălcării pentru perioada cuprinsă între sfârșitul lunii septembrie 2000 și 30 septembrie 2002

 Argumentele părților

211    Având în vedere primul, al doilea și al treilea motiv, reclamanta solicită exercitarea de către Tribunal a competenței sale de fond întemeiate pe articolul 261 TFUE (ex‑articolul 229 CE) și reducerea substanțială a cuantumului amenzii aplicate FEH, ținând seama de imposibilitatea de a i se imputa legal încălcarea pentru perioada cuprinsă între sfârșitul lunii septembrie 2000 și 30 septembrie 2002.

212    Comisia consideră că primul, al doilea și al treilea motiv trebuie respinse și că, prin urmare, reclamanta trebuie să cadă în pretenții cu privire la acest capăt de cerere.

 Aprecierea Tribunalului

213    În măsura în care, în decizia atacată, Comisia a putut să impute în mod legal în sarcina FEH participarea primei întreprinderi în cauză la încălcare, care s‑a desfășurat neîntrerupt în perioada cuprinsă între sfârșitul lunii septembrie 2000 și 30 septembrie 2002, și în care, prin urmare, se impune respingerea primului, a celui de al doilea și a celui de al treilea motiv (a se vedea punctele 139 și 147 de mai sus), nu este necesar ca, în exercitarea competenței sale de fond, Tribunalul să reformeze articolul 2 litera (d) din decizia atacată cu privire la acest aspect.

214    În consecință, se impune respingerea acestui capăt de cerere privind reformarea în parte a deciziei atacate.

 Cu privire la imposibilitatea imputării legale în sarcina FES a încălcării pentru perioada cuprinsă între 15 aprilie 1988 și 30 septembrie 2002

 Argumentele părților

215    Având în vedere al patrulea motiv, reclamanta solicită exercitarea de către Tribunal a competenței sale de fond întemeiate pe articolul 261 TFUE (ex‑articolul 229 CE) și reducerea substanțială a cuantumului amenzii aplicate FES, ținând seama de imposibilitatea de a i se imputa în mod legal participarea primei întreprinderi la încălcare în perioada cuprinsă între 15 aprilie 1988 și 30 septembrie 2002.

216    Comisia consideră că al patrulea motiv trebuie respins și că, prin urmare, reclamanta trebuie să cadă în pretenții cu privire la acest capăt de cerere.

 Aprecierea Tribunalului

217    În măsura în care, în decizia atacată, Comisia a putut să impute în mod legal în sarcina FES participarea primei întreprinderi în cauză la încălcare în perioada cuprinsă între 1 iulie 2001 și 30 septembrie 2002 (a se vedea punctul 171 de mai sus), nu este necesar ca, în exercitarea competenței sale de fond, Tribunalul să reformeze articolul 2 litera (d) din decizia atacată cu privire la acest aspect. În această măsură, se impune respingerea prezentei cereri de reformare în parte a deciziei atacate.

218    În schimb, în exercitarea competenței sale de fond, Tribunalul are obligația să reformeze în parte decizia atacată ca urmare a anulării articolului 2 litera (d) din decizia menționată, în măsura în care aceasta se întemeiază pe constatarea, nemotivată, potrivit căreia FES trebuie să răspundă personal pentru încălcare pentru perioada cuprinsă între 15 aprilie 1988 și 30 iunie 2001 (a se vedea punctele 170 și 172 de mai sus).

219    În ceea ce privește întinderea exactă a reformării articolului 2 litera (d) din decizia atacată, trebuie arătat mai întâi că, în cazul FES, imputarea pentru participarea primei întreprinderi în cauză la încălcare de la 15 aprilie 1988 până la 30 iunie 2001 a fost luată în considerare pentru stabilirea cuantumului amenzilor care urmau să îi fie aplicate și că aceasta a avut ca efect sporirea cuantumului acestor amenzi, astfel cum reiese din considerentul (498) al deciziei atacate.

220    În continuare, pentru a decide cu privire la majorarea cuantumului de plecare al amenzii care urma să fie aplicată FES în funcție de durata încălcării ce îi este imputabilă, nu este necesară îndepărtarea de la metoda urmată de Comisie în considerentul (492) al deciziei atacate, potrivit căreia, în privința încălcărilor mai lungi de un an, cuantumurile de plecare ale amenzilor sunt majorate cu 10 % pe an complet de încălcare și cu 5 % pentru orice perioadă suplimentară egală sau inferioară unei perioade de șase luni, însă inferioară unui an. Deși este adevărat că această metodă diferă puțin de cea descrisă în liniile directoare, care prevede, în privința încălcărilor de durată medie (în general de la unu la cinci ani), un cuantum care poate ajunge până la 50 % din cuantumul reținut pentru gravitatea încălcării, aceasta este însă conformă cu practica obișnuită a Comisiei în cadrul punerii în aplicare a liniilor directoare menționate. În plus, trebuie arătat că această metodă a fost aplicată de Comisie tuturor întreprinderilor care au participat la încălcarea constatată la articolul 1 din decizia atacată și că nu a fost contestată de reclamantă în cadrul prezentei acțiuni.

221    În sfârșit, având în vedere anularea articolului 2 litera (d) din decizia atacată, în măsura în care acesta se întemeiază pe constatarea eronată potrivit căreia FES poate fi obligată să răspundă personal pentru participarea primei întreprinderi în cauză la încălcare de la 15 aprilie 1988 până la 30 iunie 2001, în privința acesteia nu se mai poate reține, precum în considerentul (498) al deciziei atacate, o încălcare de lungă durată de 14 ani și 4 luni care să justifice, în conformitate cu principiile prevăzute în considerentul (492) al aceleiași decizii atacate, o majorare cu 140 % a cuantumului de plecare al amenzii care i‑a fost aplicată, ci doar o încălcare cu o durată medie de 1 an și 3 luni, care să justifice o majorare de 10 % a cuantumului de plecare al amenzii stabilit la 1 000 000 de euro, după cum rezultă din considerentul (490) al deciziei atacate, și, prin urmare, stabilirea unui cuantum de bază de 1 100 000 de euro pentru amenda datorată de FES, în solidar cu FEH, pentru participarea primei întreprinderi în cauză la încălcare de la 1 iulie 2001 până la 30 septembrie 2002, fără a afecta reducerile care trebuie eventual aplicate acestui cuantum pentru a ține seama în mod adecvat de circumstanțele atenuante invocate de reclamantă (a se vedea punctele 226-268 de mai sus).

 Cu privire la imposibilitatea imputării legale în sarcina FEH și a FES, în calitate de societăți‑mamă ale JAEPS, a participării celei de a doua întreprinderi în cauză la încălcare de la 1 octombrie 2002 până la 11 mai 2004

 Argumentele părților

222    Având în vedere al cincilea motiv și a doua critică cuprinsă în al patrulea motiv, reclamanta solicită exercitarea de către Tribunal a competenței sale de fond în temeiul articolului 261 TFUE (ex‑articolul 229 CE) și reducerea substanțială a cuantumului amenzii care a fost aplicată FEH și FES, având în vedere imposibilitatea de a li se imputa în mod legal, în calitate de societăți‑mamă ale JAEPS, participarea celei de a doua întreprinderi în cauză la încălcare de la 1 octombrie 2002 până la 11 mai 2004.

223    Comisia consideră că al cincilea motiv și a doua critică din al patrulea motiv trebuie respinse și că, prin urmare, reclamanta trebuie să cadă în pretenții cu privire la acest capăt de cerere.

 Aprecierea Tribunalului

224    În decizia atacată, Comisia a avut posibilitatea legală de a imputa FEH și FES, în calitate de societăți‑mamă ale JAEPS, participarea celei de a doua întreprinderi în cauză la încălcare de la 1 octombrie 2002 până la 11 mai 2004 (a se vedea punctele 203 și 204 de mai sus). Prin urmare, nu este necesar ca, în exercitarea competenței sale de fond, Tribunalul să reformeze în această privință articolul 2 litera (f) din decizia atacată.

225    În consecință, se impune respingerea prezentului capăt de cerere privind reformarea în parte a deciziei atacate.

 Cu privire la necesitatea de a acorda FEH și FES o reducere a cuantumului amenzilor care le‑au fost aplicate, având în vedere valoarea adăugată semnificativă a informațiilor furnizate în cursul procedurii administrative, în temeiul Comunicării privind cooperarea, sau, cu titlu subsidiar, pe baza circumstanțelor atenuante, în temeiul liniilor directoare

 Argumentele părților

226    Reclamanta solicită Tribunalului să își exercite competența de fond în temeiul articolului 261 TFUE (ex‑articolul 229 CE) și să acorde o reducere de 50 % a cuantumului amenzilor care au fost aplicate FEH și FES, în lumina punctelor 21 și 22 și a punctului 23 litera (b) din Comunicarea privind cooperarea, luând în considerare valoarea adăugată semnificativă a informațiilor pe care le‑au furnizat Comisiei în cadrul procedurii administrative, în declarația acestora dată în temeiul Comunicării privind cooperarea, în răspunsul acestora la comunicarea privind obiecțiunile și în scrisoarea acestora din 29 septembrie 2006 (a se vedea punctele 19, 20 și 25 de mai sus), care ar fi permis Comisiei să dovedească încălcarea prezumată. Faptul că aceste informații au fost furnizate după notificarea comunicării privind obiecțiunile nu ar exclude posibilitatea îndeplinirii criteriului valorii adăugate semnificative, în sensul Comunicării privind cooperarea.

227    Cu titlu subsidiar, reclamanta solicită Tribunalului reducerea cuantumului amenzii care a fost aplicată FEH și FES, având în vedere că, în măsura în care colaborarea lor efectivă la procedura administrativă ar fi permis Comisiei să constate mai ușor existența încălcării, aceasta poate fi, așadar, considerată, în lumina jurisprudenței, circumstanță atenuantă în temeiul punctului 3 a șasea liniuță din liniile directoare.

228    Comisia solicită respingerea acestui capăt de cerere.

 Aprecierea Tribunalului

229    Înainte de a recurge la analiza pe fond a prezentului capăt de cerere, trebuie identificate considerentele deciziei atacate avute în vedere prin acest capăt de cerere și trebuie amintite normele aplicabile reducerii amenzilor, având în vedere elementele de probă furnizate de întreprinderea care a participat la încălcare și colaborarea sa efectivă la procedura administrativă.

–       Cu privire la considerentele deciziei atacate avute în vedere prin prezentul capăt de cerere privind reformarea

230    În ceea ce privește cooperarea FEH și a FES în cadrul procedurii administrative, în considerentele (548)-(550) ale deciziei atacate, Comisia a arătat următoarele:

„(548) După notificarea către părți a comunicării privind obiecțiunile, Fuji a solicitat o reducere a amenzilor în temeiul Comunicării privind [cooperarea] (la 12 iulie 2006), solicitând ca răspunsul său la comunicarea privind obiecțiunile să fie deopotrivă luat în considerare în acest scop. La 28 septembrie 2006, aceasta a completat declarațiile sale precedente cu o mărturie ulterioară a unui fost angajat.

(549) În declarațiile sale, Fuji a descris înțelegerea și a recunoscut că aceasta exista în forma descrisă în comunicarea privind obiecțiunile. Aceasta a recunoscut că a participat la aceasta din luna aprilie 1988 până «în cursul sau în jurul lunii septembrie 2000». Fuji a descris procedurile interne ale înțelegerii, în special privind contactele dintre întreprinderile japoneze, și a furnizat anumite dovezi, în special o listă de documente care includea proiecte cu privire la care se convenise, potrivit regulilor înțelegerii, să fie puse în aplicare după luna septembrie 2000 [a se vedea considerentul (198)]. Cu toate acestea, Fuji a contestat participarea sa după luna septembrie 2000, precum și răspunderea sa pentru încălcarea săvârșită de JAEPS.

(550) Întrucât cererea formulată de Fuji este ulterioară notificării comunicării privind obiecțiunile și având în vedere conținutul acestor declarații, Comisia consideră că declarațiile date de Fuji nu au întărit semnificativ capacitatea Comisiei de a demonstra faptele în discuție, deoarece Fuji a confirmat elemente factuale care fuseseră deja demonstrate de Comisie corespunzător cerințelor legale pe baza altor elemente de probă și nu a furnizat vreun element susceptibil să întemeieze noi obiecțiuni. Prin urmare, contribuția acesteia nu a adus o valoare adăugată semnificativă în raport cu elementele de probă deținute deja de Comisie la data la care au fost furnizate elementele de probă și nu justifică acordarea unei reduceri a amenzii în temeiul Comunicării privind [cooperarea].”

–       Cu privire la regulile aplicabile reducerii amenzilor în lumina elementelor de probă furnizate de întreprinderea care a participat la încălcare și a cooperării sale efective în cadrul procedurii administrative

231    Potrivit jurisprudenței, reducerea amenzilor în cazul cooperării întreprinderilor participante la încălcări ale dreptului comunitar al concurenței se întemeiază pe ideea că o astfel de cooperare facilitează sarcina Comisiei de a constata existența unei încălcări și, după caz, de a pune capăt acestei încălcări (Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, C‑189/02 P, C‑202/02 P, C‑205/02 P-C‑208/02 P și C‑213/02 P, Rec., p. I‑5425, punctul 399, Hotărârea Tribunalului BPB de Eendracht/Comisia, punctul 142 de mai sus, punctul 325, și Hotărârea Tribunalului din 14 mai 1998, Finnboard/Comisia, T‑338/94, Rec., p. II‑1617, punctul 363).

232    Punctele 20-23 din Comunicarea privind cooperarea au următorul cuprins:

„20.      Întreprinderile care nu îndeplinesc condițiile prevăzute la [secțiunea A «Imunitatea la amenzi»] pot totuși beneficia de o reducere a amenzii care le‑ar fi fost altfel aplicată.

21.      Pentru a putea îndeplini condițiile necesare pentru o astfel de reducere, o întreprindere trebuie să furnizeze Comisiei elementele de probă cu privire la presupusa încălcare care reprezintă o valoare adăugată semnificativă în raport cu elementele de probă aflate deja în posesia Comisiei și trebuie să înceteze participarea la presupusa activitate ilicită cel târziu la momentul la care furnizează aceste elemente de probă.

22.      Noțiunea «valoare adăugată» se referă la măsura în care probele furnizate întăresc, prin natura și/sau prin nivelul de detaliere al acestora, capacitatea Comisiei de a demonstra existența faptelor în cauză. În această evaluare, Comisia consideră în general că probele scrise care se raportează la perioada din care datează faptele au o valoare mai mare decât probele stabilite ulterior. De asemenea, se consideră în general că probele incriminatoare care sunt direct relevante pentru faptele în cauză au o valoare mai mare decât cele care au o relevanță indirectă.

23.      Comisia stabilește în cazul oricărei decizii finale adoptate la finalul procedurii administrative:

a)      dacă probele furnizate de o întreprindere reprezintă o valoare adăugată semnificativă în raport cu probele aflate în posesia Comisiei la acea dată;

(b)      nivelul reducerii de care va beneficia întreprinderea […].

Pentru a stabili nivelul reducerii […], Comisia ia în considerare data la care probele care îndeplinesc condițiile prevăzute la [punctul] 21 au fost prezentate și măsura în care acestea reprezintă valoare adăugată. De asemenea, ea ține seama de întinderea și de continuitatea cooperării pe care întreprinderea o dovedește de la data contribuției sale.

În plus, dacă o întreprindere furnizează probe de fapt care anterior nu au fost luate în considerare de Comisie și care au o incidență directă asupra gravității sau a duratei presupusei înțelegeri, Comisia nu ține seama de aceste fapte pentru a stabili cuantumul amenzii aplicate întreprinderii care le‑a furnizat.”

233    Liniile directoare prevăd că noua metodă de determinare a cuantumului unei amenzi este bazată pe o schemă care pornește de la un cuantum de bază care va fi majorat pentru a ține seama de circumstanțele agravante sau va fi diminuat pentru a ține seama de circumstanțele atenuante.

234    Punctul 3 a treia liniuță din liniile directoare prevede că o cooperare efectivă a întreprinderii în cadrul procedurii, în afara sferei de aplicare a Comunicării privind cooperarea, poate, de exemplu, constitui o circumstanță atenuantă care să justifice o diminuare a cuantumului de bază al amenzii.

235    Deși Comunicarea privind cooperarea și liniile directoare, care rezultă dintre‑o autolimitare de către Comisie a puterii sale de apreciere (a se vedea punctul 208 de mai sus), nu constituie norme juridice a căror respectare se impune în orice caz instituției administrative, acestea prevăd însă o regulă de conduită care indică practica ce trebuie urmată și în raport cu care instituția administrativă, în exercitarea prerogativei sale de a impune o amendă cu titlu de încălcare a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE, nu se poate îndepărta, într‑un caz specific, în lipsa unor justificări care să fie compatibile cu principiul egalității de tratament (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea Itochu/Comisia, punctul 196 de mai sus, punctul 63 și jurisprudența citată).

–       Cu privire la analiza informațiilor și a elementelor furnizate de FEH și de FES, care ar fi reprezentat o „valoare adăugată semnificativă” în raport cu elementele deținute deja de Comisie și care ar fi corespuns unei „cooperări efective” în cadrul procedurii administrative

236    În speță, reclamanta se referă la anumite informații pe care FEH și FES le‑au furnizat Comisiei, în cadrul procedurii administrative, privind existența înțelegerii comune din anul 1988 și natura sa reciprocă, informații care sunt menționate în considerentul (255) al deciziei atacate, precum și o selecție de înscrisuri, în special acorduri încheiate în cadrul înțelegerii, referitoare la 13 proiecte GIS diferite, care sunt menționate în considerentul (198) al deciziei atacate.

237    Comisia susține, la modul general, că aceste informații și înscrisuri erau puțin susceptibile să prezinte o „valoare adăugată semnificativă” și să corespundă unei „cooperări efective” a FEH și a FES în cadrul investigației, din moment ce fuseseră comunicate după notificarea comunicării privind obiecțiunile și, prin urmare, într‑o etapă în care Comisia enunțase deja, în mod clar, faptele pe care se întemeia în speță, precum și calificarea lor juridică, după cum ar rezulta deopotrivă din cuprinsul punctului 26 din Comunicarea privind cooperarea.

238    Desigur, comunicarea privind obiecțiunile trebuie să permită persoanelor interesate să ia efectiv cunoștință de comportamentele care le sunt imputate de Comisie, această cerință fiind respectată atunci când decizia finală nu impută persoanelor interesate încălcări diferite de cele avute în vedere în comunicarea privind obiecțiunile și nu reține decât fapte cu privire la care persoanele interesate au avut ocazia să dea explicații (Hotărârea Tribunalului din 30 septembrie 2003, Atlantic Container Line și alții/Comisia, T‑191/98, T‑212/98-T‑214/98, Rec., p. II‑3275, punctul 138, și Hotărârea Tribunalului din 29 aprilie 2004, Tokai Carbon și alții/Comisia, punctul 209 de mai sus, punctul 47; a se vedea de asemenea, în acest sens, Hotărârea ACF Chemiefarma/Comisia, punctul 98 de mai sus, punctul 94). Cu toate acestea, deși încălcările imputate unei întreprinderi într‑o decizie nu pot fi diferite de cele menționate în comunicarea privind obiecțiunile, situația nu este identică pentru faptele reținute, deoarece, în privința acestora, este suficient ca întreprinderile în cauză să fi avut posibilitatea să își prezinte punctul de vedere asupra tuturor faptelor reținute în sarcina lor. Această împrejurare a fost constatată expres de instanțele Uniunii, care au considerat că nicio dispoziție nu interzicea Comisiei să comunice părților, după trimiterea comunicării privind obiecțiunile, noi înscrisuri despre care consideră că îi susțin teza, cu condiția de a da întreprinderilor timpul necesar pentru a‑și prezenta punctul de vedere cu privire la acest aspect (Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, LR AF 1998/Comisia, T‑23/99, Rec., p. II‑1705, punctul 190; a se vedea de asemenea, în acest sens, Hotărârea Curții din 25 octombrie 1983, AEG‑Telefunken/Comisia, 107/82, Rec., p. 3151, punctul 29).

239    Deși este exact că data la care elementele de probă sunt transmise Comisiei influențează calificarea acestora în sensul că au valoare adăugată semnificativă, în măsura în care această calificare depinde de elemente de probă cuprinse deja în dosarul Comisiei la data transmiterii lor, singura împrejurare că aceste elemente au fost transmise ulterior notificării comunicării privind obiecțiunile nu exclude ca acestea să poată încă prezenta, în pofida stadiului avansat al procedurii administrative, o valoare adăugată semnificativă. În special, într‑o cerere formulată în temeiul Comunicării privind cooperarea, depusă după trimiterea comunicării privind obiecțiunile, o întreprindere se poate concentra pe faptele care, în opinia acesteia, nu au fost demonstrate corespunzător cerințelor legale, în vederea furnizării unei valori adăugate semnificative în raport cu elementele de probă deținute deja de Comisie.

240    În plus, punctul 26 din Comunicarea privind cooperarea enunță numai o obligație procedurală a Comisiei. Acesta nu prevede că orice cooperare a unei întreprinderi în stabilirea dovedirii încălcării este obligatoriu lipsită de orice valoare dacă aceasta a intervenit numai după notificarea comunicării privind obiecțiunile. Pe de altă parte, trebuie arătat că o asemenea cooperare poate fi foarte utilă atunci când elementele furnizate au fost anterior ignorate de Comisie și au o incidență directă asupra gravității sau a duratei înțelegerii prezumate.

–       Cu privire la analiza informațiilor furnizate de FEH și de FES în legătură cu existența înțelegerii comune din anul 1988 și în legătură cu natura sa reciprocă

241    Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, în considerentul (125) al deciziei atacate, Comisia a considerat că „înțelegerea comună” era un acord nescris încheiat între întreprinderile japoneze și europene, potrivit căruia „japonezii nu trebuiau să prezinte oferte pentru proiecte [GIS] europene și, viceversa, europenii nu trebuiau să prezinte oferte pentru proiecte [GIS] japoneze” și „Japonia și țările europene în care membrii europeni ai înțelegerii beneficiau de poziții privilegiate erau rezervate membrilor vizați ai înțelegerii și nu trebuiau să facă obiectul niciunei intervenții din partea celorlalți membri”. În considerentul (261) al deciziei atacate, Comisia a constatat în plus că „[î]n conformitate cu logica înțelegerii […], s‑a dovedit, potrivit declarațiilor [membrilor înțelegerii] și altor probe scrise, existența acordului anticoncurențial ce cuprindea respectarea reciprocă a celei mai mari părți din piața SEE de către japonezi și a pieței japoneze de către europeni”, că „de asemenea, [s‑a] dovedit că, în contextul supravegherii cotelor globale, vânzările efectuate în SEE în afara țărilor de origine erau contabilizate în cotele globale” și că „[a]cest mecanism demonstr[a], prin simpla sa definire și punere în practică, existența unui obiect restrictiv […]”.

242    Înțelegerea comună este singurul element care permite să se rețină că, potrivit expresiei consacrate în considerentul (261) al deciziei atacate, întreprinderile japoneze au „participat efectiv la încălcarea” constatată la articolul 1 din decizia atacată. Astfel, pe de o parte, după cum rezultă din considerentele (119), (126), (244) și (246) ale deciziei atacate, acordul GQ, la care întreprinderile japoneze erau părți, nu se aplica țărilor din Europa Occidentală. Pe de altă parte, astfel cum rezultă, de exemplu, din considerentul (247) al deciziei atacate, Comisia nu a reținut în decizia atacată că întreprinderile japoneze fuseseră părți la înțelegeri, precum acordul EQ, care aveau repercusiuni directe pe piața europeană. În aceste împrejurări, înțelegerea comună, astfel cum este descrisă în considerentele (125) și (261) ale deciziei atacate, permite, așadar, crearea unei legături între întreprinderile japoneze și piața din SEE și care este, prin urmare, temeiul eventual al competenței Comisiei în privința acestora din urmă.

243    Din considerentele (125)-(132) și (255)-(264) ale deciziei atacate rezultă că, pentru a demonstra existența înțelegerii comune, astfel cum a fost descrisă în considerentele (125) și (261) ale deciziei atacate, Comisia nu s‑a întemeiat numai pe conduita întreprinderilor în cauză pe piață, după cum susține în mod greșit reclamanta, ci pe „o serie coerentă de probe incriminatoare”, constituită din următoarele elemente:

–        declarațiile date de societățile din grupul Areva (a se vedea notele de subsol 70 și 71 din decizia atacată) și declarațiile date de ABB (a se vedea nota de subsol 72 din decizia atacată), din care rezulta că înțelegerea fusese concepută pentru menținerea statu quo‑ului, ținându‑se seama de cotele de piață istorice și de pozițiile privilegiate tradiționale ale părților [a se vedea considerentul (124) al deciziei atacate];

–        declarațiile date de ABB, în special de unul dintre foștii săi angajați, domnul M., martor direct al faptelor (a se vedea notele de subsol 73-75 din decizia atacată), precum și declarațiile date de FEH și FES (a se vedea nota de subsol 76 din decizia atacată) potrivit cărora împărțirea la nivel mondial a proiectelor se întemeia pe înțelegerea comună [a se vedea considerentele (125), (255), (262) și (263) ale deciziei atacate];

–        faptul că nici Alstom, nici societățile din grupul Areva, nici grupul VA Tech nu contestaseră în mod deschis existența înțelegerii comune [a se vedea considerentele (124), (127) și (253) ale deciziei atacate];

–        acordul GQ și anexa 2 la acesta, comunicate de ABB, în sensul că prevedeau inițial o listă de țări excluse, compusă în special din Japonia și din majoritatea țărilor din Europa Occidentală, care ulterior ar fi fost extinsă la piața „Europei”, care permitea ca regiunile menționate să fie tratate potrivit regulilor de alocare specifice, în conformitate cu spiritul înțelegerii comune [considerentul (126) și nota de subsol 62 din decizia atacată];

–        probele scrise din perioada încălcării, comunicate de ABB sau de societățile din grupul Hitachi sau de JAEPS, care atestau că alocarea către întreprinderile japoneze de proiecte GIS în Islanda, în Liechtenstein și, o perioadă îndelungată, în Europa de Est nu era exclusă de faptul că, în cadrul ajustării înțelegerii în 2002, între întreprinderile japoneze și europene avuseseră loc discuții cu privire la chestiunea dacă Europa Centrală și de Est era o piață a europenilor și a împrejurării că, în fapt, întreprinderile europene își împărțiseră proiectele GIS în Europa corespunzătoare, inclusiv, începând cu anul 2002, proiectele GIS în Europa de Est [considerentele (127), (128) și (256) ale deciziei atacate];

–        răspunsul dat de FEH și de FES la comunicarea privind obiecțiunile, declarațiile date de societățile din grupul Hitachi sau de JAEPS [notele de subsol 85 și 86 ale deciziei atacate], precum și mai multe probe scrise din perioada încălcării, comunicate de ABB, care atestau că și întreprinderile japoneze aveau cunoștință de existența unor înțelegeri la nivel european (fără a cunoaște obligatoriu detaliile sau modalitățile) privind proiectele GIS și că erau deopotrivă la curent cu proiectele GIS, în special cu anumite proiecte GIS în Europa, împărțite între întreprinderile europene; acestea erau deopotrivă informate, în prealabil, cu privire la anumite proiecte GIS în Europa, nu numai în Islanda, ci și în anumite țări excluse din anexa 2 la acordul GQ, în conformitate cu posibilitatea de notificare prevăzută în anexa 2 la acordul EQ, comunicată de ABB [considerentele (119) și (129)-(132) ale deciziei atacate].

244    Reclamanta susține că declarațiile date de FEH și de FES referitoare la existența înțelegerii comune din anul 1988 și la natura sa reciprocă, astfel cum au fost menționate în considerentul (255) al deciziei atacate, au o valoare adăugată semnificativă pentru Comisie, deoarece aceste declarații i‑au permis să dovedească existența și conținutul înțelegerii comune la un standard juridic corespunzător, având în vedere cerințele jurisprudenței și explicația alternativă credibilă, întemeiată pe existența unor bariere puternice la intrarea pe piața europeană a proiectelor GIS, care descurajau producătorii japonezi ai acestor produse, care fusese invocată sau coroborată de societățile din grupul Hitachi sau de JAEPS, de Toshiba, de Melco, de ele însele, de societățile din grupul Areva și de grupul VA Tech.

245    Este cert că, în cadrul procedurii administrative și, pentru prima dată, în răspunsul acestora la comunicarea privind obiecțiunile, FEH și FES au recunoscut existența înțelegerii comune, menționând următoarele:

„Deși Fuji a fost conștientă de înțelegerea comună potrivit căreia producătorii japonezi nu ar încerca să intre pe piața europeană, nu acesta era motivul principal pentru lipsa vânzărilor de proiecte GIS în SEE. Fuji nu era furnizor de proiecte GIS, important și credibil pentru Europa pentru următoarele motive […]”.

246    Fără chiar a fi necesar să se refere la declarațiile ulterioare date de FEH și de FES, se poate constata că, după cum s‑a arătat în considerentele (125) și (255) ale deciziei atacate, FEH și FEH au confirmat astfel, chiar dacă în termeni relativ vagi, existența înțelegerii comune și a unei părți esențiale a conținutului acesteia, și anume că producătorii japonezi s‑au angajat să nu intre pe piața europeană. În plus, în același răspuns la comunicarea privind obiecțiunile, FEH și FES au menționat, într‑o notă de subsol, că „producătorii japonezi nu erau părți la [acordul EQ], că [î]n acest fel, reprezentanții Fuji nu știau dacă [acordul EQ] fusese sau nu fusese încheiat la Viena”, că „[a]ceștia nu cunoșteau nici conținutul [acordului EQ]” și că, „[p]e de altă parte, […] informația referitoare la alocarea de proiecte [GIS] în țările europene excluse în anexa 2 la acordul GQ nu era sistematic comunicată producătorilor japonezi”. Această declarație poate fi considerată o confirmare a cunoașterii de către întreprinderile japoneze a proiectelor GIS împărțite între întreprinderile europene, inclusiv în anumite țări excluse din anexa 2 la acordul GQ. Cu toate acestea, spre deosebire de mențiunea Comisiei cuprinsă în considerentul (129) al deciziei atacate, în lumina acestor elemente, nu se poate considera că întreprinderile japoneze aveau cunoștință și despre existența unor înțelegeri la nivel european.

247    Totuși, din considerentele deciziei atacate citate la punctul 243 de mai sus coroborate cu considerentele (88), (91) și (95) rezultă că, la momentul în care Comisia a luat cunoștință despre aceste declarații, formulate pentru prima dată în răspunsul dat de FEH și de FES la comunicarea privind obiecțiunile din 30 iunie 2006, aceasta deținea elementele de probă menționate la punctul 243 de mai sus, și anume probe constând în înscrisuri, comunicate de ABB și de societățile din grupul Hitachi sau de JAEPS, precum și declarații exprese date de societățile din grupul Areva, de ABB și de societățile din grupul Hitachi sau de JAEPS, din care, în opinia Comisiei, se putea deduce în mod logic existența unei „înțelegeri comune”, astfel cum este descrisă în considerentul (125) al deciziei atacate.

248    Astfel, în considerentele (258) și (261) ale deciziei atacate, Comisia a susținut, în esență, că existența „înțelegerii comune”, descrisă în considerentul (125) al deciziei atacate, se putea deduce din declarațiile date de membrii înțelegerii și din alte probe scrise cuprinse în dosar, în măsura în care, având în vedere aceste dovezi, părea a fi o explicație coerentă și conformă logicii înțelegerii. Astfel, după cum a fost evidențiată de Comisie în considerentele (258)-(260), existența unei „înțelegeri comune”, descrisă ca atare în considerentul (125) al deciziei atacate, permitea o explicație coerentă în ceea ce privește:

–        motivele pentru care vânzările în anumite țări ale SEE (cele care nu erau considerate „țări de origine”) erau contabilizate în cotele înțelegerii și controlate de părțile la aceste acorduri, în timp ce, dimpotrivă, vânzările în Japonia și în alte țări ale SEE („țările de origine”) nu erau „încărcate” [considerentul (258) al deciziei atacate];

–        motivele pentru care, pe de o parte, cotele mondiale includeau vânzările în majoritatea țărilor din Europa și, pe de altă parte, diferența de tratament a vânzărilor din SEE nu apărea în texte ca atare, întrucât toate țările din SEE erau doar repertoriate ca teritorii excluse în acordul GQ [considerentul (258) al deciziei atacate], și

–        motivele pentru care întreprinderile japoneze nu depuneau oferte mai des în Europa și pentru care, aparent, nu intenționaseră să intre pe piața europeană timp de 16 ani prin mijloace analoge celor utilizate pentru alte piețe în restul lumii [considerentele (259) și (260) ale deciziei atacate].

249    Cu toate acestea, reclamanta susține că declarațiile date de membrii înțelegerii și alte probe constând în înscrisuri care susțin explicația Comisiei în favoarea existenței unei „înțelegeri comune” erau lipsite de pertinență în măsura în care acestea erau redactate într‑un mod ambiguu și nu erau suficiente pentru a înlătura explicația alternativă credibilă invocată, oferită de mai multe întreprinderi care au participat la înțelegere, potrivit căreia existența unor bariere puternice la intrare făceau neatractivă, din punct de vedere comercial pentru producătorii japonezi, intrarea pe piața europeană a acestor produse.

250    Trebuie arătat însă că explicația alternativă la care se referă reclamanta nu este compatibilă cu declarațiile date de membrii înțelegerii și cu alte probe scrise, menționate în special la punctul 243, din care reiese că, la momentul ajustării înțelegerii în anul 2002, au avut loc discuții între întreprinderile japoneze și europene asupra chestiunii dacă piețele din Europa Centrală și de Est erau rezervate întreprinderilor europene, că și întreprinderile japoneze erau informate, în cadrul înțelegerii, cu privire la alocarea anumitor proiecte GIS în Europa, chiar dacă toate țările din SEE erau în principiu clasificate drept teritorii excluse în acordul GQ, astfel încât acestea nu trebuiau a priori, să fie contabilizate în cota europeană asociată, și că întreprinderile japoneze erau de asemenea informate, în prealabil, despre anumite proiecte GIS în Europa, nu numai în Islanda, ci și în anumite țări excluse din anexa 2 la acordul GQ. După cum arată în mod întemeiat Comisia în considerentele (256) și (257) ale deciziei atacate, existența unor asemenea discuții este, în schimb, compatibilă cu faptul că întreprinderile japoneze erau percepute de omologii europeni drept concurenți potențiali credibili pe piețele europene, cu faptul că acestea, anterior anului 2002, au răspuns în special la cererile de ofertă în Europa Centrală și de Est sau că au vândut proiecte GIS destinate utilizării în această zonă și cu faptul că întreprinderile europene ar fi acceptat, în cadrul unei înțelegeri care urmărea menținerea cotelor de piață istorice ale membrilor săi, „sacrificarea” proiectelor GIS în afara Europei, prin contabilizarea proiectelor GIS europene (în afara „țărilor de origine”) în cota lor globală prevăzută de acordul GQ, în schimbul posibilității de a controla propriul nivel de prețuri în Europa.

251    În plus, trebuie să se aibă în vedere că declarațiile date de ABB, menționate la punctul 243 de mai sus, erau deja la dispoziția Comisiei, declarații care confirmau concluziile sale referitoare la existența și la conținutul înțelegerii comune, astfel încât „acestea [puteau] fi obiectiv întemeiate pe mecanismul global al înțelegerii”, potrivit expresiei utilizate de Comisie în considerentul (262) al deciziei atacate, conform declarațiilor date de membrii înțelegerii și altor probe scrise menționate la punctul 243 de mai sus. Mai mult, din înscrisurile depuse de Comisie la solicitarea Tribunalului (a se vedea punctul 37 de mai sus) rezultă că la 30 iunie 2006 și simultan răspunsului dat de FEH și de FES la comunicarea privind obiecțiunile, Comisia avea la dispoziție răspunsul societăților din grupul Hitachi sau JAEPS la această comunicare privind obiecțiunile, care confirma contabilizarea anumitor proiecte GIS în Europa (cu excepția „țărilor de origine”) în cota globală asociată europeană prevăzută de acordul GQ.

252    Astfel, deși în cadrul „seriei coerente de probe incriminatoare” pe care Comisia s‑a întemeiat în decizia atacată declarațiile date de FEH și de FES avuseseră o anumită utilitate, acestea doar au confirmat, într‑un mod mai puțin precis și explicit, declarațiile precedente ale ABB, existența și conținutul unei înțelegeri comune care putea fi deja dedusă din declarațiile membrilor înțelegerii și din alte probe scrise furnizate Comisiei și menționate la punctul 243 de mai sus.

253    În acest context, trebuie să se considere că declarațiile relativ vagi ale FEH și FES, deși au o anumită valoare probatorie, nu au reprezentat o valoare probatorie semnificativă în raport cu elementele deținute în acea perioadă de Comisie și nu justificau acordarea de către Comisie a unei reduceri a amenzii în favoarea acestora, în temeiul punctelor 21, 22 și 23 din Comunicarea privind cooperarea.

254    În ceea ce privește argumentația reclamantei potrivit căreia cooperarea FEH și a FES justifică însă o reducere a cuantumului amenzii în temeiul punctului 3 a șasea liniuță din liniile directoare, trebuie amintit că, în măsura în care dispoziția respectivă prevede drept circumstanță atenuantă „cooperarea efectivă a întreprinderii în cadrul procedurii, în afara sferei de aplicare a Comunicării [privind cooperarea]”, aceasta face obligatoriu trimitere, cel puțin în ceea ce privește înțelegerile orizontale vizate de comunicarea menționată, la o cooperare care este insuficientă pentru a justifica o reducere în temeiul Comunicării privind cooperarea (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea Mannesmannröhren‑Werke/Comisia, punctul 88 de mai sus, punctul 307).

255    Cu toate acestea, trebuie de asemenea amintit că, pentru a justifica reducerea cuantumului unei amenzi pe baza cooperării, comportamentul unei întreprinderi trebuie să faciliteze sarcina Comisiei constând în constatarea și în sancționarea încălcărilor dreptului concurenței (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Mannesmannröhren‑Werke/Comisia, punctul 88 de mai sus, punctul 308 și jurisprudența citată). În aceste condiții, trebuie să se considere că ipoteza avută în vedere la punctul 3 a șasea liniuță din liniile directoare este o situație excepțională în ceea ce privește înțelegerile orizontale vizate de aceste linii directoare, dat fiind că trebuie să fie vorba despre o cooperare „efectivă” care a facilitat sarcina Comisiei, dar care nu este acoperită de Comunicarea privind cooperarea (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Mannesmannröhren‑Werke/Comisia, punctul 88 de mai sus, punctul 308).

256    În speță, nu se poate considera că declarațiile date de FEH și de FES au facilitat sarcina Comisiei constând în constatarea și în sancționarea încălcărilor, din moment ce, după cum s‑a arătat la punctul 252 de mai sus, acestea doar au confirmat în plan secundar și într‑un mod mai puțin precis și explicit, în raport cu declarațiile date de ABB, existența și conținutul unei înțelegeri comune, care puteau fi deja deduse din declarațiile membrilor înțelegerii și din alte probe scrise furnizate Comisiei și în special din cele menționate la punctul 243 de mai sus.

257    Astfel, trebuie să se considere că declarațiile date de FEH și de FES nu justificau acordarea, în beneficiul acestora, a unei reduceri a cuantumului amenzilor care le‑au fost aplicate, pentru motivul că ar fi cooperat efectiv în cadrul procedurii, în sensul punctului 3 a șasea liniuță din liniile directoare. Prin urmare, nu este necesar ca Tribunalul, în exercitarea competenței sale de fond, să reformeze articolul 2 litera (d) din decizia atacată în legătură cu acest aspect.

258    În consecință, prezentul capăt de cerere formulat de reclamantă trebuie respins în totalitate.

–       Cu privire la analiza selecției de înscrisuri, în special a fișelor de acorduri, întocmite la momentul faptelor și referitoare la 13 proiecte GIS diferite supuse acordurilor din cadrul înțelegerii

259    Reclamanta susține, pe de altă parte, că selecția de înscrisuri, în special fișele de acorduri, întocmite la momentul faptelor, referitoare la 13 proiecte GIS diferite supuse acordurilor înțelegerii, pe care FEH și FES le‑au furnizat Comisiei în cursul procedurii administrative, a avut o valoare adăugată semnificativă pentru aceasta, întărindu‑i capacitatea de a dovedi că înțelegerea nu încetase să existe după reuniunea desfășurată la [confidențial] în [confidențial].

260    Trebuie arătat că înscrisurile citate de reclamantă nu au fost citate în comunicarea privind obiecțiunile și că au fost menționate pentru prima dată în considerentul (198) al deciziei atacate.

261    În plus, din decizia atacată, precum și din elemente ale dosarului reiese că datele referitoare la proiectele GIS cu numerele de referință [confidențial] provin din fișe de acorduri și din alte înscrisuri specifice cuprinse în anexa 2 la declarația dată de FEH și de FES în temeiul Comunicării privind cooperarea. Deși Comisia nu a precizat de unde proveneau datele privind proiectul GIS cu numărul de referință [confidențial], din dosar rezultă că FEH și FES au furnizat și fișa de acord referitoare la acest proiect, în anexa 2 la declarația acestora dată în temeiul Comunicării privind cooperarea.

262    Desigur, în considerentul (198) al deciziei atacate, Comisia arată că anumite date referitoare la proiectele GIS sus‑menționate au fost comunicate de ABB, iar din răspunsul Comisiei la întrebările și la solicitarea de depunere a unor documente, adresate de Tribunal (a se vedea punctul 37 de mai sus) rezultă că această comunicare a intervenit la 7 mai 2004 (a se vedea punctul 10 de mai sus) sub forma unei liste de proiecte GIS. Cu toate acestea, lista furnizată de Comisie, la solicitarea Tribunalului, conține doar anumite date referitoare la proiectele GIS cu numerele de referință [confidențial] și [confidențial] și acestea nu corespund nicidecum celor reluate în considerentul (198) al deciziei atacate. Prin urmare, este necesar să se considere că datele pertinente referitoare la proiectele GIS respective sunt doar cele care au fost comunicate de FEH și FES în anexa 2 la declarația pe care au dat‑o în temeiul Comunicării privind cooperarea.

263    Trebuie arătat că datele referitoare la proiectele GIS cu numerele de referință [confidențial], transmise de FEH și de FES, în special cele referitoare la acordul privind proiectul GIS cu numărul de referință [confidențial], în care prima întreprindere în cauză era implicată și a cărui perioadă de validitate se întindea de la [confidențial] până la [confidențial], au avut efect direct asupra duratei înțelegerii prezumate în privința FEH și a FES, permițând Comisiei să demonstreze că prima întreprindere în cauză continuase să participe la încălcare în perioada cuprinsă între luna septembrie 2000 și 1 octombrie 2002.

264    În plus, rezultă în special din considerentul (290) al deciziei atacate și de la punctele 80, 94 și 97-101 de mai sus că acordurile încheiate între membrii înțelegerii în legătură cu opt proiecte GIS cu numerele de referință [confidențial] au fost utile Comisiei pentru a demonstra că prima întreprindere în cauză și alte întreprinderi continuaseră să participe la înțelegere în perioada 2000-2001. Or, printre înscrisurile aflate la dispoziția Comisiei, numai acordurile încheiate între membrii înțelegerii în legătură cu opt proiecte citate anterior permiteau să se demonstreze că, cel puțin până în luna septembrie sau octombrie 2001, membrii înțelegerii menționate erau încă supuși acordurilor încheiate în cadrul înțelegerii, fapt care a întărit capacitatea Comisiei de a dovedi continuarea înțelegerii în acea perioadă.

265    Din moment ce rezultă că FEH și FES au furnizat toate înscrisurile esențiale referitoare la aceste acorduri, care anterior fuseseră ignorate de Comisie, era necesară reducerea cuantumului de bază al amenzii care le‑a fost aplicată, în conformitate cu punctul 23 din Comunicarea privind cooperarea, pentru a nu ține seama de aceste fapte în cadrul stabilirii cuantumului amenzilor care le‑au fost aplicate la articolul 2 litera (d) din decizia atacată.

266    Rezultă că Comisia ar fi trebuit să reducă cuantumul amenzii pe care a aplicat‑o FEH și FES pentru a nu ține seama de participarea acestora la încălcare în perioada cuprinsă între luna septembrie 2000 și 30 septembrie 2002. În aceste condiții, este inutil să se analizeze dacă, după cum susține reclamanta, trebuie să se acorde FEH și FES o reducere a cuantumului amenzilor care le‑au fost aplicate pentru motivul că, prin faptul că au furnizat lista de acorduri, acestea au colaborat efectiv în cadrul procedurii, în sensul punctului 3 a șasea liniuță din liniile directoare.

267    În conformitate cu metoda reținută în decizia atacată (a se vedea punctul 220 de mai sus), calcularea cuantumului amenzilor aplicate FEH și FES trebuie reformată pentru a ține seama de faptul că nici în cazul FEH, nici în cazul FES nu se poate aplica o majorare a cuantumului de plecare al amenzii din cauza participării primei întreprinderi în cauză la încălcare în întreaga perioadă cuprinsă între sfârșitul lunii septembrie 2000 și 30 septembrie 2002. Potrivit principiilor prevăzute în considerentul (492) al deciziei atacate, în cazul FES nu se poate aplica o majorare cu 10 % a cuantumului de plecare a amenzii ce îi revine din cauza participării primei întreprinderi în cauză la încălcare de la 1 iulie 2001 până la 30 septembrie 2002, după cum se arată la punctul 221 de mai sus, și doar o încălcare cu o durată de 12 ani și 3 luni, justificând o majorare de 120 % a cuantumului de plecare al amenzii, poate fi luată în considerare în cazul FEH, astfel încât să se stabilească un cuantum de 2 200 000 de euro al amenzii datorate de aceasta din urmă din cauza participării primei întreprinderi în cauză la încălcare de la 15 aprilie 1988 până la 30 septembrie 2002.

268    Având în vedere constatările de mai sus, cuantumul amenzii de 2 400 000 de euro, astfel cum a fost calculat în considerentele (522) și (552) ale deciziei atacate (notele de subsol 457 și 465 din decizia atacată), datorat de FEH, trebuie în final redus la un cuantum de 2 200 000 de euro, urmând ca 1 000 000 de euro din acest cuantum să fie plătit în solidar de aceasta din urmă și de FES.

269    Cu toate acestea, în dispozitivul prezentei hotărâri trebuie să se țină seama de împrejurarea că, după cum s‑a arătat la punctul 43 de mai sus, de la 1 aprilie 2011, Fuji Electric Co. Ltd, care este noua denumire juridică a FEH, a continuat din punct de vedere juridic FES și a succedat în drepturile acesteia din urmă, interesele FEH și FES fiind de acum înainte reunite în persoana acesteia. În consecință, se impune reformarea articolului 2 litera (d) din decizia atacată în sensul că stabilește la 2 200 000 de euro cuantumul amenzii aplicate reclamantei, denumită anterior FEH și succesoare în drepturi a FES.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

270    Potrivit articolului 87 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, în cazul în care părțile cad în pretenții cu privire la unul sau la mai multe capete de cerere, Tribunalul poate să repartizeze cheltuielile de judecată sau poate decide ca fiecare parte să suporte propriile cheltuieli.

271    Întrucât acțiunea a fost admisă în parte, în urma unei aprecieri juste a împrejurărilor cauzei, se va decide suportarea de către Comisie a unui sfert din cheltuielile de judecată ale reclamantei, precum și a unui sfert din propriile cheltuieli de judecată. Reclamanta va suporta trei sferturi din propriile cheltuieli de judecată, precum și trei sferturi din cheltuielile de judecată efectuate de Comisie.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a doua)

declară și hotărăște:

1)      Anulează articolul 1 litera (h) și articolul 2 litera (d) din Decizia C(2006) 6762 final a Comisiei din 24 ianuarie 2007 privind o procedură în temeiul articolului 81 din Tratatul CE și al articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/F/38.899 – Instalații de comutație cu izolație în gaz), în măsura în care acestea constată sau se întemeiază pe constatarea că Fuji Electric Systems Co. Ltd, a cărei succesoare în drepturi este Fuji Electric Co. Ltd, poate fi obligată să răspundă personal pentru încălcarea săvârșită în perioada cuprinsă între luna septembrie 2000 și 30 iunie 2001.

2)      Stabilește cuantumul amenzii aplicate Fuji Electric, denumită anterior Fuji Electric Holdings Co. Ltd și succesoare în drepturi a Fuji Electric Systems, la articolul 2 litera (d) din Decizia C(2006) 6762 final la 2 200 000 de euro.

3)      Comisia Europeană suportă un sfert din cheltuielile de judecată ale Fuji Electric, precum și un sfert din propriile cheltuieli de judecată.

4)      Fuji Electric suportă trei sferturi din propriile cheltuieli de judecată, precum și trei sferturi din cheltuielile de judecată efectuate de Comisie.

Pelikánová

Jürimäe

Soldevila Fragoso

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 12 iulie 2011.

Semnături

Cuprins

Istoricul cauzei

1.  Produsul relevant

2.  Întreprinderile în cauză

3.  Procedura administrativă

4.  Decizia atacată

Procedura și concluziile părților

În drept

1.  Cu privire la concluziile prin care se solicită anularea în parte a deciziei atacate

Observații introductive cu privire la întreprinderile vizate de încălcarea constatată la articolul 1 literele (g) și (h) din decizia atacată și cu privire la răspunderea stabilită, pentru acest motiv, în sarcina FEH și a FES

Cu privire la primul și la al doilea motiv, întemeiate pe erori vădite de apreciere, precum și pe o încălcare a dreptului la un proces echitabil, a principiului prezumției de nevinovăție și a principiului in dubio pro reo și pe o încălcare a normelor în materia repartizării sarcinii probei

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

–  Cu privire la obiectul concret al criticii care se află la baza primului și a celui de al doilea motiv

–  Cu privire la considerentele deciziei atacate vizate de critica ce se află la baza primului și a celui de al doilea motiv

–  Cu privire la normele aplicabile dovedirii unei încălcări a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE și dovedirii participării unei întreprinderi la o asemenea încălcare

–  Cu privire la analiza elementelor de probă care întemeiază decizia atacată

–  Cu privire la analiza elementelor de probă alternative furnizate de reclamantă

Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe o încălcare a principiului egalității de tratament care viciază concluzia Comisiei potrivit căreia FEH a continuat să participe la încălcare după reuniunea membrilor japonezi, desfășurată „în cursul sau în jurul” lunii septembrie 2000

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe o eroare vădită de apreciere care afectează concluzia Comisiei potrivit căreia FES a participat la încălcare de la 15 aprilie 1988 până la 11 mai 2004

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe erori vădite de apreciere sau pe erori de drept care afectează concluzia Comisiei potrivit căreia FEH și FES trebuie să răspundă personal și solidar pentru participarea JAEPS la încălcare

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

–  Cu privire la obiectul contestației care se află la baza celui de al cincilea motiv

–  Cu privire la considerentele deciziei atacate vizate de cel de al cincilea motiv

–  Cu privire la normele aplicabile imputării unei încălcări a dreptului concurenței în raporturile dintre o filială și societatea‑mamă a acesteia

–  Cu privire la elementele de probă privind exercitarea efectivă de către FEH și FES a unei prerogative de conducere asupra JAEPS, reunite de Comisie în decizia atacată

2.  Cu privire la concluziile prin care se solicită reformarea în parte a deciziei atacate

Observații introductive cu privire la competența de fond a instanței Uniunii

Cu privire la imposibilitatea imputării legale în sarcina FEH a încălcării pentru perioada cuprinsă între sfârșitul lunii septembrie 2000 și 30 septembrie 2002

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

Cu privire la imposibilitatea imputării legale în sarcina FES a încălcării pentru perioada cuprinsă între 15 aprilie 1988 și 30 septembrie 2002

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

Cu privire la imposibilitatea imputării legale în sarcina FEH și a FES, în calitate de societăți‑mamă ale JAEPS, a participării celei de a doua întreprinderi în cauză la încălcare de la 1 octombrie 2002 până la 11 mai 2004

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

Cu privire la necesitatea de a acorda FEH și FES o reducere a cuantumului amenzilor care le‑au fost aplicate, având în vedere valoarea adăugată semnificativă a informațiilor furnizate în cursul procedurii administrative, în temeiul Comunicării privind cooperarea, sau, cu titlu subsidiar, pe baza circumstanțelor atenuante, în temeiul liniilor directoare

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

–  Cu privire la considerentele deciziei atacate avute în vedere prin prezentul capăt de cerere privind reformarea

–  Cu privire la regulile aplicabile reducerii amenzilor în lumina elementelor de probă furnizate de întreprinderea care a participat la încălcare și a cooperării sale efective în cadrul procedurii administrative

–  Cu privire la analiza informațiilor și a elementelor furnizate de FEH și de FES, care ar fi reprezentat o „valoare adăugată semnificativă” în raport cu elementele deținute deja de Comisie și care ar fi corespuns unei „cooperări efective” în cadrul procedurii administrative

–  Cu privire la analiza informațiilor furnizate de FEH și de FES în legătură cu existența înțelegerii comune din anul 1988 și în legătură cu natura sa reciprocă

–  Cu privire la analiza selecției de înscrisuri, în special a fișelor de acorduri, întocmite la momentul faptelor și referitoare la 13 proiecte GIS diferite supuse acordurilor din cadrul înțelegerii

Cu privire la cheltuielile de judecată

---

* Limba de procedură: engleza.

---

1 – Date confidenţiale ocultate.