1

Prin recursurile formulate, domnul Occhetto și Parlamentul European solicită anularea Ordonanței judecătorului delegat cu luarea măsurilor provizorii din cadrul Tribunalului de Primă Instanță al Comunităților Europene din 15 noiembrie 2007, Donnici/Parlamentul European (T-215/07 R, Rec., p. II-4673, denumită în continuare „ordonanța atacată”), prin care acesta a dispus suspendarea executării Deciziei Parlamentului European din privind verificarea prerogativelor domnului Donnici [2007/2121(REG), denumită în continuare „decizia în litigiu”].

2

Având în vedere că, în privința obiectului lor, recursurile menționate mai sus sunt conexe, se impune ca, în conformitate cu articolul 43 din Regulamentul de procedură, acestea să fie reunite în vederea pronunțării prezentei ordonanțe.

3

Articolele 6-8, 12 și articolul 13 alineatul (3) din Actul privind alegerea reprezentanților în Parlamentul European prin vot universal direct, anexat la Decizia 76/787/CECO, CEE, Euratom a Consiliului din 20 septembrie 1976 (JO L 278, p. 1), astfel cum a fost modificat și renumerotat prin Decizia 2002/772/CE, Euratom a Consiliului din și din (JO L 283, p. 1, denumit în continuare „Actul din 1976”), prevăd:

„Articolul 6

(1)   Membrii Parlamentului European votează individual și personal. Nu pot fi obligați prin alte instrucțiuni și nici nu pot primi mandate imperative.

(2)   Membrii Parlamentului European beneficiază de privilegiile și imunitățile care le sunt aplicabile în temeiul Protocolului din 8 aprilie 1965 privind privilegiile și imunitățile Comunităților Europene.

Articolul 7

(1)   Calitatea de membru al Parlamentului European este incompatibilă cu cea de:

(2)   Începând cu alegerile pentru Parlamentul European din 2004, mandatul de membru al Parlamentului European este incompatibil cu cel de membru al unui parlament național.

Prin derogare de la norma în cauză și fără a aduce atingere alineatului (3):

[…]

Articolul 8

Sub rezerva dispozițiilor prezentului act, procedura electorală este reglementată în fiecare stat membru de propriile dispoziții naționale.

Dispozițiile naționale care, dacă este cazul, pot ține cont de situația specifică din statele membre nu afectează caracterul esențial proporțional al sistemului de vot.

[…]

Articolul 12

Parlamentul European verifică prerogativele membrilor Parlamentului European. În acest sens, Parlamentul European ia act de rezultatele proclamate oficial de statele membre și hotărăște în legătură cu contestațiile care ar putea să apară, eventual, pe baza dispozițiilor prezentului act, cu excepția dispozițiilor de drept intern la care acesta face trimitere.

Articolul 13

[…]

(3)   În cazul în care legislația unui stat membru prevede explicit invalidarea mandatului unui membru al Parlamentului European, mandatul acestuia se încheie în conformitate cu dispozițiile legale respective. Autoritățile naționale competente informează Parlamentul European cu privire la aceasta.” [traducere neoficială]

4

Articolul 3 și articolul 4 alineatele (3) și (9) din Regulamentul de procedură al Parlamentului European sunt redactate astfel:

„Articolul 3

Verificarea prerogativelor

(1)   În urma alegerilor pentru Parlamentul European, președintele invită autoritățile competente din statele membre să comunice Parlamentului European, în cel mai scurt timp, numele deputaților aleși, pentru ca aceștia să poată participa la lucrările Parlamentului European încă de la deschiderea primei ședințe de după alegeri.

În același timp, președintele atrage atenția acestor autorități cu privire la dispozițiile pertinente din [Actul din 1976] și le invită să ia măsurile necesare pentru a evita orice incompatibilitate cu mandatul de deputat în Parlamentul European.

(2)   Orice deputat a cărui alegere este notificată Parlamentului European trebuie să declare în scris, înainte de a participa la lucrările parlamentare, că nu deține o funcție incompatibilă cu cea de deputat în Parlamentul European, în conformitate cu articolul 7 alineatele (1) și (2) din [Actul din 1976]. După alegerile generale, această declarație trebuie făcută, în măsura posibilului, cu cel mult șase zile înainte de ședința constitutivă a Parlamentului European. Orice deputat participă la lucrările Parlamentului European și se bucură de exercitarea deplină a drepturilor în Parlamentul European și în organele acestuia atât timp cât prerogativele sale nu au fost verificate sau nu s-a luat o hotărâre în legătură cu o eventuală contestație, cu condiția să fi efectuat în prealabil declarația menționată anterior.

În cazul în care s-a stabilit, pe baza unor date verificabile și din surse accesibile publicului, că un deputat exercită o funcție incompatibilă cu calitatea de deputat în Parlamentul European, în sensul articolului 7 alineatele (1) și (2) din [Actul din 1976], Parlamentul European, pe baza informațiilor furnizate de președintele său, constată că locul este vacant.

(3)   Pe baza unui raport al comisiei competente, Parlamentul European procedează în cel mai scurt timp la verificarea prerogativelor și statuează asupra validității mandatului fiecărui membru nou ales, precum și în privința eventualelor contestații formulate în conformitate cu dispozițiile [Actului din 1976], cu excepția celor întemeiate pe legislația electorală națională.

(4)   Raportul comisiei competente se întemeiază pe comunicarea oficială, de către fiecare stat membru, a rezultatelor electorale în ansamblul lor, cu precizarea numelui candidaților aleși, precum și a eventualilor supleanți în ordinea clasării rezultate în urma votului.

Mandatul unui deputat va putea fi validat numai după ce acesta prezintă declarațiile scrise prevăzute de prezentul articol, precum și de anexa I la prezentul regulament.

Pe baza unui raport al comisiei competente, Parlamentul European se poate pronunța în orice moment asupra oricărei contestații referitoare la validitatea mandatului oricărui membru al său.

(5)   În cazul în care numirea unui deputat are loc ca urmare a retragerii candidaților care figurează pe aceeași listă, comisia competentă cu verificarea prerogativelor se asigură că renunțarea se face în spiritul și în litera [Actului din 1976], precum și în conformitate cu articolul 4 alineatul (3) din prezentul regulament.

(6)   Comisia competentă se asigură că orice informație care ar putea aduce atingere exercitării mandatului unui deputat în Parlamentul European sau ordinii de clasare a supleanților este comunicată în cel mai scurt timp Parlamentului European de către autoritățile statelor membre sau ale Uniunii, cu menționarea datei de la care aceasta produce efecte în cazul unei numiri.

În cazul în care autoritățile competente ale statelor membre inițiază o procedură care ar putea conduce la invalidarea mandatului unui deputat, președintele le solicită o informare periodică privind stadiul acesteia. Președintele sesizează în legătură cu aceasta comisia competentă, la propunerea căreia Parlamentul European se poate pronunța.

Articolul 4

Durata mandatului parlamentar

[…]

(3)   Orice deputat demisionar notifică președintelui demisia sa, precum și data la care aceasta își produce efectele, dată care nu trebuie să depășească trei luni de la notificare; această notificare îmbracă forma unui proces-verbal redactat în prezența secretarului general ori a reprezentantului său, semnat de acesta și de deputatul demisionar și prezentat de îndată comisiei competente, care îl înscrie pe ordinea de zi a primei reuniuni care urmează primirii documentului respectiv.

În cazul în care consideră că demisia este incompatibilă cu spiritul sau cu litera [Actului din 1976], comisia competentă informează Parlamentul European, pentru ca acesta să hotărască constatarea sau nu a existenței locului vacant.

În caz contrar, constatarea existenței locului vacant intervine începând cu data menționată de deputatul demisionar în procesul-verbal de demisie. În acest caz, Parlamentul European nu trebuie să voteze.

[…]

(9)   Parlamentul European își rezervă dreptul de a declara invalid mandatul examinat sau de a refuza constatarea existenței locului vacant în cazul în care acceptarea sau încetarea mandatului ar putea fi bazată pe erori materiale sau pe vicii de consimțământ.”

5

În temeiul considerentului (4) al Deciziei 2005/684/CE, Euratom a Parlamentului European din 28 septembrie 2005 de adoptare a Statutului deputaților în Parlamentul European (JO L 262, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 6, p. 28, denumită în continuare „Statutul deputaților”), „[l]ibertatea și independența deputaților, care sunt consacrate în articolul 2 și care nu sunt menționate în nicio dispoziție din legislația primară, ar trebui să beneficieze de protecție legală. Angajamentele formulate de deputați de a se retrage din funcție la o anumită dată sau declararea intenției de retragere din funcție la o dată nespecificată, de care partidele politice se pot folosi în mod discreționar, ar trebui considerate ca fiind incompatibile cu libertatea și independența deputaților și, în consecință, ar trebui să nu fie obligatorii”.

6

Considerentul (5) al Statutului deputaților prevede că articolul 3 alineatul (1) din statutul respectiv preia integral dispozițiile articolului 6 alineatul (1) din Actul din 1976.

7

Articolele 2 și 30 din Statutul deputaților prevăd:

„Articolul 2

(1)   Deputații sunt liberi și independenți.

(2)   Înțelegerile privind demisia unui deputat înainte de expirarea sau la finalul legislaturii sunt nule de drept.

[…]

Articolul 30

Prezentul statut intră în vigoare în prima zi a legislaturii Parlamentului European care începe în anul 2009.”

8

Situația de fapt a fost expusă la punctele 6-17 din ordonanța atacată în termenii următori:

9

Prin cererea înregistrată la grefa Tribunalului la 22 iunie 2007, domnul Donnici a formulat, în temeiul articolului 230 al patrulea paragraf CE, o acțiune având ca obiect anularea deciziei în litigiu. Printr-un înscris separat, acesta a formulat de asemenea o cerere de măsuri provizorii, solicitând suspendarea executării aceleiași decizii.

10

Au fost admise cererile de intervenție ale domnului Occhetto și ale Republicii Italiene în susținerea concluziilor Parlamentului European, respectiv ale domnului Donnici.

11

În susținerea acțiunii în anulare, domnul Donnici a invocat două motive. Pe de o parte, acesta a arătat că, prin adoptarea deciziei în litigiu, Parlamentul European a încălcat normele și principiile care îi stabilesc competența în materie de verificare a prerogativelor membrilor săi. Pe de altă parte, acesta a contestat caracterul adecvat al motivării respectivei decizii.

12

În ordonanța atacată, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii a procedat mai întâi la o analiză prima facie a temeiniciei motivelor de drept invocate de domnul Donnici în susținerea acțiunii în anulare, pentru a determina dacă este îndeplinită condiția privind fumus boni iuris. La finalul acestei analize, judecătorul respectiv a apreciat că motivul referitor la necompetența Parlamentului European de a adopta decizia în litigiu prezintă un caracter serios și nu poate fi înlăturat fără o analiză mai aprofundată, care poate fi efectuată numai de instanța de fond. Astfel, acesta a concluzionat că în speță era îndeplinită condiția menționată.

13

Ulterior, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii a considerat că suspendarea solicitată a executării era necesară pentru a evita prejudicierea gravă și ireparabilă a intereselor domnului Donnici, având în vedere, în special, durata limitată a mandatului unui membru al Parlamentului European și imposibilitatea domnului Donnici de a continua exercitarea mandatului său, care rezultă din decizia în litigiu.

14

În sfârșit, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii a procedat la evaluarea comparativă a intereselor existente și a arătat că, ținând seama de interesele specifice și imediate ale domnului Donnici și, respectiv, ale domnului Occhetto, trebuie să se ia în considerare interese mai generale. Astfel, subliniind în special interesul Republicii Italiene ca legislația sa în materie electorală să fie respectată de Parlamentul European, precum și caracterul solid și serios al argumentării domnului Donnici, acesta a concluzionat că sunt îndeplinite condițiile pentru a dispune suspendarea executării deciziei în litigiu și, prin urmare, a admis cererea în acest sens formulată de domnul Donnici.

15

Prin respectivele recursuri, domnul Occhetto și Parlamentul European solicită anularea ordonanței atacate. În susținerea recursurilor, aceștia invocă motive întemeiate pe o apreciere greșită a fumus boni iuris, precum și pe o apreciere greșită în ceea ce privește urgența și evaluarea comparativă a intereselor existente.

16

Domnul Donnici și guvernul italian solicită respingerea recursurilor. În ceea ce privește recursul domnului Occhetto, domnul Donnici solicită, în principal, respingerea acestuia ca inadmisibil.

17

Domnul Donnici arată că recursul domnului Occhetto pare întemeiat, în esență, pe teza potrivit căreia, în speță, renunțarea la locul de deputat ar fi afectată de un viciu de consimțământ, astfel încât această renunțare nu ar fi valabilă, aspect care ar trebui constatat de Parlamentul European în stadiul verificării prerogativelor. Or, potrivit domnului Donnici, domnul Occhetto nu a invocat existența unui viciu de consimțământ nici în fața instanțelor naționale, nici în fața judecătorului comunitar delegat cu luarea măsurilor provizorii. Ar rezulta că recursul domnului Occhetto este întemeiat, în esență, pe elemente invocate pentru prima dată în prezenta procedură de recurs. În plus, verificarea împrejurărilor de care ar putea depinde existența unui viciu de consimțământ ar implica o constatare și o apreciere a elementelor de fapt, ceea ce ar fi exclus în stadiul recursului. Pentru aceste motive, domnul Donnici solicită ca recursul domnului Occhetto să fie respins ca inadmisibil.

18

În această privință, trebuie să se constate că, dacă, în cadrul recursului, domnul Occhetto prezintă o serie de considerații referitoare la validitatea renunțării sale la mandatul de deputat și la existența unui viciu de consimțământ, nu este mai puțin adevărat că acest recurs se întemeiază pe o serie de motive referitoare, pe de o parte, la o interpretare greșită a dispozițiilor Actului din 1976 și, pe de altă parte, la o apreciere greșită în ceea ce privește urgența și evaluarea comparativă a intereselor existente.

19

În aceste condiții, trebuie să se concluzioneze în sensul admisibilității recursului domnului Occhetto.

20

În ceea ce privește aprecierea lui fumus boni iuris de către judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii, recurenții invocă trei motive, întemeiate pe:

21

Potrivit domnului Occhetto și Parlamentului European, având în vedere că, în temeiul articolului 12 din Actul din 1976, Parlamentul European trebuie să se limiteze să ia act de rezultatele electorale proclamate de autoritățile naționale competente și nu dispune de nicio competență de principiu pentru a asigura respectarea de către statele membre a dreptului comunitar, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii a procedat la o interpretare greșită a acestei dispoziții, atât din punctul de vedere al formulării sale, cât și din punctul de vedere al contextului general în care aceasta se înscrie.

22

Dacă, în conformitate cu articolul 12 din Actul din 1976, Parlamentul European trebuie numai „să ia act” de rezultatele verificărilor autorităților naționale, realizate în temeiul dreptului statelor membre, nu este mai puțin adevărat că acesta este titularul unei prerogative autonome de verificare în temeiul normelor de drept comunitar. În ceea ce privește o procedură care intervine în cadrul formării unei instituții comunitare, ar exista un nivel normativ comunitar care nu urmărește armonizarea procedurilor naționale, ci stabilirea unui standard minim care să permită evitarea denaturărilor generate de disparitățile dintre procedurile naționale. În acest sens, articolul 12 din Actul din 1976 ar atribui Parlamentului European prerogativa de a statua asupra contestațiilor fondate pe dispozițiile acestui act. Prerogativa menționată ar trebui exercitată în mod necesar nu numai în temeiul conținutului literal al actului respectiv, ci și în temeiul principiilor generale care stau la baza acestuia în ansamblul său.

23

Prin urmare, contrar celor considerate de judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii, a doua teză a articolului 12 din Actul din 1976 nu ar urmări limitarea prerogativei Parlamentului European, ci ar indica cele două modalități potrivit cărora se articulează exercitarea acestei prerogative. Deși, în ceea ce privește verificarea realizată în cadrul legislației naționale, trebuie să se limiteze la a lua act de aceasta, Parlamentul European ar beneficia de o deplină prerogativă de verificare în cadrul dreptului comunitar.

24

În susținerea acestei interpretări a articolului 12 din Actul din 1976, recurenții invocă în primul rând articolul 8 din actul respectiv, care confirmă, potrivit lor, această articulare pe două niveluri a prerogativei de verificare a Parlamentului European. Astfel, prin enunțarea că procedura electorală „este reglementată în fiecare stat membru de propriile dispoziții naționale”, dar „sub rezerva dispozițiilor prezentului act”, această din urmă dispoziție ar indica cei doi parametri pe baza cărora se exercită prerogativa de verificare.

25

În al doilea rând, în interiorul Parlamentului European ar exista o practică instituțională care demonstrează fără echivoc tendința acestuia de a opera verificarea prerogativelor membrilor săi în lumina referințelor comunitare.

26

Această practică ar fi demonstrată, pe de o parte, de raportul Comisiei de reglementare, de verificare a prerogativelor și de imunități a Parlamentului European privind modificarea articolelor 7 și 8 din Regulamentul de procedură al Parlamentului European referitor la verificarea prerogativelor și la durata mandatului parlamentar (A3-0166/94), articole care corespund articolului 3 și, respectiv, articolului 4 din Regulamentul de procedură al Parlamentului European care este în prezent în vigoare.

27

Pe de altă parte, recurenții arată că, la articolul 2 din Rezoluția Parlamentului European privind contestațiile referitoare la validitatea mandatelor parlamentare în raport cu „sistemul de turnichet” (JO 1983, C 68, p. 31), Parlamentul European afirmă că „acțiunile împotriva validității mandatului noilor membri sau contestațiile referitoare la validitatea mandatelor deja verificate, în temeiul rezervelor de natură juridică împotriva sistemului de turnichet, sunt nefondate”. În orice caz, ar fi inutil să se stabilească un sistem complex de verificări, articulate pe două niveluri, național și comunitar, pentru ca nivelul normativ comunitar să fie ulterior inexistent și pentru ca Parlamentul European, în exercitarea prerogativei sale de verificare, să trebuiască numai să ia act de rezultatele proclamate la nivel național.

28

În al treilea rând, Hotărârea Curții din 7 iulie 2005, Le Pen/Parlamentul European (C-208/03 P, Rec., p. I-6051), și Hotărârea Tribunalului din , Le Pen/Parlamentul European (T-353/00, Rec., p. II-1729), pe care s-a întemeiat judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii, nu ar constitui precedente jurisprudențiale relevante pentru litigiul pe fond. Astfel, cauza în care au fost pronunțate aceste hotărâri ar fi privit validitatea unei decizii prin care Parlamentul European a luat act de o deliberare a autorităților naționale prin care s-a pus capăt mandatului parlamentar al persoanei interesate și s-ar fi situat, așadar, în contextul articolului 13 alineatul (2) din Actul din 1976, iar nu în cel al articolului 12. În orice ipoteză, istoricul cauzei respective ar demonstra că delimitarea prerogativelor Parlamentului European în caz de invalidare a unui mandat parlamentar este o problemă complexă, care nu poate fi apreciată în cadrul unei proceduri privind măsurile provizorii.

29

Cu titlu introductiv, este necesar să se arate că acest motiv ridică problema întinderii prerogativelor de verificare de care dispune Parlamentul European în temeiul articolului 12 din Actul din 1976. Pentru a aprecia dacă judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii s-a întemeiat pe o interpretare greșită a acestei dispoziții și, prin urmare, pe o apreciere inexactă a întinderii acestor prerogative, trebuie examinate atât formularea dispoziției respective, cât și contextul general în care aceasta se înscrie.

30

În această privință, este necesar să se amintească în primul rând că articolul 12 din Actul din 1976 prevede în mod expres că Parlamentul European, pe de o parte, trebuie să „ia act” de rezultatele proclamate oficial de statele membre și, pe de altă parte, nu poate hotărî în legătură cu eventualele contestații decât „pe baza dispozițiilor [din acest] act”, iar aceasta „cu excepția dispozițiilor de drept intern la care acesta face trimitere”.

31

Rezultă că textul articolului 12 din Actul din 1976 pare, la prima vedere, că militează în favoarea unei interpretări restrictive a acestuia. În această privință, contrar celor susținute de recurenți, Hotărârea Curții Le Pen/Parlamentul European, citată anterior, pe care s-a întemeiat judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii, este deosebit de relevantă. Astfel, utilizarea expresiei „ia act” a fost interpretată în această hotărâre în contextul Actului din 1976 ca indicând lipsa totală a marjei de apreciere a Parlamentului European în domeniu (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții Le Pen/Parlamentul European, citată anterior, punctul 50).

32

În plus, în ceea ce privește verificarea prerogativelor membrilor Parlamentului European, articolul 12 din Actul din 1976 și articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al Parlamentului European conferă acestuia din urmă competența de a se pronunța cu privire la validitatea mandatului fiecăruia dintre membrii săi recent aleși, precum și cu privire la contestațiile care ar putea fi invocate în temeiul dispozițiilor Actului din 1976, dar „cu excepția dispozițiilor de drept intern la care acesta face trimitere” și, respectiv, „cu excepția [contestațiilor] întemeiate pe legislația electorală națională”. Or, aceste excluderi constituie de asemenea indicații clare ale faptului că Parlamentul European nu este competent în general pentru a se pronunța asupra legalității procedurilor electorale naționale din punctul de vedere al dreptului comunitar (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții Le Pen/Parlamentul European, punctul 51).

33

Pe de altă parte, argumentul potrivit căruia această interpretare a articolului 12 din Actul din 1976 ar avea drept consecință că prerogativele de verificare de care dispune Parlamentul European în temeiul acestui articol sunt goale de conținut nu poate fi reținut. Într-adevăr, astfel cum a amintit în mod corect judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii, Parlamentul European are competența deplină pentru a se pronunța, în cadrul articolului respectiv, cu privire la situația unui candidat ales care are una dintre calitățile incompatibile cu cea de membru al Parlamentului European enumerate la articolul 7 din Actul din 1976.

34

În sfârșit, în ceea ce privește practica instituțională invocată de Parlamentul European și independent de problema dacă o practică unilaterală a unei instituții comunitare este susceptibilă, prin ea însăși, să fie obligatorie pentru Curte referitor la interpretarea dispozițiilor Tratatului CE sau ale dreptului comunitar derivat avute în vedere, este suficient să se arate că, în orice caz, elementele invocate în această privință de Parlamentul European, și anume un raport al Comisiei de reglementare, de verificare a prerogativelor și de imunități a Parlamentului European din 1994 și o rezoluție din 1983, nu sunt suficiente pentru a stabili existența unei practici instituționale constante.

35

Pe baza acestor considerații, trebuie să se concluzioneze că judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii nu a săvârșit o eroare de drept vădită cu privire la interpretarea articolului 12 din Actul din 1976.

36

Prin urmare, prezentul motiv trebuie înlăturat ca nefondat.

37

Prin intermediul celui de al doilea motiv, recurenții arată că judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii a săvârșit o eroare de drept prin considerarea faptului că articolul 6 din Actul din 1976 conferă Parlamentului European competența de a garanta exercitarea liberă a mandatului parlamentar numai pentru membrii Parlamentului European care sunt în funcție. Astfel, libera exercitare nu ar fi asigurată decât în raport cu acordurile care au efect asupra exercitării mandatului de parlamentar, dar nu în raport cu acordurile care împiedică în totalitate exercitarea mandatului dorit de alegători.

38

Apreciind că, dacă articolul 6 din Actul din 1976 are ca obiect protejarea libertății de acțiune a membrilor Parlamentului European, ar fi nerezonabil să se limiteze domeniul de aplicare al acestuia numai la membrii Parlamentului European care sunt în funcție, recurenții favorizează o interpretare teleologică a respectivului articol 6. Potrivit recurenților, o interpretare a acestei dispoziții în lumina obiectivului său ar trebui să aibă drept consecință aplicarea sa de asemenea față de candidații care figurează oficial în ordinea de clasare postelectorală, dat fiind că astfel de candidați compun în mod potențial Parlamentul European.

39

În acest context, articolul 6 din Actul din 1976, care ar impune autonomia deputaților și ar prevedea interdicția mandatului imperativ, ar constitui un principiu de ordin general cu caracter obligatoriu, care urmărește să garanteze buna funcționare a Parlamentului European. Prin urmare, trimiterea la „dispozițiile prezentului act” cuprinsă în articolul 12 din Actul din 1976 ar trebui să privească în mod necesar principiile generale care stau la baza acestui act și care ar fi inerente bunei funcționări a verificării prerogativelor Parlamentului European. Aceste principii, care rezultă în special din articolul 6 din actul respectiv, ar constitui de fapt corolarul principiului fundamental prevăzut la articolul 3 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO, care are o natură imperativă, potrivit căruia statele contractante sunt ținute să organizeze alegeri libere „în condițiile care asigură libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ”.

40

În susținerea acestei interpretări a articolului 6 din Actul din 1976, recurenții invocă, pe de o parte, articolul 2 din Statutul deputaților, care, deși nu este încă în vigoare, ar constitui o codificare a conținutului normativ al respectivului articol 6 și, în consecință, a stadiului actual al dreptului comunitar în domeniu. Pe de altă parte, aceștia se referă la dispozițiile articolului 3 alineatul (3) și ale articolului 4 alineatele (3) și (9) din Regulamentul de procedură al Parlamentului European, arătând că judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii ar fi trebuit să ia în considerare aceste dispoziții pentru interpretarea articolului 6 din Actul din 1976, ceea ce l-ar fi condus la concluzia că principiile prevăzute la respectivul articol 6 se aplică de asemenea în situațiile care pot avea efect asupra compunerii Parlamentului European.

41

În această privință, este necesar să se amintească că, astfel cum a constatat în mod corect judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii, formularea articolului 6 din Actul din 1976 îi privește în mod expres pe „membrii Parlamentului European”. În plus, acest articol menționează dreptul de vot al membrilor respectivi, care, prin natura sa, nu poate fi asociat cu calitatea de candidat proclamat oficial în ordinea de clasare postelectorală.

42

Este în mod cert adevărat că, în general, interpretarea unei dispoziții de drept comunitar nu poate consta într-o aliniere strictă la formularea sa, fără nicio considerare a contextului său și a scopului său. Cu toate acestea, independent de problema dacă recurgerea la o astfel de metodă de interpretare ar putea avea drept consecință o interpretare contra legem în speță, trebuie să se constate că elementele invocate în acest sens de recurenți nu pot stabili că interpretarea articolului 6 din Actul din 1976 reținută de judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii ar fi vădit greșită.

43

În primul rând, chiar dacă s-ar presupune că articolul 6 din Actul din 1976 își găsește fundamentul în anumite principii generale și în special în articolul 3 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO, nu este mai puțin adevărat că ar constitui o expresie foarte concretă a acestuia. Rezultă că articolul 6 nu poate constitui, prin el însuși, temeiul pentru o competență generală a Parlamentului European pentru aprecierea legalității procedurilor electorale ale statelor membre în ceea ce privește ansamblul acestor principii și CEDO.

44

În ceea ce privește, în al doilea rând, articolul 2 din Statutul deputaților, trebuie arătat că, potrivit considerentului (4) al acestuia, „[l]ibertatea și independența deputaților, care sunt consacrate în articolul 2 [din acest statut], ar trebui să beneficieze de protecție legală”, deoarece acestea „nu sunt menționate în nicio dispoziție din legislația primară”. Or, dispozițiile menționate, citite în coroborare cu considerentul (5) al statutului respectiv, care prevede că articolul 3 alineatul (1) din acesta preia integral dispozițiile articolului 6 alineatul (1) din Actul din 1976, constituie prima facie indicii clare ale faptului că articolul 2 din Statutul deputaților nu constituie o codificare a respectivului articol 6.

45

În al treilea rând, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii a considerat în mod corect că, în conformitate cu principiul ierarhiei normelor, o dispoziție din Regulamentul de procedură al Parlamentului European nu poate permite să se deroge de la dispozițiile Actului din 1976. Astfel, respectivul regulament este un act de organizare internă, care nu poate să creeze în favoarea Parlamentului European competențe ce nu sunt expres recunoscute printr-un act normativ, în speță prin Actul din 1976 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 octombrie 2008, Marra, C-200/07 și C-201/07, Rep., p. I-7929, punctul 38). Rezultă că, cel puțin în cadrul unei examinări referitoare la fumus boni iuris, dispozițiile Regulamentului de procedură al Parlamentului European sunt cele care ar trebui mai degrabă interpretate în lumina literei și a spiritului dispozițiilor Actului din 1976, iar nu invers.

46

În aceste condiții, trebuie să se concluzioneze că ordonanța atacată nu este viciată de o eroare de drept vădită în ceea ce privește interpretarea articolului 6 din Actul din 1976.

47

În consecință, acest motiv trebuie de asemenea respins ca nefondat.

48

În ceea ce privește aprecierea efectului pe care pretinsa nelegalitate a deciziei biroului electoral italian de proclamare a domnului Donnici ca membru al Parlamentului European îl are asupra deciziei Parlamentului European privind verificarea prerogativelor acestuia, motivarea ordonanței atacate ar fi eronată și contradictorie. În special, Parlamentul European consideră că, pentru a respinge argumentarea sa potrivit căreia chiar decizia privind verificarea prerogativelor ar fi afectată de o nelegalitate dacă s-ar întemeia pe un act național nelegal, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii s-a bazat pe precedente jurisprudențiale nerelevante, și anume Hotărârea Curții din 3 decembrie 1992, Oleificio Borelli/Comisia (C-97/91, Rec., p. I-6313, punctele 10-12), și Ordonanța președintelui Tribunalului din , Kronberger/Parlamentul European (T-18/07 R, Rep., p. II-50, punctele 38-40), în loc să ia în considerare Hotărârea din , Suedia/Comisia (C-64/05 P, Rep., p. I-11389).

49

Potrivit Parlamentului European, prin decizia în litigiu, acesta a refuzat validarea mandatului unei persoane desemnate de autoritățile naționale pentru motivul că această decizie era contrară principiului independenței mandatului în ceea ce privește o normă care, textual, se adresează Parlamentului European și îi acordă o competență de control. Astfel, ar fi absurd să se admită, pe de o parte, că autoritățile judiciare și administrative naționale au obligația să aplice dreptul comunitar, ignorând eventual normele naționale contrare acestuia, și, pe de altă parte, că Parlamentul European nu are o astfel de competență.

50

În această privință, este necesar să se amintească faptul că, în Hotărârea Oleificio Borelli/Comisia, citată anterior, care privea în special o interpretare a articolului 13 alineatul (3) din Regulamentul (CEE) nr. 355/77 al Consiliului din 15 februarie 1977 privind o acțiune comună pentru ameliorarea condițiilor de transformare și de comercializare a produselor agricole (JO L 51, p. 1), Curtea a considerat că un proiect nu poate beneficia de sprijinul Fondului european de orientare și garantare agricolă decât dacă acesta primește avizul favorabil al statului membru pe teritoriul căruia trebuie realizat și că, în consecință, în cazul unui aviz negativ, Comisia nu poate nici să continue procedura de examinare a proiectului potrivit normelor prevăzute de același regulament și nici, a fortiori, să controleze regularitatea avizului astfel emis. Curtea a concluzionat de aici că neregularitățile de care acest aviz ar putea fi viciat nu pot, în niciun caz, să afecteze validitatea deciziei prin care Comisia refuză sprijinul solicitat (Hotărârea Oleificio Borelli/Comisia, citată anterior, punctele 11 și 12).

51

Întemeindu-se pe această jurisprudență, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii a considerat că, atunci când un act național se integrează într-un proces decizional comunitar și, ca urmare a repartizării competențelor în domeniul respectiv, este obligatoriu pentru organul comunitar de decizie astfel încât acest act național stabilește decizia comunitară care urmează a fi adoptată, neregularitățile care ar putea vicia acest act național nu pot să afecteze în niciun caz validitatea deciziei respectivului organ comunitar. Or, această idee rezultă cu claritate din cuprinsul punctelor 10-12 din Hotărârea Oleificio Borelli/Comisia, citată anterior, și este relevantă în speță, îndeosebi dacă se ține seama exact de repartiția competențelor, astfel cum rezultă aceasta de la articolul 12 din Actul din 1976.

52

Invers, la punctul 93 din Hotărârea Suedia/Comisia, citată anterior, care privea interpretarea Regulamentului (CE) nr. 1049/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 30 mai 2001 privind accesul public la documentele Parlamentului European, ale Consiliului și ale Comisiei (JO L 145, p. 43, Ediție specială, 01/vol. 3, p. 76), Curtea a precizat că articolul 4 alineatul (5) din acest regulament nu are ca obiect instituirea unei repartizări între două competențe, una națională, cealaltă comunitară, care ar avea obiecte distincte, ci instituie un proces decizional care are ca obiect unic să determine dacă accesul la un document trebuie să fie refuzat în temeiul uneia dintre excepțiile materiale prevăzute la articolul 4 alineatele (1)-(3) din regulamentul menționat, proces decizional la care participă atât instituția comunitară, cât și statul membru respectiv.

53

Rezultă că, prin invocarea acestei din urmă hotărâri, Parlamentul European arată că articolul 12 din Actul din 1976 nu prevede o repartizare a competențelor între autoritățile naționale și Parlamentul European, precum și exercitarea acestor competențe în cadrul unor proceduri distincte, ci un proces decizional unic la care participă atât Parlamentul European, cât și autoritățile naționale. Or, având în vedere considerațiile prezentate la punctele 29-34 din prezenta ordonanță, la prima vedere, nu aceasta este situația.

54

Având în vedere aceste considerații, este necesar să se concluzioneze că ordonanța atacată nu este viciată de o eroare de motivare cu privire la efectul pretinsei nelegalități a deciziei biroului electoral italian de proclamare a domnului Donnici ca membru al Parlamentului European asupra deciziei acestuia din urmă referitoare la verificarea prerogativelor domnului Donnici.

55

În consecință, acest motiv trebuie respins ca nefondat.

56

Parlamentul European arată că aprecierea urgenței măsurilor solicitate efectuată de judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii este viciată de o eroare de drept pentru motivul că acesta s-a întemeiat numai pe prejudiciul eventual pe care l-ar suferi domnul Donnici, fără a lua în considerare prejudiciul eventual adus reprezentării politice. Potrivit Parlamentului European, în lipsa suspendării executării deciziei în litigiu, locul deputatului respectiv ar continua să fie ocupat de o persoană cu orientarea politică identică celei a domnului Donnici. Ar rezulta că interesul acestuia din urmă nu ar fi de natură să justifice să se dispună suspendarea executării deciziei în litigiu din punctul de vedere al reprezentării politice.

57

În această privință, este suficient să amintim că, potrivit unei jurisprudențe constante, scopul procedurii privind măsurile provizorii este de a garanta deplina eficacitate a hotărârii pe fond. În vederea atingerii acestui obiectiv, se impune ca măsurile solicitate să fie urgente, în sensul că este necesar, pentru a evita prejudicierea gravă și ireparabilă a intereselor reclamantului, ca acestea să fie pronunțate și să își producă efectele înainte de hotărârea din acțiunea principală [Ordonanța președintelui Curții din 25 martie 1999, Willeme/Comisia, C-65/99 P(R), Rec., p. I-1857, punctul 62].

58

Rezultă că, pentru a aprecia urgența măsurilor solicitate, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii trebuia să ia în considerare numai interesele recurentului și în special existența unui risc de prejudiciere gravă și ireparabilă a acestor interese, fără a lua în considerare alte elemente cu caracter general, precum, în speță, continuitatea reprezentării politice, elemente care, după caz, nu ar putea fi luate în considerare decât în cadrul evaluării comparative a intereselor existente.

59

În consecință, motivul Parlamentului European referitor la aprecierea urgenței trebuie de asemenea respins ca nefondat.

60

Prin intermediul primului motiv, recurenții arată că, procedând la evaluarea comparativă a intereselor existente, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii a săvârșit o eroare de drept. În susținerea acestui motiv, recurenții invocă trei aspecte.

61

În primul rând, recurenții consideră că judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii a săvârșit o eroare de apreciere atunci când a considerat că interesele domnului Donnici și ale domnului Occhetto sunt egale. Procedând astfel, acesta ar fi omis să tragă concluziile din faptul că domnul Occhetto ar fi obținut mai multe voturi și, prin urmare, ar justifica un interes superior în raport cu cel al domnului Donnici în ceea ce privește exercitarea mandatului parlamentar.

62

În al doilea rând, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii nu ar fi luat în considerare interesul public în ceea ce privește asigurarea unui nivel maxim de legitimitate politică a Parlamentului European, legitimitate care se întemeiază pe sufragiul popular. Or, în speță, luarea în considerare a interesului public ar fi trebuit să îl determine pe judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii să refuze suspendarea executării deciziei în litigiu, de vreme ce această măsură ar implica ocuparea unui loc în Parlamentul European de către o persoană care a obținut mai puține voturi și, astfel, reducerea legitimității politice a Parlamentului European. În orice caz, chiar și în ipoteza unei hotărâri pe fond favorabile domnului Donnici, refuzul de a dispune suspendarea executării deciziei în litigiu nu ar fi cauzat un prejudiciu ireparabil legitimității politice a Parlamentului European, deoarece în perioada dintre hotărârea privind măsurile provizorii și hotărârea pe fond, acesta ar avea printre membrii săi o persoană legitimată în mod superior prin sufragiul popular.

63

În al treilea rând, recurenții consideră că ordonanța atacată este viciată de o eroare de drept în măsura în care judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii ar fi utilizat fumus boni iuris pentru a aprecia existența urgenței și a superiorității intereselor domnului Donnici. Astfel, potrivit acestora, chiar dacă jurisprudența pare să admită posibilitatea unei anumite compensări mutuale între elementul fumus boni iuris și cel al urgenței, nu este mai puțin adevărat că nu poate fi posibil ca prezența unuia dintre aceste două elemente să fie suficientă pentru a compensa lipsa totală a celuilalt.

64

Or, potrivit recurenților, în cadrul evaluării comparative a intereselor, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii ar fi trebuit să concluzioneze în sensul lipsei totale a urgenței în speță. În această privință, aceștia invocă Ordonanța președintelui Curții din 31 iulie 2003, Le Pen/Parlamentul European (C-208/03 P-R, Rec., p. I-7939, punctul 106), din care ar rezulta că, în cadrul evaluării comparative a intereselor relevante, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii trebuie să examineze dacă eventuala anulare a actului în litigiu de către instanța de fond ar permite schimbarea situației rezultate din executarea imediată a acestui act și, invers, dacă suspendarea executării actului respectiv ar fi de natură să împiedice efectul deplin al acestuia din urmă în cazul în care acțiunea pe fond ar fi respinsă. Or, dacă în speță judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii ar fi realizat a doua parte a acestei evaluări, ar fi ajuns în mod necesar la concluzia că suspendarea executării deciziei în litigiu nu ar putea decât să împiedice efectul deplin al acestei decizii în ipoteza în care acțiunea în anulare ar fi respinsă. Ar rezulta că existența unui element de urgență ar fi absolut insuficientă în cazul din speță.

65

În această privință, trebuie să se arate că judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii a constatat inițial că, în cazul anulării de către instanța de fond a deciziei în litigiu, prejudiciul pe care l-ar suferi domnul Donnici dacă nu s-ar suspenda executarea acestui act ar fi ireparabil, apoi a procedat la evaluarea comparativă a intereselor existente, subliniind în primul rând interesul domnului Occhetto ca decizia în litigiu să fie executată, decizie care implică continuarea mandatului său. Potrivit judecătorului delegat cu luarea măsurilor provizorii, dacă executarea deciziei în litigiu riscă să cauzeze un prejudiciu ireversibil domnului Donnici, invers, același risc există pentru domnul Occhetto în cazul admiterii cererii de suspendare a executării acestei decizii, dată fiind probabilitatea ca o eventuală hotărâre de respingere a acțiunii pe fond să fie pronunțată numai după scurgerea celei mai mari părți, chiar a întregii perioade, din restul mandatului său.

66

Ajungând astfel la concluzia că există o egalitate între interesele specifice și imediate ale domnului Donnici și, respectiv, ale domnului Occhetto, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii și-a continuat raționamentul luând în considerare interesele mai generale, care, în astfel de împrejurări, dobândesc o importanță deosebită. În această privință, judecătorul a considerat că, dacă este incontestabil că Republica Italiană are interesul ca legislația sa în materie electorală să fie respectată de către Parlamentul European, acesta din urmă are un interes general de a-i fi menținute deciziile. Totuși, acesta a considerat că niciunul dintre interesele menționate nu poate să prevaleze în momentul evaluării comparative a intereselor existente.

67

În consecință, numai după ce a constatat această egalitate între interesele atât specifice, cât și generale existente, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii a luat în considerare caracterul serios al motivelor invocate de domnul Donnici pentru a admite un fumus boni iuris, întemeindu-se în această privință pe o jurisprudență consolidată, și anume Ordonanța președintelui Curții din 23 februarie 2001, Austria/Consiliul (C-445/00 R, Rec., p. I-1461, punctul 110), Ordonanța președintelui Curții din , NDC Health/IMS Health și Comisia [C-481/01 P(R), Rec., p. I-3401, punctul 63], precum și Ordonanța președintelui Curții Le Pen/Parlamentul European, citată anterior (punctul 110).

68

Trebuie să se constate că argumentele invocate de recurenți nu pot repune în discuție această analiză a judecătorului delegat cu luarea măsurilor provizorii.

69

În această privință, trebuie subliniat, pe de o parte, că evaluarea comparativă a intereselor existente, efectuată de judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii, l-a determinat să constate o egalitate între interesele specifice ale domnului Donnici și, respectiv, ale domnului Occhetto. Or, această egalitate a intereselor nu poate echivala cu o lipsă a urgenței. Dimpotrivă, riscul unui prejudiciu ireparabil, singurul criteriu al urgenței, există într-adevăr în speță, atât pentru domnul Donnici, cât și, în cazul admiterii cererii de suspendare a executării, pentru domnul Occhetto.

70

Pe de altă parte, contrar susținerilor recurenților, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii a apreciat interesele mai generale ale Parlamentului European și în special interesul de a-i fi menținute deciziile. Cu toate acestea, în loc să ia în considerare aceste interese în mod izolat, judecătorul a procedat în mod corect la o evaluare comparativă a acestor interese și a interesului Republicii Italiene ca legislația sa în materie electorală să fie respectată de către Parlamentul European. Acest aspect este valabil de asemenea în ceea ce privește legitimitatea politică a Parlamentului European și interesul acestuia ca la lucrările sale să participe candidatul care a obținut cele mai multe voturi. Dacă prezența unor astfel de interese nu poate fi contestată, atunci nu poate fi ignorat nici interesul Republicii Italiene ca la lucrările Parlamentului European să participe deputații italieni aleși potrivit procedurilor electorale naționale și proclamați de una dintre cele mai înalte instanțe din acest stat membru.

71

În consecință, motivul recurenților întemeiat pe o eroare de drept în cadrul evaluării comparative a intereselor existente trebuie de asemenea respins ca nefondat.

72

Întrucât toate motivele au fost înlăturate, recursul trebuie să fie respins.

73

Potrivit articolului 69 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 118 din același regulament, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât domnul Donnici a solicitat obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată, iar aceștia din urmă au căzut în pretenții, se impune obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată ale domnului Donnici.

Pentru aceste motive, președintele Curții dispune: