1

Prin recursul formulat, domnul Gorostiaga Atxalandabaso solicită anularea Ordonanței Tribunalului de Primă Instanță al Comunităților Europene din 24 aprilie 2007, Gorostiaga Atxalandabaso/Parlamentul European (T-132/06, denumită în continuare „ordonanța atacată”), prin care Tribunalul a respins ca fiind în parte vădit inadmisibilă și în parte vădit nefondată acțiunea sa având ca obiect anularea Deciziei secretarului general al Parlamentului European din 22 martie 2006 prin care s-a realizat îndreptarea neregularităților procedurii de recuperare a anumitor sume primite de recurent cu titlu de cheltuieli și indemnizații parlamentare (denumită în continuare „decizia în litigiu”).

2

Articolul 27 punctele 3 și 4 din Normele privind cheltuielile și indemnizațiile deputaților în Parlamentul European (denumite în continuare „Normele CID”) prevede:

„3.   Dacă secretarul general, în consultare cu chestorii, are certitudinea că anumite sume au fost plătite în mod nejustificat în favoarea unor deputați [ai Parlamentului European] cu titlu de indemnizații prevăzute de prezentele norme, dă instrucțiuni în vederea recuperării acestor sume de la deputatul în cauză.

4.   În cazuri excepționale și la propunerea secretarului general, formulată în urma consultării chestorilor, Biroul poate, în conformitate cu articolul 73 din Regulamentul financiar și cu normele sale de aplicare, să atribuie secretarului general sarcina suspendării temporare a plății indemnizațiilor parlamentare până la momentul rambursării de către deputat a sumelor utilizate în mod nejustificat.

Decizia Biroului este adoptată asigurându-se exercitarea efectivă a mandatului de deputat și buna funcționare a instituției, deputatul în cauză fiind ascultat anterior adoptării deciziei menționate.”

3

Articolul 71 alineatul (2) din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 1605/2002 al Consiliului din 25 iunie 2002 privind regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităților Europene (JO L 248, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 3, p. 198, denumit în continuare „Regulamentul financiar”) are următorul cuprins:

„Resursele proprii puse la dispoziția Comisiei și orice creanță identificată ca fiind certă, în sumă fixă și exigibilă, trebuie constatate printr-un ordin de recuperare înaintat contabilului, urmat de o notă de debit transmisă debitorului, ambele documente fiind întocmite de ordonatorul de credite competent.”

4

Conform articolului 73 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul financiar:

„Contabilul recuperează sumele prin compensarea lor cu creanțele echivalente ale Comunităților asupra oricărui debitor care are, la rândul lui, asupra Comunităților o creanță certă, în sumă fixă și exigibilă.”

5

Articolul 83 din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2342/2002 al Comisiei din 23 decembrie 2002 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului nr. 1605/2002 (JO L 357, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 4, p. 3) prevede:

„În orice moment al procedurii, după informarea ordonatorului de credite responsabil și a debitorului, contabilul recuperează creanțele constatate prin compensare în cazurile în care debitorul are, de asemenea, o creanță certă asupra Comunităților, în sumă fixă și exigibilă, pentru o sumă stabilită printr-un ordin de plată.”

6

Articolul 5 punctele 3 și 4 din Normele interne privind execuția bugetului Parlamentului European, adoptate la 27 aprilie 2005 de Biroul Parlamentului European (denumit în continuare „Biroul”), prevede:

„3.   Prin decizie de delegare adoptată de Parlamentul European, reprezentat de președintele său, secretarul general este desemnat în calitate de ordonator de credite delegat principal. Cu toate acestea, actele de renunțare la recuperarea unei creanțe constatate, prevăzută la articolul 87 alineatul (4) primul paragraf din normele de aplicare, sunt de competența președintelui.

4.   Delegările sunt atribuite de ordonatorul de credite delegat principal ordonatorilor de credite delegați. Delegările subsecvente sunt atribuite de ordonatorii de credite delegați ordonatorilor de credite delegați subsecvenți.”

7

Recurentul este un fost deputat în Parlamentul European care și-a exercitat mandatul în timpul celei de a cincea legislaturi (1999/2004). În urma unui control privind existența de documente justificative pentru utilizarea unor sume pe care recurentul le primise cu titlu de cheltuieli de secretariat, secretarul general al Parlamentul European (denumit în continuare „secretarul general”) a stabilit, prin Decizia din 24 februarie 2004, că o sumă în cuantum de 176576 de euro fusese plătită în mod nejustificat acestui deputat. De asemenea, secretarul general a stabilit suma care trebuia rambursată Parlamentul European la 118360,18 euro, întrucât recurentul rambursase deja o parte din datoria sa.

8

Prin aceeași decizie din 24 februarie 2004, secretarul general a precizat că, în temeiul articolului 16 alineatul (2) și al articolului 27 alineatul (3) din Normele CID, trebuia recuperată suma de 118360,18 euro prin compensare cu indemnizațiile parlamentare cele mai puțin importante pentru îndeplinirea mandatului electiv al recurentului, și anume o parte din indemnizația pentru cheltuieli generale și din indemnizația de sejur. În plus, în decizia menționată se prevedea că, în cazul în care ar înceta mandatul de deputat al recurentului, sumele restante datorate urmau să fie recuperate din indemnizația tranzitorie de sfârșit de mandat, precum și din orice alte plăți datorate acestuia din urmă.

9

La 20 aprilie 2004, recurentul a introdus o acțiune la Tribunal având ca obiect anularea Deciziei din 24 februarie 2004.

10

Prin Hotărârea din 22 decembrie 2005, Gorostiaga Atxalandabaso/Parlamentul European (T-146/04, Rec., p. II-5989, denumită în continuare „Hotărârea Gorostiaga”), Tribunalul a anulat în parte Decizia din 24 februarie 2004.

11

Mai întâi, Tribunalul a arătat, la punctul 84 din hotărârea menționată, că Decizia din 24 februarie 2004 cuprindea, în esență, două aspecte, și anume, pe de o parte, constatarea secretarului general potrivit căreia sumele menționate în această decizie fuseseră plătite în mod nejustificat recurentului și că trebuiau recuperate și, pe de altă parte, decizia de a efectua această recuperare prin compensarea cu indemnizațiile datorate acestuia din urmă.

12

În continuare, Tribunalul a respins toate motivele invocate împotriva primului aspect al Deciziei din 24 februarie 2004, și anume cele referitoare la existența și la întinderea obligației recurentului de a rambursa Parlamentului European suma indicată în această decizie.

13

În sfârșit, cu privire la al doilea aspect al Deciziei din 24 februarie 2004, Tribunalul s-a pronunțat, la punctul 97 din Hotărârea Gorostiaga, după cum urmează:

„[…] întrucât secretarul general nu este competent să dispună compensarea în discuție fără a i se fi atribuit această sarcină de Birou conform procedurii prevăzute la [articolul 27 alineatul (4) din Normele CID], Decizia [din 24 februarie 2004] trebuie anulată în măsura în care prin aceasta se dispune o astfel de compensare.”

14

Nu s-a declarat recurs împotriva Hotărârii Gorostiaga.

15

În aplicarea hotărârii menționate, Biroul, prin Decizia din 1 februarie 2006, a atribuit secretarului general, conform articolului 27 alineatul (4) din Normele CID, sarcina recuperării sumelor plătite în mod nejustificat recurentului.

16

Prin scrisoarea din 22 martie 2006, secretarul general a transmis recurentului decizia în litigiu, care preia, în esență, cuprinsul Deciziei din 24 februarie 2004.

17

Conform punctului 1 din dispozitivul deciziei în litigiu, contabilul Parlamentului European are sarcina, conform articolului 73 din Regulamentul financiar, de a recupera suma de 118360,18 euro datorată de recurent Parlamentului European. La punctele 1 și 2 din acest dispozitiv se precizează că recuperarea sumelor plătite în mod nejustificat reclamantului poate fi efectuată prin compensarea cu diferitele indemnizații și cu alte plăți datorate acestuia din urmă.

18

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 12 mai 2006, recurentul a introdus o acțiune având ca obiect anularea deciziei în litigiu și obligarea Parlamentului European la plata cheltuielilor de judecată.

19

În susținerea acțiunii sale, recurentul a invocat 11 motive care au fost toate respinse de Tribunal. La punctele următoare vor fi analizate doar motivele a căror respingere se contestă în cadrul prezentului recurs.

20

Prin intermediul primului motiv, întemeiat pe încălcarea autorității de lucru judecat, recurentul susținea, în esență, că prin intermediul deciziei în litigiu nu se putea realiza îndreptarea neregularităților unei proceduri pe care Tribunalul o considerase nelegală pentru motivul necompetenței.

21

În această privință, la punctele 30 și 32 din ordonanța atacată, Tribunalul s-a pronunțat astfel:

[…]

22

În consecință, Tribunalul a respins ca vădit nefondat primul motiv invocat de recurent în susținerea acțiunii sale.

23

Prin intermediul celui de al treilea motiv din acțiunea sa, recurentul invoca existența unui caz de forță majoră pentru a explica imposibilitatea de a prezenta documentele justificative aferente anumitor cheltuieli efectuate de acesta.

24

Tribunalul a respins acest motiv ca vădit inadmisibil, în măsura în care repunea în discuție autoritatea de lucru judecat care rezultă din Hotărârea Gorostiaga (punctele 49-54 din ordonanța atacată). Astfel, conform acestei hotărâri, secretarul general constatase în mod întemeiat că sumele în discuție fuseseră plătite în mod nejustificat recurentului și, în consecință, trebuiau să facă obiectul unei recuperări.

25

În sfârșit, prin intermediul primului aspect al celui de al șaptelea motiv invocat de recurent în susținerea acțiunii sale, acesta din urmă critică Parlamentul European pentru că nu i-a notificat Decizia Biroului din 1 februarie 2006. Astfel, Parlamentul European ar fi încălcat articolul 20 din Codul de bună conduită administrativă al acestuia, adoptat la 6 septembrie 2001 (denumit în continuare „Codul de bună conduită”), care prevede obligația de a notifica în scris deciziile care afectează drepturile sau interesele cetățenilor.

26

Tribunalul a respins acest motiv, pronunțându-se la punctele 72 și 73 din ordonanța atacată după cum urmează:

27

Prin recursul formulat, recurentul solicită Curții:

28

Parlamentul European solicită Curții respingerea recursului ca vădit nefondat și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

29

Prin actul depus la grefa Curții la 31 octombrie 2007, recurentul a solicitat Curții să dispună redeschiderea procedurii scrise. În susținerea acestei cereri, recurentul invocă existența unui fapt nou constând într-o scrisoare a Parlamentului European, din data de 17 octombrie 2007, prin care a fost obligat la plata sumei de 77961 de euro, în urma respingerii prin ordonanța atacată a acțiunii sale la Tribunal.

30

În această privință, trebuie amintit că, în conformitate cu dispozițiile coroborate ale articolului 42 alineatul (2) și ale articolului 118 din Regulamentul de procedură, pe parcursul procesului, invocarea de motive noi este interzisă, cu excepția cazului în care acestea se bazează pe elemente de fapt și de drept care au apărut în cursul procedurii.

31

Totuși, această situație nu se regăsește în cauză. În această privință, este suficient să se constate că elementul de fapt pretins nou invocat de recurent nu poate fi asociat cu niciun motiv invocat recent sau anterior de acesta în cadrul recursului său. În orice caz, acest element de fapt apare drept lipsit de orice relevanță în vederea pronunțării prezentei hotărâri. Astfel, prin solicitarea, prin scrisoarea din 17 octombrie 2007, a plății sumelor restante datorate, Parlamentul European s-a limitat să pună în aplicare ordonanța atacată, care, în definitiv, nu a făcut obiectul niciunei cereri de măsuri provizorii sau de suspendare a executării. În plus, conform articolului 60 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție, recursul introdus de recurent nu are efect suspensiv față de o astfel de ordonanță.

32

În aceste condiții, cererea recurentului având ca obiect redeschiderea procedurii scrise trebuie respinsă.

33

În susținerea recursului formulat, recurentul invocă șase motive, întemeiate, în primul rând, pe încălcarea dreptului la apărare, a principiului contradictorialității și a dreptului la un proces echitabil; în al doilea rând, pe încălcarea dreptului fundamental la o instanță imparțială; în al treilea rând, pe aprecierea greșită a domeniului de aplicare al Hotărârii Gorostiaga; în al patrulea rând, pe refuzul sistematic și automat al Tribunalului de a lua în considerare argumentele sale care vizează anularea deciziei în litigiu; în al cincilea rând, pe refuzul Tribunalului de a analiza motivul întemeiat pe forța majoră și, în al șaselea și ultimul rând, pe refuzul Tribunalului de a asigura respectarea principiului bunei administrări.

34

Prin intermediul primului motiv, recurentul susține că decizia Tribunalului de a se pronunța asupra recursului prin ordonanță, în temeiul articolului 111 din Regulamentul de procedură al acestuia din urmă, l-a privat de posibilitatea de a răspunde la argumentele Parlamentului European și de a fi ascultat. În plus, prin necomunicarea către recurent a unei astfel de decizii, anterior soluționării cauzei prin ordonanță, Tribunal l-ar fi privat de posibilitatea de a contesta această decizie. Astfel, Tribunal ar fi încălcat dreptul la apărare, principiul contradictorialității și dreptul la un proces echitabil.

35

Parlamentul European replică faptul că Tribunalul a aplicat corect articolul 111 din Regulamentul său de procedură și nu a săvârșit nicio încălcare a dreptului la apărare al recurentului.

36

Trebuie amintit că, astfel cum Curtea a avut deja ocazia să precizeze, aplicarea, în sine, a procedurii prevăzute la articolul 111 din Regulamentul de procedură al Tribunalului nu aduce atingere dreptului la o procedură judiciară conformă normelor legale și efectivă, din moment ce această dispoziție nu este aplicabilă decât în privința cauzelor în care Tribunalul este în mod vădit necompetent pentru a judeca acțiunea sau atunci când aceasta este în mod vădit inadmisibilă sau în mod vădit nefondată. În consecință, dacă un recurent consideră că Tribunalul nu a aplicat corect articolul 111, trebuie să conteste aprecierea de către Tribunalul de Primă Instanță a condițiilor de care depinde aplicarea acestei dispoziții (a se vedea în acest sens Ordonanța din 3 iunie 2005, Killinger/Germania și alții, C-396/03 P, Rec., p. II-4967, punctul 9).

37

Or, în cauză, este suficient să se constate că recurentul se limitează să critice faptul că Tribunalul a recurs la ordonanța motivată, fără a aminti în niciun fel condițiile de aplicare a articolului 111 menționat și fără a contesta interpretarea dată de Tribunal acestui articol în ordonanța atacată.

38

În aceste condiții, primul motiv invocat de recurent în susținerea acțiunii sale trebuie respins ca nefondat.

39

Prin intermediul celui de al doilea motiv, recurentul invocă încălcarea dreptului său la o instanță imparțială, astfel cum este consacrat la articolul 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, și la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, proclamată la Nisa la 7 decembrie 2000 (JO C 364, p. 1). O astfel de încălcare ar rezulta din repartizarea cauzei în care s-a pronunțat ordonanța atacată unui complet compus din judecători, inclusiv din cei care exercită funcțiile de președinte sau de judecător raportor, care făcuseră deja parte din completul de judecată care a pronunțat Hotărârea Gorostiaga. Or, respectarea principiului imparțialității ar impune ca același judecător să nu poată, inclusiv atunci când este vorba despre același grad de jurisdicție, să judece o cauză care se întemeiază pe fapte identice sau suficient de conexe celor unei cauze asupra căreia s-a pronunțat deja.

40

Parlamentul European replică faptul că teza recurentului este lipsită de orice temei juridic și nu este susținută în niciun fel de jurisprudența comunitară. Pe de altă parte, acesta subliniază că speța în care s-a pronunțat ordonanța atacată se referă, în esență la problema dacă Parlamentul European și-a îndeplinit obligațiile care decurg din Hotărârea Gorostiaga. În consecință, nu ar fi nimic criticabil în faptul că aceiași judecători au judecat cele două cauze.

41

Dreptul la un proces echitabil, astfel cum acesta rezultă mai ales din articolul 6 alineatul 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, constituie un drept fundamental pe care Uniunea Europeană, în temeiul articolului 6 alineatul (2) UE, îl respectă ca principiu general (Hotărârea din 26 iunie 2007, Ordre des barreaux francophones et germanophone și alții, C-305/05, Rep., p. I-5305, punctul 29, precum și Hotărârea din 1 iulie 2008, Chronopost și La Poste/UFEX și alții, C-341/06 P și C-342/06 P, Rep., p. I-4777, punctul 44).

42

Un astfel de drept implică în mod necesar accesul oricărei persoane la o instanță independentă și imparțială. În consecință, astfel cum Curtea a avut ocazia să precizeze, existența unor garanții în materie de compunere a instanței constituie piatra de temelie a dreptului la un proces echitabil, a căror respectare instanța comunitară trebuie să o verifice în special atunci când se invocă o încălcare a acestui drept, iar contestația în această privință nu apare de la bun început ca fiind în mod vădit lipsită de seriozitate (a se vedea în acest sens Hotărârea Chronopost și La Poste/UFEX și alții, citată anterior, punctele 46-48).

43

Cu toate acestea, rezultă de asemenea din jurisprudența Curții că împrejurarea că judecătorii care au participat inițial la judecarea unei cauze participă la o nouă judecare a aceleiași cauze în cadrul unui alt complet de judecată nu poate fi considerată, în sine, incompatibilă cu cerințele dreptului la un proces echitabil (a se vedea în acest sens Hotărârea Chronopost și La Poste/UFEX și alții, citată anterior, punctele 58, precum și 59 și jurisprudența citată a Curții Europene a Drepturilor Omului).

44

În special, faptul că unul sau mai mulți judecători fac parte din două complete succesive și exercită aceleași funcții, precum cele de președinte sau de judecător raportor, nu are, în sine, nicio incidență asupra aprecierii respectării cerinței de imparțialitate, din moment ce aceste funcții sunt exercitate în cadrul unui colegiu de judecători (a se vedea în acest sens Hotărârea Chronopost și La Poste/UFEX și alții, citată anterior, punctul 53).

45

Asemenea considerații se aplică cu atât mai mult atunci când cele două complete succesive trebuie să judece nu aceeași cauză, astfel cum era situația în cauza în care s-a pronunțat Hotărârea Chronopost și La Poste/UFEX și alții, citată anterior, care se referea la trimiterea unei cauze Tribunalului spre rejudecare în urma anulării de către Curte a hotărârii pronunțate în primă instanță, ci, precum în speță, două cauze distincte care prezintă un anumit grad de conexitate.

46

În plus, trebuie observat că cerința de imparțialitate privește, în realitate, două aspecte. În primul rând, instanța trebuie să fie în mod subiectiv imparțială, și anume niciunul dintre membrii acesteia nu trebuie să fie părtinitor sau să aibă prejudecăți, imparțialitatea personală fiind prezumată până la proba contrară. În al doilea rând, instanța trebuie să fie în mod obiectiv imparțială, și anume trebuie să ofere garanții suficiente pentru a exclude în această privință orice bănuială legitimă (Hotărârea Chronopost și La Poste/UFEX și alții, citată anterior, punctul 54, și în acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Fey împotriva Austriei din 24 februarie 1993, seria A, nr. 255-A, p. 12, § 28, Hotărârea Findlay împotriva Regatului Unit din 25 februarie 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-I, p. 281, § 73, precum și Hotărârea Forum Maritime S. A. împotriva României din 4 octombrie 2007, nepublicată încă în Recueil des arrêts et décisions, § 116).

47

Or, în cauză, trebuie arătat, pe de o parte, că recurentul, astfel cum a confirmat de altfel în cursul ședinței, nu invocă niciun argument de natură să conteste imparțialitatea personală a membrilor Tribunalului.

48

În definitiv, trebuie arătat că recurentul nu a formulat recurs împotriva Hotărârii Gorostiaga și că, de altfel, prin aceasta a obținut în parte câștig de cauză.

49

Pe de altă parte, recurentul nu invocă niciun element obiectiv de natură să dea naștere unei incertitudini în ceea ce privește imparțialitatea Tribunalului. În această privință, recurentul se limitează astfel să invoce prezența acelorași judecători în cele două complete de judecată în discuție, și anume o împrejurare care, astfel cum rezultă de la punctele 43-45 din prezenta hotărâre, nu este, ca atare, incompatibilă cu cerințele dreptului la un proces echitabil.

50

În consecință, al doilea motiv trebuie respins ca nefondat.

51

Prin intermediul celui de al treilea și al celui de la patrulea motiv, care trebuie analizate împreună, recurentul critică, în esență, Tribunalul pentru că a considerat în mod greșit că argumentele sale invocate în primă instanță și prin care contesta legalitatea deciziei în litigiu erau vădit inadmisibile în măsura în care încălcau autoritatea de lucru judecat care rezultă din Hotărârea Gorostiaga. Astfel, în urma anulării prin hotărârea menționată a Deciziei din 24 februarie 2004, aceasta ar fi trebuit considerată nulă și neavenită în totalitate, iar neregularitățile procedurii care a condus la adoptarea acesteia nu ar fi putut să fie îndreptate. În aceste condiții, decizia în litigiu ar constitui o decizie nouă și distinctă de cea din 24 februarie 2004, astfel încât toate motivele invocate de recurent împotriva deciziei în litigiu ar fi trebuit să fie analizate de Tribunal.

52

Parlamentul European respinge aceste afirmații amintind în principal că, în Hotărârea Gorostiaga, Tribunalul s-a pronunțat în sensul că Parlamentul European stabilise în mod corect că anumite indemnizații parlamentare fuseseră plătite în mod nejustificat recurentului. În consecință, neregularitățile procedurii care a condus la adoptarea Deciziei din 24 februarie 2004 ar fi putut să fie în mod valid îndreptate.

53

Mai întâi, trebuie arătat că, astfel cum s-a amintit la punctul 11 din prezenta hotărâre, Decizia din 24 februarie 2004 cuprindea, în esență, două aspecte, și anume, pe de o parte, constatarea potrivit căreia sumele menționate în aceasta fuseseră plătite în mod nejustificat recurentului și trebuiau recuperate și, pe de altă parte, decizia de a efectua această recuperare, în măsura posibilului, prin compensarea cu indemnizațiile care trebuiau încă plătite acestuia din urmă.

54

Or, anularea deciziei menționate prin Hotărârea Gorostiaga nu se referă, astfel cum rezultă în mod expres de la punctul 169 și de la punctul 1 din dispozitivul acestei hotărâri, decât la al doilea aspect, întrucât Tribunalul de Primă Instanță a considerat că secretarul general nu avea competența de a dispune recuperarea prin compensare a sumelor datorate de recurent fără a fi primit această sarcină din partea Biroului, conform procedurii prevăzute la articolul 27 alineatul (4) din Normele CID. În schimb, totalitatea motivelor acțiunii referitoare la legalitatea primului aspect al Deciziei din 24 februarie 2004 au fost respinse de Tribunal.

55

Așadar, Tribunalul a anulat Decizia din 24 februarie 2004 doar în măsura în care prin aceasta se dispunea că recuperarea sumelor datorate de recurent trebuia efectuată prin compensare, respingând astfel celelalte capete de cerere.

56

În consecință, în mod contrar susținerilor recurentului, o astfel de anulare în parte a Deciziei din 24 februarie 2004 nu îl împiedica pe secretarul general să reia procedura de recuperare a sumelor datorate după ce ar fi fost împuternicit în mod corespunzător de Birou, conform articolului 27 alineatul (4) din Normele CID, astfel cum a fost interpretat prin Hotărârea Gorostiaga. Într-adevăr, astfel cum s-a pronunțat în mod corect Tribunalul de Primă Instanță la punctul 30 din ordonanța atacată, procedura având ca obiect înlocuirea unui act anulat poate fi reluată de la punctul exact în care a apărut nelegalitatea constatată fără ca actele pregătitoare să fie în mod necesar afectate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 noiembrie 1998, Spania/Comisia, C-415/96, Rec., p. I-6993, punctele 31 și 32).

57

În continuare, trebuie arătat că Hotărârea Gorostiaga nu a făcut obiectul unui recurs la Curte și că, în consecință, dispozitivul, precum și motivele care constituie temeiul necesar al acestuia au dobândit un caracter definitiv [Hotărârea din 1 iunie 2006, P & O European Ferries (Vizcaya) și Diputación Foral de Vizcaya/Comisia, C-442/03 P și C-471/03 P, Rec., p. I-4845, punctele 44, precum și 47 și jurisprudența citată]. În consecință, problema privind caracterul nedatorat al sumelor care trebuie recuperate și obligația recurentului de a le rambursa nu putea fi din nou supusă examinării Tribunalului și nu putea fi analizată de acesta fără a încălca autoritatea de lucru judecat aferentă Hotărârii Gorostiaga.

58

În sfârșit, rezultă din jurisprudența Curții că un act beneficiază de autoritatea de lucru judecat aferentă unui act anterior în măsura în care constituie doar o simplă repetare a părții din acest act care nu a fost anulată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 februarie 1965, Barge/Înalta Autoritate, 14/64, Rec., p. 69, punctul 11).

59

În aceste condiții, din moment ce decizia în litigiu prevede, exact în aceiași termeni precum Decizia din 24 februarie 2004, că suma de 118360,18 euro a fost plătită în mod nejustificat recurentului și trebuie recuperată, Tribunal s-a pronunțat în mod întemeiat, la punctul 53 din ordonanța atacată, în sensul că orice critică prin care se contesta legalitatea deciziei în litigiu în această privință trebuia respinsă ca vădit inadmisibilă.

60

Rezultă din aceasta că al treilea și al patrulea motiv invocate de recurent în susținerea recursului său trebuie respinse ca nefondate.

61

Prin intermediul celui de al cincilea motiv, recurentul susține că în mod greșit Tribunalul nu a analizat motivul întemeiat pe existența unui caz de forță majoră, pentru motivul că Decizia din 24 februarie 2004 beneficia de autoritatea de lucru judecat ce rezultă din Hotărârea Gorostiaga.

62

Astfel, Tribunalul ar fi considerat în mod greșit că era vorba despre un motiv deja analizat în Hotărârea Gorostiaga, deși, în realitate, acest motiv s-ar întemeia pe fapte ulterioare hotărârii menționate, și anume pe lipsa unui răspuns din partea ministrului spaniol al justiției la o scrisoare adresată acestuia din urmă de recurent la 15 aprilie 2006, în vederea obținerii unei copii a documentelor contabile legate de exercitarea mandatului său de deputat european.

63

Parlamentul European replică faptul că, în ordonanța atacată, Tribunalul a realizat o interpretare corectă a principiului autorității de lucru judecat, din moment ce, în cursul procesului care s-a finalizat cu pronunțarea Hotărârii Gorostiaga, recurentul invocase deja un motiv în esență identic, care se întemeia pe aceleași argumente.

64

În ceea ce privește în mod specific lipsa unui răspuns la scrisoarea menționată din 15 aprilie 2006, Parlamentul European arată că acest argument fusese invocat la Tribunal nu în cadrul unui motiv întemeiat pe un caz de forță majoră, ci în susținerea altui motiv care a fost respins prin ordonanța atacată și a cărui apreciere nu este contestată de recurent în cadrul prezentului recurs. În orice caz, ar fi vorba despre fapte ulterioare deciziei în litigiu, care ar fi, așadar, lipsite de relevanță în vederea anulării acesteia.

65

Trebuie arătat, pe de o parte, că situația de fapt invocată în primă instanță de recurent în susținerea motivului său întemeiat pe un caz de forță majoră, în scopul de a-și justifica imposibilitatea de a furniza anumite elemente din contabilitatea sa, este identică cu situația de fapt pe care se întemeiase unul dintre motivele invocate în acțiunea formulată împotriva Deciziei din 24 februarie 2004 și care a fost respinsă de Tribunal în Hotărârea Gorostiaga.

66

În consecință, pentru motivele indicate la punctele 57-59 din prezenta hotărâre, Tribunalul a putut să se pronunțe în mod întemeiat la punctele 53 și 54 din ordonanța atacată în sensul că motivul de anulare întemeiat pe un caz de forță majoră era vădit inadmisibil.

67

Pe de altă parte, cu privire la argumentul întemeiat pe lipsa unui răspuns din partea ministrului spaniol al justiției la scrisoarea recurentului din 15 aprilie 2006, este suficient să se constate că, presupunând chiar că un astfel de element poate constitui un caz de forță majoră în sensul jurisprudenței Curții, este vorba, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 87 din concluziile prezentate, despre un fapt ulterior datei adoptării deciziei în litigiu, care, în orice caz, nu poate avea efecte asupra conținutul acesteia.

68

Având în vedere considerațiile de mai sus, al cincilea motiv trebuie respins ca nefondat.

69

Prin intermediul celui de al șaselea motiv, recurentul susține că Tribunalul a refuzat pe nedrept să analizeze problema dacă Parlamentul European, prin faptul că nu i-a notificat Decizia Biroului din 1 februarie 2006, încălcase principiul bunei administrări, astfel cum este prevăzut la articolul 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și de Codul de bună conduită. În această privință, recurentul amintește că, independent chiar de existența unor astfel de dispoziții, dreptul la o bună administrare face parte dintre principiile generale de drept pe care instituțiile au obligația să le respecte.

70

Parlamentul European replică în această privință că Tribunalul s-a limitat să constate natura de act pregătitor, și nu de act normativ, a Codului de bună conduită.

71

Trebuie constatat de la început că al șaselea motiv rezultă dintr-o interpretare greșită a ordonanței atacate.

72

Astfel, în primă instanță, motivul invocat de recurent se întemeia exclusiv pe o încălcare a articolului 20 din Codul de bună conduită, potrivit căruia instituția, pe de o parte, se asigură că deciziile care afectează drepturile sau interesele cetățenilor se notifică în scris persoanelor interesate de îndată ce decizia în discuție a fost adoptată și, pe de altă parte, se abține să comunice această decizie altor surse, atât timp cât persoanele interesate nu au fost informate.

73

Or, contrar susținerilor recurentului, Tribunalul nu a omis să analizeze dacă lipsa comunicării Deciziei Biroului din 1 februarie 2006 produsese o încălcare a drepturilor persoanei interesate. Astfel, la punctul 72 din ordonanța atacată, Tribunalul, chiar înainte de a se pronunța asupra naturii Codului de bună conduită, a arătat că decizia menționată nu constituia decizia finală care îl prejudicia pe recurent și că lipsa de comunicare a acesteia nu putea, așadar, să aducă atingere drepturilor acestuia din urmă, apreciere care nu este, de altfel, contestată în cadrul prezentului recurs.

74

Din acestea rezultă că și al șaselea motiv trebuie respins.

75

Întrucât niciunul dintre motivele invocate de recurent în susținerea recursului său nu poate fi admis, acesta trebuie respins.

76

Potrivit articolului 69 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 118 din același regulament, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Parlamentul European a solicitat obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată și acesta din urmă a căzut în pretenții, recurentul trebuie obligat la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară și hotărăște: