—

pentru Josef Vosding Schlacht-, Kühl- und Zerlegebetrieb GmbH & Co., de F. Grashoff, Rechtsanwältin;

—

pentru Vion Trading GmbH, de K. Landry, Rechtsanwalt;

—

pentru Ze Fu Fleischhandel GmbH, de D. Ehle, Rechtsanwalt;

—

pentru guvernul ceh, de domnul T. Boček, în calitate de agent;

—

pentru guvernul francez, de domnul J.-C. Gracia, în calitate de agent;

—

pentru Comisia Comunităților Europene, de domnul F. Erlbacher și de doamna Z. Malůšková, în calitate de agenți,

1

Cererile de pronunțare a unor hotărâri preliminare privesc interpretarea articolului 3 alineatele (1) și (3) din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2988/95 al Consiliului din 18 decembrie 1995 privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene (JO L 312, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 1, p. 166).

2

Aceste cereri au fost prezentate în cadrul litigiilor dintre Hauptzollamt Hamburg-Jonas (denumit în continuare „Hauptzollamt”), pe de o parte, și Josef Vosding Schlacht-, Kühl- und Zerlegebetrieb GmbH & Co., Vion Trading GmbH și Ze Fu Fleischhandel GmbH (denumite în continuare „pârâtele din acțiunile principale”), pe de altă parte, cu privire la rambursarea unor restituiri la export.

3

Potrivit celui de al treilea considerent al Regulamentului nr. 2988/95, „trebuie combătute în toate domeniile acțiunile de natură să afecteze interesele financiare ale Comunităților”.

4

Potrivit celui de al cincilea considerent al regulamentului menționat, „în conformitate cu prezentul regulament, normele sectoriale conțin dispoziții cu privire la abateri, precum și la măsurile și sancțiunile administrative pentru sancționarea acestora”.

5

Articolul 1 din același regulament prevede:

„(1)   În scopul protejării intereselor financiare ale Comunităților Europene, se adoptă prin prezenta o reglementare generală privind controalele uniforme, măsurile și sancțiunile administrative privind abaterile de la dreptul comunitar.

(2)   Constituie abatere orice încălcare a unei dispoziții de drept comunitar, ca urmare a unei acțiuni sau omisiuni a unui agent economic, care poate sau ar putea prejudicia bugetul general al Comunităților sau bugetele gestionate de acestea, fie prin diminuarea sau pierderea veniturilor acumulate din resurse proprii, colectate direct în numele Comunităților, fie prin cheltuieli nejustificate.”

6

Articolul 3 alineatele (1) și (3) din Regulamentul nr. 2988/95 prevede:

„(1)   Termenul de prescripție a acțiunii este de patru ani de la săvârșirea abaterii menționate la articolul 1 alineatul (1). Cu toate acestea, normele sectoriale pot să prevadă un termen mai scurt, care nu poate fi însă mai mic de trei ani.

În cazul unor abateri continue sau repetate, termenul de prescripție curge din ziua în care încetează săvârșirea abaterii respective. […]

Termenul de prescripție este întrerupt de orice act al unei autorități competente, adus la cunoștința persoanei în cauză, cu privire la cercetarea sau urmărirea în justiție a abaterii respective. Termenul de prescripție începe să curgă din nou după fiecare act de întrerupere.

[…]

(3)   Statele membre își păstrează posibilitatea de a aplica un termen mai lung decât cel prevăzut în alineatul (1) […].”

7

Articolul 4 alineatele (1) și (4) din regulamentul menționat prevede:

„(1)   Ca regulă generală, orice abatere atrage după sine retragerea avantajului obținut nejustificat:

[…]

(4)   Măsurile prevăzute în acest articol nu sunt considerate sancțiuni.”

8

Potrivit articolului 11 primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95, acest regulament intră în vigoare în a treia zi de la data publicării în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene, publicare ce a avut loc la 23 decembrie 1995.

9

Potrivit indicațiilor instanței de trimitere, la data faptelor din acțiunea principală, în Germania nu exista nicio dispoziție specială cu privire la termenele de prescripție aplicabile litigiilor de natură administrativă referitoare la avantaje acordate nejustificat. Cu toate acestea, atât administrația, cât și instanțele germane aplicau prin analogie prescripția de drept comun de 30 de ani, astfel cum era prevăzută la articolul 195 din Codul civil german (Bürgerliches Gesetzbuch). Începând din 2002, acest termen de prescripție de drept comun ar fi fost totuși redus la trei ani.

10

Din deciziile de trimitere reiese că, în cursul anului 1993, pârâtele din acțiunile principale au efectuat operațiuni de vămuire a unor cantități de carne de vită în vederea exportării către Iordania și, la cerere, au beneficiat în baza acestora de avansuri din restituirile la export. În urma unor controale efectuate la începutul anului 1998, s-ar fi descoperit că, în realitate, mărfurile respective fuseseră expediate în Irak în cadrul unor proceduri de tranzit sau de reexport.

11

În aceste condiții, prin deciziile din 23 septembrie 1999 (cauza C-278/07) și din (cauzele C-279/07 și C-280/07), Hauptzollamt a solicitat rambursarea respectivelor restituiri la export.

12

Ca urmare, pârâtele din acțiunile principale au introdus acțiuni împotriva deciziilor menționate la Finanzgericht Hamburg. Acesta a admis acțiunile pentru motivul că norma de prescripție, astfel cum era prevăzută la articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2988/95, se opunea rambursărilor în cauză, întrucât acestea fuseseră solicitate după mai mult de patru ani de la de la operațiunile de export în litigiu.

13

Împotriva acestor decizii ale Finanzgericht, Hauptzollamt a formulat recursuri în „Revision” la instanța de trimitere.

14

Constatând în special că abaterile pretinse privesc o perioadă anterioară adoptării Regulamentului nr. 2988/95, Bundesfinanzhof a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare, care sunt redactate în mod identic în cele trei cauze, C-278/07-C-280/07:

15

Prin Ordonanța președintelui Curții din 30 iulie 2007, cauzele C-278/07-C-280/07 au fost conexate în vederea procedurii scrise și orale, precum și a pronunțării hotărârii.

16

Cu titlu introductiv, în ceea ce privește argumentarea pârâtelor din acțiunile principale prin care se urmărește contestarea situației de fapt prezentate de instanța de trimitere, în special în ceea ce privește existența abaterilor care le sunt imputate, trebuie amintit că nu este obligația Curții să stabilească faptele pertinente pentru soluționarea acțiunii principale. Într-adevăr, în cadrul repartizării competențelor între instanțele comunitare și cele naționale, Curtea trebuie să țină seama de situația de fapt și de contextul normativ în care se încadrează întrebările preliminare, astfel cum sunt definite în decizia de trimitere (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 noiembrie 2003, Neri, C-153/02, Rec., p. I-13555, punctele 34 și 35, precum și Hotărârea din , ASM Brescia, C-347/06, Rep., p. I-5641, punctul 28).

17

Prin urmare, întrebările preliminare trebuie examinate având în vedere situația de fapt definită de Bundesfinanzhof.

18

Prin intermediul celei de a doua întrebări, care trebuie examinată mai întâi, Bundesfinanzhof solicită, în esență, să se stabilească dacă termenul de prescripție prevăzut la articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 se aplică nu numai sancțiunilor, ci și măsurilor administrative.

19

Astfel, această instanță urmărește confirmarea faptului că noțiunea „acțiune” prevăzută în această dispoziție privește fără deosebire orice demers întreprins de autoritățile naționale în legătură cu o abatere și că, prin urmare, aceasta nu vizează numai măsurile care permit să se ajungă la aplicarea unei sancțiuni administrative în sensul articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2988/95.

20

În această privință, trebuie amintit că articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2988/95 instituie „o reglementare generală privind controalele uniforme, măsurile și sancțiunile administrative privind abaterile de la dreptul comunitar”, iar aceasta se face, astfel cum rezultă din al treilea considerent al regulamentului menționat, în scopul de a fi „combătute în toate domeniile acțiunile de natură să afecteze interesele financiare ale Comunităților” (Hotărârea din 24 iunie 2004, Handlbauer, C-278/02, Rec. p. I-6171, punctul 31).

21

Or, articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 stabilește, în ceea ce privește acțiunile, un termen de prescripție care curge de la săvârșirea abaterii, care, potrivit articolului 1 alineatul (2) din același regulament, vizează „orice încălcare a unei dispoziții de drept comunitar, ca urmare a unei acțiuni sau omisiuni a unui agent economic, care poate sau ar putea prejudicia bugetul general al Comunităților […]” (Hotărârea Handlbauer, citată anterior, punctul 32).

22

Astfel, contrar celor susținute în special de guvernul francez și de Comisia Comunităților Europene, din aceasta rezultă că articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2988/95 este aplicabil atât abaterilor care conduc la aplicarea unei sancțiuni administrative în sensul articolului 5 din acesta, cât și celor care fac obiectul unei măsuri administrative în sensul articolului 4 din regulamentul menționat, măsură care are ca obiect retragerea avantajului obținut nejustificat, fără a dobândi totuși caracterul unei sancțiuni (a se vedea în acest sens Hotărârea Handlbauer, citată anterior, punctele 33 și 34).

23

Prin urmare, este necesar să se răspundă la a doua întrebare că termenul de prescripție prevăzut la articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 este aplicabil măsurilor administrative precum recuperarea unei restituiri la export obținute nejustificat de un exportator ca urmare a unor abateri săvârșite de acesta din urmă.

24

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă termenul de prescripție de patru ani prevăzut la articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 se aplică și abaterilor care au fost săvârșite sau care au încetat anterior intrării în vigoare a acestui regulament.

25

Cu titlu introductiv, trebuie arătat că, anterior adoptării Regulamentului nr. 2988/95, legiuitorul comunitar nu prevăzuse nicio normă de prescripție aplicabilă recuperării avantajelor obținute nejustificat de operatorii economici ca urmare a unei acțiuni sau a unei omisiuni a acestora care a prejudiciat sau ar fi putut prejudicia bugetul general al Comunităților sau bugetele gestionate de acestea.

26

Prin urmare, anterior adoptării Regulamentului nr. 2988/95, litigiile privind recuperarea sumelor plătite în mod nejustificat în temeiul dreptului comunitar trebuiau, în lipsa prevederilor comunitare, să fie soluționate de instanțele naționale prin aplicarea dreptului intern, sub rezerva limitelor impuse de dreptul comunitar, în sensul că modalitățile procedurale prevăzute de dreptul intern nu pot avea ca efect să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă recuperarea ajutoarelor necuvenite și că acesta trebuie aplicat în mod nediscriminatoriu în raport cu procedurile aplicabile pentru soluționarea cauzelor de drept intern de același fel (Hotărârea din 19 septembrie 2002, Huber, C-336/00, Rec., p. I-7699, punctul 55 și jurisprudența citată).

27

Prin adoptarea Regulamentului nr. 2988/95, în special a articolului 3 alineatul (1) primul paragraf din acesta, legiuitorul comunitar a urmărit totuși să instituie o normă generală de prescripție aplicabilă în materie, prin care urmărea, pe de o parte, să definească un termen minim aplicat în toate statele membre și, pe de altă parte, să renunțe la posibilitatea recuperării sumelor obținute nejustificat de la bugetul comunitar după scurgerea unei perioade de patru ani de la săvârșirea abaterii care afectează plățile în litigiu.

28

Rezultă că, începând de la data intrării în vigoare a Regulamentului nr. 2988/95, orice avantaj obținut nejustificat de la bugetul comunitar poate, în principiu și cu excepția sectoarelor pentru care legiuitorul comunitar a prevăzut un termen inferior, să fie recuperat de autoritățile competente ale statelor membre într-un termen de patru ani.

29

În ceea ce privește tipul de avantaje obținute nejustificat de la bugetul comunitar ca urmare a unor abateri care au fost săvârșite anterior intrării în vigoare a Regulamentului nr. 2988/95, trebuie să se constate că, prin adoptarea articolului 3 alineatul (1) din acest regulament și sub rezerva respectării alineatului (3) al acestui articol, legiuitorul comunitar a definit astfel o normă generală de prescripție prin care a redus în mod intenționat la patru ani perioada în care autoritățile statelor membre, acționând în numele și pe seama bugetului comunitar, ar trebui sau ar fi trebuit să recupereze astfel de avantaje obținute nejustificat.

30

Cu toate acestea, în virtutea principiului securității juridice, aplicarea articolului 3 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 nu poate permite autorităților naționale menționate să recupereze datorii anterioare intrării în vigoare a acestui regulament care au fost deja prescrise în temeiul normelor naționale de prescripție aplicabile la data săvârșirii abaterilor în cauză.

31

În ceea ce privește datoriile care au luat naștere sub imperiul unei norme naționale de prescripție precum cea din acțiunea principală, care nu sunt încă prescrise, intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 2988/95 face ca, în temeiul articolului 3 alineatul (1) primul paragraf din acest regulament, o astfel de datorie să fie în principiu prescrisă într-un termen de patru ani de la data săvârșirii abaterilor.

32

În aceste împrejurări, în temeiul acestei dispoziții, orice sumă primită nejustificat de un operator ca urmare a unei abateri anterioare intrării în vigoare a Regulamentului nr. 2988/95 trebuie, în principiu, să fie considerată prescrisă în lipsa vreunui act suspensiv adoptat în perioada de patru ani ulterioară săvârșirii unei astfel de abateri, act suspensiv care, conform articolului 3 alineatul (1) al treilea paragraf din același regulament, este un act al unei autorități competente, adus la cunoștința persoanei în cauză, cu privire la cercetarea sau la urmărirea în justiție a abaterii respective.

33

Rezultă că, în situația în care o abatere a fost săvârșită, precum în acțiunile principale, în cursul anului 1993 și sub imperiul unui termen național de prescripție de 30 de ani, o astfel de abatere va intra sub incidența termenului comunitar de prescripție de patru ani și va fi, prin urmare, prescriptibilă în cursul anului 1997 în funcție de data exactă a săvârșirii respectivei abateri care datează din 1993, însă sub rezerva posibilității pe care o păstrează statele membre, în temeiul articolului 3 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2988/95, de a prevedea termene de prescripție mai lungi.

34

Având în vedere cele ce precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că, în situații precum cele din acțiunea principală, termenul de prescripție prevăzut la articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95:

35

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească, pe de o parte, dacă posibilitatea pe care o păstrează statele membre în temeiul articolului 3 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2988/95, de a aplica un termen de prescripție mai lung decât cel prevăzut la alineatul (1) al aceluiași articol, poate să privească și o normă de prescripție anterioară adoptării acestui regulament. Pe de altă parte, această instanță solicită să se stabilească dacă un astfel de termen mai lung trebuie să rezulte dintr-o dispoziție națională specială referitoare la recuperarea restituirilor la export sau la măsurile administrative în general sau dacă respectivul termen poate să rezulte și dintr-o dispoziție generală de drept comun.

36

În situații precum cele din acțiunea principală, în care abaterile imputate operatorilor au fost săvârșite în 1993 sub imperiul unei norme naționale de prescripție de 30 de ani, astfel cum s-a constatat la punctul 33 din prezenta hotărâre, sumele primite nejustificat ca urmare a unor astfel de abateri erau susceptibile de a fi prescrise, în lipsa intervenției unui act suspensiv, în cursul anului 1997, cu condiția ca statul membru în care au fost săvârșite abaterile să nu fi folosit posibilitatea pe care i-o oferă articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2988/95.

37

Din deciziile de trimitere rezultă că, în acțiunile principale, autoritățile naționale competente au solicitat rambursarea restituirilor la export în cauză prin deciziile din 23 septembrie 1999 (cauza C-278/07) și din (cauzele C-279/07 și C-280/07).

38

Rezultă că, în principiu, ar fi trebuit să se considere că prescripția sumelor în cauză intervenise în temeiul termenului general de prescripție de patru ani prevăzut la articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95.

39

Totuși, după intrarea în vigoare a acestui regulament, instanțele germane au continuat să aplice acțiunilor prin care se urmărea recuperarea restituirilor obținute nejustificat de operatori termenul de prescripție de 30 de ani prevăzut la articolul 195 din Codul civil german.

40

În această privință, trebuie să se constate că articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2988/95 se referă la „posibilitatea” pe care o „păstrează” statele membre de a prevedea un termen de prescripție mai lung decât cel prevăzut la alineatul (1) primul paragraf al acestui articol.

41

Astfel, din modul de redactare a articolului 3 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2988/95 rezultă că această dispoziție nu se limitează să prevadă posibilitatea statelor membre de a introduce un termen de prescripție mai lung decât cel prevăzut la alineatul (1) primul paragraf al aceluiași articol. Într-adevăr, alineatul (3) menționat recunoaște în mod expres și posibilitatea statelor membre de a păstra un termen de prescripție mai lung, care exista la data intrării în vigoare a acestui regulament.

42

Rezultă că, în temeiul articolului 3 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2988/95, statele membre pot, pe de o parte, să continue să aplice termene de prescripție mai lungi, care existau la data adoptării regulamentului menționat, și, pe de altă parte, să introducă noi norme de prescripție care să prevadă astfel de termene ulterior acestei date.

43

În ceea ce privește aspectul dacă aceste termene naționale de prescripție trebuie să fie prevăzute de o dispoziție națională specială aplicabilă recuperării restituirilor la export sau, în general, unor măsuri administrative, trebuie arătat că în cuprinsul articolului 3 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2988/95 nu se găsesc elemente care să răspundă în mod explicit la această întrebare.

44

Desigur, articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din regulamentul menționat prevede că normele sectoriale pot să prevadă un termen mai scurt decât termenul de patru ani, care nu poate fi însă mai mic de trei ani. Cu toate acestea, în această dispoziție este vorba despre norme sectoriale adoptate la nivel comunitar, fapt confirmat de al cincilea considerent al regulamentului, iar nu despre norme sectoriale naționale (a se vedea în acest sens Hotărârea Handlbauer, citată anterior, punctul 28).

45

În plus, Regulamentul nr. 2988/95 nu prevede niciun mecanism de informare sau de notificare referitor la folosirea de către statele membre a posibilității de a prevedea termene mai lungi, conform articolului 3 alineatul (3) din acesta. Rezultă că la nivel comunitar nu a fost prevăzută nicio formă de control în ceea ce privește atât termenele de prescripție derogatorii aplicate de statele membre în temeiul acestei dispoziții, cât și sectoarele în care acestea au decis să aplice astfel de termene.

46

Prin urmare, articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2988/95 nu poate fi interpretat în sensul că statele membre trebuie, în contextul acestei dispoziții, să prevadă respectivele termene mai lungi în norme speciale și/sau sectoriale.

47

Având în vedere cele ce precedă, la a treia întrebare trebuie să se răspundă că termenele de prescripție mai lungi pe care statele membre păstrează posibilitatea de a le aplica în temeiul articolului 3 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2988/95 pot rezulta din dispoziții de drept comun anterioare datei adoptării acestui regulament.

48

Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară: