1

Prin cererea introductivă, Comisia Comunităților Europene solicită Curții să constate că, întrucât nu s-a asigurat ca în practică, în măsura posibilităților tehnice, informațiile privind localizarea apelantului să fie puse la dispoziția autorităților care intervin în cazuri de urgență, pentru toate apelurile la numărul de apel de urgență unic european „112” atunci când sunt folosite rețelele de telefonie publică, Republica Lituania nu și-a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 26 alineatul (3) din Directiva 2002/22/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind serviciul universal și drepturile utilizatorilor cu privire la rețelele și serviciile electronice de comunicații (Directiva privind serviciul universal) (JO L 108, p. 51, Ediție specială, 13/vol. 35, p. 213).

2

Considerentul (36) al Directivei privind serviciul universal prevede:

„Este important ca utilizatorii să poată apela numărul de apel de urgență unic european «112» și oricare alt număr național de urgență, gratuit, de la orice post telefonic, inclusiv de la un post telefonic public cu plată, fără a folosi vreun mijloc de plată. […] Informațiile privind poziția apelantului, care trebuie puse la dispoziția serviciilor de urgență, în măsura posibilităților tehnice, vor îmbunătăți nivelul de protecție și securitatea utilizatorilor de servicii «112» și vor ajuta serviciile de urgență la efectuarea misiunii lor, cu condiția să fie garantat transferul apelurilor și datelor asociate către serviciile de urgență în cauză. […]”

3

Articolul 26 alineatul (3) din Directiva privind serviciul universal prevede:

„Statele membre se asigură că întreprinderile care operează rețele de telefonie publică pun la dispoziția autorităților care intervin în cazuri de urgență informații privind localizarea apelantului, în măsura posibilităților tehnice, pentru toate apelurile la numărul de apel de urgență unic european «112».”

4

Potrivit articolului 38 alineatul (1) din Directiva privind serviciul universal, statele membre adoptă și publică actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma acestei directive până la 24 iulie 2003 și informează de îndată Comisia cu privire la aceasta. Statele aplică aceste dispoziții începând cu 25 iulie 2003.

5

Potrivit articolului 2 din Actul privind condițiile de aderare la Uniunea Europeană a Republicii Cehe, a Republicii Estonia, a Republicii Cipru, a Republicii Letonia, a Republicii Lituania, a Republicii Ungare, a Republicii Malta, a Republicii Polone, a Republicii Slovenia și a Republicii Slovace și adaptările tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană (JO 2003, L 236, p. 33, denumit în continuare „actul de aderare”) coroborat cu articolul 54 din același act, Republica Lituania avea obligația de a se conforma dispozițiilor Directivei privind serviciul universal de la data aderării sale la Uniunea Europeană, și anume de la 1 mai 2004.

6

Articolul 19 alineatul (1) din Directiva 2002/21/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind un cadru de reglementare comun pentru rețelele și serviciile de comunicații electronice (directivă-cadru) (JO L 108, p. 33, Ediție specială, 13/vol. 35, p. 195) prevede:

„Atunci când Comisia, acționând în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 22 alineatul (2), emite recomandări statelor membre privind aplicarea armonizată a dispozițiilor prezentei directive și ale directivelor speciale, în vederea atingerii obiectivelor prevăzute la articolul 8, statele membre se asigură că autoritățile naționale de reglementare țin seama în cea mai mare măsură de aceste recomandări la îndeplinirea sarcinilor lor. Atunci când o autoritate națională de reglementare alege să nu dea curs unei recomandări, aceasta informează Comisia, prezentând motivele pentru poziția sa.”

7

Considerentul (10) al Recomandării 2003/558/CE a Comisiei din 25 iulie 2003 privind prelucrarea informațiilor referitoare la localizarea apelantului în rețelele de comunicații electronice pentru serviciile de apel de urgență cu localizare (JO L 189, p. 49) este redactat după cum urmează:

„Pentru punerea eficientă în aplicare a serviciilor de apel de urgență cu localizare, este necesar în plus ca informațiile privind localizarea apelantului, astfel cum le determină furnizorul rețelei sau serviciului de telefonie publică, să fie transmise în mod automat tuturor centrelor de recepție a apelurilor de urgență care pot primi și utiliza datele de localizare care i-au fost furnizate.” [traducere neoficială]

8

Punctele 4 și 13 din Recomandarea 2003/558 arată:

[…]

9

Articolul 26 alineatul (3) din Directiva privind serviciul universal a fost transpus în ordinea juridică lituaniană prin articolul 65 alineatul (4) din Legea nr. IX-2135 privind comunicațiile electronice (Elektroninių ryšių įstatymas Nr. IX-2135) din 15 aprilie 2004 (Žin., 2004, Nr. 69-2382, denumită în continuare „Legea privind comunicațiile electronice”), intrată în vigoare la 1 mai 2004, care prevede:

„Furnizorii de rețele de comunicații publice și de servicii electronice de comunicații accesibile publicului furnizează, fără consimțământul abonatului sau utilizatorului de servicii electronice de comunicații, informațiile referitoare la localizare (precum și datele de flux) organismelor care au sarcina prelucrării apelurilor de urgență, în special autorităților judiciare, ambulanțelor, pompierilor, precum și altor servicii de urgență, pentru ca aceste organisme să poată să răspundă apelurilor abonaților sau utilizatorilor de servicii electronice de comunicații și să reacționeze în mod adecvat. […]”

10

La 1 septembrie 2007 a intrat în vigoare Legea nr. X-1092 din 12 aprilie 2007 (Žin., 2007, Nr. 46-1723) privind modificarea articolului 65 din Legea privind comunicațiile electronice. Astfel cum a fost modificat, articolul 65 prevede la alineatul (4) că furnizorii de rețele de comunicații publice și de servicii electronice de comunicații accesibile publicului sunt obligați să furnizeze gratuit informațiile referitoare la localizarea apelantului centrului comun al serviciilor de urgență și că cheltuielile de achiziționare, instalare (adaptare), renovare și funcționare a echipamentelor necesare în acest sens sunt rambursate din fonduri publice.

11

În afară de Legea privind comunicațiile electronice, Republica Lituania a adoptat mai multe alte acte care vizează punerea în aplicare a articolului 26 alineatul (3) din Directiva privind serviciul universal. Printre acestea figurează:

12

Prin scrisoarea de punere în întârziere din 10 aprilie 2006, Comisia a făcut cunoscută Republicii Lituania îngrijorarea sa privind aplicarea incorectă a articolului 26 alineatul (3) din Directiva privind serviciul universal. Această îngrijorare era datorată împrejurării că, atunci când apelurile de urgență adresate numărului de apel de urgență unic european „112” sunt efectuate de la un telefon mobil, informațiile referitoare la localizarea apelantului nu sunt furnizate serviciilor de urgență.

13

În răspunsul transmis la 11 iulie 2006, autoritățile lituaniene au confirmat această situație de fapt, explicând în același timp că niciunul dintre operatorii de rețele de comunicații publice și de servicii electronice de comunicații accesibile publicului nu dispunea de instalațiile tehnice necesare în acest sens și că autoritățile nu s-au pus de acord cu acești operatori cu privire la suportarea costurilor legate de localizarea apelantului. La 25 septembrie 2006, guvernul lituanian a transmis Comisiei informații actualizate, indicând măsurile preconizate pentru asigurarea punerii în aplicare a articolului 26 alineatul (3) din Directiva privind serviciul universal.

14

La 18 octombrie 2006, Comisia a emis un aviz motivat în care constata că Republica Lituania nu era în măsură să asigure, în practică, punerea la dispoziție a informațiilor privind localizarea apelantului atunci când apelurile de urgență adresate numărului „112” sunt efectuate de la un telefon mobil, neîndeplinindu-și astfel obligațiile care îi revin în temeiul articolului 26 alineatul (3) din Directiva privind serviciul universal. În același timp, Comisia a invitat acest stat membru să ia măsurile necesare pentru a se conforma acestui aviz într-un termen de două luni de la notificare.

15

În răspunsul din 12 ianuarie 2007, Republica Lituania a arătat că la Parlamentul lituanian fusese depus un proiect de lege de modificare a articolului 65 din Legea privind comunicațiile electronice, care prevedea suportarea de la bugetul național a costurilor referitoare la serviciul de transmitere a informațiilor privind localizarea apelantului efectuate de furnizorii de servicii de rețele publice de telefonie mobilă. La această scrisoare era anexat un acord privind serviciile de localizare a apelantului, încheiat la 4 decembrie 2006 între centrul comun al serviciilor de urgență și operatorii de telefonie mobilă.

16

Considerând că situația era în continuare nesatisfăcătoare, Comisia a introdus prezenta acțiune.

17

Republica Lituania susține că acțiunea ar trebui să fie respinsă ca inadmisibilă întrucât obiecțiunile formulate în avizul motivat difereau în conținutul lor față de acelea invocate în cererea introductivă. În fapt, în timp ce motivarea avizului motivat ar fi pus accentul pe împrejurarea că, în Lituania, pentru apelurile la numărul „112” efectuate de la un telefon mobil, informațiile privind localizarea apelantului nu sunt furnizate potrivit metodei „pull”, cererea introductivă ar enunța în această privință o obligație de aplicare a metodei „push”.

18

În replică, Comisia arată că avizul motivat și cererea introductivă menționează cele două metode – „push” și „pull” – indicate în Recomandarea 2003/558, lăsând Republicii Lituania alegerea în ceea ce privește aceste metode pe care trebuie să le aplice pentru punerea în aplicare a articolului 26 alineatul (3) din Directiva privind serviciul universal.

19

În duplică, Republica Lituania susține că abia în etapa replicii Comisia a clarificat noul său punct de vedere, potrivit căruia statele membre nu numai că pot, ci chiar trebuie să ia măsurile tehnice cele mai simple pentru a asigura localizarea apelantului, și anume să aplice metoda „pull”. În consecință, întrucât poziția Comisiei a continuat să fie imprecisă până în această etapă, obiecțiunile pe care le-a emis nu ar respecta cerința unei formulări precise a obiectului acțiunii în neîndeplinirea obligațiilor.

20

Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, procedura precontencioasă are ca obiectiv să acorde statului membru vizat posibilitatea, pe de o parte, de a se conforma obligațiilor sale izvorâte din dreptul comunitar și, pe de altă parte, de a face uz în mod eficient de mijloacele de apărare împotriva obiecțiunilor formulate de Comisie (a se vedea în special Hotărârea din 7 septembrie 2006, Comisia/Regatul Unit, C-484/04, Rec., p. I-7471, punctul 24 și jurisprudența citată).

21

Regularitatea acestei proceduri constituie o garanție esențială prevăzută în Tratatul CE nu numai pentru protejarea drepturilor statului membru în cauză, ci și pentru a se asigura că eventuala procedură contencioasă va avea ca obiect un litigiu clar definit (a se vedea Hotărârea din 15 februarie 2007, Comisia/Țările de Jos, C-34/04, Rec., p. I-1387, punctul 49 și jurisprudența citată).

22

Rezultă, în primul rând, că obiectul unei acțiuni formulate în temeiul articolului 226 CE este delimitat de procedura precontencioasă prevăzută la acest articol. Prin urmare, acțiunea trebuie să fie întemeiată pe aceleași motive și mijloace ca avizul motivat (a se vedea Hotărârea din 20 iunie 2002, Comisia/Germania, C-287/00, Rec., p. I-5811, punctul 18, și Hotărârea din 9 februarie 2006, Comisia/Regatul Unit, C-305/03, Rec., p. I-1213, punctul 22).

23

În al doilea rând, avizul motivat trebuie să cuprindă o expunere coerentă și detaliată a motivelor care au determinat Comisia să ajungă la convingerea că statul membru interesat nu și-a îndeplinit una dintre obligațiile care îi revin în temeiul dreptului comunitar (a se vedea Hotărârea citată anterior Comisia/Germania, punctul 19, și Hotărârea din 7 septembrie 2006, Comisia/Regatul Unit, punctul 26).

24

În speță, trebuie să se constate că obiecțiunea adresată Republicii Lituania a rămas neschimbată pe întreaga durată a procedurilor precontencioasă și contencioasă. Într-adevăr, atât în cadrul procedurii precontencioase, cât și în fața Curții, Comisia a reproșat acestui stat membru neîndeplinirea obligațiilor rezultând din articolul 26 alineatul (3) din Directiva privind serviciul universal, neasigurând ca, în practică, în măsura posibilităților tehnice, pentru toate apelurile la numărul de apel de urgență unic european „112”, informațiile privind localizarea apelantului să fie puse la dispoziția autorităților care intervin în cazuri de urgență.

25

În ceea ce privește conținutul concret și motivarea acestei obiecțiuni, Comisia a susținut, în scrisoarea de punere în întârziere și în avizul motivat, că operatorii de telefonie fixă și mobilă activi în Lituania aveau posibilitățile tehnice pentru furnizarea acestor informații cel puțin potrivit metodei „pull”, vizate prin Recomandarea 2003/558. Acționând astfel, Comisia nu a impus totuși în niciun fel această din urmă metodă Republicii Lituania, ci s-a limitat să explice că, din punctul său de vedere, obligația enunțată la articolul 26 alineatul (3) din Directiva privind serviciul universal se aplică în mod efectiv în speță, întrucât este îndeplinită condiția posibilităților tehnice căreia această dispoziție îi supune obligația respectivă.

26

Contrar celor susținute de Republica Lituania, Comisia nu a afirmat, în cadrul procedurii în fața Curții, că statele membre au obligația de a pune în aplicare o metodă specifică pentru a se conforma articolului 26 alineatul (3) din Directiva privind serviciul universal. În fapt, cererea introductivă și memoriul în replică, precum anterior scrisoarea de punere în întârziere și avizul motivat, fac trimitere doar la punctul 4 din Recomandarea 2003/558, fără ca prin aceasta să solicite ca una dintre metodele menționate la acest punct să fie aplicată.

27

Astfel, Comisia a susținut, în special în memoriul său în replică, nu că Republica Lituania trebuie să recurgă la metoda „pull”, ci că acest stat membru este obligat să pună în aplicare cel puțin măsurile tehnice cele mai simple pentru a asigura ca, începând cu data stabilită în actul de aderare, informațiile privind localizarea apelantului să fie efectiv transmise. Or, această poziție corespunde perfect celei exprimate de Comisie în cadrul procedurii precontencioase.

28

Din cele ce precedă rezultă că excepția de inadmisibilitate ridicată de Republica Lituania trebuie să fie respinsă.

29

Comisia consideră că operatorii lituanieni de rețele publice de telefonie mobilă au posibilitatea tehnică de a furniza informațiile privind localizarea apelantului atunci când acesta formează numărul „112” de la un telefon mobil. Astfel, din informațiile comunicate chiar de pârâtă ar rezulta că rețelele de telefonie mobilă din Lituania nu prezintă caracteristici specifice care să împiedice, din punct de vedere tehnic, transmiterea acestor informații.

30

Printre altele, acordul privind serviciile de localizare a apelantului încheiat la 4 decembrie 2006 între centrul comun al serviciilor de urgență și furnizorii de servicii de rețele publice de telefonie mobilă ar semnala că este posibil din punct de vedere tehnic să se transmită informațiile respective, dar că aceasta ar putea să necesite investiții suplimentare. Or, lipsa investițiilor și întârzierile în achiziționarea instalațiilor necesare în acest scop nu ar putea fi considerate o imposibilitate tehnică în sensul articolului 26 alineatul (3) din Directiva privind serviciul universal.

31

În replică, Comisia arată că punctul 4 din Recomandarea 2003/558, la care face trimitere în cererea introductivă, având în vedere lipsa caracterului obligatoriu al acestei recomandări, nu poate să oblige statele membre să aplice mai degrabă metoda „push” decât metoda “pull” pentru transmiterea informațiilor privind localizarea apelantului. Republica Lituania fiind, așadar, liberă în privința alegerii metodei, ar fi totuși obligată, în conformitate cu articolul 26 alineatul (3) din Directiva privind serviciul universal, să pună în aplicare cel puțin măsurile tehnice cele mai simple pentru a asigura că operatorii rețelelor publice de telefonie fixe și mobile furnizează aceste informații începând cu data stabilită în actul de aderare.

32

Republica Lituania susține că obiecțiunea invocată de Comisie este neîntemeiată pentru simplul motiv că nu este formulată într-un mod adecvat. Dat fiind că acest stat membru ar fi adoptat toate măsurile legale, tehnice și organizaționale posibile pentru a-și îndeplini obligațiile stabilite prin articolul 26 alineatul (3) din Directiva privind serviciul universal, obiecțiunea respectivă ar fi trebuit să fie formulată în așa fel încât să se constate o neîndeplinire constând în neasigurarea punerii informațiilor privind localizarea apelantului la dispoziția autorităților care intervin în cazuri de urgență de către întreprinderile care operează rețelele de telefonie publică.

33

În ceea ce privește posibilitățile tehnice, Republica Lituania arată că centrul comun al serviciilor de urgență dispune de mijloacele tehnice pentru receptarea informațiilor privind localizarea unei persoane care apelează numărul „112”. Cu toate acestea, operatorii rețelelor publice de telefonie mobilă care operează în Lituania nu ar dispune încă de mijloacele tehnice pentru furnizarea acestor informații.

34

Acest stat membru precizează că adaptarea metodei „pull”, utilizată de unii operatori în scopuri comerciale, ar fi fost net mai simplă comparativ cu trecerea la un sistem întemeiat pe metoda „push”. Deși s-a decis recurgerea la această din urmă metodă, mai modernă, s-a refuzat totuși realizarea de investiții suplimentare pentru adaptarea metodei „pull” la nevoile de localizare a apelurilor la numărul „112”.

35

În acest context, Republica Lituania subliniază că mijloacele tehnice necesare pentru transmiterea informațiilor în cauză diferă radical în funcție de metoda utilizată, „pull” sau „push”, și că cele două sisteme necesită investiții și un anumit timp de pregătire. Ar trebui să se țină seama de acest element legat de posibilitatea tehnică cu ocazia examinării motivelor pentru care operatorii lituanieni de telefonie mobilă nu sunt în măsură să transmită informațiile către serviciile de urgență.

36

În plus, ar trebui să se țină seama de incertitudinea creată de Recomandarea 2003/558 în privința modului în care trebuie să fie îndeplinite obligațiile care decurg din articolul 26 alineatul (3) din Directiva privind serviciul universal și a termenului care trebuie să fie respectat în această privință. Într-adevăr, nu ar putea fi vorba de o încălcare a obligațiilor decât dacă s-ar fi cunoscut de la bun început ce metodă poate și trebuie să fie aplicată și cu începere de la ce dată. Potrivit Republicii Lituania, dacă ar fi fost stabilit clar de la început că statele membre sunt libere să aplice metoda „pull”, mai simplă din punct de vedere tehnic, ar fi utilizat această posibilitate, ceea ce i-ar fi permis să economisească foarte mult timp.

37

Pe de altă parte, ar fi necesar ca punctele 4 și 13 din Recomandarea 2003/558 să fie interpretate în sensul că obiectivele Directivei privind serviciul universal nu sunt atinse în mod eficient prin folosirea metodei „pull” și că este necesar, așadar, să fie introdusă metoda „push” cât de extins posibil. Dat fiind că ar fi necesară o perioadă suplimentară pentru punerea în aplicare a acestei din urmă metode, Comisia ar fi prevăzut în recomandarea menționată un termen suplimentar.

38

Trebuie amintit că, potrivit articolului 26 alineatul (3) din Directiva privind serviciul universal, statele membre au obligația de a se asigura că întreprinderile care operează rețele de telefonie publică pun la dispoziția autorităților care intervin în cazuri de urgență informații privind localizarea apelantului, în măsura posibilităților tehnice, pentru toate apelurile la numărul de apel de urgență unic european „112”.

39

Astfel cum rezultă din considerentul (36) al Directivei privind serviciul universal, articolul 26 alineatul (3) menționat urmărește îmbunătățirea nivelului de protecție și a securității utilizatorilor de servicii „112” și ajutarea serviciilor de urgență în efectuarea misiunii lor.

40

Din modul de redactare și din acest obiectiv al dispoziției respective rezultă că se impune statelor membre, sub condiția posibilităților tehnice, o obligație de rezultat, care nu se limitează la crearea unui cadru regulamentar adecvat, ci solicită ca informațiile privind localizarea tuturor apelanților la numărul „112” să fie transmise efectiv serviciilor de urgență.

41

Or, în speță, Republica Lituania nu contestă că, la expirarea termenului stabilit în avizul motivat, aceste informații nu erau transmise în cazul apelurilor efectuate de la un telefon mobil.

42

În ceea ce privește, în primul rând, argumentul acestui stat membru potrivit căruia obiecțiunea Comisiei nu ar fi formulată în mod adecvat întrucât Republica Lituania a adoptat toate măsurile legale, tehnice și organizaționale necesare transpunerii articolului 26 alineatul (3) din Directiva privind serviciul universal, acesta nu poate fi admis. Într-adevăr, atât din modul de redactare, cât și din motivarea acestei obiecțiuni rezultă clar că Comisia reproșează Republicii Lituania nu faptul că a transpus incorect sau insuficient dispoziția respectivă, ci faptul că nu este în măsură să asigure că, în practică, informațiile în cauză sunt efectiv puse la dispoziția serviciilor de urgență.

43

În al doilea rând, în ceea ce privește condiția posibilităților tehnice care însoțește obligația impusă statelor membre prin articolul 26 alineatul (3) din Directiva privind serviciul universal, trebuie să se constate că, potrivit indicațiilor furnizate de Republica Lituania, netransmiterea informațiilor privind localizarea apelurilor care provin din rețelele publice de telefonie mobilă este cauzată de faptul că operatorii acestor rețele nu dispun de instalațiile tehnice necesare, care ar solicita investiții foarte mari.

44

În această privință, s-a arătat că, după un dezacord inițial între acești operatori și autoritățile lituaniene în legătură cu suportarea costurilor corespunzătoare acestor investiții, legiuitorul a modificat articolul 65 alineatul (4) din Legea privind comunicațiile electronice, intrată în vigoare la 1 septembrie 2007, care prevede în prezent că operatorii furnizează gratuit informațiile în cauză centrului comun al serviciilor de urgență și că cheltuielile de achiziționare, de instalare sau de adaptare, de renovare și de funcționare a echipamentelor necesare în acest scop sunt rambursate din fonduri publice.

45

Din aceste elemente și fără a mai fi nevoie să se analizeze acordul privind serviciile de localizare a apelantului încheiat la 4 decembrie 2006 între centrul comun al serviciilor de urgență și furnizorii de servicii de rețele publice de telefonie mobilă, a cărui interpretare este disputată de părți, reiese că netransmiterea informațiilor privind localizarea apelurilor care provin din aceste rețele rezultă nu din caracteristicile tehnice ale acestor rețele, care ar împiedica în mod obiectiv transmiterea informațiilor respective, ci din absența investițiilor necesare pentru a achiziționa sau a adapta instalațiile care permit această transmitere.

46

Or, astfel cum a subliniat Comisia în mod întemeiat, neachiziționarea sau neadaptarea instalațiilor necesare nu poate fi considerată o lipsă a posibilităților tehnice în sensul articolului 26 alineatul (3) din Directiva privind serviciul universal.

47

În ultimul rând, în ceea ce privește argumentele dezvoltate de Republica Lituania referitoare la metoda care trebuie să fie folosită pentru transmiterea informațiilor privind localizarea apelantului la numărul „112”, trebuie să se constate că articolul 26 alineatul (3) din Directiva privind serviciul universal nu conține nicio indicație în această privință și, prin urmare, lasă statelor membre alegerea modalității în care acestea vor să asigure în mod concret transmiterea acestor informații.

48

Recomandarea 2003/558 face trimitere, la punctul 4, la două metode. Prima, desemnată drept metoda “push”, constă în transmiterea automată a informațiilor respective de către operatorii rețelelor publice de telefonie, în timp ce, potrivit celei de a doua, desemnată drept metoda “pull”, aceste informații nu sunt furnizate decât la cererea centrelor de recepție a apelurilor de urgență.

49

Deși din modul de redactare a punctului 4, precum și din considerentul (10) al Recomandării 2003/558 rezultă că Comisia consideră mai eficace aplicarea primei metode și recomandă statelor membre impunerea acesteia, cel puțin după o perioadă intermediară, operatorilor rețelelor publice de telefonie care operează pe teritoriul lor, este totuși evident că recomandarea respectivă, având în vedere lipsa naturii obligatorii a acesteia, nu poate obliga statele membre să recurgă la o metodă specifică pentru punerea în aplicare a articolului 26 alineatul (3) din Directiva privind serviciul universal.

50

Această lipsă a efectului obligatoriu al Recomandării 2003/558 rezultă nu numai din articolul 249 al cincilea paragraf CE, ci este de asemenea confirmată expres la articolul 19 din directiva-cadru, în temeiul căreia a fost adoptată recomandarea. Într-adevăr, din articolul 19 alineatul (1) rezultă cu claritate că o autoritate națională de reglementare poate alege să nu dea curs unei recomandări adoptate de Comisie în temeiul acestei din urmă dispoziții, aceasta având totuși obligația de a informa Comisia cu privire la acest fapt și de a-i prezenta motivele pentru poziția sa.

51

Deși statele membre sunt libere, așadar, să aleagă metoda care să fie utilizată de operatorii rețelelor publice de telefonie pentru transmiterea informațiilor privind localizarea apelanților la numărul „112”, acestea sunt totuși ținute de o obligație de rezultat clară și precisă enunțată la articolul 26 alineatul (3) din Directiva privind serviciul universal care le impune să asigure că aceste informații sunt efectiv puse la dispoziția serviciilor de urgență.

52

Mai precis, un stat membru nu poate justifica o eventuală întârziere în executarea acestei obligații prin faptul că a decis să pună în aplicare metoda „push”, bazată pe transmiterea automată a informațiilor privind localizarea apelantului.

53

În această privință, trebuie să se constate că, contrar susținerilor Republicii Lituania, Recomandarea 2003/558 nu acordă un termen suplimentar statelor membre care au optat pentru metoda „push”. Nu numai că Comisia nu ar avea competența de a prelungi în mod valabil termenul obligatoriu stabilit statelor membre pentru a se conforma articolului 26 alineatul (3) din Directiva privind serviciul universal, dar rezultă în plus din modul de redactare a punctului 4 din această recomandare că aceasta nu urmărește în niciun fel să scutească statele membre de respectarea acestui termen. Într-adevăr, deși punctul 4 menționează posibilitatea de a prevedea aplicarea metodei „push” numai după o perioadă intermediară, acesta prevede în același timp că, în această perioadă, informațiile privind localizarea apelantului trebuie cel puțin să fie furnizate la cererea serviciilor de urgență, și anume potrivit metodei „pull”.

54

În sfârșit, în privința pretinselor incertitudini referitoare la metoda și la termenul de îndeplinire a obligației prevăzute la articolul 26 alineatul (3) din Directiva privind serviciul universal, este necesar să se constate că această dispoziție, precum și Recomandarea 2003/558 nu suscită nicio îndoială obiectivă în acest sens. În aceste condiții și având în vedere, printre altele, că Republica Lituania a arătat ea însăși în memoriul în apărare că Recomandarea 2003/558 nu are forță obligatorie în privința statelor membre, aceasta nu poate susține în mod util că întârzierea sa în punerea efectivă în aplicare a articolului 26 alineatul (3) din Directiva privind serviciul universal este justificată de o neînțelegere a obligațiilor care îi revin.

55

Având în vedere cele care precedă, trebuie să se constate că, întrucât nu s-a asigurat ca în practică, în măsura posibilităților tehnice, informațiile privind localizarea apelantului să fie puse la dispoziția autorităților care intervin în cazuri de urgență pentru toate apelurile la numărul de apel de urgență unic european „112” atunci când sunt folosite rețelele de telefonie publică, Republica Lituania nu și-a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 26 alineatul (3) din Directiva privind serviciul universal.

56

Potrivit articolului 69 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Comisia a solicitat obligarea Republica Lituania la plata cheltuielilor de judecată, iar Republica Lituania a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară și hotărăște: