I — Introducere

II — Cadrul juridic

A — Regulamentul nr. 44/2001

B — Convenția de la Bruxelles

III — Situația de fapt, procedura principală și întrebările preliminare

IV — Procedura în fața Curții

V — Argumentele părților

A — Prima întrebare preliminară

B — A doua întrebare preliminară

C — A treia întrebare preliminară

VI — Aprecierea avocatului general

A — Introducere

B — Prima întrebare preliminară

1. Caracteristicile contractului de licență

2. Interpretarea articolului 5 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din Regulamentul nr. 44/2001

a) Definiția abstractă a noțiunii „serviciu” în sensul articolului 5 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din Regulamentul nr. 44/2001

b) Analogia parțială cu definiția serviciilor în dreptul primar

c) Importanța unei interpretări uniforme a Regulamentului nr. 44/2001 și a Regulamentului Roma I

d) Imposibilitatea de a stabili o analogie cu definiția serviciilor prevăzută de normele comunitare privind TVA-ul

e) Poziții susținute în doctrină

3. Concluzie

C — A doua întrebare preliminară

D — A treia întrebare preliminară

1. Modificarea normelor de competență în materie contractuală: de la Convenția de la Bruxelles la Regulamentul nr. 44/2001

a) Interpretarea articolului 5 punctul 1 din Convenția de la Bruxelles

b) Motivele care au justificat modificarea articolului 5 punctul 1 din Convenția de la Bruxelles

c) Răspunsul la critică: articolul 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001

2. Interpretarea articolului 5 punctul 1 literele (a) și (c) din Regulamentul nr. 44/2001

3. Importanța cauzei Besix în prezenta cauză

4. Concluzie

VII — Concluzie

1.

Rare sunt dispozițiile dreptului comunitar care, în cursul procesului lor de adoptare, au făcut obiectul unor negocieri atât de dificile, cu un rezultat imprevizibil și care au generat atât de multe reacții doctrinare precum articolul 5 punctul 1 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială ( 2 ) (regulament cunoscut sub numele „Bruxelles I”, denumit în continuare „Regulamentul nr. 44/2001”), articol în temeiul căruia se determină instanța competentă în materie contractuală. În raporturile dintre statele membre ale Comunității, acest articol a înlocuit articolul 5 punctul 1 din Convenția din privind competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială ( 3 ) (denumită în continuare „Convenția de la Bruxelles”), motiv pentru care Curtea va trebui, în interpretarea acestui articol, să ia cu atât mai mult în considerare voința legiuitorului comunitar. Însă aceasta va trebui, în același timp, să continue lucrul acolo unde legiuitorul s-a oprit și să se confrunte cu dificila misiune de a defini cu precizie noțiunile conținute în acest articol și de a determina competența de a se pronunța cu privire la categoriile individuale de contracte.

2.

Prezenta cauză ridică problema dacă, pentru a determina instanța competentă, contractul prin care titularul unui drept de proprietate intelectuală acordă celeilalte părți contractante dreptul de a-l exploata (contract de licență ( 4 )) și care a fost încheiat de două părți contractante originare din state membre diferite poate fi considerat un contract având ca obiect prestarea de servicii în sensul articolului 5 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din Regulamentul nr. 44/2001. Prezenta cauză privește, în același timp, problema dacă, în interpretarea articolului 5 punctul 1 litera (a) din Regulamentul nr. 44/2001, trebuie asigurată o continuitate cu interpretarea articolului 5 punctul 1 din Convenția de la Bruxelles.

3.

Întrebările preliminare sunt adresate în cadrul unui litigiu între doi reclamanți, fundația Falco Privatstiftung și domnul Thomas Rabitsch, și pârâta, doamna Gisela Weller-Lindhorst, pentru motivul că aceasta din urmă nu ar fi plătit drepturile de licență pe care le-ar fi datorat acestora în temeiul unui contract de licență prin care pârâta a obținut o licență pentru comercializarea de înregistrări video ale unui concert cu privire la care reclamanții dețin drepturile de autor.

4.

Potrivit considerentului (2) al Regulamentului nr. 44/2001:

„Anumite disparități între normele interne care reglementează competența judiciară și recunoașterea hotărârilor împiedică buna funcționare a pieței interne. Adoptarea de dispoziții care să unifice normele referitoare la conflictele de competență în materie civilă și comercială și la simplificarea formalităților în vederea recunoașterii și executării rapide și simple a hotărârilor de către statele membre legate prin […] regulament este indispensabilă.”

5.

Potrivit considerentului (12) al Regulamentului nr. 44/2001:

„În afară de instanța domiciliului pârâtului, trebuie să existe și alte instanțe autorizate în temeiul unei legături strânse între instanță și litigiu sau în scopul bunei administrări a justiției.”

6.

Potrivit considerentului (19) al Regulamentului nr. 44/2001:

„Trebuie asigurată continuitatea între Convenția de la Bruxelles și […] regulament, fiind necesar să se prevadă unele dispoziții tranzitorii în acest sens. Aceeași necesitate a continuității trebuie garantată cu privire la interpretarea Convenției de la Bruxelles de către Curtea de Justiție a Comunităților Europene, iar Protocolul din 1971 trebuie să rămână, de asemenea, aplicabil în cazul procedurilor pendinte la data intrării în vigoare a […] regulament[ului].”

7.

Regulamentul nr. 44/2001 conține dispoziții privind competența, incluse în capitolul II, intitulat „Competența”.

8.

Potrivit articolului 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001, care este inclus în secțiunea 1 („Dispoziții generale”) din capitolul privind competența:

„Sub rezerva dispozițiilor […] regulament[ului], persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor statului membru în cauză.”

9.

În aceeași secțiune din Regulamentul nr. 44/2001, articolul 3 alineatul (1) prevede:

„Persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru pot fi acționate în justiție în fața instanțelor unui alt stat membru numai în temeiul normelor enunțate în secțiunile 2-7 din prezentul capitol.”

10.

Potrivit articolului 5, introdus în secțiunea 2 („Competențe speciale”) din capitolul privind competența:

„O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într-un alt stat membru:

[…]”

11.

Potrivit articolului 5 punctul 1 din Convenția de la Bruxelles:

„Pârâtul domiciliat pe teritoriul unui stat contractant poate fi acționat în justiție, într-un alt stat contractant:

12.

Din decizia de trimitere reiese că primul reclamant din acțiunea principală, Falco Privatstiftung, este o fundație cu sediul în Viena (Austria), care administrează drepturile de autor ale unui cântăreț austriac decedat, numit Falco. Al doilea reclamant, domnul Rabitsch, domiciliat în Viena, a fost membru al formației cântărețului amintit. Pârâta, doamna Weller-Lindhorst, domiciliată în München (Germania), a vândut înregistrări video (DVD) și audio (CD) ale unui concert pe care cântărețul l-a susținut în 1993 împreună cu formația sa. În ceea ce privește înregistrările video, aceasta a încheiat cu cei doi reclamanți un contract de licență în temeiul căruia a obținut dreptul de a vinde înregistrări video ale concertului menționat pe teritoriul Germaniei, al Austriei și al Elveției. Deși cele două părți în litigiu au convenit apariția unui singur CD promoțional cu înregistrarea audio a concertului menționat, pârâta nu a încheiat un contract de licență cu reclamanții în ceea ce privește înregistrările audio. Singura finalitate a CD-ului promoțional era aceea de a face publicitate înregistrării video a concertului menționat.

13.

În procedura în fața instanței austriece de prim grad, Handelsgericht Wien, reclamanții au solicitat pârâtei: în primul rând, plata unei redevențe de 20084,04 euro pentru volumul cunoscut al vânzărilor de înregistrări video ale concertului menționat și, în al doilea rând, evaluarea numărului total de înregistrări video și audio vândute, precum și plata redevențelor suplimentare rezultate în acest temei pentru înregistrările video și plata unei remunerații adecvate și a unei despăgubiri pentru înregistrările audio. În ceea ce privește înregistrările video, reclamanții au solicitat plata sumelor menționate în temeiul contractului de licență, iar pentru înregistrările audio au invocat încălcarea drepturilor de autor asupra înregistrării audio a concertului menționat.

14.

Instanța de prim grad a stabilit că are competența de a se pronunța în temeiul articolului 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001, care reglementează competența în materie delictuală și cvasidelictuală. În temeiul acestui articol, instanța a stabilit că are competența de a se pronunța cu privire la cererea întemeiată pe încălcarea drepturilor de autor asupra înregistrărilor audio, întrucât aceste înregistrări fuseseră de asemenea vândute în Austria. Dată fiind legătura strânsă între cererea întemeiată pe contractul de licență, prin care se urmărea plata drepturilor de licență pentru înregistrările video, și cererea întemeiată pe încălcarea drepturilor de autor, instanța de prim grad a stabilit că are competența de a se pronunța de asemenea cu privire la cererea întemeiată pe contractul de licență.

15.

În apel, Oberlandesgericht Wien și-a confirmat competența în temeiul articolului 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 în ceea ce privește plata unei remunerații adecvate și a unei despăgubiri întemeiate pe încălcarea drepturilor de autor. În schimb, acesta a stabilit că nu are competența de a se pronunța asupra cererii întemeiate pe contractul de licență, prin care se urmărea plata drepturilor de licență pentru înregistrările video, și a respins acțiunea pentru partea referitoare la cererea menționată. Acesta a apreciat că instanța competentă să se pronunțe cu privire la această cerere trebuie determinată în temeiul articolului 5 punctul 1 litera (a) din Regulamentul nr. 44/2001, care reglementează competența în materie contractuală. În această privință, a arătat că obligația principală care decurge din contractul de licență este o obligație pecuniară care, potrivit atât dreptului austriac, cât și dreptului german, trebuia să fie executată la locul unde este domiciliat debitorul și că instanțele germane erau, prin urmare, competente să se pronunțe cu privire la această cerere. A fost arătat de asemenea faptul că determinarea competenței nu era posibilă în temeiul articolului 5 punctul 1 litera (b) din Regulamentul nr. 44/2001, întrucât contractul de licență nu avea ca obiect prestarea de servicii în sensul acestui articol. Cei doi reclamanți au sesizat Oberster Gerichtshof cu un recurs împotriva hotărârii instanței de apel.

16.

În decizia de trimitere, Oberster Gerichtshof arată că articolul 5 punctul 1 litera (b) din Regulamentul nr. 44/2001 nu definește noțiunea „serviciu”. Având în vedere definiția largă a acestei noțiuni în jurisprudența privind libera prestare a serviciilor ( 5 ), precum și în cadrul dispozițiilor comunitare privind taxa pe valoarea adăugată (denumită în continuare „TVA”) ( 6 ), instanța de trimitere ridică problema dacă un contract prin care titularul unui drept de proprietate intelectuală acordă celeilalte părți contractante dreptul de a-l exploata, cu alte cuvinte un contract de licență, poate constitui un contract având ca obiect prestarea de servicii în sensul articolului 5 punctul 1 litera (b) din Regulamentul nr. 44/2001.

17.

În cazul în care contractul de licență poate constitui un contract având ca obiect prestarea de servicii în sensul articolului 5 punctul 1 litera (b) din Regulamentul nr. 44/2001, instanța de trimitere ridică, în continuare, problema privind locul în care, în conformitate cu acest contract, au fost prestate serviciile. În acest context, aceasta arată că licența a fost acordată pârâtei pentru două state membre, și anume Germania și Austria, precum și pentru o țară terță, Elveția. Cei doi reclamanți care au acordat licența au sediul principal, respectiv domiciliul în Austria; la rândul său, pârâta care a obținut licența este domiciliată în Germania.

18.

Potrivit instanței de trimitere, este posibil ca două locuri diferite să fie luate în considerare drept locul în care au fost prestate serviciile. Pe de o parte, acest loc poate fi orice loc din statul membru în care exploatarea dreptului este autorizată în temeiul contractului de licență și în care acest drept este efectiv exploatat. Pe de altă parte, acest loc poate fi sediul principal sau domiciliul licențiatorului. Instanța de trimitere arată că, în ambele cazuri, o instanță austriacă ar fi competentă să se pronunțe în cauză. Or, o astfel de decizie ar putea fi contrară Hotărârii Besix ( 7 ), în care Curtea a declarat, în legătură cu articolul 5 punctul 1 din Convenția de la Bruxelles, că acest articol nu se aplica în cazul în care nu este posibil să se determine locul de executare a obligației, întrucât această obligație consta într-o obligație de a nu face, care nu presupunea nicio limitare geografică și că, prin urmare, era posibil să se determine mai multe locuri de executare a obligației; în astfel de cazuri, competența trebuie determinată potrivit criteriului general definit la articolul 2 primul paragraf din convenția menționată ( 8 ).

19.

În această privință, instanța de trimitere urmărește, în continuare, să se stabilească dacă instanța competentă astfel desemnată este competentă să se pronunțe de asemenea cu privire la remunerațiile legate de exploatarea dreptului de autor într-un alt stat membru sau într-o țară terță.

20.

În cazul în care nu este posibil să se determine competența în temeiul articolului 5 punctul 1 litera (b) din Regulamentul nr. 44/2001, instanța de trimitere consideră că, în conformitate cu articolul 5 punctul 1 litera (c) din acest regulament, competența trebuie determinată în temeiul articolului 5 punctul 1 litera (a) din același regulament. În acest caz, locul de executare a obligației în litigiu, cu alte cuvinte al obligației care formează obiectul procedurii dintre cele două părți este, potrivit Hotărârii De Bloos ( 9 ), decisiv pentru determinarea competenței. Astfel cum reiese din Hotărârea Tessili ( 10 ), locul de executare a obligației în litigiu este determinat în temeiul legii care, potrivit normelor conflictuale, este aplicabilă raportului contractual. În acest caz, instanțele austriece nu sunt competente, întrucât obligația pecuniară în litigiu trebuie executată atât potrivit dreptului civil austriac, cât și potrivit dreptului civil german, la locul în care pârâta este domiciliată, prin urmare în Germania, motiv pentru care sunt competente instanțele germane.

21.

În aceste împrejurări, instanța de trimitere, prin Ordonanța din 13 noiembrie 2007, a hotărât să suspende judecarea cauzei și a adresat Curții, în temeiul articolelor 68 CE și 234 CE, următoarele întrebări preliminare ( 11 ):

22.

Ordonanța de trimitere a fost primită la Curte la 29 noiembrie 2007. În cursul procedurii scrise au prezentat observații părțile din acțiunea principală, guvernele german, italian și al Regatului Unit, precum și Comisia Comunităților Europene. În ședința din , reclamanții din acțiunea principală, guvernul german și Comisia au prezentat observații orale și au răspuns întrebărilor Curții.

23.

Cei doi reclamanți din acțiunea principală și Comisia propun Curții să răspundă la prima întrebare în sensul că un contract de licență trebuie considerat un contract având ca obiect prestarea de servicii în sensul articolului 5 punctul 1 litera (b) din Regulamentul nr. 44/2001.

24.

Reclamanții din acțiunea principală afirmă, în favoarea acestei opinii, că noțiunea „servicii” este definită în sens larg în dreptul comunitar atât în cel primar, cât și în cel derivat, în special în cadrul dispozițiilor comunitare privind TVA-ul ( 13 ) și în Directiva 2006/123/CE privind serviciile în cadrul pieței interne ( 14 ). Potrivit acestora, este posibil ca și în unele documente ale Comisiei să se regăsească o accepțiune largă a acestei noțiuni ( 15 ). Reclamanții susțin de asemenea că obligația principală a pârâtei constă în a reproduce și a vinde înregistrările video ale operei, prestând astfel un serviciu; obligația de a plăti o redevență nu este, în opinia reclamanților, decât o obligație accesorie pe care pârâta trebuie să o execute. În prezenta cauză, reclamanții consideră că și ei prestează servicii prin acordarea unei licențe exclusive sau neexclusive.

25.

Comisia arată că noțiunea „serviciu” trebuie interpretată în mod autonom, făcând abstracție de sensul acestei noțiuni în dreptul statelor membre. Comisia invocă, în această privință, definiția largă a acestei noțiuni în dreptul comunitar primar, care este în mod substanțial mai largă decât cea din dreptul civil al statelor membre, întrucât include, de exemplu, și faptul de a închiria spații de ancorare proprietarilor de nave originare din alte state membre ( 16 ) sau de a da automobile în „leasing” societăților stabilite în alte state membre ( 17 ). Având în vedere acest lucru, Comisia apreciază că este posibil ca acordarea drepturilor de exploatare a unui drept de proprietate intelectuală să fie considerată de asemenea un serviciu. Aceasta consideră de asemenea că directivele comunitare privind TVA-ul nu pot fi utile pentru interpretarea articolului 5 punctul 1 litera (b) din Regulamentul nr. 44/2001, întrucât, potrivit articolului 1 alineatul (1) din acesta, regulamentul menționat nu se aplică în materie fiscală.

26.

În susținerea tezei sale, Comisia se întemeiază pe interpretarea literală, istorică și teleologică a Regulamentului nr. 44/2001. Potrivit acesteia, din modul de redactare a Regulamentului nr. 44/2001 nu reiese că noțiunea „serviciu” trebuie să primească o interpretare mai restrictivă decât cea existentă în dreptul primar. În cadrul interpretării istorice, Comisia explică faptul că, în comparație cu articolul 5 punctul 1 din Convenția de la Bruxelles, articolul 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 a fost adoptat pentru ca „locul de executare” în sensul acestui articol să fie, în ceea ce privește vânzarea de mărfuri și prestarea de servicii, locul de executare a obligației caracteristice contractului. Procedând astfel, sunt atenuate cel puțin parțial imperfecțiunile pe care le prezintă interpretarea articolului 5 punctul 1 din Convenția de la Bruxelles, potrivit căruia competența este determinată în temeiul locului de executare a obligației în litigiu; or, acest loc de executare este determinat în conformitate cu legea aplicabilă raportului contractual. În plus, o interpretare largă a noțiunii „serviciu” ar împiedica apariția unor dificultăți cu ocazia delimitării între contractele care trebuie să intre în domeniul de aplicare al articolului 5 punctul 1 litera (a) din Regulamentul nr. 44/2001 și cele trebuie care trebuie să intre în domeniul de aplicare al articolului 5 punctul 1 litera (b) din regulamentul menționat.

27.

Toate celelalte părți propun Curții să răspundă în sens negativ la prima întrebare preliminară și să declare că un contract de licență nu este un contract având ca obiect prestarea de servicii în sensul articolului 5 punctul 1 litera (b) din Regulamentul nr. 44/2001.

28.

Potrivit pârâtei din acțiunea principală, noțiunea de contracte având ca obiect prestarea de servicii în sensul articolului 5 punctul 1 litera (b) din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretată în sensul că include toate contractele având ca obiect obținerea, cu titlu oneros, a unui anumit rezultat concret, și nu doar simplul fapt de a efectua o activitate determinată, spre deosebire de contractele de muncă. Potrivit pârâtei, nu este posibilă clasificarea contractului de licență printre contractele având ca obiect prestarea de servicii.

29.

Pentru a răspunde la prima întrebare, guvernul german pornește de la interpretarea literală, de la interpretarea sistematică, precum și de la finalitatea și sensul articolului 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001. În cadrul interpretării literale, acesta arată că nu este necesar să se interpreteze noțiunea „serviciu” care figurează la articolul 5 punctul 1 litera (b) din Regulamentul nr. 44/2001, astfel cum este definită în dreptul primar sau în directivele comunitare privind TVA-ul ( 18 ). În dreptul primar și în directivele citate, această noțiune este definită în sens larg, astfel încât include – în cazul liberei prestări a serviciilor – activități care nu fac parte din celelalte libertăți fundamentale sau împiedică – în cazul directivelor privind TVA – ca vreo activitate economică să fie exclusă din domeniul de aplicare al acestor directive ca urmare a unei definiții prea restrictive.

30.

În cadrul interpretării sistematice, guvernul german susține că existența literelor (a) și (c) ale articolului 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 demonstrează în mod clar că există și alte contracte care nu au ca obiect nici vânzarea de mărfuri, nici prestarea de servicii și că, prin urmare, litera (b) a articolului menționat nu trebuie interpretată într-un sens atât de larg încât să includă toate contractele, cu excepția contractelor de vânzare de mărfuri. Reiese de asemenea din Propunerea de Regulament Roma I ( 19 ), în care noțiunea de servicii trebuie interpretată în același mod ca și în Regulamentul nr. 44/2001, că un contract de licență nu poate intra sub incidența noțiunii de contract de prestare de servicii, întrucât Propunerea de Regulament Roma I conținea o dispoziție specială privind dreptul aplicabil contractelor privind proprietatea intelectuală sau industrială [articolul 4 alineatul (1) litera (f) din Propunerea de Regulament Roma I]. Potrivit guvernului german, această dispoziție nu a fost introdusă în versiunea în vigoare a regulamentului din motive politice, iar nu pentru că ar fi fost posibilă clasificarea contractelor privind drepturi de proprietate intelectuală sau industrială printre contractele de prestare de servicii.

31.

În ceea ce privește finalitatea și sensul articolului 5 punctul 1 litera (b) din Regulamentul nr. 44/2001, guvernul german arată că, în cazul unui contract de licență, determinarea competenței în temeiul locului unde a fost prestat serviciul nu este întotdeauna pertinentă, deoarece un contract de licență poate avea ca obiect diferite drepturi de proprietate intelectuală. În plus, licența poate fi acordată pentru mai multe țări sau chiar la nivel mondial. Potrivit guvernului german, nu este posibilă definirea unui contract de licență standard, în conformitate cu care ar putea fi evaluată proximitatea, în raport cu litigiul, a unei instanțe competente unice.

32.

Potrivit guvernului Regatului Unit, o interpretare largă a articolului 5 punctul 1 litera (b) din Regulamentul nr. 44/2001, care ar include de asemenea contractul de licență, ar face inutile literele (a) și (c) ale acestui articol, ceea ce ar fi contrar economiei și obiectivelor regulamentului menționat. Dispozițiile acestui regulament referitoare la competența specială vizează garantarea faptului că instanța care prezintă o legătură strânsă cu litigiul este competentă pentru a-l judeca. Acest guvern arată de asemenea că un obiectiv fundamental al regulamentului îl reprezintă previzibilitatea, care nu poate fi asigurată în cazul în care articolul 5 punctul 1 litera (b) din Regulamentul nr. 44/2001 se aplică contractelor de licență, întrucât nu se poate stabili locul unde au fost prestate serviciile în temeiul contractului.

33.

Guvernul italian susține că o interpretare largă a articolului 5 punctul 1 litera (b) din Regulamentul nr. 44/2001 ar face ca acest articol să cuprindă cvasitotalitatea contractelor. Procedând astfel, în loc să reprezinte o excepție de la regula generală, articolul 5 punctul 1 litera (b) ar deveni regula generală, ceea ce ar fi contrar finalității acestui articol. Potrivit guvernului italian, licențiatorul nu are, de altfel, nicio obligație pozitivă care ar permite definirea acestui contract drept un contract având ca obiect prestarea de servicii.

34.

Cei doi reclamanți din acțiunea principală consideră că locul unde domiciliază sau unde are sediul principal licențiatorul trebuie să fie considerat locul unde au fost prestate serviciile în conformitate cu contractul de licență. Potrivit reclamanților, această constatare nu este contrară Hotărârii Besix ( 20 ), întrucât în cauza principală nu este vorba despre o obligație de a nu face nelimitată din punct de vedere geografic, ci despre un contract de licență care a fost încheiat pentru o zonă limitată din punct de vedere geografic, care include Germania, Austria și Elveția. Potrivit reclamanților, prestația pe care licențiatorul o furnizează prin intermediul contractului de licență este o cesiune pozitivă de drepturi către licențiat. Domiciliul sau sediul principal al părții contractante care trebuie să execute obligația caracteristică contractului este decisiv pentru determinarea competenței, în special în cazul unei licențe acordate pentru mai multe țări.

35.

În ceea ce privește a doua întrebare punctul 3, cei doi reclamanți consideră că instanța de la locul unde au fost prestate serviciile în temeiul contractului trebuie să fie de asemenea competentă pentru a se pronunța cu privire la remunerațiile care rezultă din exploatarea drepturilor într-un alt stat membru sau într-o țară terță, întrucât determinarea competenței în temeiul locului de executare a obligației are drept scop concentrarea competenței la instanța din acest loc.

36.

Potrivit Comisiei, locul unde au fost prestate serviciile în temeiul contractului de licență este locul unde este situat domiciliul sau sediul social al licențiatorului. Comisia consideră că Hotărârea Besix ( 21 ) nu se opune determinării competenței de a judeca litigiile rezultate din contracte de licență în temeiul articolului 5 punctul 1 litera (b) din Regulamentul nr. 44/2001. Pe de o parte, obligația care îi revine licențiatorului în temeiul contractului de licență depășește, în opinia acesteia, simpla abținere, deoarece acesta are obligația de a acorda licența și de a-l autoriza pe licențiat să exploateze obiectul licenței. Pe de altă parte, potrivit acesteia, competența trebuie determinată în temeiul articolului 5 punctul 1 litera (b) din Regulamentul nr. 44/2001, independent de obligația pecuniară în litigiu. În ceea ce privește a doua întrebare punctul 3, Comisia consideră că instanța din statul membru în care licențiatorul are domiciliul sau sediul social este competentă să se pronunțe de asemenea cu privire la remunerațiile obținute în urma exploatării dreptului într-un alt stat membru sau într-o țară terță.

37.

Pârâta din acțiunea principală, precum și guvernele german și italian nu se pronunță cu privire la a doua întrebare preliminară, având în vedere răspunsul propus la prima întrebare.

38.

Guvernul Regatului Unit nu se pronunță decât cu privire la a doua întrebare punctul 3 și susține că, în cazul în care Curtea ar răspunde afirmativ la prima întrebare, instanța competentă ar fi competentă să se pronunțe de asemenea cu privire la remunerațiile obținute din exploatarea dreptului într-un alt stat membru sau într-o țară terță. În cazul în care s-ar decide altfel, s-ar crea un risc de conflict de competență, întrucât ar fi posibil ca instanțe diferite să se pronunțe cu privire la elemente diferite ale aceluiași litigiu.

39.

În cazul în care Curtea răspunde în sens negativ la prima și la a doua întrebare preliminară, reclamanții din acțiunea principală consideră, în subsidiar, cu privire la a treia întrebare, că articolul 5 punctul 1 litera (a) din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că se determină competența judiciară în temeiul locului de executare a obligației caracteristice contractului, iar nu în temeiul locului de executare a obligației în litigiu. Reclamanții subliniază, în această privință, că articolul 5 punctul 1 litera (a) din Regulamentul nr. 44/2001 ar trebui interpretat în mod autonom, fără a ține seama de regimul de drept civil în vigoare în fiecare dintre statele membre. Aceștia propun, așadar, Curții să considere, în temeiul acestui articol, locul unde este situat domiciliul sau sediul principal al licențiatorului drept locul de executare a obligației caracteristice.

40.

Având în vedere răspunsul propus la prima și la a doua întrebare, Comisia nu se pronunță cu privire la a treia întrebare.

41.

Având în vedere faptul că statele membre au uniformizat dreptul aplicabil raporturilor contractuale, potrivit guvernului german, jurisprudența pronunțată până în prezent cu privire la interpretarea articolului 5 punctul 1 litera (a) din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie modificată. Potrivit acestei jurisprudențe, locul de executare a obligației care formează obiectul cererii este determinat în temeiul dreptului material aplicabil contractului sau obligației contractuale în litigiu (lex causae); în orice caz, instanța națională în fața căreia a fost dedus litigiul este cea care stabilește legea aplicabilă raportului contractual în temeiul normelor conflictuale din cadrul propriului său sistem de drept. Guvernul german propune modificarea acestei jurisprudențe și ca, în cadrul articolului 5 punctul 1 litera (a) din Regulamentul nr. 44/2001, locul de executare a obligației care formează obiectul cererii să fie determinat în mod autonom, și anume ca fiind întotdeauna locul de executare a obligației în litigiu.

42.

Guvernul italian consideră că, dată fiind cerința unei continuități interpretative între Convenția de la Bruxelles și Regulamentul nr. 44/2001, Curtea a recunoscut deja, în ceea ce privește articolul 5 punctul 3, în cauzele Henkel ( 22 ) și Gantner Electronic ( 23 ), că articolul 5 punctul 1 litera (a) din regulamentul menționat trebuie interpretat în mod identic cu articolul 5 punctul 1 din Convenția de la Bruxelles.

43.

În ceea ce privește a treia întrebare, guvernul Regatului Unit invocă trei argumente. În primul rând, acesta arată că problema interpretării articolului 5 punctul 1 litera (a) este identică cu problema interpretării articolului 5 punctul 1 din Convenția de la Bruxelles. În al doilea rând, din expunerea de motive a Propunerii de Regulament nr. 44/2001 ( 24 ) reiese că jurisprudența referitoare la articolul 5 punctul 1 din Convenția de la Bruxelles se aplică de asemenea articolului 5 punctul 1 litera (a) din Regulamentul nr. 44/2001. În al treilea rând, transpunerea acestei jurisprudențe la articolul 5 punctul 1 litera (a) din Regulamentul nr. 44/2001 ar asigura în cel mai înalt grad securitatea juridică, întrucât jurisprudența referitoare la interpretarea noțiunii „locul obligației care formează obiectul cererii” care figurează la articolul 5 punctul 1 din Convenția de la Bruxelles este deja consacrată.

44.

Prin dispozițiile referitoare la competența specială în materie contractuală, Regulamentul nr. 44/2001 permite derogarea de la principiul general al determinării competenței în temeiul locului unde este domiciliat pârâtul, actor sequitur forum rei ( 25 ), prevăzut la articolul 2 alineatul (1) din acest regulament. În materie contractuală, derogarea de la acest principiu general și determinarea competenței în temeiul unor norme speciale sunt justificate de faptul că, în afară de instanța de la domiciliul pârâtului, trebuie să existe și alte instanțe alternative în temeiul unei legături strânse între instanță și litigiu ( 26 ). În plus, se impune o competență specială în privința raporturilor contractuale, întrucât echilibrul dintre interesele reclamantului și, respectiv, ale pârâtului este, astfel, asigurat într-o mai mare măsură, ceea ce nu s-ar întâmpla dacă nu ar exista decât principiul general citat anterior ( 27 ). Reclamantul are astfel posibilitatea de a alege, în materie contractuală, să introducă acțiunea în fața instanței de la domiciliul pârâtului sau în fața instanței a cărei competență va fi determinată în conformitate cu dispozițiile referitoare la competența specială în materie contractuală ( 28 ).

45.

Întrebările preliminare adresate în prezenta cauză privesc interpretarea articolului 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001. Acest articol, care a modificat și a revizuit articolul 5 punctul 1 din Convenția de la Bruxelles, conține norme referitoare la competența specială în materie contractuală. Astfel, pentru prima dată de la intrarea în vigoare a acestui regulament la 1 martie 2002, Curtea va interpreta o dispoziție cu privire la care negocierile au fost cele mai dificile și cele mai îndelungate din procesul adoptării regulamentului menționat ( 29 ). Aceasta este, în același timp, o dispoziție pentru care putem prevedea în viitor numeroase litigii referitoare la competență între părțile contractante ( 30 ).

46.

Prima întrebare preliminară trebuie înțeleasă în sensul că instanța de trimitere urmărește, în esență, să se precizeze dacă articolul 5 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că un contract prin care titularul unui drept de proprietate intelectuală acordă celeilalte părți contractante dreptul de a-l exploata (contract de licență) ( 31 ) este un contract având ca obiect prestarea de servicii în sensul acestui articol. Întrebarea instanței de trimitere privește, așadar, aspectul dacă un contract de licență corespunde domeniului de aplicare al noțiunii de contract având ca obiect prestarea de servicii în sensul articolului 5 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din Regulamentul nr. 44/2001.

47.

În cadrul răspunsului la această întrebare, vom prezenta, în primul rând, pe scurt, caracteristicile contractului de licență, după care vom prezenta, în cadrul interpretării articolului 5 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din Regulamentul nr. 44/2001, caracteristicile esențiale ale definiției noțiunii „serviciu” în cadrul acestui articol, examinând în același timp problema dacă un contract de licență poate fi considerat drept contract având ca obiect prestarea de servicii în sensul acestui articol.

48.

În prezenta cauză, trebuie să se pornească de la definiția contractului de licență dată de instanța de trimitere; aceasta din urmă îl definește ca fiind un contract prin care titularul unui drept de proprietate intelectuală acordă celeilalte părți contractante dreptul de a-l exploata. Or, întrucât hotărârile Curții sunt obligatorii pentru toate instanțele naționale și produc efecte erga omnes ( 32 ), trebuie să se țină seama de asemenea de definițiile contractului de licență existente în celelalte state membre, precum și de cele enunțate eventual de dispoziții comunitare.

49.

Contractul de licență este reglementat în moduri diferite în dreptul statelor membre; anumite state membre îl reglementează ca pe un contract numit special și îl definesc astfel în mod expres (de exemplu, Republica Cehă ( 33 ) și Republica Slovenă ( 34 )), în timp ce alte state membre reglementează în dispoziții speciale din domeniul dreptului proprietății intelectuale numai posibilitatea de a încheia un contract de licență, însă nu îl definesc separat (de exemplu, Republica Austria ( 35 ), Republica Franceză ( 36 ), Irlanda ( 37 ) sau Republica Federală Germania ( 38 )). Subliniem, în această privință, că legislațiile statelor membre reglementează mai adesea contractul de licență – fie ca un contract numit, fie ca un contract nenumit – numai în raport cu drepturile de proprietate industrială, însă mult mai rar în raport de asemenea cu dreptul de autor ( 39 ); în unele state, alte contracte privind dreptul de autor reglementează acordarea drepturilor de exploatare ale unei opere ( 40 ).

50.

Deși normele comunitare în materie de protecție a proprietății intelectuale reglementează posibilitatea de a acorda o licență, acestea nu conțin dispoziții cu privire la încheierea unui contract de licență și la caracteristicile sale ( 41 ). Tratatele internaționale în domeniul dreptului de proprietate intelectuală menționează de asemenea contractul de licență sau posibilitatea de a acorda o licență asupra drepturilor de proprietate intelectuală, însă lasă regimul contractului de licență în sine în seama dreptului național al statelor contractante; în această privință, menționăm, de exemplu, Acordul TRIPS ( 42 ) și Convenția privind brevetul european ( 43 ).

51.

Se poate deduce, din legislația citată anterior și din doctrină, că un contract de licență este un contract sinalagmatic, care constă în acordarea, de către licențiator licențiatului, a dreptului de a exploata un anumit drept de proprietate intelectuală, pentru care licențiatul plătește o redevență licențiatorului. Acordând licența, licențiatorul îl autorizează pe licențiat să efectueze acte care, fără cesiunea licenței, ar presupune o încălcare a drepturilor de proprietate intelectuală ( 44 ). Licența poate fi limitată în diferite moduri: aceasta poate fi exclusivă sau neexclusivă, limitată ratione loci, ratione temporis sau în ceea ce privește modul de aplicare ( 45 ).

52.

În ceea ce privește natura juridică a contractului de licență, doctrina diverselor state membre arată că acesta constituie un contract autonom ( 46 ), care trebuie deosebit de alte contracte ( 47 ); o parte a doctrinei îl califică drept contract sui generis ( 48 ). Importantă în prezenta cauză este în special distincția dintre contractul de licență și contractul de închiriere sau de arendare. Vom dezvolta mai mult, în continuare, diferențele dintre contractul de licență și contractul de închiriere sau de arendare, în cadrul discuției privind problema dacă un contract de licență poate fi un contract având ca obiect prestarea de servicii ( 49 ).

53.

Articolul 5 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din Regulamentul nr. 44/2001 prevede că locul de executare a obligației este, în cazul prestării de servicii, locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile. Prin urmare, acest articol nu definește noțiunea „serviciu”, și nici Curtea nu a interpretat încă, până în prezent, această noțiune în cadrul Regulamentului nr. 44/2001.

54.

Cu titlu introductiv, subliniem că noțiunea „serviciu” trebuie interpretată în mod autonom în cadrul Regulamentului nr. 44/2001, independent de definiția acestei noțiuni în dreptul statelor membre; pentru aceasta, trebuie pornit de la economia și de la finalitatea regulamentului, care este aceea de a asigura aplicarea sa uniformă în toate ( 50 ) statele membre ( 51 ). În plus, trebuie să arătăm că subscriem, în principiu, la poziția părților din prezenta cauză, potrivit căreia noțiunea „serviciu” prevăzută la articolul 5 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretată în sens larg ( 52 ), însă, în cadrul definirii acestei noțiuni, trebuie să se asigure conformitatea acesteia cu economia și cu finalitatea Regulamentului nr. 44/2001.

55.

În interpretarea Regulamentului nr. 44/2001, trebuie să se pornească, în general, de la continuitatea acestuia cu Convenția de la Bruxelles. Această convenție nu reglementa în mod special, la articolul 5 punctul 1, competența de a se pronunța cu privire la contractele având ca obiect prestarea de servicii și, prin urmare, interpretarea acestui articol nu poate constitui o sursă de inspirație pentru interpretarea noțiunii „serviciu” în sensul Regulamentului nr. 44/2001. Cu toate acestea, noțiunea de contract având ca obiect furnizarea de servicii figura la articolul 13 primul paragraf punctul 3 din Convenția de la Bruxelles, în temeiul căruia se determina competența în materia contractelor încheiate de consumatori având ca obiect prestarea de servicii ( 53 ), iar interpretarea acestui articol ar putea servi de asemenea drept temei pentru interpretarea articolului 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 ( 54 ). Însă Curtea nu a definit în mod expres nici noțiunea „serviciu” în cadrul interpretării acestui articol din Convenția de la Bruxelles ( 55 ).

56.

Întrucât Curtea nu a procedat, până în prezent, la interpretarea acestei noțiuni, va trebui să ne întemeiem, în interpretarea acesteia, pe de o parte, pe sensul obișnuit al noțiunii „serviciu” și, pe de altă parte, pe analogia cu alte surse de drept.

57.

În opinia noastră, două caracteristici sunt de o importanță fundamentală pentru definiția noțiunii „serviciu”. În primul rând, sensul obișnuit al noțiunii „serviciu” impune ca persoana care furnizează serviciul să efectueze o activitate determinată; prestarea de servicii impune, așadar, o anumită activitate sau acțiune din partea persoanei care furnizează acest serviciu ( 56 ). În al doilea rând, după cum vom vedea în cadrul analogiei cu definiția acestei noțiuni în dreptul primar ( 57 ), serviciile ar trebui, în principiu, să fie furnizate în schimbul unei remunerații. Însă, în orice caz, trebuie să se țină cont de faptul că, pornind de la definiția abstractă, vom stabili numai cadrul definiției acestei noțiuni; cu toate acestea, în fiecare cauză va trebui să se răspundă, în mod individualizat, de la caz la caz, la întrebarea dacă definiția noțiunii „serviciu” include o activitate specifică.

58.

Pe baza definiției abstracte a noțiunii „serviciu”, menționată la punctul precedent, se poate constata, în opinia noastră, că nu este posibilă definirea contractului de licență drept un contract având ca obiect prestarea de servicii în sensul articolului 5 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din Regulamentul nr. 44/2001. Deși licențele sunt acordate în schimbul unei remunerații, licențiatorul nu îndeplinește, în fapt, niciun act activ prin acordarea licenței. Acesta îl autorizează pe licențiat să exploateze dreptul de proprietate intelectuală, obiect al licenței; actul cerut din partea licențiatorului este acela de a semna contractul de licență și de a lăsa efectiv obiectul licenței spre exploatare, ceea ce, în opinia noastră, nu poate fi calificat drept „serviciu”. În consecință, cesiunea de licență nu poate fi considerată un „serviciu” în sensul articolului 5 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din Regulamentul nr. 44/2001.

59.

În scopul unei definiri mai precise a noțiunii „serviciu” în sensul articolului 5 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din Regulamentul nr. 44/2001, trebuie de asemenea luată în considerare, în plus față de definiția abstractă, analogia cu definiția acestei noțiuni în dreptul primar în cadrul liberei prestări a serviciilor și interacțiunea cu interpretarea normelor adoptate în cadrul cooperării judiciare în materie civilă, clarificând în același timp motivul pentru care analogia cu definiția acestei noțiuni care figurează în cadrul dispozițiilor comunitare privind TVA-ul nu este posibilă.

60.

Pentru a defini mai precis noțiunea „serviciu” care figurează în Regulamentul nr. 44/2001, se poate porni de la analogia cu definiția noțiunii „serviciu” existentă în dreptul comunitar în ceea ce privește libera prestare a serviciilor, însă, în opinia noastră, aceasta nu poate fi transpusă fără restricții în privința Regulamentului nr. 44/2001 ( 58 ). Economia și finalitatea Regulamentului nr. 44/2001, care, prin conținutul său, este o normă de drept internațional privat, trebuie, astfel, să fie întotdeauna pe primul plan în interpretarea acestui text.

61.

„Serviciile” sunt definite la articolul 50 primul paragraf CE, în cadrul liberei prestări a serviciilor, ca fiind prestații care sunt „furnizate în mod obișnuit în schimbul unei remunerații, în măsura în care nu sunt reglementate de dispozițiile privind libera circulație a mărfurilor, a capitalurilor și a persoanelor”. La articolul 50 al doilea paragraf, Tratatul CE menționează doar câteva exemple generale de servicii (activitățile cu caracter industrial, activitățile cu caracter comercial, activitățile artizanale, activitățile prestate în cadrul profesiunilor liberale). În jurisprudența sa, Curtea a interpretat această noțiune în sens foarte larg ( 59 ). Astfel cum afirmă părțile în observațiile prezentate, Curtea, în jurisprudența sa, a clasificat de asemenea în noțiunea „serviciu” activitatea care constă în închirierea de spații de ancorare proprietarilor de nave care au reședința în alte state membre ( 60 ) (cauza Ciola), precum și activitatea constând în darea de automobile în „leasing” societăților stabilite în alt stat membru (Hotărârea Cura Anlagen) ( 61 ).

62.

În opinia noastră, în prezenta cauză nu este posibilă, din mai multe motive, transpunerea fără rezerve a acestei definiții largi a noțiunii „serviciu” preluate din dreptul primar în privința definiției noțiunii „serviciu” care figurează la articolul 5 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din Regulamentul nr. 44/2001.

63.

În primul rând, astfel cum afirmă în mod întemeiat guvernul german, noțiunea „serviciu” este definită atât de larg în dreptul primar pentru ca, în cadrul eforturilor depuse pentru instituirea pieței comune, această noțiune să acopere cel mai mare număr posibil de activități ( 62 ). Or, acest motiv în favoarea unei interpretări largi nu poate fi transpus în privința interpretării articolului 5 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din Regulamentul nr. 44/2001, întrucât contractele care nu vor fi definite drept contracte de prestare de servicii vor putea fi totuși definite drept contracte de vânzare de mărfuri în cadrul primei liniuțe a articolului menționat sau drept contracte pentru care competența este determinată în conformitate cu articolul 5 punctul 1 litera (a) din același regulament. Este adevărat că Regulamentul nr. 44/2001, în ansamblu, vizează, astfel cum reiese din considerentul (2), să asigure buna funcționare a pieței interne prin unificarea normelor în materie civilă și comercială, însă o interpretare mai largă a noțiunii „serviciu” care figurează la articolul 5 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din regulamentul menționat nu ar asigura acest obiectiv în mod mai eficient.

64.

În al doilea rând, spre deosebire de noțiunea „serviciu” din cadrul dreptului primar, noțiunea „serviciu” care figurează la articolul 5 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din Regulamentul nr. 44/2001 nu poate include prestația constând în închirierea de bunuri imobile, întrucât, potrivit articolului 22 alineatul (1) din acest regulament, au competență exclusivă pentru a judeca litigiile în materia închirierii de imobile instanțele din statul membru pe teritoriul căruia este situat imobilul, cu excepția cazurilor în care este vorba despre închirierea unor imobile în vederea utilizării personale temporare pe o perioadă de cel mult șase luni consecutive, caz în care au de asemenea competență instanțele din statul membru pe teritoriul căruia pârâtul este domiciliat ( 63 ). Prin urmare, în cazul închirierii sau arendării de bunuri imobile, nu este în niciun caz posibil să se determine competența în temeiul articolului 5 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din Regulamentul nr. 44/2001. În observațiile prezentate, părțile aduc drept argument cauza Ciola ( 64 ), în care Curtea a definit drept serviciu faptul de a închiria spații de ancorare. Faptul de a închiria spații de ancorare poate fi considerat o închiriere de bunuri imobile și, prin urmare, este imposibil să se stabilească o analogie între prezenta cauză și cauza Ciola.

65.

În cadrul analogiei dintre definiția noțiunii „serviciu” din dreptul primar și din Regulamentul nr. 44/2001, mai adăugăm că părțile invocă și cauza Cura Anlagen ( 65 ), în care Curtea a definit de asemenea drept „serviciu”, în cadrul liberei prestări a serviciilor, faptul de a da automobile în „leasing” unor societăți stabilite în alte state membre; cauza se referea, așadar, la închirierea de bunuri mobile. În această privință, este necesar să se observe că întrebarea preliminară nu privește aspectul dacă faptul de a închiria bunuri mobile poate constitui un „serviciu” în sensul Regulamentului nr. 44/2001. Însă, chiar dacă pornim de la ipoteza că faptul de a închiria un bun mobil poate fi definit drept „serviciu” în sensul articolului 5 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din Regulamentul nr. 44/2001, aceasta nu înseamnă în mod automat că cesiunea de licență trebuie să fie de asemenea inclusă în această noțiune. Într-adevăr, trebuie să se țină seama de existența, între acest contract și contractul de licență, a unor diferențe semnificative de drept civil, din cauza cărora contractul de licență nu poate fi considerat ca fiind în întregime identic cu un contract de închiriere sau de arendare.

66.

Din perspectiva dreptului civil, contractul de licență este un contract autonom, și nu doar o subcategorie a contractului de închiriere sau de arendă ( 66 ). Aceste două tipuri de contracte sunt diferite, fie și numai prin obiectul lor. În timp ce contractul de închiriere sau de arendare de bunuri mobile are ca obiect un bun mobil, un contract de licență are ca obiect un drept de proprietate intelectuală. În consecință, contractul de licență se diferențiază de contractul de închiriere sau de arendare în special prin faptul că licența poate fi acordată în același timp mai multor persoane independente una față de cealaltă ( 67 ), care se pot afla în locuri diferite din punct de vedere geografic și care pot exploata de asemenea în mod concomitent obiectul licenței. Or, în cazul închirierii sau al arendării unui bun, acest lucru nu este posibil. Licența exclusivă este o categorie de licență care, din punctul de vedere al efectelor juridice, ar putea fi comparată cu un contract de închiriere sau de arendare. În temeiul unei licențe exclusive, licențiatorul acordă licențiatului dreptul de a exploata un drept determinat de proprietate intelectuală, știind că se angajează să nu acorde licența niciunei alte persoane și să nu exploateze el însuși dreptul de proprietate intelectuală ( 68 ). Totuși, această comparație nu poate fi generalizată pentru toate contractele de licență. Imposibilitatea de a face o analogie directă între contractul de licență și contractul de închiriere sau de arendă constituie, așadar, un argument suplimentar în favoarea opiniei potrivit căreia contractul de licență nu poate fi calificat drept contract având ca obiect prestarea de „servicii” în sensul articolului 5 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din Regulamentul nr. 44/2001.

67.

În cadrul definirii noțiunii „serviciu”, trebuie să se țină seama de faptul că interpretarea acestei noțiuni, pe care Curtea o va furniza în prezenta cauză, va influența de asemenea definirea acestei noțiuni în cadrul Regulamentului (CE) nr. 593/2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale ( 69 ) (denumit în continuare „Regulamentul Roma I”). Astfel, potrivit considerentului (7) al Regulamentului Roma I, „domeniul de aplicare material și dispozițiile [acestui] regulament” ar trebui să fie concordante cu Regulamentul nr. 44/2001. Or, potrivit considerentului (17) al Regulamentului Roma I, „[î]n ceea ce privește legea aplicabilă în absența unei alegeri, noțiunile «prestare de servicii» și «vânzare de bunuri» ar trebui interpretate în același fel ca și în cazul aplicării articolului 5 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 în măsura în care prestarea serviciilor și vânzarea bunurilor sunt acoperite de regulamentul respectiv”.

68.

În consecință, în interpretarea noțiunii „serviciu” din cadrul articolului 5 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din Regulamentul nr. 44/2001, Curtea va trebui să fie atentă să nu interpreteze această noțiune în mod contrar sensului și finalității Regulamentului Roma I.

69.

Astfel cum a arătat guvernul german în observațiile prezentate, din procedura de adoptare a Regulamentului Roma I reiese că, la articolul 4 din acesta, care stabilește legea aplicabilă în absența unei alegeri, textul propunerii acestui regulament includea, în plus față de alineatul (1) litera (b), care stabilește dreptul aplicabil unui contract de prestări de servicii, un punct care stabilea dreptul aplicabil contractului privind proprietatea intelectuală sau industrială ( 70 ). Din documentele elaborate în cadrul procedurii de adoptare a acestui regulament reiese că acest din urmă punct nu a fost inclus în versiunea finală a Regulamentului Roma I, deoarece statele membre din Consiliu nu au ajuns la un acord privind stabilirea părții contractante care ar trebui să execute obligația caracteristică contractului ( 71 ), și nu pentru că ar fi fost necesar ca acest contract să fie clasificat în categoria contractelor de prestări servicii. Dacă, cu ocazia interpretării noțiunii „serviciu” în cadrul Regulamentului nr. 44/2001, în această noțiune ar fi inclusă cesiunea de licență, acest fapt ar fi contrar sensului și finalității definiției noțiunii „serviciu” din cadrul Regulamentului Roma I. Acesta constituie, așadar, un argument suplimentar în favoarea poziției potrivit căreia contractul de licență nu este un contract având ca obiect prestarea de „servicii” în sensul articolului 5 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din Regulamentul nr. 44/2001.

70.

Contrar aprecierilor reclamanților din acțiunea principală și ale Comisiei, definiția noțiunii „serviciu” întemeiată pe directivele comunitare privind TVA-ul nu poate fi transpusă, în opinia noastră, în privința definirii acestei noțiuni în cadrul Regulamentului nr. 44/2001, din mai multe motive.

71.

În primul rând, din modul de redactare a definiției acestei noțiuni în cadrul directivelor privind TVA-ul reiese că aceasta este o definiție negativă, care, prin însăși natura sa, este foarte largă. Astfel, articolul 6 alineatul (1) primul paragraf din A șasea directivă ( 72 ), precum și articolul 24 alineatul (1) din Directiva 2006/112 ( 73 ) prevăd că, în cadrul acestor două directive, „«prestare de servicii» înseamnă orice operațiune care nu constituie o livrare de bunuri” [articolul 24 alineatul (1); articolul 6 face referire la „orice tranzacție care nu constituie o livrare de bunuri”]. În plus față de importul pe teritoriul Comunității, aceste două directive consideră, așadar, operațiuni impozabile în interiorul acestui teritoriu doar două categorii de activități economice, livrarea de bunuri și prestarea de servicii, prin urmare definirea noțiunii „serviciu” este, în acest cadru, în mod necesar una largă.

72.

Or, Regulamentul nr. 44/2001 nu prevede determinarea competenței în temeiul normelor care se aplică în cazul contractelor de prestare de servicii ori de câte ori nu este vorba despre un contract de livrare de bunuri. Dimpotrivă, acesta conține o prevedere expresă, la articolul 5 punctul 1 litera (a), privind determinarea competenței în ceea ce privește contractele care nu sunt nici contracte de livrare de bunuri, nici contracte de prestare de servicii. Reiese, într-adevăr, în mod expres din articolul 5 punctul 1 litera (c) din acest regulament că litera (a) se aplică în cazul în care nu se aplică litera (b). O definiție atât de largă a noțiunii „serviciu” nu este, prin urmare, indispensabilă în cadrul Regulamentului nr. 44/2001, întrucât va fi întotdeauna posibil să se determine competența în temeiul articolului 5 punctul 1 litera (a), în cazul în care nu va fi posibilă determinarea competenței în temeiul literei (b) a articolului menționat.

73.

În al doilea rând, noțiunea „serviciu” este definită în sens larg în cadrul dispozițiilor comunitare privind TVA-ul, întrucât însuși domeniul de aplicare al acestei directive este foarte larg ( 74 ) pentru a include astfel toate operațiunile economice impozabile. Precum în contextul dreptului primar, nu putem să fim de acord nici în contextul directivelor comunitare privind TVA-ul cu opinia potrivit căreia este de asemenea posibil ca rațiunea de a fi a interpretării largi a noțiunii „serviciu” să fie transpusă fără restricții în privința interpretării acestei noțiuni în cadrul Regulamentului nr. 44/2001. Trebuie să se țină seama de faptul că aceste noțiuni sunt întotdeauna definite, în domeniul juridic propriu, în funcție de acest domeniu juridic, astfel încât definiția dintr-un domeniu nu poate fi transpusă în mod direct în altul. Având în vedere că domeniul fiscal constituie un domeniu special care vizează obiective specifice, nu se poate transpune în cadrul Regulamentului nr. 44/2001 definiția noțiunii „serviciu” din acest domeniu.

74.

Trebuie arătat de asemenea că doctrina menționează numeroase exemple de contracte având ca obiect prestarea de „servicii” în sensul articolului 5 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din Regulamentul nr. 44/2001: contractele de muncă, contractele de transport de bunuri, contractele de intermediere, contractele de servicii medicale, contractele de consultanță, contractele de instruire și altele similare ( 75 ). Or, contractul de licență nu figurează niciodată printre aceste exemple. Dimpotrivă, unii autori arată în mod expres că trebuie să se determine competența referitoare la contractul de licență sau la contractul de acordare a unor drepturi de exploatare a proprietății intelectuale în conformitate cu articolul 5 punctul 1 litera (a) din Regulamentul nr. 44/2001 ( 76 ).

75.

Având în vedere constatările precedente, propunem Curții să răspundă la prima întrebare preliminară că articolul 5 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că un contract prin care titularul unui drept de proprietate intelectuală acordă celeilalte părți contractante dreptul de a-l exploata (contract de licență) nu este un contract având ca obiect prestarea de servicii în sensul acestui articol.

76.

Instanța de trimitere nu adresează a doua întrebare preliminară decât cu titlu subsidiar, în cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, prin urmare în cazul în care articolul 5 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din Regulamentul nr. 44/2001 ar fi fost interpretat în sensul că un contract de licență este un contract având ca obiect prestarea de servicii în sensul acestui articol.

77.

Întrucât trebuie, în opinia noastră, să se răspundă în sens negativ la prima întrebare preliminară, nu este necesar să se răspundă la a doua întrebare preliminară, care nu este adresată decât cu titlu subsidiar.

78.

A treia întrebare preliminară trebuie înțeleasă în sensul că instanța de trimitere urmărește să se precizeze dacă articolul 5 punctul 1 literele (a) și (c) din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce privește determinarea competenței de a judeca litigiile rezultate din contracte de licență în temeiul acestui articol, trebuie luate în considerare principiile rezultate din jurisprudența Curții referitoare la articolul 5 punctul 1 din Convenția de la Bruxelles. Cu alte cuvinte, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă, în interpretarea articolului 5 punctul 1 litera (a) din Regulamentul nr. 44/2001, trebuie garantată continuitatea cu interpretarea articolului 5 punctul 1 din Convenția de la Bruxelles.

79.

Regulamentul nr. 44/2001 reglementează competența în materie contractuală în mod diferit față de Convenția de la Bruxelles și, în acest cadru, articolul 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 a fost adoptat și revizuit în raport cu articolul 5 punctul 1 din Convenția de la Bruxelles. Conținutul și economia modificării acestei dispoziții nu pot fi înțelese decât ținând seama de interpretarea dată de Curte articolului 5 punctul 1 din Convenția de la Bruxelles și, mai ales, ținând seama de criticile exprimate împotriva acestei interpretări. În consecință, vom prezenta în continuare, în primul rând, conținutul interpretării articolului 5 punctul 1 din Convenția de la Bruxelles, motivele care au justificat modificarea acestui articol și domeniul de aplicare al acestor modificări, după care vom aborda interpretarea articolului 5 punctul 1 literele (a) și (c) din Regulamentul nr. 44/2001.

80.

Articolul 5 punctul 1 din Convenția de la Bruxelles prevede, în prima teză, că pârâtul domiciliat pe teritoriul unui stat contractant poate fi acționat în justiție într-un alt stat contractant, în materie contractuală, în fața instanței de la locul în care obligația care formează obiectul cererii a fost sau trebuie executată ( 77 ). Curtea a conferit o semnificație noțiunii „locul în care obligația a fost sau trebuie executată” prin două hotărâri, De Bloos ( 78 ) și Tessili ( 79 ), pronunțate în aceeași zi în 1976, în care aceasta a răspuns la două întrebări esențiale privind interpretarea acestui articol: în primul rând, care este obligația ce trebuie luată în considerare pentru a determina competența în temeiul acestei dispoziții și, în al doilea rând, pe baza căror criterii de legătură se stabilește locul de executare a acestei obligații? Astfel, în Hotărârea De Bloos, Curtea a declarat că noțiunea „obligație” care figurează în acest articol se referă la obligația contractuală care făcea obiectul cererii reclamantului ( 80 ), și anume la obligația în litigiu care forma obiectul procedurii în curs între cele două părți contractante. În cauza Tessili, Curtea s-a pronunțat în sensul că locul de executare a obligației contractuale în litigiu se stabilește în conformitate cu legea aplicabilă raportului contractual, potrivit normelor conflictuale ale instanței solicitate să judece litigiul ( 81 ). Curtea a motivat această hotărâre prin faptul că nu era posibilă o interpretare mai exactă a acestui articol, având în vedere diferențele care existau încă între legislațiile naționale în materie contractuală și ținând cont de lipsa, în acest stadiu al evoluției juridice, a oricărei unificări a dreptului material aplicabil ( 82 ).

81.

Pentru a determina instanța competentă potrivit acestei interpretări, instanța în fața căreia litigiul este pendinte trebuie, astfel, să efectueze o analiză în trei etape, pe care avocatul general Ruiz-Jarabo Colomer a clasificat-o în mod întemeiat drept dificilă în concluziile sale prezentate în cauza GIE Groupe Concorde și alții ( 83 ). În primul rând, instanța trebuie să stabilească obligația contractuală care constituie obiectul litigiului dintre cele două părți contractante. În continuare, aceasta trebuie să stabilească, în temeiul normelor conflictuale ale propriului său sistem juridic, dreptul material aplicabil raportului contractual dintre părți (lex causae). În sfârșit, aceasta trebuie să definească, în temeiul acestei legi, locul de executare a obligației contractuale în litigiu.

82.

Această interpretare a articolului 5 punctul 1 din Convenția de la Bruxelles a dat naștere la numeroase dificultăți practice pentru instanțele naționale atunci când acestea s-au pronunțat cu privire la competență, a suscitat critici aprinse în doctrină și a determinat avocații generali să propună modificarea acestei jurisprudențe. Criticile erau îndreptate împotriva mai multor aspecte ale acestei interpretări.

83.

În primul rând, în ceea ce privește complexitatea normelor care decurg din interpretarea citată anterior, determinarea instanței competente este, în practică, extrem de dificilă, îngreunând procedura chiar înainte ca instanța să fi început să judece fondul cauzei ( 84 ). În al doilea rând, determinarea competenței în temeiul normelor care decurg din această interpretare este extrem de imprevizibilă pentru părțile la proces, întrucât lex causae din diferite state membre poate stabili un loc diferit de executare a obligației pentru același tip de obligații ( 85 ). Locul de executare a obligației în litigiu – și, prin urmare, instanța competentă – se va modifica, așadar, potrivit legii aplicabile raportului contractual. În al treilea rând, determinarea competenței în temeiul normelor citate anterior poate face ca instanțe diferite să fie competente în cazul în care același raport contractual dă naștere mai multor litigii ( 86 ). În al patrulea rând, determinarea competenței în temeiul normelor citate anterior nu conduce în mod necesar la stabilirea competenței instanței care este cel mai strâns legată de litigiu ( 87 ).

84.

Curtea a refuzat însă să deroge de la interpretarea articolului 5 punctul 1 din Convenția de la Bruxelles dezvoltată în cauzele De Bloos și Tessili; în pofida numeroaselor critici și a apelurilor lansate de avocații generali pentru modificarea jurisprudenței ( 88 ), Curtea a confirmat-o, dimpotrivă, în mai multe rânduri, de exemplu în cauzele GIE Concorde și alții ( 89 ) și Leathertex ( 90 ). În cauza Besix, aceasta a declarat în mod expres că nu poate fi dată o interpretare autonomă noțiunii „locul în care obligația a fost sau trebuie executată” fără a repune în discuție jurisprudența constantă inaugurată în cauza Tessili ( 91 ).

85.

În cursul procedurii de adoptare a Regulamentului nr. 44/2001, legiuitorul comunitar a ținut seama de criticile prezentate anterior și a optat pentru o modificare parțială a normelor privind competența în materie contractuală. În cursul procedurii de adoptare a acestui regulament, orientarea și conținutul acestei modificări au fost extrem de controversate ( 92 ). După îndelungi negocieri, articolul 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 a fost, în cele din urmă, redactat astfel încât, pentru două categorii de contracte – contractele de vânzare de mărfuri și contractele de prestare de servicii – locul de executare a obligației care formează obiectul cererii să fie determinat la punctul (b) în mod autonom, ținând seama de obligația caracteristică contractului, în timp ce, pentru toate celelalte contracte, s-a menținut, la punctul (a), modul de redactare a articolului 5 punctul 1 primul paragraf din Convenția de la Bruxelles.

86.

Din articolul 5 punctul 1 litera (c) din Regulamentul nr. 44/2001 reiese că, pentru determinarea competenței, în cazul în care nu se aplică litera (b), se aplică litera (a) a articolului 5 punctul 1 din regulament. Întrucât am constatat, în cadrul răspunsului la prima întrebare, că în prezenta cauză nu este posibil să se determine competența în temeiul literei (b) a acestui articol, aceasta va fi determinată în temeiul literei (a) a articolului menționat. Litera (a) prevede că o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într-un alt stat membru „în materie contractuală, în fața instanțelor de la locul în care obligația care formează obiectul cererii a fost sau urmează a fi executată”. În interpretarea acestui punct, trebuie să se pornească, în opinia noastră, de la faptul că modul de redactare a articolului 5 punctul 1 litera (a) din Regulamentul nr. 44/2001 este identic cu cel al primei teze a articolului 5 punctul 1 din Convenția de la Bruxelles, ca urmare a continuității dintre Regulamentul nr. 44/2001 și Convenția de la Bruxelles, precum și a interpretării istorice.

87.

Arătăm, în primul rând, că modul de redactare a articolului 5 punctul 1 litera (a) din Regulamentul nr. 44/2001 este în întregime identic cu cel al primei teze a articolului 5 punctul 1 din Convenția de la Bruxelles. Având în vedere principiul continuității, în cadrul interpretării Regulamentului nr. 44/2001, cu interpretarea Convenției de la Bruxelles, acest fapt conduce, în opinia noastră, la constatarea că articolul 5 punctul 1 litera (a) din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în mod identic cu articolul 5 punctul 1 din Convenția de la Bruxelles.

88.

Importanța principiului continuității în interpretarea Regulamentului nr. 44/2001 reiese din considerentul (19) al regulamentului menționat, potrivit căruia trebuie asigurată continuitatea necesară între Convenția de la Bruxelles și acest regulament, iar Curtea trebuie de asemenea să garanteze această continuitate atunci când interpretează acest regulament. În jurisprudența sa, Curtea a arătat deja importanța unei interpretări identice a acestor două acte juridice.

89.

În cauza Henkel ( 93 ), în care, într-adevăr, aceasta nu a interpretat Regulamentul nr. 44/2001, ci Convenția de la Bruxelles, care era, în această cauză, norma ratione temporis pertinentă, Curtea a subliniat importanța unei interpretări uniforme a Convenției de la Bruxelles și a regulamentului menționat. Hotărârea a fost pronunțată după intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 44/2001 ( 94 ). În interpretarea articolului 5 punctul 3 din Convenția de la Bruxelles, Curtea s-a întemeiat de asemenea, printre altele, pe modul de redactare mai clar al articolului 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 ( 95 ) și a arătat că, în lipsa oricărui motiv care să impună o interpretare diferită, articolului 5 punctul 3 din Convenția de la Bruxelles trebuie să i se recunoască un domeniu de aplicare identic cu cel al dispoziției corespunzătoare din Regulamentul nr. 44/2001 ( 96 ). Curtea a menționat, în continuare, că acest fapt este cu atât mai important cu cât acest regulament a înlocuit Convenția de la Bruxelles, mai puțin în privința Regatului Danemarcei ( 97 ).

90.

Deși Curtea nu a invocat în mod expres, în cauza Reisch Montage ( 98 ), principiul continuității de interpretare, aceasta s-a întemeiat, în interpretarea Regulamentului nr. 44/2001, pe jurisprudența referitoare la Convenția de la Bruxelles ( 99 ). Curtea a adoptat același raționament în cauzele Freeport ( 100 ), ASML ( 101 ), FBTO Schadeverzekeringen ( 102 ) și Hassett și Doherty ( 103 ). În numeroase cauze, avocații generali au arătat în mod expres importanța continuității între Convenția de la Bruxelles și Regulamentul nr. 44/2001 ( 104 ).

91.

Până în prezent, Curtea a optat pentru derogarea de la principiul continuității și pentru o interpretare diferită a Regulamentului nr. 44/2001 față de Convenția de la Bruxelles, de exemplu în cauza Glaxosmithkline și Laboratoires Glaxosmithkline ( 105 ), referitoare la competența în materia contractelor individuale de muncă. Competența de a se pronunța cu privire la acest contract era reglementată în Convenția de la Bruxelles la articolul 5 punctul 1, în timp ce în Regulamentul nr. 44/2001 este inclusă într-o secțiune specială (articolele 18-21). Curtea a motivat interpretarea diferită a acestor dispoziții prin modificarea substanțială a modului de redactare a regulamentului; o interpretare diferită este, în plus, confirmată de lucrările pregătitoare ale acestui regulament ( 106 ).

92.

Chiar și în cauza Ilsinger ( 107 ), în care Curtea nu s-a pronunțat încă, am propus Curții, în cadrul competenței în materia contractelor încheiate de consumatori, să interpreteze articolul 15 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 44/2001 în mod diferit față de articolul 13 primul paragraf punctul 3 din Convenția de la Bruxelles, având în vedere formularea parțial diferită a articolului menționat față de cea din convenție.

93.

Or, condițiile pentru ca articolul 5 punctul 1 litera (a) din Regulamentul nr. 44/2001 să fie interpretat diferit față de articolul 5 punctul 1 din Convenția de la Bruxelles nu sunt îndeplinite în prezenta cauză, nu numai, astfel cum am menționat deja, din cauza modului de redactare identic al celor două articole, ci și pentru că se poate constata, printr-o interpretare istorică, că aceasta era voința expresă a legiuitorului comunitar.

94.

Interpretarea istorică arată că formularea articolului 5 punctul 1 litera (a), astfel cum a fost adoptată în final în Regulamentul nr. 44/2001, a fost rezultatul unui compromis în cadrul procedurii de adoptare a acestui regulament, între cei care doreau să păstreze normele de determinare a competenței dezvoltate de Curte în jurisprudența De Bloos și Tessili și cei care sprijineau o modificare a acestei jurisprudențe. Între aceste propuneri extreme de formulare a acestui articol – care au variat de la menținerea status quo-ului la determinarea competenței pentru toate contractele în temeiul locului de executare a obligației caracteristice ( 108 ), a fost adoptată în cele din urmă o propunere de compromis, prin care competența era determinată în temeiul locului de executare a obligației caracteristice pentru două tipuri de contracte, contractul de vânzare de mărfuri și contractul de prestare de servicii, în timp ce, pentru celelalte tipuri de contracte, era menținut regimul existent. Această soluție de compromis, care a împărțit, propriu-zis, articolul 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 în două părți, a permis adoptarea modificării acestui articol ( 109 ).

95.

Voința legiuitorului este, așadar, clară: determinarea în mod autonom a locului de executare a obligației pentru contractele de vânzare de mărfuri și de prestare de servicii, iar – pentru celelalte contracte – menținerea normelor de determinare a competenței, astfel cum rezultă acestea din interpretarea de către Curte a articolului 5 punctul 1 din Convenția de la Bruxelles ( 110 ). Dacă legiuitorul ar fi dorit să fie determinată competența de a se pronunța cu privire la toate contractele în temeiul, de exemplu, al locului de executare a obligației caracteristice contractului, articolul 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 ar fi fost de asemenea formulat în consecință. Or, având în vedere formularea actuală a acestui articol, reiese cu claritate din anumite versiuni lingvistice că obligația care formează obiectul procedurii dintre cele două părți este decisivă pentru determinarea competenței ( 111 ).

96.

Este adevărat că această soluție de compromis nu este lipsită de imperfecțiuni. Modificând normele de determinare a competenței numai pentru contractele de vânzare de mărfuri și de prestare de servicii, Regulamentul nr. 44/2001 a eliminat, într-adevăr, pentru două tipuri de contracte, inconvenientele pe care le prezentau normele de determinare a competenței rezultate din jurisprudența Curții în cauzele De Bloos și Tessili, însă aceste inconveniente continuă să existe pentru toate celelalte tipuri de contracte pentru care competența este determinată în temeiul articolului 5 punctul 1 litera (a) din acest regulament. În plus, modificarea acestor norme de determinare a competenței creează de asemenea două noi dificultăți.

97.

În primul rând, formularea articolului 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 a ridicat problema delimitării dintre contractele pentru care competența este determinată în temeiul literei (b) – așadar, contractele de vânzare de mărfuri și de prestare de servicii – și cele pentru care competența este determinată în temeiul literei (a) a articolului menționat. Întrucât prezenta cauză ilustrează cu claritate că această delimitare nu este ușoară, trebuie, prin urmare, să se determine pentru fiecare caz în parte categoria din care face parte un contract dat ( 112 ).

98.

În al doilea rând, având în vedere menținerea interpretării rezultate din jurisprudența Curții în cauzele De Bloos și Tessili în ceea ce privește articolul 5 punctul 1 litera (a) din Regulamentul nr. 44/2001, vor exista incoerențe între interpretarea literelor (a) și (b) ale acestui articol, întrucât, în cazul literei (b), competența este determinată în temeiul locului de executare a obligației caracteristice, în timp ce, în cazul literei (a), aceasta este întotdeauna determinată în temeiul locului de executare a obligației în litigiu.

99.

Având în vedere inconvenientele citate anterior, pe care modificarea normelor de determinare a competenței în materie contractuală le menține și chiar le produce, modificarea interpretării literei (a) a acestui articol ar fi poate într-adevăr de dorit ( 113 ), însă, procedând astfel, voința neechivocă a legiuitorului ar fi eludată sau ar fi încălcată în mod direct. Astfel, Curții i-ar fi atribuit rolul de legiuitor și și-ar depăși limitele competenței. În consecință, trebuie menținută, în opinia noastră, în ceea ce privește articolul 5 punctul 1 litera (a) din Regulamentul nr. 44/2001, interpretarea dezvoltată de Curte cu privire la articolul 5 punctul 1 din Convenția de la Bruxelles în cauzele De Bloos și Tessili.

100.

Astfel cum menționează instanța de trimitere, determinarea competenței în prezenta cauză în temeiul interpretării rezultate din cauzele De Bloos și Tessili va însemna, în mod concret, că instanța de la locul unde este domiciliat licențiatul, așadar o instanță germană, va fi competentă să judece cererea, întemeiată pe contractul de licență, de plată a drepturilor de licență pentru înregistrările video ale concertului în cauză.

101.

În sfârșit, trebuie analizat și aspectul dacă interpretarea articolului 5 punctul 1 din Convenția de la Bruxelles efectuată de Curte în cauza Besix ( 114 ) se opune, în prezenta cauză, determinării competenței în temeiul articolului 5 punctul 1 litera (a) din Regulamentul nr. 44/2001. Întrucât s-a constatat că articolul 5 punctul 1 litera (a) din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în mod identic cu articolul 5 punctul 1 din Convenția de la Bruxelles, cauza Besix trebuie luată de asemenea în considerare în prezenta cauză. În cauza Besix, Curtea a considerat că nu se determina competența în temeiul acestui articol în cazul în care nu era posibil să se determine locul de executare a obligației, întrucât conținutul acestei obligații, care nu presupunea nicio limitare geografică, reprezenta o obligație de a nu face și că, prin urmare, era posibil să se determine mai multe locuri de executare a acestei obligații ( 115 ). În acest caz, competența este determinată în temeiul articolului 2 primul paragraf din convenția menționată.

102.

Însă, în opinia noastră, prezenta cauză nu este comparabilă cu cauza Besix. Într-adevăr, în cauza menționată nu era posibil să se determine locul de executare a obligației în litigiu, în timp ce, în prezenta cauză, este posibil să se determine locul de executare a obligației în litigiu, și anume obligația pecuniară de a plăti drepturile de licență pentru înregistrările video. Întrucât obligația în litigiu este decisivă, potrivit Hotărârii De Bloos, pentru a determina competența, nu este important dacă poate fi determinat locul de executare a obligației de a acorda licența care, în prezenta cauză, constituie obligația caracteristică contractului, însă nu și obligația în litigiu.

103.

În temeiul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la cea de a treia întrebare preliminară că articolul 5 punctul 1 literele (a) și (c) din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că determinarea competenței de a judeca litigiile rezultate dintr-un contract de licență se realizează în temeiul acestui articol, în conformitate cu principiile rezultate din jurisprudența Curții cu privire la articolul 5 punctul 1 din Convenția de la Bruxelles.

104.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Oberster Gerichtshof după cum urmează: