1. 

Litigiul aflat la originea prezentei trimiteri preliminare oferă Curții posibilitatea să detalieze condițiile de acordare a protecției subsidiare conferite pe baza statutului de refugiat către resortisanții țărilor terțe în temeiul articolului 15 din Directiva 2004/83/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind standardele minime referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de protecție internațională și referitoare la conținutul protecției acordate (denumită în continuare „directiva”) ( 2 ). Cererea instanței de trimitere este formulată astfel încât să constituie o invitație adresată instanței comunitare să procedeze la un studiu comparativ privind întinderea protecției comunitare în raport cu cea prevăzută la articolul 3 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”). O astfel de întrebare preliminară presupune analizarea raporturilor existente între cele două ordini juridice, raporturi care nu pot fi neglijate din perspectiva creării unui spațiu european de protecție a drepturilor fundamentale, între care se numără dreptul de azil. Încă și mai important se dovedește a fi aspectul fundamental care transpare în prezenta cauză, vizând stabilirea gradului de individualizare a riscului real la care este supusă o persoană, necesar pentru ca aceasta să poată beneficia de protecția subsidiară acordată prin directivă.

2.

Acțiunea principală, în cadrul căreia au fost adresate Curții întrebările preliminare, are la origine refuzul Staatssecretaris van Justitie de a acorda domnului și doamnei Elgafaji, resortisanți irakieni, la cererea acestora, permisul de ședere temporară în Țările de Jos.

3.

Staatssecretaris van Justitie, pârâtul din acțiunea principală, și-a motivat decizia de respingere, emisă la 20 decembrie 2006, indicând că reclamanții din acțiunea principală nu dovediseră în mod satisfăcător riscul real de a suferi vătămări grave și individuale la care ar fi expuși în țara lor de origine. Instituția invocă în principal articolul 29 alineatul 1 literele b) și d) din Legea olandeză privind statutul străinilor din anul 2000 (Vreemdelingenwet 2000, denumită în continuare „Vw 2000”) și interpretarea conferită actului normativ.

4.

Potrivit articolului 29 alineatul 1 literele b) și d) din Vw 2000:

„Poate fi acordat un permis de ședere temporară, astfel cum a fost definit la articolul 28, străinului:

[…]

5.

Circulara privind străinii din anul 2000 (Vreemdelingencirculaire 2000, denumită în continuare „circulara 2000”), în versiunea aflată în vigoare la 20 decembrie 2006, prevede la punctul C 1/4.3.1:

„Articolul 29 alineatul 1 litera b) din [Vw 2000] permite acordarea unui permis de ședere în cazul în care străinul a demonstrat în mod satisfăcător că există motive temeinice pentru a considera că, în caz de expulzare, se expune unui risc real de a fi supus torturii sau unor pedepse ori tratamente inumane sau degradante”. Această prevedere, se precizează în circulara 2000, decurge din articolul 3 din CEDO, potrivit căruia „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante”. Așadar, îndepărtarea unei persoane către o țară în care se expune unui risc real de a fi supusă unui astfel de tratament constituie o încălcare a articolului menționat. Dacă acest risc real a fost sau este dovedit, se eliberează în principiu un permis de ședere temporară (azil) de către autoritățile olandeze competente.

6.

Reclamanții din acțiunea principală consideră că au făcut dovada riscului real la care ar fi expuși în cazul expulzării în Irak. Aceștia invocă în susținerea argumentației proprii o serie de fapte privind situația lor personală. Astfel, petenții arată că domnul Elgafaji, musulman de rit șiit, a lucrat timp de aproximativ doi ani ca agent de securitate la Bagdad în cadrul societății britanice Janusian security, care asigura protecția transportului de personal între așa-numita „zonă verde” și aeroport. Or, unchiul domnului Elgafaji, angajat al aceleiași întreprinderi, fusese ucis de miliții locale, certificatul de deces indicând că moartea a intervenit ca urmare a unui atac terorist. La câteva zile după aceasta, o scrisoare cu amenințarea „moarte colaboratorilor” a fost lipită pe ușa domiciliului domnului Elgafaji și al soției sale, musulmană de rit sunnit. Pornind de la aceste evenimente, soții Elgafaji au formulat cererea de azil în Țările de Jos, acolo unde trăiau deja tatăl, mama și sora domnului Elgafaji.

7.

Staatssecretaris van Justitie a considerat totuși că documentele prezentate de reclamanții din acțiunea principală și mai ales lipsa documentelor oficiale nu sunt suficiente pentru a demonstra amenințarea la care s-ar expune în cazul unei expulzări către țara lor de origine, astfel încât situația specifică acestora nu intra sub incidența articolului 29 alineatul 1 literele b) și d) din Vw 2000.

8.

Petenții au contestat decizia autorității olandeze invocând beneficiul articolului 15 litera (c) coroborat cu articolul 2 litera (e) din directivă.

9.

În acest sens, articolul 2 litera (e) din directivă definește persoanele care pot beneficia de protecție subsidiară ca fiind „orice resortisant al unei țări terțe sau orice apatrid care nu poate fi considerat refugiat, dar în privința căruia există motive serioase și întemeiate de a crede că, în cazul în care ar fi trimis în țara sa de origine sau, în cazul unui apatrid, în țara în care avea reședința obișnuită, ar fi supus unui risc real de a suferi vătămările grave definite la articolul 15 […]”.

10.

Totodată, în temeiul articolului 15, „[v]ătămările grave sunt:

11.

Reclamanții arată că numai ipoteza de la articolul 15 litera (b) este acoperită de articolul 29 alineatul 1 litera b) din Vw 2000, care preia aproape literal termenii directivei. Considerând că amenințarea menționată la articolul 15 litera (c) este diferită de precedentele și că situația lor intră sub incidența acestei ipoteze, reclamanții susțin că ar fi trebuit să obțină sau cel puțin ar fi trebuit să poată obține un răspuns favorabil la cererea formulată, în acest temei.

12.

Staatssecretaris van Justitie respinge motivarea. Potrivit acestuia, sarcina probei este aceeași, fie că este vorba despre protecția acordată în temeiul articolului 15 litera (b) din directivă, fie că este vorba despre protecția prevăzută la articolul 15 litera (c). Aceste două articole, subliniază pârâtul, la fel ca și articolul 29 alineatul 1 litera b) din Vw 2000, presupun ca solicitanții de azil să dovedească în mod satisfăcător un risc de a suferi vătămări grave și individuale în cazul în care ar trebui să se întoarcă în țara lor de origine. Astfel, în lipsa unei astfel de dovezi prezentate în cadrul stabilit prin articolul 29 alineatul 1 litera b) din Vw 2000, solicitanții respectivi nu ar putea să invoce în mod util prevederile articolului 15 litera (c) din directivă, care impune o dovadă similară.

13.

Ca urmare a acestei decizii, reclamanții au introdus o acțiune la Rechtbank (Țările de Jos). Această instanță a elaborat o interpretare diferită a dispozițiilor relevante din directivă, considerând, în special, că gradul înalt de individualizare al amenințării solicitat la articolul 15 litera (b) din directivă și prin dispoziția națională în discuție ar fi impus în grad mai redus în ipoteza de la articolul 15 litera (c) din directivă, care privește cazul unui conflict armat în țara de origine. Astfel, proba existenței unor amenințări individuale și grave la adresa reclamantului ar putea fi făcută cu mai multă ușurință în cadrul aplicării articolului 15 litera (c) din directivă, prin comparație cu articolul 15 litera (b). În consecință, Rechtbank a anulat deciziile din 20 decembrie 2006 de respingere a cererilor de acordare a protecției subsidiare, în măsura în care proba cerută în cadrul articolului 15 litera (c) din directivă fusese considerată echivalentă cu cea impusă pentru aplicarea aceluiași articol litera (b), astfel cum a fost acesta reluat prin articolul 29 alineatul 1 litera b) din Vw 2000. Potrivit acestei instanțe, ministrul olandez al justiției ar fi trebuit să examineze dacă nu existau motive pentru care să li se elibereze reclamanților permise de ședere temporară în temeiul articolului 29 alineatul 1 litera d) din Vw 2000 pe baza existenței unor vătămări grave în sensul articolului 15 litera (c) din directivă.

14.

Instanța de trimitere, Nederlandse Raad van State, sesizată în apel, împărtășește dificultățile de interpretare a dispozițiilor relevante din cadrul directivei exprimate de reclamanți și de instanța de fond. În plus, articolul 15 litera (c) din directivă nu fusese transpus în legislația olandeză la 20 decembrie 2006, dată la care domnul și doamna Elgafaji formulaseră cererile. Astfel, pentru a putea decide dacă o asemenea transpunere era necesară, Raad van State a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

15.

Prin intermediul primei întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 15 litera (c) conferă o protecție complementară sau numai echivalentă cu cea care decurge din articolul 3 din CEDO. A doua chestiune urmărește să se determine criteriile care stau la baza acordării protecției subsidiare.

16.

Cu alte cuvinte, Curtea este chemată să se pronunțe asupra întinderii protecției acordate prin articolul 15 litera (c) din directivă, în comparație cu cea conferită prin articolul 3 din CEDO. Observațiile părților privesc în principal acest aspect, însă demonstrează înainte de toate divergențele existente între statele membre cu privire la interpretarea articolului 3 și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Aceste diferențe sunt cel mai bine ilustrate de faptul că, deși printre statele membre care consideră că articolul 15 litera (c) din directivă nu instituie o protecție complementară celei deja conferite prin CEDO, există o serie de state în a căror opinie protecția acordată de convenție cuprinde, din punctul de vedere al Curții de la Strasbourg, anumite ipoteze pe care, dimpotrivă, alte state tind să le excludă din domeniul de aplicare al directivei, considerând tocmai că protecția subsidiară instituită prin directivă se limitează la cea de care se poate beneficia în temeiul CEDO.

17.

Aceste dezacorduri cu privire la implicațiile articolului 3 din CEDO ascund cu greu adevăratul punct nodal al dezbaterii, care are ca obiect în realitate întinderea protecției de care trebuie să beneficieze solicitanții de azil în temeiul dreptului comunitar. Astfel, înainte de a trece la analiza juridică propriu-zisă a protecției conferite de dreptul comunitar solicitanților de azil, pare util, din perspectiva observațiilor prezentate de părți, să revenim asupra controverselor ce rezultă din interpretarea și din luarea în considerare a articolului 3 din CEDO pentru a răspunde la întrebările preliminare adresate.

18.

Dincolo de compararea domeniilor de aplicare specifice ale articolului 3 din CEDO și articolului 15 din directivă, se solicită Curții, în principal și în esență, să stabilească dacă protecția acordată în temeiul directivei acoperă exclusiv situațiile în care o persoană poate fi victima unei încălcări deosebit de grave a drepturilor sale fundamentale în funcție de anumite circumstanțe care o caracterizează sau îi sunt specifice sau dacă protecția acoperă deopotrivă situațiile în care o persoană poate fi expusă unui risc similar într-un context global de violență generalizată?

19.

Convingerea noastră este că răspunsul la această întrebare nu poate fi dedus din prevederile articolului 3 din CEDO, ci trebuie să fie analizat în principal din perspectiva articolului 15 litera (c) din directivă. Astfel, dispozițiile comunitare, oricare ar fi acestea, primesc o interpretare autonomă care nu poate, așadar, să difere și/sau să depindă în funcție de analizele dezvoltate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

20.

În plus, trebuie adăugat că interpretarea convenției de către Curtea de la Strasbourg este de tip dinamic și evolutiv. În ceea ce privește caracterul dinamic, evidențiem că interpretarea articolului 3 din CEDO nu este liniară și Curtea Europeană a Drepturilor Omului conferă în prezent un cuprins – și, așadar, și implicații – mai larg acestui articol ( 3 ). Mai mult chiar, interpretarea acestui text este menită să evolueze și nu ar trebui, prin urmare, să fie una imuabilă. În acest context, nu revine instanței comunitare să stabilească interpretarea prevalentă a articolului 3 din convenție.

21.

Importanța pe care o poate dobândi CEDO în interpretarea dispozițiilor comunitare nu poate fi însă neglijată. Directiva are ca obiectiv dezvoltarea unui drept fundamental de azil care rezultă din principiile generale ale dreptului comunitar, deduse, la rândul lor, din tradițiile constituționale comune ale statelor membre și ale CEDO, astfel cum au fost preluate, de altfel, în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, proclamată la Nisa la 7 decembrie 2000 (JO C 364, p. 1) ( 4 ). Or, astfel cum am subliniat în cadrul unei cauze precedente, „deși carta menționată nu poate constitui, prin ea însăși, un temei juridic suficient pentru a da naștere unor drepturi care pot fi invocate direct de particulari, aceasta nu este totuși lipsită de efecte în calitate de criteriu pentru interpretarea instrumentelor de protecție a drepturilor menționate la articolul 6 alineatul (2) UE. Din această perspectivă, carta poate avea o funcție dublă. În primul rând, poate crea prezumția existenței unui drept care, prin urmare, va trebui să fie confirmat fie în tradițiile constituționale comune statelor membre, fie în dispozițiile din CEDO. În al doilea rând, dacă un drept este identificat ca drept fundamental protejat prin ordinea juridică comunitară, carta furnizează un instrument în mod special util pentru a se determina conținutul, domeniul de aplicare și întinderea ce trebuie date acestui drept” ( 5 ).

22.

În această privință, CEDO este preluată în jurisprudența comunitară pentru două motive principale. Mai întâi, deoarece angajamentul exprimat de fiecare stat membru față de convenție pune în evidență însușirea drepturilor omului de a corespunde valorilor comune ale statelor membre, care doresc, așadar, să le protejeze și să le preia în contextul Uniunii Europene. Apoi, protecția drepturilor fundamentale în ordinea juridică comunitară are o existență paralelă cu a altor sisteme europene de protecție a drepturilor fundamentale. Acestea din urmă includ deopotrivă sistemele dezvoltate în cadrul ordinilor juridice naționale, cât și pe cele deduse din CEDO. Este cert că fiecare dintre aceste mecanisme de protecție urmărește obiective specifice, fiind construit pornind de la instrumente juridice care îi sunt proprii, însă care devin uneori aplicabile acelorași situații de fapt. Într-un astfel de context, este important, în cazul oricărui sistem de protecție existent, ca, fără a-i pune în pericol autonomia, să fie înțeles modul în care sunt interpretate și dezvoltate aceleași drepturi fundamentale de către celelalte sisteme, nu numai pentru a minimaliza riscurile de apariție a unor conflicte, ci și pentru a demara un proces de construcție informală a unui spațiu european de protecție a drepturilor fundamentale. Spațiul european instituit astfel va reprezenta, în mare parte, rezultatul diverselor contribuții individuale din partea diferitelor sisteme de protecție existente la nivel european.

23.

Prin urmare, deși nu este un izvor obligatoriu pentru interpretarea drepturilor fundamentale comunitare, jurisprudența Curții de la Strasbourg constituie totuși un punct de plecare pentru a determina cuprinsul și întinderea acestor drepturi în cadrul Uniunii Europene. O astfel de luare în considerare este, în plus, indispensabilă pentru oferi o garanție că Uniunea, întemeiată pe principiul respectării drepturilor omului și a libertăților fondamentale ( 6 ), va contribui la extinderea protecției acestor drepturi în ansamblul spațiului european. Sub acest aspect, în mod firesc, recunoscând că „include drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată” ( 7 ), Carta drepturilor fundamentale adaugă totodată că „această dispoziție nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă” ( 8 ).

24.

Pentru ansamblul motivelor expuse, trebuie să precizăm că nu interesează atât să se stabilească dacă protecția subsidiară prevăzută de directivă este mai mult sau mai puțin aceeași cu cea acordată în temeiul convenției, cât să se definească conținutul comunitar al acesteia, obiectivul menționat neexcluzând nicidecum luarea în considerare a jurisprudenței ce rezultă din aplicarea CEDO.

25.

Interpretarea nu este cea mai ușoară sarcină, fiind deschisă dezbaterilor într-o astfel de măsură încât poate fi, în definitiv, considerată o artă, o categorie a hermeneuticii. Cu toate acestea, rar se întâmplă ca pe baza unei argumentații similare și fundamentate în mare parte pe o motivare recunoscută, rezultatul să fie mai controversat, făcând astfel necesară reconsiderarea metodologiei interpretării înseși.

26.

Surprinzător este faptul că, rând pe rând, considerentele (25) și (26) ale directivei sunt invocate de către părți în susținerea unor interpretări diametral opuse ale articolului 15 litera (c). Astfel, potrivit unui prim curent de opinii, din considerentele menționate ar reieși că cerința unei legături individuale între violența generalizată și amenințarea la adresa vieții sau a persoanei unui civil presupune ca solicitantul să demonstreze că este vizat datorită unor însușiri care îi sunt proprii, în timp ce potrivit celui al doilea curent, aceleași considerente tind să elimine legătura individuală cerută. Pe de altă parte, au fost exprimate și opinii – nu neapărat de către cei care consideră că legătura individuală cerută din perspectiva articolului 15 litera (c) din directivă trebuie să fie mai puțin puternică decât cea impusă la articolul 3 din CEDO – în sensul că articolul 15 litera (c) instituie o protecție complementară celei conferite de articolul 3 din CEDO, în vreme ce alte voci o consideră echivalentă.

27.

Astfel, considerentul (25), potrivit căruia „[…] Aceste criterii [pe care ar trebui să le îndeplinească solicitanții unei protecții internaționale pentru a putea beneficia de protecția subsidiară] ar trebui stabilite pe baza obligațiilor internaționale în temeiul instrumentelor privind drepturile omului și a practicilor deja existente în statele membre”, este invocat în susținerea unei interpretări a articolului 15 litera (c) care diferă vizibil în cele două argumentări. În acest sens, guvernul olandez și guvernul Regatului Unit deduc din cadrul considerentului că articolul 15 din directivă și în special litera (c) a acestuia urmează îndeaproape articolul 3 din CEDO, cu privire la care jurisprudența atestă, în opinia lor, cerința unei legături individuale puternice ( 9 ). Guvernele citate arată că, în temeiul considerentului respectiv, trebuie înțeles cel puțin că legiuitorul comunitar nu a intenționat să impună statelor membre noi obligații de natură să confere o protecție mai extinsă resortisanților țărilor terțe în materia dreptului de azil. În acest fel, guvernele minimalizează sau chiar eludează trimiterea pe care considerentul (25) o face la celelalte instrumente internaționale și europene de protecție a drepturilor omului, precum și la practicile existente în statele membre. Desigur, statele au adoptat sisteme de protecție extrem de diferite, însă lipsa uniformității nu trebuie să conducă la excluderea valorii interpretative a acestora. Astfel, împrejurarea că anumite state au prevăzut, în ordinea lor juridică internă, o protecție sporită în raport cu cea conferită prin articolul 3 din CEDO nu poate fi neglijată ( 10 ). Guvernul suedez insistă îndeosebi asupra trimiterii din considerentul (25) la practicile existente în statele membre pentru a deduce că protecția instituită prin articolul 15 litera (c) completează în mod obligatoriu protecția conferită prin articolul 15 literele (a) și (b). Aceasta ar constitui o protecție complementară celei deja garantate prin CEDO și mai cu seamă prin articolul 3 din aceasta, articol preluat, de altfel, literal la articolul 15 litera (b) din directivă.

28.

În mod similar, invocând considerentul (26) al directivei, potrivit căruia „[r]iscurile la care populația unei țări sau o parte din populație este în general expusă nu constituie [în mod normal] în sine amenințări individuale care să poată fi calificate drept vătămări grave”, în susținerea unei interpretări a articolului 15 litera (c), părțile, atât unele cât și celelalte, ajung totuși să confere interpretări opuse acestei prevederi. Astfel, pentru majoritatea părților, considerentul citat impune în mod obligatoriu solicitantului de azil să demonstreze existența unei legături individuale pentru a putea invoca, făcând trimitere la expresia „în mod normal”, principiul că riscul la care este expusă populația unei țări sau o parte din populație nu reprezintă o amenințare individuală. Prin urmare, directiva nu își propune să acopere situațiile de violență generalizată menționată la articolul 15 litera (c). În aceste condiții, numai demonstrând existența unei amenințări la adresa solicitantului de azil în virtutea caracteristicilor sale definitorii s-ar putea justifica acordarea protecției subsidiare. În schimb, Republica Italiană consideră că expresia „în mod normal” presupune că, în alte împrejurări, mai exact în circumstanțe excepționale, ce ies din „normal”, riscul la care este în general expusă o populație sau o parte din populație poate fi calificat drept o „amenințare individuală”. Am putea continua arătând că, potrivit acestei interpretări, circumstanțele excepționale sunt astfel cele acoperite de articolul 15 litera (c) din directivă.

29.

Tot astfel, geneza directivei, în funcție de cum se insistă pe introducerea expresă a cerinței unei amenințări care să fie individuale, la propunerea inițială a Comisiei Comunităților Europene, sau pe dorința de a prelua cel mai bun sistem național de protecție, poate veni în sprijinul unei interpretări sau al celeilalte.

30.

În definitiv, trebuie admis că textul însuși al articolului 15 litera (c) din directivă pune cele două curente de interpretare pe picior de egalitate. Egalitatea de forțe nu ne poate împiedica totuși să discernem interpretarea cea mai adecvată pentru a garanta dreptul fundamental de azil.

31.

Desigur, trebuie să admitem că, într-un astfel de context, interpretul este condamnat să încerce să concilieze ceea ce, la prima vedere, pare ireconciliabil. De aceea, urmând această cale, trebuie să se lase ghidat de obiectivul principal al legislației analizate. Cu alte cuvinte, trebuie să ajungă la o interpretare care, chiar recunoscând că articolul 15 litera (c) este, înainte de toate, indisolubil legat de noțiunea de „violență generalizată”, ține deopotrivă seama de cerința existenței unei amenințări individuale ( 11 ).

32.

Din această perspectivă, suntem de opinie că interpretarea potrivit căreia articolul 15 litera (c) acoperă orice situație de violență generalizată nu ia în considerare această dublă condiție interpretativă, tot astfel cum interpretarea potrivit căreia noțiunea „amenințare individuală” corespunde unei amenințări care vizează o anumită persoană datorită unor circumstanțe care o caracterizează sau îi sunt specifice (ori un grup social căruia aceasta îi aparține) este în contradicție cu articolul 15 litera (c), care urmărește să se aplice tocmai – și expres – situațiilor în care este prezentă violența generalizată ( 12 ). Având în vedere aceste elemente, ar fi lipsit de coerență să considerăm, asemenea unor state membre, că articolul 15 litera (c) nu oferă o protecție suplimentară față de cea prevăzută la articolul 15 literele (a) și (b). Cum am putea oare fi de acord că articolul 15 litera (c) nu are ca scop decât să clarifice posibilitatea de a beneficia de protecția subsidiară definită în cadrul ipotezelor de la literele (a) și (b) în situațiile în care există deopotrivă o violență generalizată dacă literele (a) și (b) se aplică în mod general și independent de un astfel de context de violență generalizată? Ar fi pe deplin absurd să existe o normă specială care are ca scop să clarifice protecția conferită printr-o normă generală, specificând că aceasta din urmă se aplică totodată în ipotezele în care protecția se dovedește și mai necesară.

33.

În realitate, interpretarea articolului 15 litera (c) presupune, astfel cum am subliniat deja, cercetarea obiectivului principal al directivei și al dreptului fundamental de azil. Finalitatea urmărită de această prevedere este aceea de a acorda o protecție internațională unei persoane aflate într-o situație în care riscă să îi fie încălcat un drept, care se înscrie între drepturile sale fundamentale (asemenea dreptului la viață, dreptului de a nu fi supus torturii etc.). Așadar, criteriul instituit de directivă pentru a obține atât statutul de refugiat, cât și protecția subsidiară trebuie înțeles ca un instrument ce permite evaluarea probabilității apariției acestui risc și a vătămării drepturilor fundamentale. Ca atare, importanța și natura legăturii individuale impuse pentru obținerea protecției subsidiare trebuie evaluate din această perspectivă.

34.

Cerința unei legături individuale tinde în realitate să conducă la apariția prezumției potrivit căreia persoana vizată datorită unor motive specifice sau pentru că aparține unui anumit grup ar fi expusă unui risc specific de a-i fi încălcate drepturile fundamentale. Mai mult, discriminarea inerentă acestei individualizări sau apartenențe la un grup social agravează încălcarea drepturilor fundamentale. Or, pare dificil să negăm că, urmând o logică similară, pot exista circumstanțe în care o încălcare gravă a drepturilor fundamentale poate interveni chiar și în lipsa oricărei discriminări. Această ultimă ipoteză trimite la situațiile pe care articolul 15, și în special litera (c), își propune să le acopere, mai exact: situațiile de violență generalizată caracterizate printr-o gravitate într-atât de ridicată, încât, eventual, orice individ aflat sub imperiul acestei violențe poate fi expus unui risc de a suferi vătămări grave ale integrității fizice sau vieții. Riscul în cauză, dacă trebuie comensurat, echivalează în realitate cu riscul la care sunt expuși cei care pot solicita statutul de refugiat sau aplicarea articolului 15 litera (a) sau (b) din directivă.

35.

Privită astfel, condiția unei amenințări care să fie „individuală” se vede pe deplin justificată. Cerința amintită subliniază faptul că este necesar ca violența generalizată să fie de o astfel de natură încât să reprezinte în mod obligatoriu o amenințare probabilă și gravă la adresa solicitantului de azil. Importanța distincției între un înalt grad de risc individual și un risc ce depinde de caracteristicile individuale se impune. Astfel, deși nu este vizată în virtutea caracteristicilor sale definitorii, o persoană nu este prin aceasta mai puțin vizată individual în cazul în care o violență generalizată completează în mod substanțial riscul de a-i fi vătămată grav viața sau integritatea fizică, altfel spus drepturile sale fundamentale.

36.

Pentru a răspunde mai specific la cea de a doua întrebare adresată și în special din punctul de vedere al sarcinii probei care revine solicitantului de azil, trebuie remarcat că sarcina probei din punctul de vedere al legăturii individuale impuse este cu siguranță mai puțin importantă pentru persoana-țintă de la articolul 15 litera (c), decât în cazul articolului 15 literele (a) și (b). Cu toate acestea, sarcina probei va fi mai importantă în privința demonstrării unei violențe generalizate (în sensul de nediscriminatorie) și de o astfel de gravitate, încât creează o puternică prezumție că persoana în cauză reprezintă o țintă a violenței. Astfel, trebuie reamintit că, din considerentul (26) al directivei rezultă că această violență depășește riscurile la care este în general expusă populația unei țări sau o parte din populație.

37.

Aceste două aspecte pot fi, de fapt, strâns legate: cu cât persoana este mai vizată individual (de exemplu, în temeiul apartenenței sale la un anumit grup social), cu atât mai puțin necesar va fi să se demonstreze că trebuie să facă față unei violențe generalizate în țara sa ori pe o parte a teritoriului, violență de o astfel de gravitate, încât există un risc serios să îi cadă victimă personal. În același mod, cu cât mai puțin aptă va fi persoana să demonstreze că este vizată individual, cu atât violență va trebui să fie mai gravă și nediscriminată pentru a putea beneficia de protecția subsidiară solicitată.

38.

În definitiv, numai această interpretare permite îndeplinirea obiectivului prioritar urmărit de directivă. Orice altă opțiune ar însemna introducerea unei discriminări nejustificate între solicitanții de azil din punctul de vedere al protecției de care ar putea beneficia. Astfel, s-ar ajunge la un rezultat absurd: cu cât violența ar fi mai generalizată și, în consecință, cu cât numărul persoanelor care ar putea suferi vătămări ale vieții sau integrității fizice ar fi mai ridicat, cu atât ar fi mai puțin importantă protecția comunitară. În realitate, dacă legătura individuală ar fi înțeleasă ca impunând ca persoana să fie vizată în virtutea caracteristicilor sale definitorii, chiar în condițiile unei violențe generalizate de o astfel de gravitate încât riscul individual la care sunt expuse persoanele care provin dintr-un teritoriu dat este mai ridicat decât cel la care se expun solicitanții statutului de refugiat, numai aceștia din urmă ar beneficia de o formă de protecție, deși ar proveni din zone în care încălcările drepturilor lor fundamentale nu ar fi tot atât de grave, în care violența nu ar fi tot atât de „generalizată”. Cu alte cuvinte, protecția acordată în temeiul directivei ar depinde de aspectul dacă persoana este sau nu este discriminată din punctul de vedere al drepturilor sale fundamentale, fără a depinde însă de nivelul amenințării care planează asupra acestor drepturi fundamentale. Aceasta ar echivala cu a afirma că singurul obiectiv al statutului de refugiat este acela de a proteja persoanele discriminate din punctul de vedere al anumitor drepturi fundamentale, însă nu urmărește să protejeze alte persoane, victime ale unor încălcări similare, ori chiar mai grave, ale acelorași drepturi fundamentale, în măsura în care aceste încălcări sunt generalizate.

39.

Să mai amintim în sfârșit că jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului ( 13 ), din care rezultă că o persoană aflată în condiții de violență generalizată poate beneficia de o formă de protecție internațională atât timp cât demonstrează că este totuși vizată individual în virtutea unor caracteristici specifice, nu privește protecția subsidiară, ci vizează acordarea statutului de refugiat. Pe de altă parte, obiectivul urmărit de curtea menționată este tocmai extinderea protecției acordate în temeiul articolului 3 din CEDO la persoanele amenințate cu tortura și cu tratamente inumane și degradante. Prin urmare, pare nu doar contrar jurisprudenței Curții de la Strasbourg să se aibă în vedere limitarea protecției internaționale a solicitanților de azil, ci și dificil să se transpună condițiile care nu se aplică în realitate decât solicitărilor de acordare a unui statut de refugiat, în plus, din perspectiva articolului 3 sau chiar, uneori, a articolului 2 din CEDO.

40.

În concluzie, articolul 15 litera (c) din directivă trebuie interpretat în sensul că acordă o protecție subsidiară dacă individul în cauză demonstrează că este expus unui risc real de a face obiectul unor amenințări la adresa vieții sau a persoanei sale în caz de conflict armat intern sau internațional în temeiul unei violențe generalizate de o astfel de gravitate, încât reprezintă în mod obligatoriu o amenințare probabilă și serioasă la adresa persoanei respective. Revine instanțelor naționale sarcina de a se asigura că sunt reunite aceste condiții.

41.

Pe de altă parte, din punctul de vedere al sarcinii probei, aceasta presupune că nu a fost demonstrat caracterul individual al amenințării în același grad ridicat din perspectiva literei (c) a articolului 15 ca și din perspectiva literelor (a) și (b) ale aceluiași articol. Cu toate acestea, gravitatea violenței trebuie să fie dovedită suficient pentru a fi înlăturată orice îndoială în ceea ce privește caracterul deopotrivă nediscriminat și grav al violenței de care este vizat solicitantul protecției subsidiare.

42.

În concluzie, este necesar să răspundem la întrebările preliminare adresate după cum urmează: