1.

În prezenta procedură, se pune încă o dată ( 2 ) problema interpretării Deciziei-cadru 2001/220/JAI a Consiliului din 15 martie 2001 privind statutul victimelor în cadrul procedurilor penale ( 3 ). Este necesar să se clarifice dacă Decizia-cadru impune ca victima unei infracțiuni să poată fi audiată ca martor în cadrul unei proceduri penale în care deține poziția de acuzator.

2.

Normele privind competența Curții de a se pronunța cu privire la trimiterile preliminare referitoare la deciziile-cadru sunt prevăzute la articolul 35 alineatele (2) și (3) UE:

„(2)   Oricare stat membru poate, printr-o declarație efectuată la data semnării Tratatului de la Amsterdam sau la orice dată ulterioară semnării acestuia, să accepte competența Curții de Justiție de a judeca trimiterile preliminare, în condițiile definite la alineatul (1).

(3)   Un stat membru care face o declarație în sensul alineatului (2) precizează:

3.

Obiectivele Deciziei-cadru 2001/220 pentru procedura penală sunt prevăzute mai ales în considerentul (8) al acesteia:

„Este necesară apropierea normelor și a practicilor privind statutul și principalele drepturi ale victimelor, asigurându-se în special respectarea demnității victimelor, dreptul acestora de a informa și de a fi informate, de a înțelege și de a fi înțelese, de a fi protejate în diversele etape ale procedurii și de a beneficia de luarea în considerare a dezavantajului de a locui într-un stat membru diferit de cel în care a fost săvârșită infracțiunea.”

4.

Articolul 2 alineatul (1) descrie la modul general luarea în considerare a intereselor victimelor în cadrul procedurilor penale:

„Fiecare stat membru asigură victimelor un rol real și corespunzător în sistemul său de drept penal. Acesta continuă să depună toate eforturile pentru a garanta victimelor un tratament corespunzător, care să le respecte demnitatea în cursul procedurii și să le recunoască drepturile și interesele legitime, în special în cadrul procedurii penale.”

5.

Audierea și administrarea probelor de victimele infracțiunilor sunt reglementate în mod special la articolul 3:

„Fiecare stat membru garantează victimelor posibilitatea de a fi audiate în cursul procedurii, precum și de a depune elemente de probă.

Fiecare stat membru adoptă măsurile corespunzătoare pentru ca autoritățile acestuia să interogheze victimele numai în măsura necesară procedurii penale.”

6.

În conformitate cu legislația maghiară aplicabilă procedurilor judiciare în materie penală, victima unei infracțiuni, în anumite circumstanțe, poate acționa în calitate de acuzator privat substitutiv, înlocuind Ministerul Public. Cu excepția cazului în care legea prevede altfel, acuzatorul privat substitutiv exercită, în cursul procedurii judiciare, competențele rezervate procurorului. În comparație cu competențele procurorului, cele ale acuzatorului privat substitutiv sunt limitate în măsura în care acesta din urmă nu poate solicita interzicerea drepturilor părintești, nu poate avea acces la documentele confidențiale care sunt separate de dosar și nu poate extinde acțiunea penală.

7.

În plus, se prevede în mod expres că nu poate participa la procesul penal, în calitate de procuror, persoana care participă sau a participat la proces în calitate de martor.

8.

În acțiunea principală, Győrgy Katz a formulat, în calitate de acuzator privat substitutiv, o acțiune împotriva lui István Roland Sós. Domnul Katz l-a acuzat pe domnul Sós de săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, care i-a cauzat un prejudiciu deosebit de important.

9.

Domnul Katz a solicitat să fie audiat în calitate de martor. Instanța de trimitere a respins această cerere. Întrucât un procuror nu poate participa la proces în calitate de martor, același lucru trebuie să se aplice și pentru acuzatorul privat substitutiv.

10.

Instanța de trimitere are totuși îndoieli în ceea ce privește compatibilitatea acestei concluzii cu Decizia-cadru 2001/220. Din acest motiv, prin Decizia din 6 iulie 2007, aceasta a adresat Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolele 2 și 3 din Decizia-cadru 2001/220 privind statutul victimelor în cadrul procedurilor penale trebuie interpretate în sensul că instanței naționale trebuie să i se asigure posibilitatea audierii ca martor a victimei unei infracțiuni și în cadrul unei proceduri de acuzare privată substitutivă?”

11.

La procedura scrisă au participat domnul Katz, Republica Austria, Republica Ungară și Comisia. La ședința din 19 iunie 2008 au participat Republica Ungară și Comisia.

12.

Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește în mod expres numai întrebarea dacă instanței naționale trebuie să i se asigure posibilitatea audierii victimei și în calitate de martor, în cadrul procedurii de acuzare privată substitutivă.

13.

Decizia-cadru 2001/220 abordează acest aspect doar în mod indirect, întrucât aceasta nu are ca obiect competența instanțelor, ci drepturile victimelor infracțiunilor. Totuși, dacă, potrivit deciziei-cadru, victimele au dreptul de a fi audiate în calitate de martori, rezultă că, în mod logic, în sensul întrebării preliminare, instanțelor naționale trebuie să li se asigure posibilitatea de a audia victimele în calitate de martori. Având în vedere decizia-cadru și pentru a oferi un răspuns instanței naționale, întrebarea preliminară va fi reformulată astfel:

„Articolele 2 și 3 din Decizia-cadru 2001/220 privind statutul victimelor în cadrul procedurilor penale trebuie interpretate în sensul că victima, în cadrul procedurii de acuzare privată substitutivă, trebuie să aibă posibilitatea de a contribui cu probe la această procedură prin audierea sa în calitate de martor?”

14.

Întrucât prezenta cauză privește interpretarea unei decizii-cadru în temeiul articolului 34 alineatul (2) litera (b) UE, regimul prevăzut la articolul 234 CE are vocație să se aplice competenței Curții în privința procedurii întrebărilor preliminare în temeiul articolului 35 UE, sub rezerva îndeplinirii condițiilor prevăzute la acest din urmă articol ( 4 ).

15.

În consecință, Curtea poate răspunde cererii doar dacă, în temeiul articolului 35 alineatul (2) UE, Ungaria a acceptat, printr-o declarație, competența Curții de a pronunța hotărâri preliminare. O astfel de declarație există.

16.

Aspectul care trebuie clarificat este însă acela dacă instanța de trimitere este abilitată să sesizeze Curtea. Astfel, în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene au fost publicate diferite comunicări cu privire la dreptul instanțelor naționale de a formula întrebări preliminare: mai întâi, s-a comunicat că Ungaria a recunoscut competența Curții în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) UE ( 5 ). Potrivit acestuia, numai instanțele de ultim grad de jurisdicție ar fi fost abilitate să formuleze întrebări preliminare. După înregistrarea la Curte a prezentei cereri de pronunțare a unei hotărâri preliminare, Ungaria și-a „retras” această primă declarație și, în locul acesteia, a declarat că acceptă competența Curții potrivit prevederilor articolului 35 alineatul (3) litera (b) UE. În temeiul acestuia, toate instanțele naționale pot formula cereri de pronunțare a unei hotărâri preliminare referitoare la dreptul Uniunii ( 6 ).

17.

Nu există informații cu privire la aspectul dacă, în speță, Fővárosi Bíróság este o instanță de ultim grad de jurisdicție. Din acest motiv, este posibil, conform comunicărilor publicate în Jurnalul Oficial, ca, la momentul solicitării, această instanță să nu fi fost abilitată să adreseze Curții întrebări referitoare la dreptul Uniunii.

18.

Cu toate acestea, în temeiul articolului 35 alineatul (3) UE, informațiile transmise de statele membre referitoare la instanțele abilitate să formuleze întrebări preliminare nu sunt în mod necesar de natură constitutivă, ci pot avea un simplu caracter declarativ. Contrar a ceea ce lasă să se presupună textul comunicărilor din Jurnalul Oficial referitoare la acceptarea competenței Curții, statele membre nu recunosc competența acesteia în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) sau (b) UE, mai exact, cu privire la formularea de cereri de către anumite instanțe. Mai degrabă, statele membre precizează ( 7 ) ce instanțe pot formula cereri. „Precizarea” nu trebuie în mod necesar să aibă legătură cu declarația de acceptare a competenței Curții. Reglementarea propriu-zisă a dreptului de a formula întrebări preliminare poate fi cuprinsă, dimpotrivă, într-un act normativ intern separat.

19.

Cel puțin în prezenta cauză, dreptul de a formula întrebări preliminare nu a fost precizat în mod corespunzător decât prin Hotărârea guvernului maghiar (Kormányhatározat) 2088/2003, care prevede în mod expres acceptarea competenței Curții în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (b) UE. Această hotărâre a guvernului maghiar exista deja la momentul formulării cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare și, în mod justificat, instanța de trimitere și guvernul maghiar au întemeiat pe aceasta competența Curții.

20.

Comunicarea inițială din Jurnalul Oficial a fost, așadar, incorectă și a fost rectificată prin comunicarea mai recentă privind acceptarea de către Ungaria a competenței Curții. Pe de altă parte, trebuie subliniat că, în orice caz, la momentul pronunțării hotărârii Curții, nu vor exista îndoieli cu privire la competența acesteia.

21.

Prin urmare, Curtea are competența să răspundă la cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare.

22.

Cu toate acestea, Ungaria consideră inadmisibilă cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare, din cauza caracterului său ipotetic. Potrivit acesteia, îndoielile instanței de trimitere cu privire la posibilitatea audierii în calitate de martor a acuzatorului privat substitutiv în cadrul procedurii penale se întemeiază pe o interpretare eronată a dreptului maghiar. Dintr-un comentariu privind legislația aplicabilă procedurilor judiciare în materie penală și dintr-un aviz al Curții Supreme ( 8 ) rezultă că, în temeiul dreptului maghiar aplicabil procedurilor judiciare în materie penală, acuzatorul privat substitutiv poate fi audiat în calitate de martor în cursul procedurii penale.

23.

În principiu, există prezumția că întrebările adresate cu titlu preliminar de instanțele naționale sunt pertinente ( 9 ). Curtea examinează numai în circumstanțe excepționale condițiile în care este sesizată de instanța națională pentru a-și verifica propria competență ( 10 ). Potrivit unei jurisprudenței constante, Curtea poate refuza să se pronunțe asupra întrebării preliminare numai în cazul în care este evident că interpretarea solicitată a dreptului comunitar nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde în mod util întrebărilor care i-au fost adresate ( 11 ). Cu excepția unor asemenea ipoteze, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe cu privire la întrebările preliminare referitoare la interpretarea normelor de drept comunitar ( 12 ).

24.

Guvernul maghiar prezintă argumente puternice în sensul că, din perspectiva dreptului maghiar, întrebarea preliminară nu necesită o clarificare suplimentară. Totuși, cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare și refuzul până în prezent de a-l audia pe domnul Katz în calitate de martor demonstrează că cel puțin instanța de trimitere – probabil chiar cunoscând avizul Curții Supreme – susține o altă poziție în ceea ce privește interpretarea dreptului maghiar.

25.

Nu este de competența Curții, în cadrul examinării admisibilității unei cereri de pronunțare a unei hotărâri preliminare, să corecteze interpretarea dispozițiilor din dreptul național dată de instanța națională ( 13 ). Mai curând, Curtea trebuie să ajute instanța de trimitere să surmonteze îndoielile pe care le are cu privire la interpretarea dreptului comunitar și a dreptului Uniunii.

26.

Din aceste motive, cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare nu este în mod evident de natură ipotetică.

27.

În sfârșit, domnul Katz propune ca cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare să fie interpretată extensiv și să se examineze dacă Decizia-cadru 2001/220 impune ca anumite competențe de anchetă ale Ministerului Public să fie recunoscute și acuzatorului privat substitutiv.

28.

Articolul 234 CE instituie însă o cooperare directă între Curte și instanțele naționale printr-o procedură necontencioasă, independentă de o inițiativă a părților, în cursul căreia acestora li se oferă numai posibilitatea de a-și exprima poziția ( 14 ). În temeiul acestei dispoziții, instanța națională are calitatea de a sesiza Curtea, iar nu părțile din acțiunea principală. Întrucât competența de a stabili întrebările ce urmează a fi adresate Curții este rezervată instanței naționale, părțile nu le pot schimba conținutul ( 15 ).

29.

În consecință, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată de instanța de trimitere.

30.

Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește procedura maghiară de acuzare privată substitutivă, așadar statutul victimei unei infracțiuni atunci când, în cadrul unei proceduri penale ce are ca obiect această faptă, exercită ea însăși funcția de acuzator în locul Ministerului Public.

31.

În principiu, în statele membre, procedurile penale sunt efectuate de parchete. Totuși, în cazuri excepționale, și persoane private, de regulă victimele infracțiunilor, pot formula în fața instanțelor o acuzație în materie penală în locul Ministerului Public și pot exercita în cadrul procedurii penale funcția acestuia. Astfel de proceduri ridică problema în ce măsură reglementările care se aplică Ministerului Public pot fi transpuse și în cazul acuzatorilor privați. Acest aspect privește atât competențele Ministerului Public, cât și eventualele limitări ale acestora.

32.

În speță, este examinată posibilitatea audierii în calitate de martor. În principiu, audierea în calitate de martor în propria cauză este problematică, întrucât există riscul unor conflicte de interese. Pe de altă parte, audierea victimei poate contribui în mod semnificativ la demonstrarea vinovăției autorului infracțiunii și, astfel, la pronunțarea unei hotărâri corecte și echitabile.

33.

Decizia-cadru 2001/220 nu conține reglementări speciale cu privire la drepturile victimelor, în cazul în care acestea exercită funcțiile acuzării. Cu toate acestea, reglementările generale cu privire la drepturile victimei indică faptul că victima trebuie să aibă întotdeauna posibilitatea ca, prin audierea sa, să aducă probe în cadrul procedurii penale.

34.

Acest aspect rezultă mai ales din articolul 3 prima teză din Decizia-cadru 2001/220. În temeiul acesteia, fiecare stat membru garantează victimelor posibilitatea de a fi audiate în cursul procedurii, precum și de a depune elemente de probă.

35.

Guvernul austriac subliniază totuși că audierea victimei nu este prevăzută în mod expres. Cu toate acestea, elementul audierii este inclus în mod implicit în formularea „a fi audiat”. În plus, audierea sa este în multe cazuri elementul de probă cel mai important pe care îl poate furniza o victimă. Astfel cum subliniază Comisia, excluderea depoziției victimei ca element de probă ar lipsi în mare măsură de sens dreptul acordat în conformitate cu articolul 3 prima teză din Decizia-cadru 2001/220.

36.

O astfel de atingere adusă drepturilor victimei ar fi incompatibilă cu obiectivele Deciziei-cadru 2001/220. Potrivit considerentului (8) al acesteia, victimei trebuie, printre altele, să i se asigure dreptul de a informa. În general, în conformitate cu articolul 2 alineatul (1) din Decizia-cadru, fiecare stat membru asigură victimelor un rol real și corespunzător în sistemul său de drept penal. În temeiul aceleiași dispoziții, fiecare stat membru recunoaște drepturile și interesele legitime ale victimei, în special în cadrul procedurii penale.

37.

Cel puțin în cazul în care victimele doresc să fie audiate, a li se permite acest lucru corespunde în principiu cu interesele lor legitime. Cu privire la observația guvernului austriac, conform căreia audierea ar putea chiar reprezenta o povară pentru victimă, acest aspect nu prezintă relevanță în prezenta cauză. Astfel cum subliniază și Comisia, în speță, nu trebuie să se decidă dacă o victimă poate fi obligată să depună mărturie împotriva voinței sale.

38.

De asemenea, nu există niciun argument care să indice că drepturile victimelor nu trebuie să fie incidente în procedurile penale în care acestea exercită funcțiile acuzării. În această privință, Decizia-cadru 2001/220 nu conține nicio limitare.

39.

Dimpotrivă, tocmai victimelor care exercită funcțiile acuzării li se cuvine o protecție specială. De regulă, victimele preiau aceste funcții tocmai din cauză că Ministerul Public refuză să formuleze o acțiune. În această situație, o interzicere a audierii ar însemna un dezavantaj suplimentar: victima ar trebui să efectueze procedura singură, fără sprijinul Ministerului Public, și, în același timp, ar fi lipsită de un element de probă important. Prin urmare, instanța de trimitere și Comisia sunt preocupate în mod întemeiat de faptul că ar fi dificil sau chiar imposibil ca o acuzare penală privată să aibă câștig de cauză în cazul în care victima acuzatoare nu ar putea fi audiată.

40.

Comisia susține, prin urmare, opinia conform căreia victima ar trebui să poată fi audiată în calitate de martor și în cazul în care exercită funcțiile acuzării. Acest aspect nu poate fi însă dedus din Decizia-cadru 2001/220. În articolul 3 prima teză nu este utilizat termenul de martor, ci se precizează că victima are dreptul de a fi audiată și de a depune elemente de probă.

41.

Decizia-cadru 2001/220 indică faptul că legiuitorul era conștient de diferența dintre rolul victimei în calitate de martor și rolul acesteia în calitate de parte. În articolele 5 și 7 din decizia-cadru se subliniază în mod expres că victima poate participa în calitate de martor sau de parte în cadrul unei proceduri penale.

42.

În consecință, victima care exercită funcțiile acuzării nu trebuie să primească statutul de martor în cazul în care legislația națională aplicabilă procedurilor judiciare în materie penală îi oferă în orice caz posibilitatea de a fi audiată în fața instanței și această depoziție reprezintă o probă admisibilă. Conform unui studiu al serviciului Cercetare și Documentare al Curții, această situație pare să corespundă celei care se regăsește în procedurile din mai multe state membre: victimele care exercită funcțiile acuzării în cadrul procedurii penale pot să aducă probe prin intermediul audierii lor, fără a fi asimilate în totalitate cu martorii. În special, adesea este exclusă confirmarea depoziției printr-un jurământ.

43.

O asemenea apreciere diferențiată a mărturiilor victimelor care exercită funcția acuzării ține cont de dificultatea rolului lor. Chiar independent de rolul acuzării, interesul victimei cu privire la rezultatul procedurii este evident. În cazul în care victima își asumă în plus și rolul de acuzator, este cu atât mai dificil să se asigure obiectivitatea, care este indispensabilă pentru un bun martor. Din acest motiv, mărturiei unei victime nu i se poate atribui o valoare probatorie solidă, incontestabilă. Dimpotrivă, instanțele trebuie să evalueze deosebit de atent depozițiile victimelor în fiecare caz și, în acest sens, să ia în considerare situația individuală a fiecărei victime.

44.

În plus, se va sublinia faptul că statutul victimelor cu rol de acuzator nu trebuie validat prin subminarea în vreun fel a dreptului la apărare al acuzatului. Acest drept decurge din dreptul la un proces echitabil consacrat prin articolul 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la 4 noiembrie 1950 la Roma (denumită în continuare „CEDO”) și recunoscut prin articolele 47 și 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene proclamată la Nisa la  ( 16 ). Dreptul la apărare constituie, prin urmare, un drept fundamental care face parte din principiile generale de drept a căror respectare este asigurată de Curte ( 17 ). În consecință, decizia-cadru trebuie interpretată astfel încât să fie respectat articolul 6 din CEDO, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ( 18 ).

45.

În conformitate cu articolul 6 alineatul (3) litera (d) din CEDO, orice acuzat are în special dreptul să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării. Acest drept se aplică și în cazul audierii victimei infracțiunii, chiar dacă aceasta exercită funcțiile acuzării. Nu se poate aduce atingere principiului egalității armelor între acuzare și apărare.

46.

Statele membre au obligația de a pune în aplicare aceste cerințe în propria legislație aplicabilă procedurilor judiciare în materie penală. În măsura în care acest lucru nu a fost efectuat cu claritatea necesară, instanțele naționale au obligația de a depune eforturi pentru a interpreta dreptul procesual în conformitate cu decizia-cadru ( 19 ).

47.

Propunem, așadar, Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată după cum urmează:

„În conformitate cu articolul 3 prima teză din Decizia-cadru 2001/220/JAI a Consiliului din 15 martie 2001 privind statutul victimelor în cadrul procedurilor penale, victima unei infracțiuni, care exercită în locul Ministerului Public funcția de acuzator în cadrul unei proceduri penale ce are ca obiect această faptă, trebuie să aibă posibilitatea să contribuie cu probe la această procedură, prin audierea sa. Această victimă nu trebuie să primească însă statutul de martor în cazul în care legislația națională aplicabilă procedurilor judiciare în materie penală îi oferă în orice caz posibilitatea de a fi audiată în fața instanței și această audiere reprezintă o probă admisibilă.”