1.

Directiva 2003/54/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2003 privind normele comune pentru piața internă de energie electrică (denumită în continuare „Directiva 2003/54”) ( 2 ) reglementează, printre altele, accesul terților la rețelele de energie electrică. În cadrul examinării dispozițiilor privind racordarea la rețea din legislația națională de transpunere, Lietuvos Respublikos Konstitucinis Teismas (Curtea Constituțională a Republicii Lituania) solicită interpretarea directivei.

2.

Reglementarea națională în litigiu prevede racordarea consumatorilor în primul rând la rețeaua de distribuție. Un consumator primește acces direct la rețeaua de transport superioară doar în cazul în care operatorul rețelei de distribuție refuză racordarea la rețeaua sa din motive tehnice. Pentru anumiți consumatori ar fi însă mai atractiv să poată alege liber racordarea la rețeaua de transport pentru a nu fi nevoiți să suporte costurile de transport pentru rețeaua de distribuție. Nu este clar dacă articolul 20 alineatul (1) din Directiva 2003/54, care reglementează accesul terților la rețele, asigură un astfel de drept de opțiune.

3.

Articolul 2 din Directiva 2003/54 conține, printre altele, următoarele definiții:

[…]”

4.

Articolul 3 din directivă reglementează obligațiile de serviciu public pe care statele membre le pot impune întreprinderilor de energie electrică, precum și protecția consumatorului. Alineatele (2), (3), (5) și (8) ale acestei dispoziții prevăd, printre altele:

„(2)   Ținând seama pe deplin de dispozițiile pertinente din tratat, în special articolul 86, statele membre pot impune întreprinderilor din sectorul energiei electrice, în interesul economic general, obligații de serviciu public referitoare la securitate, inclusiv securitatea aprovizionării, regularitatea, calitatea și prețul furnizărilor, precum și protecția mediului, inclusiv eficiența energetică și protecția climei. Aceste obligații trebuie să fie clar definite, transparente, nediscriminatorii și verificabile și trebuie să garanteze egalitatea accesului întreprinderilor de energie electrică din UE la consumatorii naționali. […]

(3)   Statele membre garantează că toți consumatorii casnici și, atunci când consideră adecvat, micile întreprinderi (adică întreprinderile cu mai puțin de 50 de salariați și o cifră de afaceri anuală sau un bilanț care nu depășește 10 milioane de euro) beneficiază de serviciile universale, și anume de dreptul de a li se furniza, pe teritoriul lor, energie electrică de o calitate bine definită, la prețuri rezonabile, ușor și clar comparabile și transparente. […] Statele membre impun întreprinderilor de distribuție obligația de a conecta consumatorii la rețeaua lor, în baza unor condiții și tarife stabilite în conformitate cu procedura definită la articolul 23 alineatul (2).

[…]

(5)   Statele membre iau măsurile corespunzătoare pentru protecția consumatorilor finali, garantând, în special, protecția adecvată a consumatorilor vulnerabili, inclusiv prin măsuri care să îi ajute să evite debranșarea. […] Statele membre asigură un nivel înalt de protecție a consumatorilor, în special în ceea ce privește transparența condițiilor contractuale, a informațiilor generale și a mecanismelor de soluționare a litigiilor. Statele membre garantează dreptul consumatorului eligibil de a-și schimba efectiv furnizorul. Cel puțin în ceea ce privește consumatorii casnici, aceste măsuri le includ pe cele prevăzute la anexa A.

[…]

(8)   Statele membre pot decide să nu aplice dispozițiile articolelor 6, 7, 20 și 22 în cazul în care aplicarea acestora ar obstrucționa realizarea, de drept sau de fapt, a obligațiilor impuse întreprinderilor de energie electrică în interesul economic general și în măsura în care dezvoltarea comerțului nu ar fi afectată atât de mult încât să contravină intereselor Comunității. Interesele Comunității includ, printre altele, concurența în ceea ce privește consumatorii eligibili, în conformitate cu prezenta directivă și cu articolul 86 din tratat.”

5.

Articolul 5 din directivă conține următoarele norme tehnice:

„Statele membre asigură definirea criteriilor tehnice de securitate, precum și elaborarea și publicarea normelor tehnice care stabilesc cerințele tehnice minime de concepție și operaționale pentru conectarea la rețea a instalațiilor de producție, a rețelelor de distribuție, a echipamentelor consumatorilor care se conectează direct, a circuitelor de interconectare și a liniilor directe. Aceste norme tehnice trebuie să asigure interoperabilitatea rețelelor și să fie obiective și nediscriminatorii. […]”

6.

Articolul 20 din directivă reglementează accesul terților la rețelele de transport și de distribuție după cum urmează:

„(1)   Statele membre asigură punerea în aplicare, pentru toți consumatorii eligibili, a unei rețele de acces al terțelor părți la rețelele de transport și de distribuție. Acest sistem, bazat pe tarife publicate, trebuie aplicat, în mod obiectiv și fără discriminare, între utilizatorii rețelei. Statele membre garantează că aceste tarife sau metodele de calcul al acestora sunt aprobate înainte de intrarea lor în vigoare în conformitate cu articolul 23 și că aceste tarife și metodele de calcul, atunci când sunt aprobate doar metodele de calcul, sunt publicate înainte de intrarea lor în vigoare.

(2)   Operatorul unei rețele de transport sau de distribuție poate refuza accesul în cazul în care se confruntă cu o lipsă de capacitate. Refuzul trebuie motivat și justificat în mod corespunzător, în special avându-se în vedere articolul 3. Statele membre garantează, dacă este cazul și dacă accesul este refuzat, că operatorul de rețele de transport sau de distribuție oferă informații pertinente privind măsurile necesare pentru consolidarea rețelei. Părții care solicită aceste informații i se poate impune plata unei redevențe rezonabile, care să reflecte costul furnizării acestor informații.”

7.

Articolul 21 alineatul (1) din directivă prevede o deschidere treptată a pieței. În temeiul acestui articol, statele membre au fost obligate ca de la 1 iulie 2004 să extindă cercul consumatorilor eligibili la toți consumatorii, alții decât cei casnici și, în sfârșit, de la să extindă cercul consumatorilor eligibili la toți consumatorii.

8.

Pentru transpunerea Directivei 2003/54, a fost modificată Legea privind energia electrică cu efect de la 10 iulie 2004. Articolul 15 alineatul 2 din această lege prevede:

„Operatorul rețelei de transport este obligat să se asigure că cerințele de racordare a producătorilor de energie electrică, a operatorilor rețelei de distribuție și a echipamentelor consumatorilor la rețeaua de transport respectă condițiile impuse de legislație și nu sunt discriminatorii. Echipamentele unui consumator pot fi racordate la o rețea de transport numai dacă operatorul rețelei de distribuție refuză, în temeiul cerințelor tehnice sau de exploatare impuse, să racordeze la rețeaua de distribuție echipamentele consumatorului situate în zona de activitate stabilită în licența operatorului rețelei de distribuție.”

9.

În Lituania, echipamentele marii majorități a consumatorilor sunt racordate la rețeaua de distribuție a unuia dintre cei doi operatori de rețele de distribuție. Pe de altă parte, cinci întreprinderi industriale beneficiază de o licență de distribuție și gestionează rețele locale destinate să satisfacă necesitățile persoanelor care locuiesc pe un teritoriu de foarte mică întindere sau propriile necesități. La rețeaua de transport sunt racordate, pe lângă operatorii de rețele de distribuție ( 3 ), șase întreprinderi industriale cu necesar ridicat de energie electrică. Racordarea acestora a avut loc pe vremea când exista încă URSS și nu se făcea distincția între rețelele de transport și cele de distribuție. Potrivit textului modificat al Legii privind energia electrică din 2004, aceste întreprinderi au rămas racordate în continuare la rețeaua de transport. Noi racordări la această rețea sunt de atunci posibile numai în condițiile prevăzute la articolul 15 alineatul 2 din această lege.

10.

La 28 octombrie 2004, un grup de parlamentari din Seimas (parlamentul lituanian) – denumit în continuare „reclamanții” – a sesizat Konstitucinis Teismas (Curtea Constituțională) cu o cerere având ca obiect controlul conformității cu Constituția și cu Directiva 2003/54 a articolului 15 alineatul 2 din Legea privind energia electrică.

11.

Reclamanții sunt de părere că din directivă ar rezulta dreptul consumatorului de a alege liber rețeaua la care dorește să se racordeze. Dimpotrivă, în calitate de altă parte în proces, Seimas consideră că această problemă nu este reglementată de directivă, ci ar putea fi reglementată în mod liber de statele membre. În acest context, se face trimitere la scrisoarea D/1255 din 21 decembrie 2005 a domnului A. Piebalgs, membru al Comisiei, responsabil în domeniul energiei electrice. La cererea unei întreprinderi, comisarul a menționat în această scrisoare: „Directiva 2003/54 nu impune să se confere consumatorului dreptul de a alege în mod discreționar între o racordare la o rețea de transport sau o racordare la o rețea de distribuție. Consumatorul are un drept de a fi racordat la rețeaua de energie electrică, iar punerea sa în aplicare efectivă reprezintă un aspect care ține de domeniul subsidiarității.”

12.

Potrivit instanței de trimitere, modul de redactare a articolului 20 alineatul (1) din Directiva 2003/54 confirmă opinia reclamanților. Pe de altă parte, instanța face trimitere la obiectivele de natură socială urmărite de legiuitorul comunitar, în special la articolul 3 din directivă. Reglementarea națională ia în considerare acest aspect, protejând consumatorii mici împotriva unei creșteri a costurilor pentru utilizarea rețelei. Tarifele de rețea au fost repartizate uniform la toți consumatorii care primesc energie electrică prin rețeaua respectivă. Dacă marii consumatori s-ar putea racorda nelimitat la rețeaua de transport în locul rețelei de distribuție, acest lucru ar duce la o diminuare a cantității de energie electrică transmise prin rețeaua de distribuție și astfel la o sporire a costurilor rețelei pentru restul consumatorilor.

13.

Având rezerve cu privire la această interpretare, Konstitucinis Teismas a hotărât să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 20 din Directiva 2003/54/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2003 privind normele comune pentru piața internă de energie electrică și de abrogare a Directivei 96/92/CE trebuie interpretat în sensul că obligă statele membre să adopte o reglementare în temeiul căreia orice terț are dreptul discreționar, în condițiile în care rețeaua de energie electrică dispune de «capacitatea necesară», de a alege rețeaua – de transport de energie electrică sau de distribuție de energie electrică – la care dorește să aibă acces, iar operatorul rețelei respective este obligat să îi asigure accesul la rețea?”

14.

În procedura în fața Curții au depus observații scrise reclamanții din acțiunea principală, guvernele lituanian, italian și finlandez, precum și Comisia Comunităților Europene și – cu excepția guvernului italian – acestea au formulat și observații orale în cadrul ședinței.

15.

Potrivit unei jurisprudențe constante, din articolul 234 CE rezultă că instanțele naționale au competența să sesizeze Curtea de Justiție numai dacă există un litigiu pendinte și dacă sunt chemate să se pronunțe în cadrul unei proceduri destinate să se finalizeze printr-o decizie cu caracter jurisdicțional ( 4 ).

16.

Nu există îndoieli cu privire la calitatea de instanță a Konstitucinis Teismas. Curțile Constituționale sunt cuprinse de asemenea în definiția noțiunii de instanță în sensul articolului 234 CE ( 5 ).

17.

În plus, Konstitucinis Teismas este chemată și în acțiunea principală să ia o decizie cu caracter jurisdicțional. În acest sens, nu este relevant dacă procedura controlului de constituționalitate, inițiată la cererea unui grup de parlamentari din Seimas, are caracter contradictoriu ( 6 ). Decisiv este însă faptul că acțiunea nu este o procedură administrativă, în care sunt în litigiu o persoană particulară și o instanță care acționează ca o autoritate administrativă ( 7 ). Pe de altă parte, instanța nu poate acționa ca un organism pur consultativ ( 8 ).

18.

În această privință, trebuie constatat că acțiunea principală urmărește examinarea unei legi aflate deja în vigoare. Așadar, nu se pune problema consultării Curții Constituționale în timpul procedurii legislative. În procedura controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională este mai curând competentă să declare legea națională inaplicabilă cu efect erga omnes, astfel cum explică instanța de trimitere în cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare.

19.

Prin urmare, cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare este admisibilă.

20.

Înainte de liberalizarea pieței energiei electrice, în multe state membre existau monopoluri regionale ale întreprinderilor de energie electrică. O întreprindere presta toate serviciile necesare pentru aprovizionarea consumatorilor din regiunea sa. Aceasta producea și distribuia energia electrică și o livra prin rețele proprii de energie electrică tuturor consumatorilor racordați la aceasta.

21.

Cu privire la liberalizarea pieței interne de energie electrică, Directiva 96/92 ( 9 ) prevedea deja că, treptat, în calitate de „consumatori eligibili”, tot mai mulți consumatori vor avea posibilitatea să își aleagă liber furnizorul de la care să primească energie electrică. În prezent, considerentele (4) și (20) ale Directivei 2003/54 exprimă acest element central al liberalizării:

[…]

[…]”

22.

Pentru a permite consumatorilor să își aleagă liber furnizorii, ar trebui ca monopolul natural al întreprinderilor stabilite, care a rezultat din controlul exercitat asupra rețelei, să fie eliminat, recunoscând terților dreptul de acces nediscriminatoriu la rețea. Deschiderea rețelelor pentru terți este premisa decisivă pentru crearea pieței interne a energiei electrice, astfel cum subliniază legiuitorul în considerentul (7) al Directivei 2003/54 ( 10 ). Astfel, un consumator nu mai este dependent doar de aprovizionarea de la furnizorul la care este conectat, ci poate alege un alt furnizor care să îi distribuie energia electrică prin această rețea.

23.

În orice caz, textul articolului 20 alineatul (1) din Directiva 2003/54, care reglementează accesul terților la rețea, este ambiguu în mai multe privințe. În primul rând, trebuie clarificat dacă noțiunea de terți include numai întreprinderile de producție și de distribuție sau și consumatorii. Într-o asemenea situație, principala întrebare este ce se înțelege prin noțiunea de acces la rețeaua de transport și de distribuție. În acest sens, disputa poartă în esență asupra aspectului dacă această noțiune cuprinde și dreptul consumatorului de a-și alege liber rețeaua la care dorește să se racordeze.

24.

Guvernul finlandez apreciază că noțiunea de terți, avută în vedere la articolul 20 alineatul (1) din Directiva 2003/54, privește producătorii, respectiv furnizorii care nu aparțin unei întreprinderi integrate pe verticală, care exploatează rețeaua respectivă și, în plus, întrunesc funcțiile de producere și de furnizare ( 11 ). Dispoziția ar interzice ca o întreprindere integrată pe verticală să defavorizeze acești terți în raport cu sectorul propriu de producție și de furnizare, în ceea ce privește accesul la rețele. Dispoziția nu ar reglementa drepturile de acces ale consumatorului.

25.

Textul în limba germană al articolului 20 alineatul (1) din directivă pare să nu excludă de la bun început această interpretare. În special fragmentul „die Zugangsregelung gilt für alle zugelassenen Kunden” poate fi înțeles în sensul că se acordă accesul producătorilor terți, respectiv al furnizorilor terți, cu privire la aprovizionarea tuturor consumatorilor eligibili ( 12 ). Altfel spus, operatorul rețelei poate refuza producătorilor sau furnizorilor utilizarea rețelei în măsura în care aceștia nu intenționează să aprovizioneze consumatori eligibili ( 13 ). În alte câteva versiuni lingvistice, se pare că trimiterile la consumatorii eligibili reprezintă doar o dispoziție care privește tarifele pentru costurile de utilizare a rețelei, nu și pentru dreptul de acces în sine ( 14 ).

26.

Cu toate acestea, fragmentul citat nu trebuie scos din context. Dimpotrivă, trebuie să se țină cont de ce anume prevede dispoziția în continuare: „[a]cest sistem, […] trebuie aplicat, în mod obiectiv și fără discriminare, între utilizatorii rețelei” (sublinierea noastră).

27.

Reclamanții atrag atenția în mod întemeiat că, potrivit articolului 2 punctul 18 din Directiva 2003/54, noțiunea de utilizatori ai rețelei înseamnă atât persoane care alimentează o rețea de transport sau de distribuție, cât și persoane care sunt deservite de o astfel de rețea. În consecință, articolul 20 alineatul (1) din directivă conferă și consumatorilor un drept de acces nediscriminatoriu la rețea, prin includerea tuturor utilizatorilor de rețele în domeniul său de aplicare.

28.

Astfel cum subliniază guvernul lituanian în acest context, pentru a contribui la realizarea obiectivului directivei, și anume posibilitatea consumatorului de a-și alege liber furnizorul ( 15 ), ambele părți ale acestei relații de furnizare trebuie să primească acces nelimitat la rețea ( 16 ). Dreptul de acces ar fi lipsit de valoare pentru un furnizor în cazul în care consumatorul care trebuie aprovizionat nu ar avea drept de acces la rețea.

29.

Prin urmare, trebuie să se respingă opinia contrară susținută de guvernul finlandez.

30.

În temeiul articolului 15 alineatul 2 din Legea privind energia electrică, există un drept de racordare nediscriminatoriu la rețeaua de transport numai atunci când operatorul rețelei de distribuție a refuzat racordarea respectivului consumator. Înainte de a putea examina dacă articolul 20 alineatul (1) din directivă contravine acestei restricții de a alege o rețea, trebuie să se clarifice aspectul prealabil dacă dispoziția reglementează efectiv racordarea la o rețea.

31.

Spre deosebire de reclamanți și de guvernul italian, guvernul lituanian și guvernul finlandez, precum și Comisia susțin opinia conform căreia între racordare și acces trebuie să se facă o distincție; articolul 20 din directivă ar reglementa doar accesul. În observațiile sale scrise, Comisia a împărtășit punctul de vedere al reclamanților, conform căruia dreptul la acces nediscriminatoriu în temeiul articolului 20 din directivă s-ar opune restricțiilor referitoare la alegerea racordării la rețea. În cadrul ședinței, Comisia a renunțat însă la această teză și s-a raliat Finlandei și Lituaniei.

32.

Opinia guvernelor lituanian și finlandez, precum și cea a Comisiei își găsește susținere în textul articolului 20 alineatul (1) din directivă, care prevede doar accesul. În acest sens, accesul și racordarea nu pot fi considerate noțiuni sinonime. Astfel cum au indicat în mod întemeiat părțile menționate, ambele noțiuni sunt folosite în directivă, cu sensuri diferite.

33.

Acest lucru este demonstrat mai clar în special la articolul 23 alineatul (2) litera (a) din directivă, care atribuie autorităților de reglementare sarcina de stabilire sau de aprobare a „condițiilor de racordare și acces la rețelele naționale, inclusiv tarifele de transport și distribuție”, înainte de intrarea lor în vigoare. Dacă noțiunile „racordare” și „acces” ar avea același înțeles, nu ar trebui să fie menționate simultan în această formulare.

34.

Noțiunea de acces la rețea cuprinde în acest scop dreptul de a utiliza o rețea pentru transportul de energie electrică sau pentru a se aproviziona de la aceasta în schimbul unei remunerații. Articolul 20 reprezintă dispoziția centrală din directivă în ceea ce privește accesul la rețea, fără de care liberalizarea pieței energiei electrice nu ar fi fost posibilă. În temeiul articolului 20 alineatul (2) din directivă, operatorul unei rețele de transport sau de distribuție poate refuza accesul numai în cazul în care rețeaua se confruntă cu o lipsă de capacitate.

35.

Dispoziții specifice cu privire la racordarea la rețea se găsesc la articolul 3 alineatul (3) a treia teză din directivă, care impune întreprinderilor de distribuție o obligație (de serviciu public) de a conecta toți consumatorii casnici și ceilalți mici consumatori la rețeaua lor. Pe de altă parte, articolul 5 din directivă încredințează statelor membre sarcina de a adopta norme tehnice pentru conectarea la rețea, care să asigure interoperabilitatea rețelelor și să fie obiective și nediscriminatorii. În sfârșit, în temeiul articolului 23 alineatul (1) literele (c) și (f) din directivă, autorităților de reglementare le revin anumite obligații de supraveghere cu privire la condițiile de racordare.

36.

Din coroborarea acestor dispoziții rezultă că noțiunea de racordare se referă la crearea unei conexiuni fizice între o rețea și echipamentele consumatorilor, instalațiile de producție, alte rețele și echipamente.

37.

Astfel, conform textului său clar, articolul 20 alineatul (1) din directivă nu reglementează în mod direct racordarea la o rețea. Cu toate acestea, mai trebuie verificat dacă din dispozițiile privind racordarea la rețea rezultă un drept nelimitat de racordare la o rețea de transport ( 17 ). Pe de altă parte, din articolul 20 alineatul (1) din directivă pot rezulta cerințe indirecte pentru racordare, din moment ce racordarea la o rețea este o condiție prealabilă pentru exercitarea dreptului de acces.

38.

Dispozițiile privind racordarea la rețea au în esență caracter tehnic și nu conferă niciun drept general de racordare la o rețea aleasă de consumator. Numai din articolul 3 alineatul (3) a treia teză din directivă ar putea rezulta un drept al anumitor consumatori de a se racorda la rețeaua de distribuție, nu însă și la rețeaua de transport.

39.

În plus, articolul 5 impune adoptarea de norme nediscriminatorii privind racordarea la rețea. În consecință, consumatorii comparabili, mai precis, în special consumatorii în cantități echivalente și având caracteristici de consum echivalente, trebuie să fie racordați la o anumită rețea în aceleași condiții. În caz de încălcare a acestei interdicții de discriminare prin reglementările naționale corespunzătoare, utilizatorii dezavantajați ai rețelei au probabil dreptul, întemeiat direct pe directivă, de a solicita aplicarea unui tratament egal cu cel acordat categoriei privilegiate, drept care poate fi apreciat totuși numai în baza unor situații concrete.

40.

Pe de altă parte, din dispoziția privind accesul la rețea enunțată la articolul 20 alineatul (1) din directivă ar putea rezulta în mod indirect un drept de opțiune cu privire la racordarea la rețea, în cazul în care, fără acest drept de opțiune, accesul ar fi afectat.

41.

Accesul terților la rețea urmărește – astfel cum am arătat – să permită consumatorului să își aleagă liber furnizorul de la care să primească energie electrică. Totuși, alegerea liberă a furnizorului nu se află în legătură directă cu rețeaua la care consumatorul este racordat. Desigur, astfel cum rezultă din articolul 2 punctul 3 din directivă, consumatorii finali pot fi aprovizionați în principiu și prin rețeaua de transport. Cu toate acestea, alegerea furnizorului este de asemenea garantată în cazul în care consumatorul este racordat la o rețea de distribuție. Și aceasta deoarece întreprinderea de distribuție are dreptul de a transporta energie electrică către consumatori prin rețeaua de transport și prin rețeaua de distribuție.

42.

Prin urmare, sistemul de acces al terților la rețelele de transport și de distribuție, pe care statele membre trebuie să îl adopte în temeiul articolului 20 alineatul (1) din directivă, nu implică faptul ca fiecare consumator să aibă un drept de racordare la rețeaua de transport. Mai curând, statele membre sunt libere să organizeze sistemul ținând seama de condițiile tehnice, astfel încât fiecare consumator să fie racordat la o rețea corespunzătoare, prin care acesta să poată fi aprovizionat cu energie electrică de către un furnizor ales de el.

43.

În acest sens, statul membru poate ține seama și de aspectele de interes general, precum o utilizarea echilibrată a infrastructurii și repartizarea corespunzătoare a costurilor rețelei, fără a fi necesară invocarea excepției de la articolul 3 alineatul (8) din directivă. Acest lucru ar fi necesar numai în cazul în care reglementarea națională ar deroga de la articolul 20 alineatul (1).

44.

În temeiul articolului 20 alineatul (1) a doua teză din directivă, reglementarea privind accesul terților la rețele trebuie aplicată totuși, în mod obiectiv și fără discriminare, între utilizatorii rețelei. Acest aspect nu exclude ca anumiți consumatori să dispună de acces direct la rețeaua de transport (de exemplu, operatorul rețelei de distribuție sau anumiți consumatori mari), în timp ce alții să aibă acces la rețeaua de transport doar indirect, prin rețeaua de distribuție. La acordarea accesului direct la rețeaua de transport, respectiv la rețeaua de distribuție, respectivul operator al rețelei nu trebuie să facă diferențieri arbitrare, ci trebuie să se orienteze după criterii obiective, cum ar fi cantitățile și caracteristicile de consum.

45.

Reclamanții invocă de asemenea împrejurarea că Legea privind energia electrică din 2004 ar permite manipulări în stabilirea costurilor pentru operarea rețelelor de distribuție. Prin intermediul posibilității de a se racorda la rețeaua de transport în locul rețelei de distribuție ar putea fi evitate costurile nejustificate de utilizarea a rețelei.

46.

Acest argument, care nu este susținut în decizia de trimitere, nu ar pune în discuție – chiar dacă ar fi adevărat – soluția susținută în speță. Pentru a garanta o structură corespunzătoare a tarifelor de utilizare a rețelei și un control al elementelor de cost care sunt avute în vedere în acest sens, Directiva 2003/54 a introdus o reglementare tarifară. Totuși, o „concurență între rețele” nu este o soluție rezonabilă pentru a preîntâmpina o organizare abuzivă a structurii costurilor pentru exploatarea rețelei. Și aceasta deoarece transferul către o altă rețea (rețeaua de transport) cu o organizare corectă a tarifelor, care ar fi posibil din punct de vedere tehnic pentru câțiva mari consumatori, nu schimbă cu nimic aspectul că ceilalți consumatori trebuie să suporte costuri nejustificate, ci, dimpotrivă, chiar îl agravează.

47.

Din acest motiv, la întrebarea preliminară a Lietuvos Respublikos Konstitucinis Teismas trebuie să se răspundă după cum urmează:

„Articolul 20 alineatul (1) din Directiva 2003/54/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2003 privind normele comune pentru piața internă de energie electrică nu se opune unei reglementări naționale care prevede într-un mod nediscriminatoriu ca echipamentele unui consumator să fie racordate la o rețea de transport numai dacă operatorul rețelei de distribuție refuză, în temeiul cerințelor tehnice sau de exploatare impuse, să racordeze la rețeaua de distribuție echipamentele consumatorului situate în zona de activitate stabilită în licența operatorului rețelei de distribuție.”