1. 

Prin prezentul recurs, Republica Elenă solicită Curții anularea hotărârii pronunțate la 17 ianuarie 2007 de Tribunalul de Primă Instanță al Comunităților Europene (Camera întâi) în cauza Grecia/Comisia ( 2 ) (denumită în continuare „hotărârea atacată”), în măsura în care a constatat în mod eronat că existau obligații financiare în sarcina Republicii Elene din cauza faptului că aceasta semnase și ratificase un memorandum de înțelegere inițial încheiat între Comisia Comunităților Europene și state membre și că semnase un memorandum de înțelegere complementar, precum și din cauza comportamentului pe care aceasta îl adoptase.

2. 

În hotărârea atacată, Tribunalul a respins ca neîntemeiată o acțiune în anulare introdusă împotriva actului prin care Comisia a procedat la recuperarea prin compensare a sumelor datorate de Republica Elenă ca urmare a participării sale la proiectele Abuja I și II privind crearea unei misiuni diplomatice comune la Abuja (Nigeria) pentru Comisie și pentru un anumit număr de state membre ale Uniunii Europene.

3.

Articolul 58 din Statutul Curții de Justiție prevede următoarele:

„Recursul înaintat Curții se limitează la chestiuni de drept. Acesta poate fi întemeiat pe motive de lipsă de competență a Tribunalului, de nerespectare a procedurii în fața Tribunalului, care aduce atingere intereselor reclamantului, precum și de încălcare a dreptului comunitar de către Tribunal. […]”

4.

Articolul 71 din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 1605/2002 al Consiliului din 25 iunie 2002 privind regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităților Europene ( 3 ) (denumit în continuare „Regulamentul financiar”) prevede următoarele:

(1)    „Constatarea unei creanțe este actul prin care ordonatorul de credite delegat sau subdelegat:

(2)   Resursele proprii puse la dispoziția Comisiei și orice creanță identificată ca fiind certă, în sumă fixă și exigibilă, trebuie constatate printr-un ordin de recuperare înaintat contabilului, urmat de o notă de debit transmisă debitorului, ambele documente fiind întocmite de ordonatorul de credite competent. […]”

5.

Articolul 72 din Regulamentul financiar prevede:

„(1)    Ordonanțarea recuperărilor este actul prin care ordonatorul de credite delegat sau subdelegat competent dă dispoziție contabilului, prin emiterea unui ordin de recuperare, să recupereze o creanță pe care a constatat-o. […]”

6.

Articolul 73 din Regulamentul financiar prevede:

„(1)   Contabilul se ocupă de ordinele de recuperare a creanțelor constatate în mod corespunzător de ordonatorul de credite competent. Contabilul depune toate eforturile pentru a asigura încasarea veniturilor de către Comunități și asigură salvgardarea drepturilor acestora.

Contabilul recuperează sumele prin compensarea lor cu creanțele echivalente ale Comunităților asupra oricărui debitor care are, la rândul lui, asupra Comunităților o creanță certă, în sumă fixă și exigibilă. […]”

7.

Articolul 78 din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2342/2002 al Comisiei din 23 decembrie 2002 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE, Euratom) nr. 1605/2002 al Consiliului privind regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităților Europene ( 4 ) (denumit în continuare „Regulamentul de aplicare”) prevede următoarele:

„Procedura

(1)   Constatarea de către ordonatorul de credite responsabil a unei creanțe constituie recunoașterea dreptului Comunităților asupra unui debitor și stabilirea dreptului de a cere debitorului în cauză plata datoriei sale.

(2)   Ordinul de recuperare este operațiunea prin care ordonatorul de credite responsabil dă contabilului instrucțiuni pentru recuperarea cuantumului constatat.

(3)   Nota de debit informează debitorul că:

Ordonatorul de credite trimite nota de debit debitorului și o copie contabilului șef.”

8.

Articolul 79 din Regulamentul de aplicare prevede:

„Constatarea creanțelor

Pentru constatarea unei creanțe, ordonatorul de credite se asigură că:

9.

Articolul 83 din Regulamentul de aplicare prevede următoarele:

„Recuperarea prin compensare

În orice moment al procedurii, după informarea ordonatorului de credite responsabil și a debitorului, contabilul recuperează creanțele constatate prin compensare în cazurile în care debitorul are, de asemenea, o creanță certă asupra Comunităților, în sumă fixă și exigibilă pentru o sumă stabilită printr-un ordin de plată.”

10.

Articolul 31 din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor ( 5 ) prevede:

„Normă generală de interpretare

1.   Un tratat trebuie să fie interpretat cu bună-credință potrivit sensului obișnuit care trebuie atribuit termenilor tratatului în contextul lor și în lumina obiectului și a scopului său.

2.   În scopul interpretării unui tratat, contextul cuprinde, în afara textului, preambulului și anexelor incluse:

3.   Se va ține seama, în același timp ca și de context:

4.   Un termen este înțeles într-un sens particular dacă se stabilește că aceasta a fost intenția părților.”

11.

În hotărârea atacată, Tribunalul a rezumat după cum urmează faptele acțiunii cu care fusese sesizat:

12.

Împotriva actului de compensare Republica Elenă a introdus la Curte o acțiune care a fost apoi trimisă Tribunalului și înregistrată drept cauza T-231/04. În procedura în fața Tribunalului, Republica Elenă a invocat un singur motiv de drept, întemeiat pe încălcarea memorandumurilor de înțelegere inițial și complementar, precum și a dispozițiilor Regulamentului financiar și ale Regulamentului de aplicare.

13.

Prin primul aspect al acestui motiv, Republica Elenă a invocat o încălcare a memorandumurilor inițial și complementar.

14.

Cu titlu prealabil, Tribunalul a examinat problema competenței de a judeca acțiunea, întrucât una dintre sumele care au făcut obiectul compensării intra în domeniul de aplicare al titlului V din Tratatul CE, în cadrul căruia Curtea nu are nicio competență, în măsura în care aceasta nu este prevăzută de articolul 46 UE. Cu toate acestea, întrucât Comisia a procedat la recuperarea sumelor în litigiu pe calea unui act adoptat în temeiul Regulamentului financiar și al Regulamentului de aplicare, Tribunalul a concluzionat că actul de compensare intra în domeniul dreptului comunitar și, în consecință, era susceptibil să facă obiectul unei acțiuni în anulare introduse potrivit articolului 230 CE. Tribunalul a considerat, așadar, că avea competența de a judeca acțiunea.

15.

În continuare, Tribunalul a examinat responsabilitatea financiară a Republicii Elene pentru proiectele Abuja I și Abuja II.

16.

În ceea ce privește proiectul Abuja I, Republica Elenă și-a recunoscut responsabilitatea pentru cheltuielile cu chiria și cheltuielile de funcționare, dar a contestat responsabilitatea pentru suma totală de 72714,47 euro pe care Comisia o pusese în sarcina sa. Tribunalul a considerat că Republica Elenă nu dovedise că fusese săvârșită de către Comisie o eroare în ceea ce privește suma datorată. În plus, Republica Elenă nu contestase numeroasele note de debit pe care le primise și nu explicase de ce considera că nu datora diferența dintre suma admisă de aceasta și cea solicitată de Comisie. Prin urmare, argumentul Republicii Elene prin care aceasta nega responsabilitatea sa pentru datoriile referitoare la proiectul Abuja I nu putea fi reținut.

17.

În ceea ce privește proiectul Abuja II, Tribunalul a observat că, timp de mai mult de șase ani – între 18 aprilie 1994 și –, Republica Elenă, prin comportamentul său, a lăsat să se înțeleagă de către ceilalți parteneri că își menținea participarea în proiectul Abuja II. După semnarea memorandumului complementar în decembrie 1998, aceasta a mai participat la proiectul menționat timp de aproape doi ani.

18.

Tribunalul a dedus de aici că aprecierea obligațiilor Republicii Elene nu putea fi limitată la memorandumurile inițial și complementar, ci trebuia de asemenea să ia în considerare așteptările pe care acest stat membru le crease partenerilor prin comportamentul său.

19.

În această privință, Tribunalul a indicat că principiul bunei-credințe era o normă de drept internațional cutumiar, care se impunea Comunității, precum și celorlalți parteneri și care era „corolarul în dreptul internațional public al principiului protecției încrederii legitime”.

20.

Tribunalul a observat în continuare că, întrucât Republica Elenă semnase memorandumul inițial, pe care îl și ratificase, aceasta era unul dintre partenerii proiectului Abuja II și, în această calitate, avea anumite obligații sporite de cooperare și de solidaritate față de ceilalți participanți.

21.

Tribunalul a observat că memorandumul inițial privea fazele preliminare ale proiectului Abuja II și că, odată încheiată această etapă, partenerii deciseseră să continue proiectul și să suporte cheltuielile legate de proiectarea detaliată a clădirii, înaintea semnării memorandumului complementar. Astfel, cu ocazia reuniunii din 24 februarie 1997, la care au participat doi reprezentanți ai Republicii Elene, partenerii au autorizat Comisia să încheie acordurile necesare cu arhitecții pentru elaborarea planurilor detaliate fără să mai aștepte memorandumul complementar. Tribunalul a constatat că, astfel, partenerii au depășit fazele preliminare, încheind astfel în mod necesar un acord implicit privind realizarea proiectului. Întrucât partenerii au decis în cadrul reuniunii din să realizeze proiectul, aceștia nu mai erau liberi – potrivit Tribunalului – să se retragă din proiect fără a rambursa partea lor din cheltuielile preliminare și din cheltuielile ulterioare.

22.

În continuare, Tribunalul a observat că, deși anumite state membre s-au retras din proiect ulterior, Republica Elenă nu adoptase niciun comportament de natură să creeze o îndoială cu privire la participarea sa și că, la 9 decembrie 1998, aceasta semnase memorandumul complementar cu ceilalți parteneri care nu se retrăseseră din proiect. Tribunalul a observat că numai în cursul verii anului 2000 Republica Elenă manifestase, pentru prima dată, o reticență în ceea ce privește continuarea participării sale.

23.

Potrivit Tribunalului, este cert că Republica Elenă era îndreptățită să se retragă din proiect, dar, având în vedere evoluția angajamentelor luate după faza inițială și în pofida neratificării memorandumului complementar, aceasta nu se putea retrage fără să fie ținută responsabilă pentru cheltuielile legate de participarea sa în proiectul Abuja II.

24.

Pe de altă parte, Tribunalul a considerat că obligațiile financiare ale Republicii Elene reieșeau de asemenea din cuprinsul memorandumului inițial, în particular din articolul 15 alineatul (1). În temeiul acestei dispoziții, un stat poate fi scutit de obligațiile financiare în legătură cu proiectul dacă nu semnează memorandumul complementar. Totuși, Tribunalul a considerat că, atunci când un stat a semnat memorandumul complementar (precum în cazul Republicii Elene), și reciproca este valabilă.

25.

În ceea ce privește argumentul potrivit căruia ratificarea memorandumului complementar constituie o condiție necesară pentru intrarea sa în vigoare, Tribunalul a considerat că, în temeiul articolului 14 din memorandumul complementar, acesta se aplica în mod provizoriu Republicii Elene începând cu 1 februarie 1999 și până în octombrie 2000. Potrivit Tribunalului, acest lucru implica faptul că Republica Elenă nu putea ignora această aplicare provizorie prin invocarea faptului că nu ratificase memorandumul complementar.

26.

În sfârșit, în ceea ce privește argumentul Republicii Elene potrivit căruia creșterea costului proiectului putea fi considerată drept o „schimbare fundamentală a împrejurărilor” care ar putea să o scutească de obligațiile sale financiare, Tribunalul a arătat că, fiind vorba despre un proiect de construire a unei clădiri, majorarea costului unui proiect nu putea fi considerată drept o „schimbare fundamentală a împrejurărilor”. În plus, Republica Elenă acceptase majorarea costului proiectului, cunoscută încă de la începutul proiectului Abuja II, și nu ridicase nicio obiecție atunci când partea sa din proiect s-a majorat ca urmare a retragerii mai multor state membre între 1997 și 1999.

27.

Pentru toate aceste motive, Tribunalul a considerat că Republica Elenă trebuia ținută responsabilă de toate cheltuielile rezultate din participarea acesteia la proiectul Abuja II.

28.

Astfel, Tribunalul a respins ca neîntemeiat primul aspect al motivului.

29.

Prin al doilea aspect al motivului unic, Republica Elenă a invocat o încălcare a Regulamentului financiar și a Regulamentului de aplicare.

30.

În ceea ce privește afirmația Republicii Elene potrivit căreia o incertitudine vădită înconjura cuantumul și justificarea sumelor solicitate, atât pentru proiectul Abuja I, cât și pentru proiectul Abuja II, Tribunalul a subliniat că o compensare efectuată în temeiul articolului 73 alineatul (1) din Regulamentul financiar nu era exclusă atunci când una dintre datorii era contestată sau atunci când avuseseră loc negocieri între Comisie și debitor în legătură cu aceste datorii, întrucât, în caz contrar, debitorul putea întârzia la nesfârșit recuperarea unei datorii.

31.

Tribunalul a considerat că, deși în anul 2002 a putut exista o incertitudine în ceea ce privește creanțele, în urma comunicărilor care au avut loc între părți și a unei noi examinări a dosarului, Comisia a ajuns la o concluzie sigură în privința sumelor datorate în 2004 atunci când a procedat la recuperare.

32.

În plus, Tribunalul a indicat că Republica Elenă nu adusese nicio probă care să demonstreze că Comisia nu urmase procedura prevăzută de regulamentele în cauză și că nu era îndreptățită să concluzioneze că creanța era „certă, lichidă și exigibilă”. Așadar, condițiile prevăzute pentru o recuperare prin compensare erau îndeplinite la data actului atacat.

33.

În sfârșit, Tribunalul a respins afirmația Republicii Elene, potrivit căreia Comisia nu era autorizată să procedeze la recuperarea prin compensare deoarece creanțele în cauză erau deținute de parteneri, și nu de Comunitate, iar compensarea nu viza, așadar, protejarea intereselor financiare ale Comunității, obiectiv care este cel al reglementărilor menționate anterior. Tribunalul a considerat, dimpotrivă, că respectivele creanțe erau cele ale Comunității, întrucât Comisia acționa în calitate de mandatar al partenerilor care participă la proiectele Abuja I și II.

34.

Prin urmare, Tribunalul a respins ca neîntemeiat al doilea aspect al motivului unic.

35.

Republica Elenă solicită Curții:

36.

Comisia solicită Curții:

37.

Republica Elenă susține că Tribunalul a interpretat în mod eronat articolele 12, 13 și 15 din memorandumul de înțelegere inițial, articolul 14 din memorandumul complementar și principiul bunei-credințe și al protecției încrederii legitime.

38.

Republica Elenă susține că Tribunalul a apreciat în mod neîntemeiat că obligațiile statelor membre în cadrul proiectului Abuja II sunt determinate de comportamentul fiecărui stat membru, iar nu că acestea au o natură exclusiv contractuală și sunt determinate de dispozițiile celor două memorandumuri. Totuși, în urma unei interpretări corecte a articolelor 12, 13 și 15 din memorandumul inițial și a articolului 14 din memorandumul complementar, trebuie să se admită că nu există nicio obligație financiară în sarcina Republicii Elene, deoarece aceasta doar a semnat, însă nu a și ratificat memorandumul complementar. Astfel, Republica Elenă nu a aprobat acest memorandum și, prin urmare, nu erau întrunite condițiile prevăzute pentru nașterea acestor obligații financiare în sarcina acestui stat membru.

39.

Republica Elenă afirmă că principiul bunei-credințe nu este relevant decât pentru a stabili dacă un stat membru a participat la proiectul Abuja II, iar nu pentru a determina obligațiile care decurg din această participare. Aceste obligații trebuie să fie determinate exclusiv pe baza dispozițiilor contractuale, comportamentul statului membru fiind lipsit de relevanță în această privință.

40.

Cu privire la acest aspect, Republica Elenă susține că Tribunalul a interpretat în mod eronat articolul 13 din memorandumul inițial, care „după aprobarea [memorandumului complementar]”, impune „plata totalității cheltuielilor care le privesc” de către statele membre în cauză. Simpla aplicare provizorie a memorandumului complementar nu este suficientă pentru a face să ia naștere obligațiile financiare prevăzute la articolele 12 și 13 din memorandumul inițial, care impun aprobarea memorandumului complementar.

41.

Tribunalul a interpretat de asemenea în mod eronat articolul 14 din memorandumul complementar, care indica cu claritate că era necesar ca acesta din urmă să fie aprobat prin ratificare pentru a intra în vigoare și, așadar, pentru a se naște obligații financiare în sarcina statelor membre participante.

42.

Republica Elenă susține că Tribunalul a interpretat în mod greșit articolul 15 din memorandumul inițial, considerând că, înaintea semnării memorandumului complementar, partenerii încheiaseră, la 24 februarie 1997, un acord implicit în vederea punerii în practică a proiectului, iar în acest fel articolul 15 alineatul (1) din memorandumul inițial fusese abrogat sau cel puțin modificat.

43.

Comisia afirmă că recursul este inadmisibil pentru motivul că este întemeiat pe interpretarea memorandumurilor de înțelegere care nu fac parte din dreptul comunitar. Astfel, recursul nu este bazat pe niciunul dintre motivele enumerate la articolul 58 din Statutul Curții de Justiție ca reprezentând o bază posibilă pentru un recurs.

44.

Articolul 58 din acest statut prevede că recursul înaintat Curții se limitează la chestiuni de drept. Această prevedere este înțeleasă ca limitând competența Curții, în stadiul de recurs, la un control al legalității deciziei Tribunalului.

45.

În speță, o dificultate apare din cauza faptului că, astfel cum a arătat Tribunalul, „relațiile dintre Comisie și statele membre care rezultă din cooperarea lor în cadrul proiectării, planificării și executării proiectelor Abuja I și Abuja II intră în sfera titlului V din Tratatul UE” ( 6 ). Totuși, astfel cum a observat în mod temeinic Tribunalul, „în cadrul Tratatului UE, în versiunea rezultată după Tratatul de la Amsterdam, competențele Curții de Justiție sunt enumerate în mod limitativ de articolul 46 UE. Acesta nu prevede nicio competență a Curții în cadrul prevederilor titlului V din Tratatul UE” ( 7 ). Astfel, memorandumurile de înțelegere nu intră, ca atare, în competența Curții.

46.

Cu toate acestea, în ceea ce privește litigiul pendinte în fața sa, Tribunalul a considerat că „în mod incontestabil, Comisia a procedat la recuperarea sumelor în litigiu pe calea unui act adoptat în temeiul Regulamentului financiar și al Regulamentului nr. 2342/2002, astfel că actul de compensare intră în domeniul dreptului comunitar” ( 8 ).

47.

Tribunalul a arătat în continuare că „rezultă din domeniul de aplicare al Regulamentului financiar, și mai ales din articolul 1 al acestuia, că procedura recuperării prin compensare prevăzută de articolul 73 alineatul (1) nu se aplică decât sumelor care țin de bugetul comunitar. Or, nu se contestă faptul că, în temeiul articolului 268 CE, care prevede înscrierea în buget atât a cheltuielilor Comunității, cât și a anumitor cheltuieli care decurg pentru instituții din dispozițiile Tratatului privind Uniunea Europeană referitoare la politica externă și de securitate comună, Comisia era abilitată să impute bugetului comunitar cheltuielile realizate pentru proiectele Abuja I și Abuja II” ( 9 ).

48.

În opinia noastră, Tribunalul a dedus concluziile logice adecvate din articolul 268 CE, care prevede că nu numai cheltuielile comunitare, ci și anumite cheltuieli care decurg pentru instituții din dispozițiile Tratatului privind Uniunea Europeană referitoare la politica externă și de securitate comună se suportă din bugetul comunitar. Această prevedere se reflectă în articolul 28 alineatul (2) UE. Aceste dispoziții au avut ca efect asimilarea, într-o mare măsură, a tratamentului bugetar al acestor cheltuieli cu cel al cheltuielilor efectuate în temeiul Tratatului CE ( 10 ). Rezultă de aici că articolul 73 alineatul (1) din Regulamentul financiar, care prevede recuperarea prin compensare a creanțelor Comunității asupra oricărui debitor care are, la rândul lui, o creanță asupra Comunității, este aplicabil și cheltuielilor care decurg pentru instituții din dipozițiile Tratatului privind Uniunea Europeană referitoare la politica externă și de securitate comună, cheltuieli care au fost alocate în sarcina bugetului comunitar ca și cheltuielile comunitare.

49.

Ca act de drept comunitar, actul de compensare este supus controlului instanțelor comunitare în temeiul articolului 230 CE. Acest control, dacă se dorește să fie eficace și aprofundat, va necesita deseori ( 11 ) verificarea existenței datoriilor care fac obiectul compensării. În speță, Tribunalul a trebuit să interpreteze atât memorandumul inițial, cât și memorandumul complementar, în măsura în care interpretarea lor era necesară pentru a asigura un control jurisdicțional aprofundat al legalității actului de compensare.

50.

În opinia noastră, din faptul că Tribunalul era competent să se pronunțe cu privire la cele două memorandumuri de înțelegere și că a făcut acest lucru rezultă în mod logic că este legitim ca, în stadiul unui recurs în fața Curții, un motiv de recurs să poată privi interpretarea dată acestor două memorandumuri. Cu toate acestea, deși un astfel de motiv de recurs privește o problemă de drept care trebuie să fie examinată în speță pentru a verifica legalitatea unui act de drept comunitar (actul de compensare), acest motiv de recurs nu este, de fapt, întemeiat pe o interpretare pretins greșită a dreptului comunitar. Întrucât motivele de recurs invocate de reclamantă în recurs nu figurează printre cele enumerate la articolul 58 din Statutul Curții de Justiție, trebuie să se determine dacă aceasta din urmă poate totuși să se pronunțe cu privire la motive de recurs întemeiate pe aceste probleme de drept.

51.

În această privință, trebuie să se observe că, în contextul altor proceduri decât recursurile, Curtea a fost chemată frecvent să interpreteze dispozițiile dreptului internațional public ( 12 ).

52.

În al doilea rând, trebuie să se amintească faptul că procedura de recurs are drept scop asigurarea unui sistem de protecție juridică pe două niveluri, care întărește legitimitatea deciziilor judiciare ( 13 ).

53.

În sfârșit, nu se poate exclude faptul că o interpretare restrictivă a articolului 58 din Statutul Curții de Justiție ar avea efecte asupra altor tipuri de recurs, privind probleme de drept care, strict vorbind, nu privesc interpretarea dreptului comunitar. Aceasta este situația recursurilor introduse împotriva hotărârilor pronunțate de Tribunal potrivit articolului 238 CE. În aceste proceduri, Tribunalul este susceptibil să se pronunțe întemeindu-se în principal, dacă nu exclusiv, pe dreptul național aplicabil contractului care cuprinde clauza compromisorie. Dacă motivul Comisiei întemeiat pe articolul 58 din Statutul Curții de Justiție ar fi admis în speță în ceea ce privește deciziile referitoare la titlul V din Tratatul UE, acest lucru ar putea de asemenea să se opună, în opinia noastră, ca un recurent care introduce un recurs împotriva unei hotărâri pronunțate de Tribunal potrivit articolului 238 CE să invoce cu succes erori de drept privind deciziile pronunțate de Tribunal în ceea ce privește un anumit sistem de drept național. În opinia noastră, acest rezultat este dificil de conciliat cu dorința de a asigura un sistem de protecție juridică pe două niveluri.

54.

Astfel, considerăm că motivele de drept privind interpretarea memorandumurilor de înțelegere trebuie să fie considerate ca făcând parte dintre problemele de drept susceptibile să fie examinate de Curte în contextul prezentului recurs.

55.

Așadar, primul motiv de inadmisibilitate trebuie respins.

56.

Comisia susține că recursul este inadmisibil întrucât motivele de recurs sunt inoperante. Potrivit Comisiei, hotărârea atacată ar rămâne valabilă chiar și în situația puțin probabilă în care cele două motive de recurs ar fi considerate admisibile și întemeiate. Mai precis, Comisia afirmă că recurenta nu contestă constatarea care figurează la punctul 100 din hotărârea atacată potrivit căreia numai părțile care s-au retras din proiect fără a semna memorandumul complementar nu mai sunt ținute de obligațiile lor financiare, spre deosebire de cele care au semnat memorandumul complementar fără a-l ratifica. Potrivit Comisiei, recurenta nu contestă nici constatarea care figurează la punctul 101 din hotărârea atacată, potrivit căreia responsabilitatea financiară a Republicii Elene rezultă de asemenea din aplicarea provizorie a memorandumului complementar.

57.

Deși se poate ca Republica Elenă să nu fi atacat în mod specific constatările care figurează la punctele 100 și 101, rezultă cu claritate din argumentarea sa, privind primul motiv de recurs și punctele din hotărârea atacată la care se referă, că Republica Elenă este în profund dezacord cu constatările formulate în aceste puncte de către Tribunal. În primul rând, aceasta contestă constatarea juridică potrivit căreia, în temeiul articolului 15 alineatul (1) din memorandumul inițial, semnarea memorandumului complementar face să ia naștere în sarcina Republicii Elene obligații financiare diferite de cele care grevează părțile care nu au semnat memorandumul complementar. În al doilea rând, în măsura în care Republica Elenă refuză posibilitatea ca obligațiile financiare să fi luat naștere înainte de ratificarea memorandumului complementar și în măsura în care susține explicit că Tribunalul a interpretat în mod eronat articolul 14 din memorandumul complementar, care prevede aplicarea provizorie a acestui memorandum, aceasta contestă în mod necesar faptul că aplicarea provizorie a memorandumului complementar semnatarilor săi ar putea avea ca efect impunerea de obligații financiare semnatarilor memorandumului complementar care nu l-au ratificat. Așadar, în mod evident, primul motiv de recurs vizează și constatările formulate de Tribunal la punctele 100 și 101 din hotărârea atacată. Prin urmare, în cazul în care Curtea ar declara întemeiat primul motiv, aceasta ar declara nevalide, pe cale de consecință, constatările formulate de Tribunal la punctele 100 și 101 din hotărârea atacată.

58.

Așadar, această cauză de inadmisibilitate trebuie să fie respinsă.

59.

Problema esențială care se pune în speță este dacă Tribunalul a considerat în mod neîntemeiat că Republica Elenă avea față de bugetul comunitar o datorie rezultată din obligațiile financiare contractate în temeiul participării sale prevăzute la proiectul Abuja II.

60.

În hotărârea atacată, Tribunalul a apreciat existența obligațiilor financiare în lumina formulării memorandumurilor inițial și complementar, precum și în lumina principiului bunei-credințe și al protecției încrederii legitime. În plus, la punctele 100 și 101 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat că o obligație financiară luase naștere în temeiul articolului 15 alineatul (1) din memorandumul inițial (dat fiind că Republica Elenă semnase memorandumul complementar) și din faptul că, în temeiul articolului 14 din memorandumul complementar, acesta din urmă trebuia să fie aplicat în mod provizoriu începând cu prima zi a celei de a doua luni de la semnarea sa.

61.

Republica Elenă afirmă că o obligație financiară trebuie să fie definită exclusiv pe baza termenilor dispozițiilor contractuale și că nu poate fi luat în considerare comportamentul său pentru a stabili existența obligațiilor financiare. În esență, Republica Elenă consideră că numai clauzele contractuale sunt relevante și că nicio obligație financiară nu putea lua naștere înainte de a-și fi exprimat acordul de a fi ținută de memorandumul complementar, și anume înainte de ratificarea acestuia.

62.

Pentru început, trebuie amintit că, astfel cum am arătat mai sus în legătură cu admisibilitatea prezentei acțiuni, cele două memorandumuri în cauză au fost adoptate potrivit titlului V din Tratatul privind Uniunea Europeană, referitor la politica externă și de securitate comună, în general desemnată ca reprezentând „al doilea pilon” al Uniunii Europene. Dispozițiile acestui titlu dau naștere unor drepturi și obligații reglementate de dreptul internațional ( 14 ). Acest lucru implică faptul că, din punct de vedere juridic, memorandumurile sunt acorduri internaționale ( 15 ), care, astfel cum indică preambulul lor, au fost încheiate între Comisie, pe de o parte, și un anumit număr de state, printre care Republica Elenă, pe de altă parte ( 16 ). Rezultă din natura acestor instrumente juridice că trebuie să fie interpretate potrivit regulilor dreptului internațional public ( 17 ).

63.

În această privință, rezultă din dreptul internațional cutumiar, astfel cum a fost codificat ( 18 ) la articolul 31 din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor, că interpretarea tratatelor se bazează pe trei elemente esențiale: (i) textul; (ii) contextul și (iii) obiectul și scopul.

64.

În cazul memorandumurilor în speță, dispoziția care este cea mai pertinentă pentru a determina obligațiile financiare ce revin unei părți care se retrage este cu siguranță articolul 15 alineatul (1) din memorandumul inițial. Acesta reglementează efectele retragerii unui partener din proiectul Abuja II. Acest articol prevede, în esență, că dacă unul dintre parteneri decide să se retragă din proiectul Abuja II nesemnând memorandumul complementar, termenii memorandumului inițial, inclusiv obligațiile financiare prevăzute la articolele 12 și 13 din acesta, încetează să se aplice partenerului care se retrage.

65.

Este evident că Republica Elenă contestă constatarea formulată de Tribunal la punctul 100 din hotărârea atacată ( 19 ), întrucât aceasta indică, în recursul său, că situația juridică a unui stat care a semnat, dar nu a ratificat memorandumul complementar și care nu este parte, așadar, la memorandumul complementar nu este diferită – în particular în ceea ce privește obligațiile financiare – de cea a unui stat care nu a semnat niciodată memorandumul complementar.

66.

În opinia noastră, acest argument nu poate fi acceptat.

67.

În primul rând, articolul 15 alineatul (1) din memorandumul inițial face trimitere în mod expres la semnarea memorandumului complementar, iar nu la ratificarea sa. Acest lucru arată că părțile au convenit să acorde o importanță deosebită, în contextul retragerii unor părți la proiectul Abuja II, semnării memorandumului complementar, mai degrabă decât ratificării sale. Această alegere a unui eveniment viitor ca punct de plecare al producerii anumitor efecte juridice este independentă de faptul că numai ratificarea memorandumului complementar permite intrarea în vigoare a acestuia.

68.

Astfel, nu există nimic care să sugereze că memorandumul complementar trebuia să fie ratificat și să intre în vigoare pentru ca dispozițiile privind retragerea care figurează la articolul 15 alineatul (1) din memorandumul inițial să își producă efectele juridice.

69.

În opinia noastră, Tribunalul a considerat în mod întemeiat, la punctul 100 din hotărârea atacată, că obligațiile financiare ale Republicii Elene rezultau din cuprinsul memorandumului inițial. În opinia noastră, acest lucru este suficient pentru a justifica menținerea hotărârii Tribunalului.

70.

În al doilea rând și pentru a susține această din urmă concluzie, este important să se observe că, prin semnătura sa, Republica Elenă a acceptat, potrivit articolului 14 din memorandumul complementar, ca acesta să se aplice în mod provizoriu începând cu prima zi a celei de a doua luni de la semnarea sa până la intrarea sa în vigoare ca urmare a ratificării de către semnatari sau a notificării către ceilalți semnatari a intenției acestora de a nu ratifica acordul.

71.

Cu toate că, astfel cum am arătat mai sus, semnarea memorandumului complementar este suficientă pentru a permite articolului 15 alineatul (1) din memorandumul inițial să își producă efectele juridice, faptul că memorandumul complementar a fost aplicat în mod provizoriu are o importanță suplimentară în determinarea aspectului dacă Republica Elenă era deja ținută de obligații financiare atunci când s-a retras din proiectul Abuja II.

72.

Deși un acord internațional nu are, în principiu, efecte obligatorii în ceea ce privește un stat semnatar înainte de ratificarea sa ( 20 ), părțile contractante pot prevedea ca un acord să se aplice în mod provizoriu înainte de intrarea sa în vigoare ( 21 ). Această aplicare provizorie are ca scop eliminarea oricărui motiv pentru ca semnatarii să nu aplice normele unui tratat prin întârzierea ratificării sale sau prin neratificarea acestuia, obligându-i să suporte costurile obligațiilor pe care le implică tratatul încă de la semnarea lui ( 22 ).

73.

Așadar, faptul că semnatarii memorandumului complementar au fost de acord ca acesta să se aplice în mod provizoriu demonstrează cu claritate intenția lor de a accepta efectele, financiare sau altele, care decurg din aplicarea provizorie a memorandumului până la momentul când un semnatar notifică celorlalți parteneri intenția sa de a nu ratifica memorandumul complementar.

74.

Prin urmare, considerăm că Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare atunci când a considerat, la punctul 101 din hotărârea atacată, că Republica Elenă nu poate ignora această aplicare provizorie prin invocarea faptului că nu a ratificat memorandumul.

75.

Rezultă că Tribunalul putea stabili în mod întemeiat, la punctele 100 și 101 din hotărârea atacată, că existența unei obligații financiare rezulta din articolul 15 alineatul (1) din memorandumul inițial și din aplicarea provizorie a memorandumului complementar.

76.

Prin urmare, este îndoielnic faptul ca, pentru soluționarea prezentului recurs, să fie necesar să se examineze dacă Tribunalul a aplicat în mod eronat principiul bunei-credințe și al protecției încrederii legitime în legătură cu articolele 12, 13 și 15 din memorandumul inițial și cu articolul 14 din memorandumul complementar.

77.

În orice caz și pentru o expunere completă, putem afirma pe scurt că, în opinia noastră, Tribunalul putea, în mod întemeiat, să invoce și principiul bunei-credințe în sprijinul concluziei sale potrivit căreia exista o obligație financiară în sarcina Republicii Elene, obligație care rezulta din ratificarea de către aceasta a memorandumului inițial și din semnarea memorandumului complementar.

78.

Astfel cum a observat Tribunalul în mod întemeiat, principiul bunei-credințe este o regulă a dreptului internațional cutumiar a cărei existență a fost recunoscută de Curtea Permanentă de Justiție Internațională constituită în cadrul Societății Națiunilor ( 23 ). Este, într-o anumită măsură ( 24 ), echivalentul în dreptul internațional public al principiului protecției încrederii legitime care există în ordinea juridică comunitară ( 25 ).

79.

Putem adăuga că, mai recent, Curtea Internațională de Justiție a indicat că „[u]nul dintre principiile de bază care guvernează crearea și executarea obligațiilor juridice, oricare ar fi sursa acestora, este cel al bunei-credințe” ( 26 ).

80.

Cu toate acestea, definiția exactă ( 27 ) și rolul principiului bunei-credințe în dreptul internațional nu sunt ușor de stabilit ( 28 ). Totuși, pare să fie recunoscut că, atunci când este aplicat relațiilor convenționale reglementate de dreptul internațional, principiul bunei-credințe implică o aplicare rezonabilă și echitabilă a dispozițiilor convenționale împrejurărilor cazului individual. Principiul bunei-credințe servește în mod special drept principiu director pentru interpretarea împrejurărilor de fapt ( 29 ).

81.

Ceea ce pare să fie cel mai relevant în cadrul cauzei cu care este sesizată Curtea este faptul că buna-credință impune ca intenția exprimată să fie conformă cu intenția reală și, mai general, ca realitatea juridică să coincidă cu aparența juridică (cu alte cuvinte, aceasta să corespundă aparențelor create de declarațiile sau de comportamentul actorilor juridici) ( 30 ). Acest efect al principiului bunei-credințe pare să coincidă cu principiul allegans contraria non est audiendus, cunoscut în general sub numele de principiul estoppel în dreptul internațional ( 31 ).

82.

Având în vedere diversele fapte, constatate de Tribunal, prin care Republica Elenă a determinat celelalte părți să creadă, între aprilie 1994 și septembrie 2000, că aceasta va continua să participe la proiectul Abuja II, Tribunalul se referă în mod întemeiat la principiul bunei-credințe în sprijinul concluziei sale potrivit căreia Republica Elenă nu putea să se retragă fără să fie ținută responsabilă de cheltuielile legate de participarea sa în proiectul Abuja II.

83.

Această concluzie este susținută – dincolo de această interpretare generală a principiului bunei-credințe – de faptul că, în urma apartenenței lor la Uniunea Europeană, o obligație întărită de bună-credință ( 32 ) revine statelor membre ale Uniunii în relațiile lor reciproce, precum și cu instituțiile acesteia ( 33 ). În prezenta cauză, o astfel de obligație exista pentru Republica Elenă în relațiile sale cu Comisia și cu statele partenere la proiectul Abuja II.

84.

Pentru toate aceste argumente, considerăm că primul motiv de recurs este nefondat.

85.

Întrucât considerăm că au luat deja naștere obligații financiare în sarcina Republicii Elene ca urmare a dipozițiilor memorandumurilor inițial și complementar, pare inutil, pentru soluționarea prezentului recurs, să se examineze dacă Tribunalul a decis în mod întemeiat că aceste obligații financiare luaseră de asemenea naștere în urma unui acord implicit încheiat în cadrul reuniunii din 24 februarie 2007.

86.

Al doilea motiv de recurs este, așadar, inoperant și trebuie să fie respins.

87.

Rezultă din ansamblul considerațiilor precedente că recursul trebuie să fie respins în totalitate.

88.

Potrivit articolului 69 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 118 din același regulament de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Comisia a solicitat obligarea Republicii Elene la plata cheltuielilor de judecată, iar Republica Elenă a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

89.

Pentru motivele expuse mai sus, propunem Curții să dispună: